Când se observă mădulare superioare ale omului prin percepție suprasensibilă, această percepție nu este niciodată egală cu o percepție făcută cu ajutorul simțurilor exterioare. Când un om atinge un obiect și are o percepție calorică, trebuie să faci deosebire între ce vine de la obiect, ceea ce parcă emană din el, și ce trăiește în suflet. Trăirea sufletească interioară a senzației căldurii este ceva diferit de căldura emanată de obiect. Să gândim această trăire sufletească fără obiectul exterior. Să gândim această trăire – una sufletească – a unei senzații de căldură fără ca un obiect exterior s-o prilejuiască. Dacă o astfel de trăire ar avea loc fără un prilej exterior, ea ar fi o închipuire. Discipolul spiritului trăiește asemenea percepții fără prilejuiri exterioare, mai ales fără prilejuiri în propria lui viață. Ele se prezintă însă pentru o anumită treaptă a evoluției în așa fel, încât el poate ști (așa cum am arătat, poate ști prin însăși trăirea respectivă) că percepția interioară nu este închipuire, ci că ea este provocată printr-o entitate spiritual-sufletească a unei lumi suprasensibile, ca și senzația obișnuită, de exemplu, printr-un obiect fizic-sensibil exterior. La fel stau lucrurile și în cazul percepției unei culori. Aici trebuie făcută distincția între culoarea pe care o are obiectul exterior și senzația interioară a culorii în suflet. Actualizați-vă senzația interioară pe care o are sufletul când percepe un obiect roșu în lumea exterioară, fizic-sensibilă. Imaginați-vă că ați păstra o amintire foarte vie a impresiei, dar întoarceti ochii de la obiect. Reprezentarea de amintre a culorii pe care-o mai aveți actualizați-o ca trăire interioară. Veți deosebi atunci ceea ce este trăire interioară a culorii de culoarea exterioară. Aceste trăiri interioare se deosebesc total din punct de vedere al conținutului de impresiile exterioare. Ele poartă mai mult amprenta a ceea ce se resimte ca durere și bucurie decât senzația senzorială normală. Acum gândiți-vă la o astfel de trăire interioară care ar urca în suflet fără să fie dată ocazia acestui lucru de către un obiect fizic-sensibil exterior sau de amintirea unui astfel de obiect. Cercetătorul suprasensibilului poate avea o astfel de trăire. Şi el știe în acest caz că nu este închipuire, ci expresia unei entități spiritual-sufletești. Când aceasta poate produce aceeași impresie ca și obiectul roșu al lumii sensibil-fizice, ea poate fi numită roșu. În cazul obiectului fizic-sensibil însă va fi prezentă mai întâi impresia exterioară și apoi trăirea interioară a culorii; la vederea suprasensibilă adevărată a omului epocii noastre situația trebuie să fie inversă: mai întâi trăirea interioară, care este ca o umbră asemănătoare amintirii culorii, și apoi o imagine care devine din ce în ce mai vie. Cu cât acorzi mai puțină atenție faptului că procesul trebuie să fie astfel, cu atât mai puțin poți face deosebirea între percepția spirituală adevărată și iluzia închipuită (iluzie, halucinație etc.). Depinde de gradul în care s-a dezvoltat cercetătorul suprasensibilului dacă imaginea ajunge la o astfel de cercetare spiritual-sufletească foarte vie, dacă rămâne ca o umbră sau ca o reprezentare întunecată sau dacă acționează intens ca un obiect exterior. Impresia generală pe care clarvăzătorul o are despre corpul eteric uman poate fi descrisă astfel: când a atins o asemenea forță a voinței încât, deși în fața sa se află un om fizic, poate să-și abată atenția de la ceea ce vede ochiul său fizic, el poate privi prin conștiența sa suprasensibilă în spațiul pe care-l ocupă omul fizic. Este de la sine înțeles că este nevoie de o puternică intensificare a voinței pentru a-ți abate atenția nu numai de la ceva la care te gândești, ci și de la ceva care se află în fața ta, astfel încât să stingi în întregime impresia fizică. Dar această intensificare este posibil să fie obținută prin exercițiile pentru cunoașterea suprasensibilă. Cel care ajunge la această cale de cunoaștere poate să aibă impresia generală a corpului eteric. În sufletul său apare aceeași senzație interioară pe care o are la vederea culorii unei flori de piersic, apoi aceasta devine foarte vie, astfel încât el poate spune: Corpul eteric are culoarea florii de piersic. Apoi conștientizează și organele separate și curenții corpului eteric. Corpul eteric poate fi însă descris și mai departe prin indicarea trăirilor sufletești care corespund senzațiilor calorice, sonore etc. Căci el nu este pur și simplu un fenomen coloristic. În același sens pot fi descrise și corpul astral și celelalte mădulare ale entității umane. Cine ia în considerare aceste lucruri, va recunoaște cum trebuie tratate descrierile care se fac în sensul științei spiritului.
Atâta vreme cât se observă numai lumea fizică, Pământul se prezintă, în calitate de reședință a omului, ca un corp cosmic separat. Când însă cunoașterea suprasensibilă urcă în alte lumi, această izolare dispare. Din această cauză, s-a putut afirma că imaginațiunea percepe o dată cu Pământul și resturile actuale ale perioadei lunare. Lumea în care pătrundem în acest fel este de așa natură încât ei nu-i aparține numai partea suprasensibilă a Pământului, ci înglobează și alte corpuri cosmice care, fizic, sunt separate. Cunoscătorul lumilor suprasensibile nu observă atunci numai suprasensibilul Pământului, ci și suprasensibilul altor corpuri cosmice. (Faptul că este vorba mai întâi de o observare suprasensibilă a altor corpuri cosmice ar putea să fie avut în atenție de cel care s-ar simți îmboldit să întrebe: De ce clarvăzătorii nu ne spun ce se întâmplă pe planeta Marte etc.? Cel ce pune întrebarea are în vedere condițiile fizic-sensibile.) Din această cauză în această carte s-a putut vorbi despre anumite condiții ale evoluției Pământului în paralel cu evoluții simultane ale lui Saturn, Jupiter, Marte etc. Când corpul astral uman este îndepărtat în stare de somn, el aparține nu numai stărilor terestre, ci și ale unor lumi la care participă și alte domenii cosmice (lumea stelelor). Aceste lumi acționează asupra corpului astral al omului și în starea de veghe. Din această cauză denumirea de „corp astral” poate părea ca fiind justificată.
În această carte s-a vorbit despre vremea în care, după instalarea morții omului, corpul astral mai rămâne unit cu corpul eteric. În acest timp există o amintire a întregii vieți trecute care se estompează (vezi „Somnul și moartea”). Durata acestui timp diferă de la om la om. El depinde de intensitatea forței cu care corpul astral reține corpul eteric, de puterea pe care o are primul asupra celuilalt. Cunoașterea suprasensibilă poate obține o impresie despre această putere atunci când observă un om care potrivit structurii sale sufletești-corporale ar trebui să doarmă, dar care prin forță interioară se menține treaz. Deci unii oameni se pot menține treji un timp, fără a fi copleșiți de somn. Timpul maxim căt un om poate rezista la nevoie somnului ne indică aproximativ durata perioadei de după moarte în care persistă amintirea vietii trăite, adică legătura cu corpul eteric.
* * *
Când corpul eteric s-a desprins de om după moarte (vezi „Somnul și moartea”) mai rămâne din el totuși ceva pentru evoluția ulterioară a omului, care poate fi desemnat ca un fel de extract sau de esență a lui. El este purtătorul a tot ceea ce în timpul evoluției spirituale a omului între moarte și o nouă naștere se desfăsoară ca un germene pentru viața următoare (vezi „Somnul și moartea”).
* * *
Timpul dintre moarte și o nouă naștere este determinat ca durată prin aceea că eul se reîntoarce în lumea fizic sensibilă abia după ce aceasta s-a transformat în așa fel încât el să poată trăi lucruri noi. În timp ce eul se află în domeniile spirituale, reședința sa terestră se modifică. Această modificare este legată într-un sens de marile transformări din Cosmos, de schimbarea poziției Pământului fată de Soare etc. Acestea sunt însă modificări în care au loc anumite repetiții legate de noile condiții. Ele își găsesc expresia exterioară, de exemplu, în aceea că punctul de pe bolta cerească în care răsare Soarele la începutul primăverii migrează pe circumferință în decurs de aproximativ a 26 000 de ani, după care revine în punctul inițial (în astrologie acest punct poartă denumirea de punct vernal sau echinocțial – n. tr.). El parcurge în cursul acestei perioade toate constelațiile zodiacale. Într-un timp egal cu a douăsprezecea parte a acestei perioade, adică aproximativ în 2 100 de ani, condițiile de pe Pământ s-au modificat într-atât încât sufletul uman poate viețui pe Pământ lucruri noi după o încorporare prealabilă. Întrucât însă trăirile omului sunt diferite după cum se încarnează ca femeie sau ca bărbat, în cadrul intervalului de timp amintit au loc de regulă două încorporări. Totuși aceste lucruri mai depind și de natura forțelor pe care omul și le ia din existenta terestră dincolo de moarte. Datorită acestui fapt, toate indicațiile date trebuie să fie concepute ca fiind în esență valabile, dar aplicate la cazuri diferite pot apărea modificate în cele mai variate moduri. Având în vedere condițiile menționate din Cosmos, numai într-o privință depinde cât timp zăbovește eul omului în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. În alt sens, acest lucru depinde de stările evolutive pe care le parcurge omul în acest timp. Aceste stări conduc eul, după un anumit timp, la o structură spirituală care în viața sa interioară de spirit nu mai găsește satisfacție, care dezvoltă nevoia de a avea acea modificare a conștienței care se satisface prin oglindirea sa în cursul trăirii fizice. Prin coacționarea acestei „sete” interioare de încorporare și a posibilității existente în Cosmos de a găsi corporalitatea corespunzătoare are loc intrarea omului în viata terestră. Pentru că trebuie să coactioneze două feluri de lucruri, încorporarea are loc uneori chiar și când „setea” încă nu a atins intensitatea necesară, numai pentru că într-un anumit moment se poate realiza o încorporare aproximativ corespunzătoare; alteori, deși „setea” depășise intensitatea sa normală, la momentul corespunzător încă nu a existat o posibilitate de încorporare. Dispoziția generală pentru viață în care se găsește un om prin calitatea ființei sale corporale este legată de aceste condiții.
Felul în care se exteriorizează viața omului în succesiunea stărilor dintre naștere și moarte poate fi înțeles deplin numai prin aceea că nu se ia în considerare numai corpul fizic sensibil, ci și acele modificări pe care le suferă mădularele suprasensibile ale naturii umane. Aceste modificări pot fi privite în modul următor. Nașterea fizică se prezintă ca o desprindere a omului de învelișul matern. Forțe pe care germenele uman le-a avut înainte de naștere în comun cu corpul mamei mai sunt prezente după naștere numai ca forțe independente în el însuși. Acum însă, în viața ulterioară, pentru percepția suprasensibilă se petrec evenimente suprasensibile asemănătoare celor sensibile de la naștere: Cu privire la corpul eteric, omul este înconjurat până la schimbarea dentiției (la vârsta de șase sau șapte ani) de un înveliș eteric. În acest moment al vieții învelisul eteric cade. Are loc în acest caz o naștere eterică. Omul continuă însă să mai fie înconjurat de un înveliș astral, care cade în intervalul dintre doisprezece și șaisprezece ani (perioada maturizării sexuale). Atunci are loc „nașterea” corpului astral. Mai târziu se naște eul propriu-zis. (Punctele de vedere benefice care rezultă din aceste fapte suprasensibile pentru organizarea educației sunt prezentate în mica mea scriere Educația copilului din punctul de vedere al științei spiritului. Acolo se găsesc și alte expuneri despre lucrurile pe care aici nu putem decât să le menționăm.) Omul trăiește după nașterea eului în așa fel încât se integrează în condițiile lumii și ale vieții, iar în cadrul acestora el se manifestă în concordanță cu mădularele active prin eul său: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Apoi vine un timp în care corpul eteric regresează, în care el parcurge desfășurarea inversă a formării sale, începând cu cel de al șaptelea an. În timp ce mai înainte corpul astral s-a dezvoltat în așa fel încât a dezvoltat în sine ceea ce era prezent ca predispoziție la naștere, iar apoi, după nașterea eului, s-a îmbogățit cu trăirile ocazionate de lumea exterioară, de la un anumit moment începe să se hrănească spiritual din propriul corp eteric. El consumă din corpul eteric. Iar în desfășurarea în continuare a vieții și corpul eteric începe să consume din corpul fizic. De acest fapt se leagă degradarea finală la vârsta bătrâneții. Prin toate aceste lucruri, cursul vieții omului se împarte în trei etape, un timp în care se dezvoltă corpul fizic și cel eteric, altul în care se manifestă corpul astral și eul și, în sfârșit, cel în care corpul eteric și cel fizic regresează. Corpul astral este însă implicat în toate procesele dintre naștere și moarte. Însă, prin faptul că el se naște spiritual abia între anii al doisprezecelea și al șaisprezecelea, iar în ultima epocă a vieții el trebuie să consume din forțele corpurilor eteric și fizic, ceea ce poate realiza prin forțele sale proprii se dezvoltă mai încet decât dacă s-ar găsi într-un corp eteric și unul fizic. După moarte, după ce corpul eteric și cel fizic s-au desprins, evoluția din timpul de clarificare (vezi „Somnul și moartea”) se desfășoară în așa fel încât ea corespunde cu o treime din durata pe care o necesită viața dintre naștere și o nouă viață.
Prin imaginațiune, inspirație și intuiție cunoașterea suprasensibilă urcă treptat în acele domenii ale lumii spirituale în care îi devin accesibile ființe implicate să urmărească și evoluția omului între moarte și o nouă naștere, în așa fel încât aceasta devine inteligibilă. Există și domenii superioare ale existenței la care aici nu putem decât să ne referim în treacăt. Când cunoașterea suprasensibilă s-a ridicat până la intuiție, ea trăiește într-o lume de ființe spirituale. Şi acestea parcurg anumite evoluții. Orice problemă a umanității actuale se întinde întru câtva până în lumea intuiției. În orice caz, în cursul evoluției sale dintre moarte și o nouă naștere omul primește influențe și din lumi încă mai înalte; dar aceste influențe nu le primește direct; ființele lumii spirituale le îndreaptă spre el. Şi dacă le contemplăm pe acestea, se dezvăluie tot ce se întâmplă cu omul. Problemele proprii ale acestor ființe, lucrurile de care au nevoie pentru ele în vederea dirijării evoluției omului, acestea pot fi observate numai printr-o cunoaștere care depășește nivelul intuiției. De aici rezultă indicații despre lumi care trebuie reprezentate în așa fel încât probleme spirituale care pe Pământ sunt de nivel superior acolo aparțin nivelului celui mai de jos. De exemplu, deciziile raționale aparțin în cadrul domeniului terestru nivelului celui mai înalt; acțiunile regnului mineral celui mai jos. În acele regiuni superioare, deciziile raționale sunt aproximativ așa cum sunt pe Pământ acțiunile minerale. Dincolo de regiunea intuiției se află regiunea în care din cauze spirituale se țese planul lumilor.
Când am spus că eul lucrează la mădularele ființiale umane, la corpul fizic, corpul eteric și corpul astral și că le-ar transfonna în succesiune inversă în sine spirituală, spiritul vieții și omul-spirit, aceasta se referă la lucrarea eului asupra entității umane prin aptitudinile cele mai înalte cu a căror dezvoltare s-a făcut începutul abia în cursul diferitelor stadii ale Pămâtului. Această transformare este însă precedată de o alta, la un nivel inferior, prin care iau naștere sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Căci în timp ce în cursul evoluției omului se formează sufletul senzației au loc transformări în corpul astral, formarea sufletului rațiunii se exprimă în transformări la nivelul corpului eteric și cea a sufletului conștienței în transformări ale corpului fizic. În cursul descrierii evolutiei terestre care a fost făcută în această carte s-au dat unele detalii privind aceste aspecte. Astfel, se pot spune următoarele: sufletul senzației se bazează deja pe un corp astral transformat; sufletul rațiunii pe un corp eteric transformat; sufletul conștienței pe un corp fizic transformat. Dar se poate spune și că aceste trei mădulare ale sufletului sunt părți ale corpului astral, căci numai astfel este posibil, de exemplu, ca sufletul conștienței să fie o entitate astrală într-un corp fizic adaptat ei. Ea trăiește o viață astrală într-un corp fizic prelucrat pentru a fi reședința sa.
Starea de somn a fost caracterizată în capitolul „Somnul și moartea” al acestei scrieri. Ea trebuie concepută, pe de o parte, ca fiind o rămășiță a vechii conștiențe de imagini, așa cum îi era proprie omului în perioada evoluției lunare și încă un timp în cursul unei părți mari a evoluției terestre. Evoluția progresează în așa fel încât stări anterioare continuă să acționeze în stări ulterioare. Şi, în felul acesta, în timpul somnului apare la suprafață ca rămășiță ceea ce mai înainte fusese stare normală. În același timp însă această stare este totuși altfel decât vechea conștiență de imagini. Căci de la formarea eului ea intervine și în fenomenele corpului astral care au loc în timpul visării. Astfel, în vis se prezintă o conștiență de imagini modificată prin prezența eului. Pentru că eul însă nu este conștient de activitatea sa asupra corpului astral în timpul somnului, nimic din ce aparține domeniului vieții de vis nu trebuie totuși considerat că face parte din ceea ce poate conduce la o cunoaștere a lumilor suprasensibile în sensul științei spiritului. Același lucru este valabil pentru ceea ce se desemnează adeseori ca viziune, presimțire sau „dublă vedere” (deuteroscopie). Acestea iau naștere prin aceea că eul se deconectează și astfel apar stări ale vechii conștiențe. Ele nu au nici o aplicație în știința spiritului; ceea ce se observă în ele nu poate fi considerat în sensul corect ca rezultat al acesteia.
Calea ce duce la obținerea cunoștințelor lumii suprasensibile, care a fost descrisă în această carte mai pe larg, poate fi numită și „calea cunoașterii nemijlocite”. Alături de aceasta mai există una care poate fi desemnată drept „calea sentimentului”. Ar fi însă cu totul fals să credem că prima nu ar avea nici o legătură cu formarea sentimentului. Ea conduce la adâncirea vieții afective. Cu toate acestea „calea sentimentului” se adresează nemijlocit sentimentului pur, căutând să urce de la acesta la cunoștințe. Ea se bazează pe faptul că un sentiment căruia sufletul i se dăruiește în întregime un anumit timp se transformă într-o conștiență, într-o concepție imagistică. Când, de exemplu, sufletul se umple timp de săptămâni, luni sau chiar mai mult cu sentimentul smereniei, conținutul sentimentului se transformă într-un punct de vedere. Se poate găsi o cale spre domeniile suprasensibile și printr-o parcurgere treptată a unor astfel de sentimente. Pentru omul actual, în cadrul condițiilor obișnuite ale prezentului, nu este ușor să parcurgi această cale. Pentru a o parcurge este aproape indispensabil să poți dispune de retragere din viața cotidiană. Căci impresiile pe care le aduce viața de toate zilele tulbură, mai ales la început, evoluția sufletului prin cufundarea în anumite sentimente. Dimpotrivă, calea cunoașterii descrisă în această carte poate fi parcursă în orice situație de viață din zilele noastre.
Se poate pune întrebarea: Permite cufundarea interioară și celelalte mijloace descrise pentru obținerea cunoștințelor suprasensibile observarea numai în general a omului între moarte și o nouă naștere sau alte procese spirituale sau fac ele posibilă observarea unor procese și ființe bine delimitate; cum ar fi, de exemplu, observarea omului după moarte? La acestea trebuie răspuns: Cel care a cucerit prin mijloacele descrise capacitatea necesară observării lumii spirituale poate ajunge și la observarea de detalii existente în aceasta. El devine apt să intre în legătură cu oameni care trăiesc în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Acest lucru trebuie să se întâmple, în sensul științei spiritului, numai după ce s-a parcurs disciplinarea regulamentară pentru cunoștințe suprasensibile. Căci abia atunci poti face deosebirea între iluzie și realitate cu privire la evenimente și entități speciale. Cel ce va dori să observe detalii fără o disciplinare corectă va cădea pradă multor iluzii. Chiar și lucrul cel mai incipient, înțelegerea modului cum trebuie interpretate impresiile faptelor deosebite ale lumii suprasensibile, nu este posibil fără o disciplinare avansată. Disciplinarea care conduce la observarea în lumile superioare a faptelor descrise în această carte conduce la posibilitatea de a urmări viața omului individual după moarte și nu mai puțin la observarea și înțelegerea tuturor ființelor spiritual-sufletești speciale care intervin din lumile ascunse în cele manifeste. Totuși este posibilă observarea sigură tocmai a aspectelor individuale numai în baza cunoștințelor privind faptele generale, mari ale lumii spirituale care privesc pe fiecare om. Cel care vrea numai una fără a-l interesa cealaltă se va rătăci. O experiență care trebuie făcută cu privire la observarea lumii spirituale este aceea că pătrunderea în acele domenii ale existenței suprasensibile la care râvnește mai întâi nu vor fi acordate decât dacă elevul s-a străduit să parcurgă căile serioase și dificile care urmăresc problemele generale ale cunoașterii, care conduc la lămurirea sensului vieții. Dacă aceste căi au fost parcurse într-un imbold de cunoaștere neegoistă, curată, se ajunge la maturitatea necesară pentru a observa detalii a căror descoperire nu ar însemna decât satisfacerea unor nevoi egoiste, chiar și dacă cel care o face ar pretinde că el se străduiește să privească în lumea spirituală numai din iubire – de exemplu, pentru un om mort. Observarea unor amănunte poate fi accesibilă numai celui care a obținut, printr-un interes serios pentru generalitățile științei spiritului, posibilitatea de a prelua detaliul cu totul lipsit de dorințe egoiste ca pe un adevăr științific, obiectiv.
