Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13

ASPECTE PARTICULARE DIN DOMENIUL ŞTIINŢEI SPIRITULUI

Corpul eteric al omului

Când se observă mădulare superioare ale omului prin percepţie suprasensibilă, această percepţie nu este niciodată egală cu o percepţie făcută cu ajutorul simţurilor exterioare. Când un om atinge un obiect şi are o percepţie calorică, trebuie să faci deosebire între ce vine de la obiect, ceea ce parcă emană din el, şi ce trăieşte în suflet. Trăirea sufletească interioară a senzaţiei căldurii este ceva diferit de căldura emanată de obiect. Să gândim această trăire sufletească fără obiectul exterior. Să gândim această trăire – una sufletească – a unei senzaţii de căldură fără ca un obiect exterior s-o prilejuiască. Dacă o astfel de trăire ar avea loc fără un prilej exterior, ea ar fi o închipuire. Discipolul spiritului trăieşte asemenea percepţii fără prilejuiri exterioare, mai ales fără prilejuiri în propria lui viaţă. Ele se prezintă însă pentru o anumită treaptă a evoluţiei în aşa fel, încât el poate şti (aşa cum am arătat, poate şti prin însăşi trăirea respectivă) că percepţia interioară nu este închipuire, ci că ea este provocată printr-o entitate spiritual-sufletească a unei lumi suprasensibile, ca şi senzaţia obişnuită, de exemplu, printr-un obiect fizic-sensibil exterior. La fel stau lucrurile şi în cazul percepţiei unei culori. Aici trebuie făcută distincţia între culoarea pe care o are obiectul exterior şi senzaţia interioară a culorii în suflet. Actualizaţi-vă senzaţia interioară pe care o are sufletul când percepe un obiect roşu în lumea exterioară, fizic-sensibilă. Imaginaţi-vă că aţi păstra o amintire foarte vie a impresiei, dar întoarceti ochii de la obiect. Reprezentarea de amintre a culorii pe care-o mai aveţi actualizaţi-o ca trăire interioară. Veţi deosebi atunci ceea ce este trăire interioară a culorii de culoarea exterioară. Aceste trăiri interioare se deosebesc total din punct de vedere al conţinutului de impresiile exterioare. Ele poartă mai mult amprenta a ceea ce se resimte ca durere şi bucurie decât senzaţia senzorială normală. Acum gândiţi-vă la o astfel de trăire interioară care ar urca în suflet fără să fie dată ocazia acestui lucru de către un obiect fizic-sensibil exterior sau de amintirea unui astfel de obiect. Cercetătorul suprasensibilului poate avea o astfel de trăire. Şi el ştie în acest caz că nu este închipuire, ci expresia unei entităţi spiritual-sufleteşti. Când aceasta poate produce aceeaşi impresie ca şi obiectul roşu al lumii sensibil-fizice, ea poate fi numită roşu. În cazul obiectului fizic-sensibil însă va fi prezentă mai întâi impresia exterioară şi apoi trăirea interioară a culorii; la vederea suprasensibilă adevărată a omului epocii noastre situaţia trebuie să fie inversă: mai întâi trăirea interioară, care este ca o umbră asemănătoare amintirii culorii, şi apoi o imagine care devine din ce în ce mai vie. Cu cât acorzi mai puţină atenţie faptului că procesul trebuie să fie astfel, cu atât mai puţin poţi face deosebirea între percepţia spirituală adevărată şi iluzia închipuită (iluzie, halucinaţie etc.). Depinde de gradul în care s-a dezvoltat cercetătorul suprasensibilului dacă imaginea ajunge la o astfel de cercetare spiritual-sufletească foarte vie, dacă rămâne ca o umbră sau ca o reprezentare întunecată sau dacă acţionează intens ca un obiect exterior. Impresia generalâ pe care clarvăzătorul o are despre corpul eteric uman poate fi descrisă astfel: când a atins o asemenea forţă a voinţei încât, deşi în faţa sa se află un om fizic, poate să-şi abată atenţia de la ceea ce vede ochiul său fizic, el poate privi prin conştienţa sa suprasensibilă în spaţiul pe care-l ocupă omul fizic. Este de la sine înţeles că este nevoie de o puternică intensificare a voinţei pentru a-ţi abate atenţia nu numai de la ceva la care te gândeşti, ci şi de la ceva care se află în faţa ta, astfel încât să stingi în întregime impresia fizică. Dar această intensificare este posibil să fie obţinută prin exerciţiile pentru cunoaşterea suprasensibilă. Cel care ajunge la această cale de cunoaştere poate să aibă impresia generală a corpului eteric. În sufletul său apare aceeaşi senzaţie interioară pe care o are la vederea culorii unei flori de piersic, apoi aceasta devine foarte vie, astfel încât el poate spune: Corpul eteric are culoarea florii de piersic. Apoi conştientizează şi organele separate şi curenţii corpului eteric. Corpul eteric poate fi însă descris şi mai departe prin indicarea trăirilor sufleteşti care corespund senzaţiilor calorice, sonore etc. Căci el nu este pur şi simplu un fenomen coloristic. În acelaşi sens pot fi descrise şi corpul astral şi celelalte mădulare ale entităţii umane. Cine ia în considerare aceste lucruri, va recunoaşte cum trebuie tratate descrierile care se fac în sensul ştiinţei spiritului.

Lumea astrală

Atâta vreme cât se observă numai lumea fizică, Pământul se prezintă, în calitate de reşedinţă a omului, ca un corp cosmic separat. Când însă cunoaşterea suprasensibilă urcă în alte lumi, această izolare dispare. Din această cauză, s-a putut afirma că imaginaţiunea percepe o dată cu Pământul şi resturile actuale ale perioadei lunare. Lumea în care pătrundem în acest fel este de aşa natură încât ei nu-i aparţine numai partea suprasensibilă a Pământului, ci înglobează şi alte corpuri cosmice care, fizic, sunt separate. Cunoscătorul lumilor suprasensibile nu observă atunci numai suprasensibilul Pământului, ci şi suprasensibilul altor corpuri cosmice. (Faptul că este vorba mai întâi de o observare suprasensibilă a altor corpuri cosmice ar putea să fie avut în atenţie de cel care s-ar simţi îmboldit să întrebe: De ce clarvăzătorii nu ne spun ce se întâmplă pe planeta Marte etc.? Cel ce pune întrebarea are în vedere condiţiile fizic-sensibile.) Din această cauză în această carte s-a putut vorbi despre anumite condiţii ale evoluţiei Pământului în paralel cu evoluţii simultane ale lui Saturn, Jupiter, Marte etc. Când corpul astral uman este îndepărtat în stare de somn, el aparţine nu numai stărilor terestre, ci şi ale unor lumi la care participă şi alte domenii cosmice (lumea stelelor). Aceste lumi acţionează asupra corpului astral al omului şi în starea de veghe. Din această cauză denumirea de „corp astral“ poate părea ca fiind justificată.

Despre viaţa omului după moarte

În această carte s-a vorbit despre vremea în care, după instalarea morţii omului, corpul astral mai rămâne unit cu corpul eteric. În acest timp există o amintire a întregii vieţi trecute care se estompează (vezi „Somnul şi moartea“). Durata acestui timp diferă de la om la om. El depinde de intensitatea forţei cu care corpul astral reţine corpul eteric, de puterea pe care o are primul asupra celuilalt. Cunoaşterea suprasensibilă poate obţine o impresie despre această putere atunci când observă un om care potrivit structurii sale sufleteşti-corporale ar trebui să doarmă, dar care prin forţă interioară se menţine treaz. Deci unii oameni se pot menţine treji un timp, fără a fi copleşiţi de somn. Timpul maxim căt un om poate rezista la nevoie somnului ne indică aproximativ durata perioadei de după moarte în care persistă amintirea vietii trăite, adică legătura cu corpul eteric.

* * *

Când corpul eteric s-a desprins de om după moarte (vezi „Somnul şi moartea“) mai rămăne din el totuşi ceva pentru evoluţia ulterioară a omului, care poate fi desemnat ca un fel de extract sau de esenţă a lui. El este purtătorul a tot ceea ce în timpul evoluţiei spirituale a omului între moarte şi o nouă naştere se desfăsoară ca un germene pentru viaţa următoare (vezi „Somnul şi moartea“).

* * *

Timpul dintre moarte şi o nouă naştere este determinat ca durată prin aceea că eul se reîntoarce în lumea fizic sensibilă abia după ce aceasta s-a transformat în aşa fel încât el să poată trăi lucruri noi. În timp ce eul se află în domeniile spirituale, reşedinţa sa terestră se modifică. Această modificare este legată într-un sens de marile transformări din Cosmos, de schimbarea poziţiei Pământului fată de Soare etc. Acestea sunt însă modificări în care au loc anumite repetiţii legate de noile condiţii. Ele îşi găsesc expresia exterioară, de exemplu, în aceea că punctul de pe bolta cerească în care răsare Soarele la începutul primăverii migrează pe circumferinţă în decurs de aproximativ a 26 000 de ani, după care revine în punctul iniţial (în astrologie acest punct poartă denumirea de punct vernal sau echinocţial – n. tr.). El parcurge în cursul acestei perioade toate constelaţiile zodiacale. Într-un timp egal cu a douăsprezecea parte a acestei perioade, adică aproximativ în 2 100 de ani, condiţiile de pe Pământ s-au modificat într-atât încât sufletul uman poate vieţui pe Pământ lucruri noi după o încorporare prealabilă. Întrucât însă trăirile omului sunt diferite după cum se încarnează ca femeie sau ca bărbat, în cadrul intervalului de timp amintit au loc de regulă două încorporări. Totuşi aceste lucruri mai depind şi de natura forţelor pe care omul şi le ia din existenta terestră dincolo de moarte. Datorită acestui fapt, toate indicaţiile date trebuie să fie concepute ca fiind în esenţă valabile, dar aplicate la cazuri diferite pot apărea modificate în cele mai variate moduri. Având în vedere condiţiile menţionate din Cosmos, numai într-o privinţă depinde cât timp zăboveşte eul omului în lumea sprituală între moarte şi o nouă naştere. În alt sens, acest lucru depinde de stările evolutive pe care le parcurge omul în acest timp. Aceste stări conduc eul, după un anumit timp, la o structură spirituală care în viaţa sa interioară de spirit nu mai găseşte satisfacţie, care dezvoltă nevoia de a avea acea modificare a conştienţei care se satisface prin oglindirea sa în cursul trăirii fizice. Prin coacţionarea acestei „sete“ interioare de încorporare şi a posibilităţii existente în Cosmos de a găsi corporalitatea corespunzătoare are loc intrarea omului în viata terestră. Pentru că trebuie să coactioneze două feluri de lucruri, încorporarea are loc uneori chiar şi când „setea“ încă nu a atins intensitatea necesară, numai pentru că într-un anumit moment se poate realiza o încorporare aproximativ corespunzătoare; alteori, deşi „setea“ depăşise intensitatea sa normală, la momentul corespunzător încă nu a existat o posibilitate de încorporare. Dispoziţia generală pentru viaţă în care se găseşte un om prin calitatea fiinţei sale corporale este legată de aceste condiţii.

Biografia omului

Felul în care se exteriorizează viaţa omului în succesiunea stărilor dintre naştere şi moarte poate fi înţeles deplin numai prin aceea că nu se ia în considerare numai corpul fizic sensibil, ci şi acele modificări pe care le suferă mădularele suprasensibile ale naturii umane. Aceste modificări pot fi privite în modul următor. Naşterea fizică se prezintă ca o desprindere a omului de învelişul matern. Forţe pe care germenele uman le-a avut înainte de naştere în comun cu corpul mamei mai sunt prezente după naştere numai ca forţe independente în el însuşi. Acum însă, în viaţa ulterioară, pentru percepţia suprasensibilă se petrec evenimente suprasensibile asemănătoare celor sensibile de la naştere: Cu privire la corpul eteric, omul este înconjurat până la schimbarea dentiţiei (la vârsta de şase sau şapte ani) de un înveliş eteric. În acest moment al vieţii învelisul eteric cade. Are loc în acest caz o naştere eterică. Omul continuă însă să mai fie înconjurat de un înveliş astral, care cade în intervalul dintre doisprezece şi şaisprezece ani (perioada maturizării sexuale). Atunci are loc „naşterea“ corpului astral. Mai târziu se naşte eul propriu-zis. (Punctele de vedere benefice care rezultă din aceste fapte suprasensibile pentru organizarea educaţiei sunt prezentate în mica mea scriere Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spiritului. Acolo se găsesc şi alte expuneri despre lucrurile pe care aici nu putem decât să le menţionăm.) Omul trăieşte după naşterea eului în aşa fel încât se integrează în condiţiile lumii şi ale vieţii, iar în cadrul acestora el se manifestă în concordanţă cu mădularele active prin eul său: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Apoi vine un timp în care corpul eteric regresează, în care el parcurge desfăşurarea inversă a formării sale, începând cu cel de al şaptelea an. În timp ce mai înainte corpul astral s-a dezvoltat în aşa fel încât a dezvoltat în sine ceea ce era prezent ca predispoziţie la naştere, iar apoi, după naşterea eului, s-a îmbogăţit cu trăirile ocazionate de lumea exterioară, de la un anumit moment începe să se hrănească spiritual din propriul corp eteric. El consumă din corpul eteric. Iar în desfăşurarea în continuare a vieţii şi corpul eteric începe să consume din corpul fizic. De acest fapt se leagă degradarea finală la vârsta bătrâneţii. Prin toate aceste lucruri, cursul vieţii omului se împarte în trei etape, un timp în care se dezvoltă corpul fizic şi cel eteric, altul în care se manifestă corpul astral şi eul şi, în sfârşit, cel în care corpul eteric şi cel fizic regresează. Corpul astral este însă implicat în toate procesele dintre naştere şi moarte. Însă, prin faptul că el se naşte spiritual abia între anii al doisprezecelea şi al şaisprezecelea, iar în ultima epocă a vieţii el trebuie să consume din forţele corpurilor eteric şi fizic, ceea ce poate realiza prin forţele sale proprii se dezvoltă mai încet decât dacă s-ar găsi într-un corp eteric şi unul fizic. După moarte, după ce corpul eteric şi cel fizic s-au desprins, evoluţia din timpul de clarificare (vezi „Somnul şi moartea“) se desfăşoară în aşa fel încât ea corespunde cu o treime din durata pe care o necesită viaţa dintre naştere şi o nouă viaţă.

Domeniile superioare ale lumii spirituale

Prin imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie cunoaşterea suprasensibilă urcă treptat în acele domenii ale lumii spirituale în care îi devin accesibile fiinţe implicate să urmărească şi evoluţia omului între moarte şi o nouă naştere, în aşa fel încât aceasta devine inteligibilă. Există şi domenii superioare ale existenţei la care aici nu putem decât să ne referim în treacăt. Când cunoaşterea suprasensibilă s-a ridicat până la intuiţie, ea trăieşte într-o lume de fiinţe spirituale. Şi acestea parcurg anumite evoluţii. Orice problemă a umanităţii actuale se întinde întrucâtva până în lumea intuiţiei. În orice caz, în cursul evoluţiei sale dintre moarte şi o nouă naştere omul primeşte influenţe şi din lumi încă mai înalte; dar aceste influenţe nu le primeşte direct; fiinţele lumii spirituale le îndreaptă spre el. Şi dacă le contemplăm pe acestea, se dezvăluie tot ce se întâmplă cu omul. Problemele proprii ale acestor fiinţe, lucrurile de care au nevoie pentru ele în vederea dirijării evoluţiei omului, acestea pot fi observate numai printr-o cunoaştere care depăşeşte nivelul intuiţiei. De aici rezultă indicaţii despre lumi care trebuie reprezentate în aşa fel încât probleme spirituale care pe Pământ sunt de nivel superior acolo aparţin nivelului celui mai de jos. De exemplu, deciziile raţionale aparţin în cadrul domeniului terestru nivelului celui mai înalt; acţiunile regnului mineral celui mai jos. În acele regiuni superioare, deciziile raţionale sunt aproximativ aşa cum sunt pe Pământ acţiunile minerale. Dincolo de regiunea intuiţiei se află regiunea în care din cauze spirituale se ţese planul lumilor.

Mădularele fiinţiale ale omului

Când am spus că eul lucrează la mădularele fiinţiale umane, la corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral şi că le-ar transfonna în succesiune inversă în sine spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit, aceasta se referă la lucrarea eului asupra entităţii umane prin aptitudinile cele mai înalte cu a căror dezvoltare s-a făcut începutul abia în cursul diferitelor stadii ale Pămâtului. Această transformare este însă precedată de o alta, la un nivel inferior, prin care iau naştere sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Căci în timp ce în cursul evoluţiei omului se formează sufletul senzaţiei au loc transformări în corpul astral, formarea sufletului raţiunii se exprimă în transformări la nivelul corpului eteric şi cea a sufletului conştienţei în transformări ale corpului fizic. În cursul descrierii evolutiei terestre care a fost făcută în această carte s-au dat unele detalii privind aceste aspecte. Astfel, se pot spune următoarele: sufletul senzaţiei se bazează deja pe un corp astral transformat; sufletul raţiunii pe un corp eteric transformat; sufletul conştienţei pe un corp fizic transformat. Dar se poate spune şi că aceste trei mădulare ale sufletului sunt părţi ale corpului astral, căci numai astfel este posibil, de exemplu, ca sufletul conştienţei să fie o entitate astrală într-un corp fizic adaptat ei. Ea trăieşte o viaţă astrală într-un corp fizic prelucrat pentru a fi reşedinţa sa.

Starea de somn

Starea de somn a fost caracterizată în capitolul „Somnul şi moartea“ al acestei scrieri. Ea trebuie concepută, pe de o parte, ca fiind o rămăşiţă a vechii conştienţe de imagini, aşa cum îi era proprie omului în perioada evoluţiei lunare şi încă un timp în cursul unei părţi mari a evoluţiei terestre. Evoluţia progresează în aşa fel încât stări anterioare continuă să acţioneze în stări ulterioare. Şi, în felul acesta, în timpul somnului apare la suprafaţă ca rămăşiţă ceea ce mai înainte fusese stare normală. În acelaşi timp însă această stare este totuşi altfel decât vechea conştienţă de imagini. Căci de la formarea eului ea intervine şi în fenomenele corpului astral care au loc în timpul visării. Astfel, în vis se prezintă o conştienţă de imagini modificată prin prezenţa eului. Pentru că eul însă nu este conştient de activitatea sa asupra corpului astral în timpul somnului, nimic din ce aparţine domeniului vieţii de vis nu trebuie totuşi considerat că face parte din ceea ce poate conduce la o cunoaştere a lumilor suprasensibile în sensul ştiinţei spiritului. Acelaşi lucru este valabil pentru ceea ce se desemnează adeseori ca viziune, presimţire sau „dublă vedere“ (deuteroscopie). Acestea iau naştere prin aceea că eul se deconectează şi astfel apar stări ale vechii conştienţe. Ele nu au nici o aplicaţie în ştiinţa spiritului; ceea ce se observă în ele nu poate fi considerat în sensul corect ca rezultat al acesteia.

Cu privire la dobândirea cunoştinţelor suprasensibile

Calea ce duce la obţinerea cunoştinţelor lumii suprasensibile, care a fost descrisă în această carte mai pe larg, poate fi numită şi „calea cunoaşterii nemijlocite“. Alături de aceasta mai există una care poate fi desemnată drept „calea sentimentului“. Ar fi însă cu totul fals să credem că prima nu ar avea nici o legătură cu formarea sentimentului. Ea conduce la adâncirea vieţii afective. Cu toate acestea „calea sentimentului“ se adresează nemijlocit sentimentului pur, căutând să urce de la acesta la cunoştinţe. Ea se bazează pe faptul că un sentiment căruia sufletul i se dăruieşte în întregime un anumit timp se transformă într-o conştienţă, într-o concepţie imagistică. Când, de exemplu, sufletul se umple timp de săptămâni, luni sau chiar mai mult cu sentimentul smereniei, conţinutul sentimentului se transformă într-un punct de vedere. Se poate găsi o cale spre domeniile suprasensibile şi printr-o parcurgere treptată a unor astfel de sentimente. Pentru omul actual, în cadrul condiţiilor obişnuite ale prezentului, nu este uşor să parcurgi această cale. Pentru a o parcurge este aproape indispensabil să poţi dispune de retragere din viaţa cotidiană. Căci impresiile pe care le aduce viaţa de toate zilele tulbură, mai ales la început, evoluţia sufletului prin cufundarea în anumite sentimente. Dimpotrivă, calea cunoaşterii descrisă în această carte poate fi parcursă în orice situaţie de viaţă din zilele noastre.

Observarea unor evenimente şi fiinţe ale lumii spirituale

Se poate pune întrebarea: Permite cufundarea interioară şi celelalte mijloace descrise pentru obţinerea cunoştinţelor suprasensibile observarea numai în general a omului între moarte şi o nouă naştere sau alte procese spirituale sau fac ele posibilă observarea unor procese şi fiinţe bine delimitate; cum ar fi, de exemplu, observarea omului după moarte? La acestea trebuie răspuns: Cel care a cucerit prin mijloacele descrise capacitatea necesară observării lumii spirituale poate ajunge şi la observarea de detalii existente în aceasta. El devine apt să intre în legătură cu oameni care trăiesc în lumea spirituală între moarte şi o nouă naştere. Acest lucru trebuie să se întâmple, în sensul ştiinţei spiritului, numai după ce s-a parcurs disciplinarea regulamentară pentru cunoştinţe suprasensibile. Căci abia atunci poti face deosebirea între iluzie şi realitate cu privire la evenimente şi entităţi speciale. Cel ce va dori să observe detalii fără o disciplinare corectă va cădea pradă multor iluzii. Chiar şi lucrul cel mai incipient, înţelegerea modului cum trebuie interpretate impresiile faptelor deosebite ale lumii suprasensibile, nu este posibil fără o disciplinare avansată. Disciplinarea care conduce la observarea în lumile superioare a faptelor descrise în această carte conduce la posibilitatea de a urmări viaţa omului individual după moarte şi nu mai puţin la observarea şi înţelegerea tuturor fiinţelor spiritual-sufleteşti speciale care intervin din lumile ascunse în cele manifeste. Totuşi este posibilă observarea sigură tocmai a aspectelor individuale numai în baza cunoştinţelor privind faptele generale, mari ale lumii spirituale care privesc pe fiecare om. Cel care vrea numai una fără a-l interesa cealaltă se va rătăci. O experienţă care trebuie făcută cu privire la observarea lumii spirituale este aceea că pătrunderea în acele domenii ale existenţei suprasensibile la care râvneşte mai întâi nu vor fi acordate decât dacă elevul s-a străduit să parcurgă căile serioase şi dificile care urmăresc problemele generale ale cunoaşterii, care conduc la lămurirea sensului vieţii. Dacă aceste căi au fost parcurse într-un imbold de cunoaştere neegoistă, curată, se ajunge la maturitatea necesară pentru a observa detalii a căror descoperire nu ar însemna decât satisfacerea unor nevoi egoiste, chiar şi dacă cel care o face ar pretinde că el se străduieşte să privească în lumea spirituală numai din iubire – de exemplu, pentru un om mort. Observarea unor amănunte poate fi accesibilă numai celui care a obţinut, printr-un interes serios pentru generalităţile ştiinţei spiritului, posibilitatea de a prelua detaliul cu totul lipsit de dorinţe egoiste ca pe un adevăr ştiinţific, obiectiv.