|
Cine publică o carte ca aceasta trebuie să-şi poată imagina orice fel de critici care pot fi aduse în prezent expunerilor pe care le cuprinde. De exemplu, cineva ar putea citi prezentarea unui anumit aspect despre care el şi-a făcut unele idei conform cu rezultatele obţinute de ştiinţă şi ar putea ajunge la judecăţi ca aceasta: „Ne uimeşte că în vremea noastră se mai pot face astfel de afirmaţii. Cele mai simple noţiuni ale ştiinţelor naturale sunt răstălmăcite, ceea ce-ţi permite să tragi concluzia că este vorba de o ignorare de neînţeles chiar a unor cunoştinţe elementare. Autorul foloseşte noţiuni ca, de exemplu, «căldura» într-un mod cum nu ar putea-o face decât cineva pe lângă care întregul mod de a gândi modern în fizică a trecut fără a lăsa urme. Oricine cunoaşte chiar şi numai bazele elementare ale acestei ştiinţe, i-ar putea demonstra că ceea ce afirmă el nu merită nici măcar denumirea de diletantism, ci numai aceea de ignoranţă absolută...“. S-ar mai putea menţiona multe afirmaţii asemănătoare, izvorâte din astfel de critici posibile. Dar, potrivit celor spuse mai sus, ne-am putea gândi la o concluzie ca aceasta: „Cine a citit câteva pagini din această carte o va pune de-o parte zâmbind sau va fi indignat, potrivit temperamentului său, şi va spune: „Este totuşi straniu la ce excrescenţe poate da naştere în vremea actuală o direcţie de gândire întoarsă pe dos. Cel mai bine este să punem astfel de expuneri alături de alte curiozităţi pe care le întâlnim în prezent“. – Ce-ar spune însă autorul acestei cărţi dacă s-ar întâlni cu o astfel de critică? Oare, nu trebuie el să-l considere pe critic un cititor incapabil de a judeca sau o persoană care nu are voinţa de a ajunge la o judecată plină de înţelegere? La aceasta trebuie să se răspundă: Nu, autorul nu face acest lucru întotdeauna în mod automat. El îşi poate imagina că persoana care-l critică este o personalitate deosebită, un om de ştiinţă merituos care-şi construieşte o judecată într-un mod foarte minuţios. Autorul este apt de a se transpune în gând în sufletul unei astfel de personalităţi şi să afle motivele care o conduc la o judecată ca aceasta. Pentru a face cunoscut ce spune cu adevărat autorul este necesar un lucru care lui însuşi i se pare, în general, nepotrivit, dar pe care cartea de faţă îl prilejuieşte în mod imperios, şi anume, să vorbească despre unele lucruri personale. În orice caz, el nu trebuie să expună, în acest sens, nimic care să nu aibă legătură cu hotărârea de a scrie această carte. Ce se spune în această carte nu ar avea nici un drept la existenţă, dacă ar avea numai un caracter personal. Ea trebuie să conţină descrieri la care poate ajunge orice om şi lucrurile trebuie spuse în aşa fel încât să nu se poată observa nici o nuanţă personală, în măsura în care este posibil. Aşadar, nu în acest sens ne referim la aspectul personal, ci acesta trebuie să se raporteze numai la ceea ce poate face inteligibil faptul că autorul, deşi găseşte înţelegere pentru critica menţionată mai sus, a putut totuşi să scrie această carte. În orice caz, există ceva care ar face să fie de prisos expunerea unor astfel de considerente personale: valorizarea în mod extensiv a tuturor detaliilor care arată că prezentarea acestei cărţi este, în realitate, totuşi în concordanţă cu toate progresele ştiinţei actuale. Pentru aceasta ar fi necesare însă multe volume ca introducere la cartea de faţă. Întrucât în momentul de faţă ele nu pot fi furnizate, autorului i se pare necesar să spună datorită căror împrejurări personale se crede îndreptăţit să considere posibilă o astfel de corespondenţă într-un mod satisfăcător. Cu siguranţă, el nu ar fi făcut public niciodată ceea ce se spune în această carte, de exemplu, despre fenomenele calorice, dacă nu ar fi putut mărturisi: Acum treizeci de ani am realizat un studiu asupra fizicii care s-a extins în diferitele domenii ale acestei ştiinţe. Cu privire la fenomenele calorice, în miezul studiului se aflau explicaţiile care aparţin aşa-numitei „teorii mecanice a căldurii“. „Teoria mecanică a căldurii“ l-a interesat în mod deosebit. Dezvoltarea istorică a explicaţiilor corespunzătoare, legate pe atunci de nume ca Jul. Robert Meyer, Helmholtz, Joule, Clausius etc., era permanent în centrul studiilor sale. Prin aceasta, în timpul studiilor efectuate, el şi-a creat o bază şi posibilitatea de a putea urmări progresele realizate în domeniul învăţăturii fizice despre căldură şi de a nu întâlni piedici atunci când încearcă să pătrundă în tot ceea ce ştiinţa produce în acest dorneniu. Dacă autorul ar fi nevoit să spună că el nu poate face acest lucru, ar fi pentru el un motiv să lase nescrise şi nespuse lucrurile expuse în această carte. El şi-a stabilit ca principiu de bază să vorbească şi să scrie numai despre lucruri din domeniul ştiinţei referitor la care ar şti să spună, într-un mod satisfăcător după părerea sa, ceea ce ştiinţa cunoaşte în prezent. Prin aceasta el nu vrea să exprime o pretenţie generală adresată tuturor oamenilor. Oricine are dreptul să se simtă îmboldit a comunica şi a face publice lucrurile spre care îl îndrumă puterea sa de judecată, simţul său sănătos al adevărului şi sentimentul său, chiar dacă nu cunoaşte argumentele ştiinţei contemporane. Numai că autorul acestei cărţi ar dori să se ţină de cele spuse mai sus. De exemplu, el nu ar vrea să conceapă cele câteva fraze despre sistemul glandular sau despre sistemul nervos ale omului care se găsesc în această carte, dacă nu ar fi capabil să vorbească despre acestea aşa cum o face un savant naturalist contemporan din punctul de vedere al ştiinţei. Aşadar, în ciuda faptului că este posibilă părerea că cel care vorbeşte despre „căldură“ aşa cum o face în această lucrare nu ar şti nimic despre fundamentele iniţiale ale fizicii actuale, real este totuşi faptul că autorul acestei cărţi se consideră deplin îndreptăţit să cunoască cercetarea contemporană şi că ar renunţa să mai vorbească astfel, dacă aceasta i-ar fi străină. El ştie cât de uşor se poate confunda motivul pentru care se exprimă un astfel de principiu cu lipsa de modestie. Este totuşi necesar să se spună astfel de lucruri referitor la această carte pentru ca adevăratele motive ale autorului să nu fie confundate cu alte motive complet diferite. Iar o astfel de confuzie ar putea să fie încă mult mai gravă decât lipsa de modestie.
Ar putea să fie posibilă şi o evaluare dintr-un punct de vedere
filosofic. Ea ar putea lua următoarea formă: Cine citeşte această carte
ca filosof se întreabă: „Oare autorul a rămas pasiv faţă de
întreaga
frământare a vremurilor noastre cu privire la teoria cunoaşterii?
Nu a
aflat niciodată nimic despre faptul că a trăit un Kant şi că, potrivit
acestuia, din punct de vedere filosofic este pur şi simplu nepermis să
discuţi astfel de lucruri?“ – Repetăm, şi în această direcţie
s-ar
putea face progrese. Dar judecata ar putea conchide şi astfel: „Pentru
filosof ceva atât de necritic, naiv şi amatorist ar fi de
nesuportat,
iar o analiză mai amănunţită ar fi o pierdere de timp“. – Din acelaşi
motiv ca cel enunţat mai sus, în ciuda tuturor
înţelegerilor greşite
care s-ar putea lega de aceasta, autorul ar vrea să prezinte şi aici
ceva personal. Studiul său despre Kant a fost început pe
când avea
vârsta de şaisprezece ani; iar astăzi el crede cu adevărat că-i
este
permis să judece cu totul obiectiv tot ceea ce se afirmă în
această
carte din punctul de vedere kantian. El va fi avut şi din această
perspectivă un motiv să nu scrie cartea, dacă nu ar fi ştiut ce poate
determina un filosof să o considere naivă atunci când îi
este aplicat
criteriul contemporaneităţii. Se poate însă şti cu adevărat cum
se pot
depăşi aici, în sensul lui Kant, limitele unei cunoaşteri
posibile; se
poate şti cum ar considera Herbart1
ca fiind „realism naiv“ ceva ce nu a împins lucrurile până
la
„prelucrarea noţiunilor“ etc . etc .; se poate chiar şti cum
pragmatismul modern al lui James, al lui Schiller etc. ar fi considerat
că a fost depăşită măsura a ceea ce sunt „reprezentările adevărate“, pe
care ni le „apropriem, pe care le valorificăm, le putem conferi forţă
şi le putem verifica“*. Se pot cunoaşte toate aceste
lucruri şi cu
toate acestea, ba chiar din această cauză, să ne găsim
îndreptăţiţi să
facem afirmaţiile din această lucrare. Autorul acestei cărţi a analizat
direcţii ale gândirii filosofice în scrierile sale Teoria cunoaşterii
în
concepţia despre lume a lui Goethe, Adevăr şi ştiinţă,
Filosofia
libertăţii, Concepţia
despre lume a lui Goethe, Concepţii despre lume
şi viaţă în secolul al XX-lea, Enigmele filososofiei**
.
* Se putea chiar să fi evaluat
în
mod serios şi să fi studiat şi filosofia lui „ca şi cum“, bergsonismul
şi „critica limbii“. (Observaţie a lui Rudolf Steiner la cea de a IV-a
ediţie, 1913.)
1Johann Friedrich
Herbart,1776–1941, filosof şi pedagog.
William James, 1842–1910, profesor la Universitatea Harvard.
Ferdinand Canning Scott Schiller, 1864–1937, filosof englez.
** Această lucrare este menţionată
începând cu ediţia a VII-a, 1920.
Ar mai putea fi citate încă multe feluri de critici. Ar putea
să şi
existe cineva care a citit una din lucrările de tinereţe ale autorului,
de exemplu, Concepţii despre lume
şi viaţă în secolul al XX-lea sau poate mica
sa
broşură Haeckel
şi adversarii săi. Acel cineva ar putea spune: Este de
neînţeles
cum unul şi acelaşi om poate scrie aceste lucrări şi totodată Teosofia,
deja
apărută, şi cartea prezentă. Cum se poate lua partea lui Haeckel şi
apoi să se trântească tuturor în faţă ce rezultă ca
„monism“ sănătos
din cercetările acestuia? S-ar putea înţelege că autorul Ştiinţei oculte porneşte un război
cu foc şi sabie împotriva lui Haeckel; lucrul cel mai fantastic
care
poate fi gândit este că el l-a apărat pe Haeckel, ba chiar că i-a
dedicat Concepţiile despre lume
şi viaţă în secolul al XX-lea. Dacă ar fi
ştiut că
acela care i-a dedicat lucrarea va scrie într-o zi această „Ştiinţă ocultă, cu dualismul ei mai
mult decât greoi“, Haeckel ar fi fost mulţumit „cu un refuz ce nu
ar
putea fi greşit înţeles“. – Autorul acestei cărţi este de părere
că
poţi foarte bine să-l înţelegi pe Haeckel fără a trebui să crezi
că
este obligatoriu să consideri că tot ceea ce nu decurge din
reprezentările şi premisele lui este absurditate: Dar el este de părere
că nu ajungi la înţelegerea lui Haeckel dacă-l combaţi cu „foc şi
sabie“, ci dacă pătrunzi în ceea ce a dăruit ştiinţei. Cel mai
puţin,
crede autorul, au dreptate adversarii lui Haeckel, aceia
împotriva
cărora, de exemplu, el i-a luat apărarea marelui gânditor
naturalist în
scrierea sa Haeckel
şi adversarii săi. Într-adevăr, dacă autorul acestei
scrieri
merge mult dincolo de premisele lui Haeckel şi aşază concepţia
spiritualistă alături de cea pur naturalistă a sa, aceasta nu-l obligă
să fie de aceeaşi părere cu adversarii celui din urmă. Cine îşi
dă
silinţa să privească problema în mod corect, va putea să observe
consonanţa dintre scrierile actuale ale autorului şi scrierile sale mai
vechi.
Autorul înţelege chiar şi un critic care consideră în
general
expunerile acestei cărţi ca debordări ale unei fantezii devenită
sălbatică sau ca jocuri de gânduri ale unor reverii. Totuşi, tot
ce se
poate spune în această privinţă este conţinut în
însăşi cartea de faţă.
Se arată aici în mod clar cum gândirea raţională poate
deveni şi
trebuie să devină o piatră de încercare a celor expuse. Numai cel
care
judecă raţional cele expuse, aşa cum se face, de exemplu, în
cazul
lucrurilor întâlnite în ştiinţele naturii, va putea
decide asupra celor
pe care le are de spus raţiunea aplicată în cazul unui astfel de
examen.
După ce am vorbit atât despre personalităţi care ar putea
respinge
această carte, putem spune un cuvânt şi despre cei care au
prilejul să
manifeste o atitudine de acceptare a ei. Pentru aceştia cel mai
important este totuşi conţinut în primul capitol „Caracterul
ştiinţei
oculte“. Să mai adăugăm aici câte ceva. Cu toate că lucrarea se
ocupă
de cercetări care nu sunt accesibile raţiunii legate de lumea
sensibilă, nu se spune totuşi nimic ce nu ar fi inteligibil raţiunii
eliberate de prejudecăţi şi simţului adevărului oricărei personalităţi
care vrea să aplice aceste daruri ale omului. Autorul o spune fără
înconjur: el doreşte mai mult decât cititorii care nu sunt
dispuşi să
accepte cele expuse cu încredere oarbă, ci care se străduiesc să
verifice lucrurile comunicate cu ajutorul cunoaşterilor sufletului
propriu şi a experienţei propriei sale vieţi*. El ar
dori mai cu seamă
cititori prudenţi, care
valorifică numai ceea ce poate fi justificat în mod logic.
Autorul ştie
că această carte a sa n-ar valora nimic
dacă ar avea la bază numai credinţa oarbă; ea este valabilă
numai dacă se poate justifica în faţa raţiunii lipsite de
prejudecăţi.
Credinţa oarbă poate confunda foarte uşor absurdul şi superstiţia cu
adevărul. Vor fi poate şi unii care, mulţumindu-se cu simpla credinţă
în „suprasensibil“, vor găsi ca în această carte se
atribuie un rol
prea mare gândirii. Totuşi, în comunicările făcute aici nu
este vorba
numai de a se comunica ceva, ci ca prezentarea să fie făcută în aşa fel, încât
să corespundă
cerinţelor unei concepţii minuţioase, exigente în domeniul
corespunzător al vieţii. Doar este domeniul în care, în
viaţa
adevărată, lucrurile cele mai elevate se pot întâlni
atât de uşor cu
şarlatania lipsită de scrupule, sau cunoaşterea cu superstiţia, din
care cauză ele pot fi atât de simplu confundate.
* Se fac referiri aici nu numai la
verificarea prin metodele cercetării suprasensibile ce ţin de ştiinţa
spiritului, ci înainte de toate cu ajutorul gândirii şi
raţiunii umane
libere de prejudecăţi şi care este cu
totul posibilă. (Observaţiile lui Rudolf Steiner la a IV-a
ediţie 1913.)
Cel ce este cunoscător al cercetării suprasensibile va observa,
desigur, când va citi cartea, că s-a căutat menţinerea netă a
limitelor
care despart ceea ce poate şi trebuie să fie comunicat în prezent
legat
de cunoştinţele suprasensibile şi ceea ce va trebui să fie prezentat
într-o perioadă mai îndepărtată sau cel puţin într-o
altă formă.
Rudolf Steiner
decembrie 1909
Cine prezintă rezultate ale ştiinţei spiritului de natura celor
cuprinse în această carte, trebuie să ia în calcul în
primul rând că
această categorie de cunoştinţe este considerată, în prezent,
în cele
mai largi cercuri, ca fiind imposibilă. Totuşi, în expunerile
următoare
se spun lucruri despre care în zilele noastre o gândire
considerată
exigentă susţine că „ele rămân de nelămurit pentru inteligenţa
umană“.
Cel care cunoaşte însă motivele care determină unele
personalităţi
serioase să afirme asemenea imposibilităţi va dori să repete
încercarea
de a arăta pe ce înţelegeri eronate se bazează credinţa conform
căreia
cunoaşterii urnane îi este refuzată pătrunderea în lumile
suprasensibile.
În acest sens putem menţiona două aspecte. În primul
rând, în timp,
la o reflectare mai profundă, nici un suflet omenesc nu s-ar putea
închide în faţa faptului că întrebările cele mai
importante referitoare
la sensul şi semnificatia vieţii ar trebui să rămână fără
răspuns, dacă
nu ar exista o cale de acces la lumile suprasensibile. Teoretic te-ai
putea înşela cu privire la acest lucru; dar adâncurile
sufletului nu
însoţesc această autoînselare. Cine nu vrea să asculte
aceste adâncuri
sufleteşti, va respinge în mod natural expunerile care privesc
lumile
suprasensibile. Cu toate acestea există oameni, nu puţini la număr,
cărora le este imposibil să rămână surzi în faţa cerinţelor
acestor
adâncuri. Ei trebuie mereu să bată la porţile care, după părerea
celorlalţi, închid calea spre ceea ce este „de necuprins“.
În al doilea rând, expunerile „gândirii severe“ nu
sunt nicidecum de
minimalizat. Cel ce se ocupă de acestea va simţi întru totul
seriozitatea lor acolo unde ele sunt de luat în serios. Autorul
acestei
cărţi nu ar dori să fie privit ca un om care, cu inimă uşoară, trece
peste imensa muncă a gândirii cheltuite pentru determinarea
limitelor
intelectului uman. Această lucrare a gândirii nu poate fi anulată
de
unele moduri de vorbire despre „înţelepciunea de şcoală“ sau ceva
asemănător. Aşa cum apare în multe cazuri, ea îşi are
izvorul în
adevărata luptă pentru cunoaştere şi în adevărata perspicacitate.
Ba
trebuie să-i acordărn mult mai mult: au fost stabilite cauze pentru
care o astfel de cunoaştere, considerată în prezent ca fiind
ştiinţifică, nu poate pătrunde în lumile suprasensibile, şi
aceste
cauze sunt, într-un anumit
sens,
incontestabile.
Întrucât autorul acestei cărţi admite fără discuţii
acest fapt,
unora li se poate părea cu
totul straniu că el se încumetă totuşi să facă expuneri privind
lumile
suprasensibile. Pare să fie aproape imposibil ca cineva care recunoaşte
valabilitatea motivelor pentru care lumile suprasensibile sunt
incognoscibile într-un anume sens să vorbească totuşi despre
aceste
lumi.
Şi totuşi poţi să te comporţi astfel, înţelegând
în acelaşi timp că
acest comportament pare contradictoriu. Nu oricine se angajează
în
experienţele pe care le faci atunci când te apropii cu raţiunea
umană
de domeniul suprasensibil. Rezultă că dovezile acestei raţiuni pot fi
incontestabile; şi că în ciuda caracterului lor incontestabil ele
nu
trebuie să fie în mod necesar decisive pentru adevăr. În
locul tuturor
discuţiilor teoretice, încercăm să oferim aici o înţelegere
prin
intermediul unei comparaţii. Admitem fără rezerve că nu se dovedeşte
nimic prin comparaţii; totuşi aceasta nu împiedică ca adeseori
ele să
facă inteligibil ceea ce vrem să exprimăm.
Cunoaşterea umană, aşa cum lucrează în viaţa de zi cu zi şi
în
ştiinţa obişnuită, este, în adevăr, alcătuită în aşa fel
încât nu poate
pătrunde în lumile suprasensibile. Acest lucru se poate dovedi
în mod
indiscutabil; numai că această dovadă poate să nu aibă pentru un anumit
aspect al vieţii sufleteşti altă valoare decât încercarea
cuiva de a
arăta că ochiul natural al omului, cu puterea sa de a vedea, nu poate
pătrunde până la celulele cele mai mici ale unei fiinţe sau
până la
alcătuirea corpurilor cereşti îndepărtate. Pe cât de
adevărată este
afirmaţia că puterea obişnuită a vederii nu pătrunde până la
celule,
tot atât de adevărată şi demonstrabilă este şi cea care spune că
o
cunoaştere obişnuită nu poate pătrunde în lumile suprasensibile.
Şi
totuşi dovada că puterea vederii obişnuite trebuie să se oprească
în
faţa celulelor nu hotărăşte nimic în cee ce priveşte cercetarea
acestora. De ce dovada neputinţei capacităţii cunoaşterii obişnuite
faţă de lumile suprasensibile ar decide ceva împotriva cercetării
acestor lumi?
Putem resimţi impresia pe care ar putea-o avea unii în faţa
acestei
cornparaţii. Chiar am putea simţi, împreună cu ei, când
există o
îndoială cu privire la seriozitatea lucrării amintite a
gândirii când
întâmpină această acţiune cu o astfel de comparaţie. Şi
totuşi cel care
scrie aceasta nu este doar pătruns de această seriozitate, ci este de
părere că o asemenea lucrare a gândurilor se numără printre cele
mai
nobile împliniri ale omului. A dovedi că acuitatea vizuală a
omului ar
putea ajunge fără ajutorul unei unelte tehnice la celule ar fi,
în
orice caz, un început inutil; a conştientiza natura
gândirii printr-o
gândire exigentă necesită o lucrare spirituală. Este cu totul de
înţeles că cel care se dăruieste unei astfel de lucrări nu
observă că
adevărul îl poate infirma. Oricât ar putea fi de puţin la
locul ei aici
discutarea unor „contestări“ ale primelor ediţii de către personalităţi
cărora le scapă orice înţelegere pentru ceea ce s-a urmărit sau
care-şi
dirijează atacurile false asupra persoanei autorului, trebuie subliniat
că nu poate bănui o minimalizare a lucrării gândirii ştiinţifice
decât
cel care vrea să se închidă faţă de ţinta spiritual-morală a
expunerilor.
Cunoaşterea omului poate fi întărită aşa cum poate fi
întărită
acuitatea vederii. Nurnai că mijloacele pentru întărirea
cunoaşterii
sunt exclusiv de natură spirituală; sunt înfăptuiri interioare,
pur
sufleteşti. Ele constau în activitătile descrise în această
carte ca
meditaţie, concentrare (contemplaţie). Viaţa sufletească obişnuită
este legată de uneltele trupului; viaţa sufletească fortificată se
eliberează de acestea. Există, în prezent, direcţii de
gândire pentru
care o astfel de afirmaţie trebuie să pară cu totul lipsită de sens,
pentru care ea nu se poate datora decât autoînşelării.
Astfel de
direcţii de gândire vor găsi că este foarte uşor să se
dovedească, din
punctul lor de vedere, că orice viaţă sufletească este legată de
sistemul nervos. Cel ce se menţine pe poziţia de pe care a fost scrisă
această carte, înţelege întru totul astfel de dovezi. El
înţelege
oamenii care spun că numai superficialitatea poate susţine că ai putea
avea o viaţă sufletească independentă de trup, care sunt deplin
convinşi că pentru astfel de trăiri sufleteşti există o legătură cu
viaţa nervilor, pe care însă „diletantismul ştiinţei spiritului“
n-o
întrevede.
Celor scrise în această carte i se opun cu atâta
dârzenie unele
rutine de gândire – uşor de înţeles – încât cu
mulţi oameni o
înţelegere este în prezent încă fără nici o
perspectivă. Ar fi de
dorit, cel puţin, să se renunţe la obiceiul de a taxa drept erezie sau
invenţie orice curent de gândire diferit de cel la care au aderat
defăimătorii. Pe de altă parte, în prezent, există deja un număr
destul
de mare de oameni care manifestă înţelegere pentru modul de
cercetare
suprasensibil aşa cum este prezentat şi în această carte: Oameni
care
recunosc că sensul vieţii nu se dezvăluie în vorbirea la modul
general
despre suflet, sine etc., ci numai prin pătrunderea adevărată în
rezultatele cercetării suprasensibile. Cu satisfacţie plină de bucurie
şi nu din lipsă de modestie, autorul acestei cărţi a recunoscut
necesitatea acestei a patra ediţii după un interval de timp relativ
scurt.
Autorul nu se poate mândri nici cu această nouă ediţie,
întrucât
simte foarte clar cât de puţin corespunde ea la ceea ce ar trebui
să
fie, de fapt, ca „Schiţă a unei concepţii suprasensibile despre lume“.
Aceasta în ciuda faptului că totul a fost prelucrat, că s-au
urmărit
noi clarificări. Totuşi în numeroase pasaje autorului i-a devenit
clar
cât de grosiere se dovedesc a fi mijloacele prezentării
accesibile faţă
de ceea ce ne arată cercetarea suprasensibilă. Astfel, abia s-a putut
prezenta ceva mai mult decât o cale pentru a ajunge la
reprezentările
care sunt date în carte pentru evoluţia saturniană, solară,
lunară. Un
punct de vedere important a fost tratat din nou în această
ediţie, pe
scurt, şi în acest domeniu. Trăirile acestor lucruri sunt
atât de
diferite de toate trăirile din domeniul sensibil, încât
prezentarea
este o strădanie continuă de a găsi expresia care să pară măcar
într-o
oarecare măsură suficient de clară. Cine vrea să pătrundă în
încercarea
de descriere făcută aici, va observa poate că unele lucruri imposibil
de spus prin cuvinte seci sunt indicate prin felul de a le prezenta.
Acest mod de descriere este diferit când este vorba de evoluţia
saturniană, de evoluţia solară sau a de cea lunară.
Multe completări şi extinderi care au părut importante autorului au
fost introduse în noua ediţie, în partea a doua a cărţii,
care tratează
despre „cunoaşterea lumilor superioare“. A existat strădania de a
prezenta în mod sugestiv natura fenomenelor sufleteşti
interioare, prin
care cunoaşterea se eliberează de limitele pe care le are în
cadrul
lumii simţurilor şi devine adecvată pentru trăirea lumii
suprasensibile. S-a încercat să se arate că această trăire, deşi
se
obţine cu mijloace şi pe căi total interioare, nu are totuşi o
semnificaţie pur şi simplu subiectivă pentru fiecare om. Trebuia să
reiasă din prezentarea făcută că în
cadrul sufletului, a cărui unicitate şi al cărui specific sunt
eliminate, se atinge o trăire pe care o are omul, ceea ce determină
în
mod corect ieşirea prin evoluţie din trăirile sale subiective. Abia
când „cunoaşterea lumilor suprasensibile“ este gândită ca
având acest
caracter ea poate fi deosebită de toate trăirile subiective cum sunt
cele ale misticilor. Despre o astfel de mistică se poate spune că este
mai mult sau mai puţin o problemă subiectivă, proprie misticului.
Formarea sufletească în cadrul ştiinţei spiritului, aşa cum este
înţeleasă aici, năzuieşte însă la obţinerea de trăiri
obiective, al
căror adevăr este recunoscut a fi în întregime interior,
dar care
tocmai din această cauză au o valoare generală evidentă. Şi aici există
un punct în care împăcarea cu unele rutine ale
gândirii timpului nostru
este aproape de nerealizat.
În încheiere, autorul acestei cărţi ar dori să facă
observaţia că
cele spuse aici trebuie luate de cei binevoitori drept ceea ce sunt ele
prin conţinutul lor propriu. Domneşte, în prezent, adeseori
strădania
de a se da diferitelor direcţii spirituale nume diferite preluate din
vechime. Unora, abia prin aceasta li se par valoroase. Se poate
însă
pune întrebarea: Ce ar câştiga expunerile acestei cărţi
prin faptul că
ar fi denumite „rosacruciene“ sau în alt fel? Important este că
aici se
încearcă să se obţină o privire de ansamblu asupra lumilor
spirituale
cu mijloacele care sunt posibile şi adecvate perioadei evolutive
actuale a sufletului şi ca, din acest punct de vedere, să poată fi
contemplate enigmele destinului şi existenţei umane dincolo de
graniţele naşterii şi ale morţii. Nu trebuie să fie o strădanie de a
găsi un nume sau altul, ci o strădanie de a ajunge la adevăr.
Mai trebuie spus şi că s-au folosit, cu intenţii ostile, denumiri
pentru concepţia despre lume prezentată în carte. Făcând
abstracţie de
faptul că aceste denumiri cu care s-a urmărit lovirea şi discreditarea
autorului sunt absurde şi obiectiv neadevărate, ele se caracterizează
în nimicnicia lor prin aceea că discreditează o strădanie de a
ajunge
la adevăr total independentă,
prin aceea că cei care fac aceasta nu judecă prin ei înşişi, ci
vor să
atribuie altora ca judecată o dependenţă inventată de ei sau preluată
nemotivat de la diferite orientări şi transmisă mai departe.
Oricât de
necesare ar fi aceste cuvinte cu privire la atacurile împotriva
autorului, acestuia îi repugnă să discute mai în detaliu
acest aspect, în acest loc.
Rudolf Steiner
iunie 1913
