Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ŞTIINŢA OCULTĂ

GA 13


OBSERVAŢII PRELIMINARE LA PRIMA EDIŢIE


Cine publică o carte ca aceasta trebuie să-şi poată imagina orice fel de critici care pot fi aduse în prezent expunerilor pe care le cuprinde. De exemplu, cineva ar putea citi prezentarea unui anumit aspect despre care el şi-a făcut unele idei conform cu rezultatele obţinute de ştiinţă şi ar putea ajunge la judecăţi ca aceasta: „Ne uimeşte că în vremea noastră se mai pot face astfel de afirmaţii. Cele mai simple noţiuni ale ştiinţelor naturale sunt răstălmăcite, ceea ce-ţi permite să tragi concluzia că este vorba de o ignorare de neînţeles chiar a unor cunoştinţe elementare. Autorul foloseşte noţiuni ca, de exemplu, «căldura» într-un mod cum nu ar putea-o face decât cineva pe lângă care întregul mod de a gândi modern în fizică a trecut fără a lăsa urme. Oricine cunoaşte chiar şi numai bazele elementare ale acestei ştiinţe, i-ar putea demonstra că ceea ce afirmă el nu merită nici măcar denumirea de diletantism, ci numai aceea de ignoranţă absolută...“. S-ar mai putea menţiona multe afirmaţii asemănătoare, izvorâte din astfel de critici posibile. Dar, potrivit celor spuse mai sus, ne-am putea gândi la o concluzie ca aceasta: „Cine a citit câteva pagini din această carte o va pune de-o parte zâmbind sau va fi indignat, potrivit temperamentului său, şi va spune: „Este totuşi straniu la ce excrescenţe poate da naştere în vremea actuală o direcţie de gândire întoarsă pe dos. Cel mai bine este să punem astfel de expuneri alături de alte curiozităţi pe care le întâlnim în prezent“. – Ce-ar spune însă autorul acestei cărţi dacă s-ar întâlni cu o astfel de critică? Oare, nu trebuie el să-l considere pe critic un cititor incapabil de a judeca sau o persoană care nu are voinţa de a ajunge la o judecată plină de înţelegere? La aceasta trebuie să se răspundă: Nu, autorul nu face acest lucru întotdeauna în mod automat. El îşi poate imagina că persoana care-l critică este o personalitate deosebită, un om de ştiinţă merituos care-şi construieşte o judecată într-un mod foarte minuţios. Autorul este apt de a se transpune în gând în sufletul unei astfel de personalităţi şi să afle motivele care o conduc la o judecată ca aceasta. Pentru a face cunoscut ce spune cu adevărat autorul este necesar un lucru care lui însuşi i se pare, în general, nepotrivit, dar pe care cartea de faţă îl prilejuieşte în mod imperios, şi anume, să vorbească despre unele lucruri personale. În orice caz, el nu trebuie să expună, în acest sens, nimic care să nu aibă legătură cu hotărârea de a scrie această carte. Ce se spune în această carte nu ar avea nici un drept la existenţă, dacă ar avea numai un caracter personal. Ea trebuie să conţină descrieri la care poate ajunge orice om şi lucrurile trebuie spuse în aşa fel încât să nu se poată observa nici o nuanţă personală, în măsura în care este posibil. Aşadar, nu în acest sens ne referim la aspectul personal, ci acesta trebuie să se raporteze numai la ceea ce poate face inteligibil faptul că autorul, deşi găseşte înţelegere pentru critica menţionată mai sus, a putut totuşi să scrie această carte. În orice caz, există ceva care ar face să fie de prisos expunerea unor astfel de considerente personale: valorizarea în mod extensiv a tuturor detaliilor care arată că prezentarea acestei cărţi este, în realitate, totuşi în concordanţă cu toate progresele ştiinţei actuale. Pentru aceasta ar fi necesare însă multe volume ca introducere la cartea de faţă. Întrucât în momentul de faţă ele nu pot fi furnizate, autorului i se pare necesar să spună datorită căror împrejurări personale se crede îndreptăţit să considere posibilă o astfel de corespondenţă într-un mod satisfăcător. Cu siguranţă, el nu ar fi făcut public niciodată ceea ce se spune în această carte, de exemplu, despre fenomenele calorice, dacă nu ar fi putut mărturisi: Acum treizeci de ani am realizat un studiu asupra fizicii care s-a extins în diferitele domenii ale acestei ştiinţe. Cu privire la fenomenele calorice, în miezul studiului se aflau explicaţiile care aparţin aşa-numitei „teorii mecanice a căldurii“. „Teoria mecanică a căldurii“ l-a interesat în mod deosebit. Dezvoltarea istorică a explicaţiilor corespunzătoare, legate pe atunci de nume ca Jul. Robert Meyer, Helmholtz, Joule, Clausius etc., era permanent în centrul studiilor sale. Prin aceasta, în timpul studiilor efectuate, el şi-a creat o bază şi posibilitatea de a putea urmări progresele realizate în domeniul învăţăturii fizice despre căldură şi de a nu întâlni piedici atunci când încearcă să pătrundă în tot ceea ce ştiinţa produce în acest dorneniu. Dacă autorul ar fi nevoit să spună că el nu poate face acest lucru, ar fi pentru el un motiv să lase nescrise şi nespuse lucrurile expuse în această carte. El şi-a stabilit ca principiu de bază să vorbească şi să scrie numai despre lucruri din domeniul ştiinţei referitor la care ar şti să spună, într-un mod satisfăcător după părerea sa, ceea ce ştiinţa cunoaşte în prezent. Prin aceasta el nu vrea să exprime o pretenţie generală adresată tuturor oamenilor. Oricine are dreptul să se simtă îmboldit a comunica şi a face publice lucrurile spre care îl îndrumă puterea sa de judecată, simţul său sănătos al adevărului şi sentimentul său, chiar dacă nu cunoaşte argumentele ştiinţei contemporane. Numai că autorul acestei cărţi ar dori să se ţină de cele spuse mai sus. De exemplu, el nu ar vrea să conceapă cele câteva fraze despre sistemul glandular sau despre sistemul nervos ale omului care se găsesc în această carte, dacă nu ar fi capabil să vorbească despre acestea aşa cum o face un savant naturalist contemporan din punctul de vedere al ştiinţei. Aşadar, în ciuda faptului că este posibilă părerea că cel care vorbeşte despre „căldură“ aşa cum o face în această lucrare nu ar şti nimic despre fundamentele iniţiale ale fizicii actuale, real este totuşi faptul că autorul acestei cărţi se consideră deplin îndreptăţit să cunoască cercetarea contemporană şi că ar renunţa să mai vorbească astfel, dacă aceasta i-ar fi străină. El ştie cât de uşor se poate confunda motivul pentru care se exprimă un astfel de principiu cu lipsa de modestie. Este totuşi necesar să se spună astfel de lucruri referitor la această carte pentru ca adevăratele motive ale autorului să nu fie confundate cu alte motive complet diferite. Iar o astfel de confuzie ar putea să fie încă mult mai gravă decât lipsa de modestie.

Ar putea să fie posibilă şi o evaluare dintr-un punct de vedere filosofic. Ea ar putea lua următoarea formă: Cine citeşte această carte ca filosof se întreabă: „Oare autorul a rămas pasiv faţă de întreaga frământare a vremurilor noastre cu privire la teoria cunoaşterii? Nu a aflat niciodată nimic despre faptul că a trăit un Kant şi că, potrivit acestuia, din punct de vedere filosofic este pur şi simplu nepermis să discuţi astfel de lucruri?“ – Repetăm, şi în această direcţie s-ar putea face progrese. Dar judecata ar putea conchide şi astfel: „Pentru filosof ceva atât de necritic, naiv şi amatorist ar fi de nesuportat, iar o analiză mai amănunţită ar fi o pierdere de timp“. – Din acelaşi motiv ca cel enunţat mai sus, în ciuda tuturor înţelegerilor greşite care s-ar putea lega de aceasta, autorul ar vrea să prezinte şi aici ceva personal. Studiul său despre Kant a fost început pe când avea vârsta de şaisprezece ani; iar astăzi el crede cu adevărat că-i este permis să judece cu totul obiectiv tot ceea ce se afirmă în această carte din punctul de vedere kantian. El va fi avut şi din această perspectivă un motiv să nu scrie cartea, dacă nu ar fi ştiut ce poate determina un filosof să o considere naivă atunci când îi este aplicat criteriul contemporaneităţii. Se poate însă şti cu adevărat cum se pot depăşi aici, în sensul lui Kant, limitele unei cunoaşteri posibile; se poate şti cum ar considera Herbart1 ca fiind „realism naiv“ ceva ce nu a împins lucrurile până la „prelucrarea noţiunilor“ etc . etc .; se poate chiar şti cum pragmatismul modern al lui James, al lui Schiller etc. ar fi considerat că a fost depăşită măsura a ceea ce sunt „reprezentările adevărate“, pe care ni le „apropriem, pe care le valorificăm, le putem conferi forţă şi le putem verifica“*. Se pot cunoaşte toate aceste lucruri şi cu toate acestea, ba chiar din această cauză, să ne găsim îndreptăţiţi să facem afirmaţiile din această lucrare. Autorul acestei cărţi a analizat direcţii ale gândirii filosofice în scrierile sale Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe, Adevăr şi ştiinţă, Filosofia libertăţii, Concepţia despre lume a lui Goethe, Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al XX-lea, Enigmele filososofiei** .

* Se putea chiar să fi evaluat în mod serios şi să fi studiat şi filosofia lui „ca şi cum“, bergsonismul şi „critica limbii“. (Observaţie a lui Rudolf Steiner la cea de a IV-a ediţie, 1913.)

1Johann Friedrich Herbart,1776–1941, filosof şi pedagog.
William James, 1842–1910, profesor la Universitatea Harvard.
Ferdinand Canning Scott Schiller, 1864–1937, filosof englez.

** Această lucrare este menţionată începând cu ediţia a VII-a, 1920.

Ar mai putea fi citate încă multe feluri de critici. Ar putea să şi existe cineva care a citit una din lucrările de tinereţe ale autorului, de exemplu, Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al XX-lea sau poate mica sa broşură Haeckel şi adversarii săi. Acel cineva ar putea spune: Este de neînţeles cum unul şi acelaşi om poate scrie aceste lucrări şi totodată Teosofia, deja apărută, şi cartea prezentă. Cum se poate lua partea lui Haeckel şi apoi să se trântească tuturor în faţă ce rezultă ca „monism“ sănătos din cercetările acestuia? S-ar putea înţelege că autorul Ştiinţei oculte porneşte un război cu foc şi sabie împotriva lui Haeckel; lucrul cel mai fantastic care poate fi gândit este că el l-a apărat pe Haeckel, ba chiar că i-a dedicat Concepţiile despre lume şi viaţă în secolul al XX-lea. Dacă ar fi ştiut că acela care i-a dedicat lucrarea va scrie într-o zi această „Ştiinţă ocultă, cu dualismul ei mai mult decât greoi“, Haeckel ar fi fost mulţumit „cu un refuz ce nu ar putea fi greşit înţeles“. – Autorul acestei cărţi este de părere că poţi foarte bine să-l înţelegi pe Haeckel fără a trebui să crezi că este obligatoriu să consideri că tot ceea ce nu decurge din reprezentările şi premisele lui este absurditate: Dar el este de părere că nu ajungi la înţelegerea lui Haeckel dacă-l combaţi cu „foc şi sabie“, ci dacă pătrunzi în ceea ce a dăruit ştiinţei. Cel mai puţin, crede autorul, au dreptate adversarii lui Haeckel, aceia împotriva cărora, de exemplu, el i-a luat apărarea marelui gânditor naturalist în scrierea sa Haeckel şi adversarii săi. Într-adevăr, dacă autorul acestei scrieri merge mult dincolo de premisele lui Haeckel şi aşază concepţia spiritualistă alături de cea pur naturalistă a sa, aceasta nu-l obligă să fie de aceeaşi părere cu adversarii celui din urmă. Cine îşi dă silinţa să privească problema în mod corect, va putea să observe consonanţa dintre scrierile actuale ale autorului şi scrierile sale mai vechi.

Autorul înţelege chiar şi un critic care consideră în general  expunerile acestei cărţi ca debordări ale unei fantezii devenită sălbatică sau ca jocuri de gânduri ale unor reverii. Totuşi, tot ce se poate spune în această privinţă este conţinut în însăşi cartea de faţă. Se arată aici în mod clar cum gândirea raţională poate deveni şi trebuie să devină o piatră de încercare a celor expuse. Numai cel care judecă raţional cele expuse, aşa cum se face, de exemplu, în cazul lucrurilor întâlnite în ştiinţele naturii, va putea decide asupra celor pe care le are de spus raţiunea aplicată în cazul unui astfel de examen.

După ce am vorbit atât despre personalităţi care ar putea respinge această carte, putem spune un cuvânt şi despre cei care au prilejul să manifeste o atitudine de acceptare a ei. Pentru aceştia cel mai important este totuşi conţinut în primul capitol „Caracterul ştiinţei oculte“. Să mai adăugăm aici câte ceva. Cu toate că lucrarea se ocupă de cercetări care nu sunt accesibile raţiunii legate de lumea sensibilă, nu se spune totuşi nimic ce nu ar fi inteligibil raţiunii eliberate de prejudecăţi şi simţului adevărului oricărei personalităţi care vrea să aplice aceste daruri ale omului. Autorul o spune fără înconjur: el doreşte mai mult decât cititorii care nu sunt dispuşi să accepte cele expuse cu încredere oarbă, ci care se străduiesc să verifice lucrurile comunicate cu ajutorul cunoaşterilor sufletului propriu şi a experienţei propriei sale vieţi*. El ar dori mai cu seamă cititori prudenţi, care valorifică numai ceea ce poate fi justificat în mod logic. Autorul ştie că această carte a sa n-ar valora nimic dacă ar avea la bază numai credinţa oarbă; ea este valabilă numai dacă se poate justifica în faţa raţiunii lipsite de prejudecăţi. Credinţa oarbă poate confunda foarte uşor absurdul şi superstiţia cu adevărul. Vor fi poate şi unii care, mulţumindu-se cu simpla credinţă în „suprasensibil“, vor găsi ca în această carte se atribuie un rol prea mare gândirii. Totuşi, în comunicările făcute aici nu este vorba numai de a se comunica ceva, ci ca prezentarea să fie făcută în aşa fel, încât să corespundă cerinţelor unei concepţii minuţioase, exigente în domeniul corespunzător al vieţii. Doar este domeniul în care, în viaţa adevărată, lucrurile cele mai elevate se pot întâlni atât de uşor cu şarlatania lipsită de scrupule, sau cunoaşterea cu superstiţia, din care cauză ele pot fi atât de simplu confundate.

* Se fac referiri aici nu numai la verificarea prin metodele cercetării suprasensibile ce ţin de ştiinţa spiritului, ci înainte de toate cu ajutorul gândirii şi raţiunii umane libere de prejudecăţi şi care este cu totul posibilă. (Observaţiile lui Rudolf Steiner la a IV-a ediţie 1913.)

Cel ce este cunoscător al cercetării suprasensibile va observa, desigur, când va citi cartea, că s-a căutat menţinerea netă a limitelor care despart ceea ce poate şi trebuie să fie comunicat în prezent legat de cunoştinţele suprasensibile şi ceea ce va trebui să fie prezentat într-o perioadă mai îndepărtată sau cel puţin într-o altă formă.

Rudolf Steiner
decembrie 1909




OBSERVAŢII PRELIMINARE LA EDIŢIA A IV-A


Cine prezintă rezultate ale ştiinţei spiritului de natura celor cuprinse în această carte, trebuie să ia în calcul în primul rând că această categorie de cunoştinţe este considerată, în prezent, în cele mai largi cercuri, ca fiind imposibilă. Totuşi, în expunerile următoare se spun lucruri despre care în zilele noastre o gândire considerată exigentă susţine că „ele rămân de nelămurit pentru inteligenţa umană“. Cel care cunoaşte însă motivele care determină unele personalităţi serioase să afirme asemenea imposibilităţi va dori să repete încercarea de a arăta pe ce înţelegeri eronate se bazează credinţa conform căreia cunoaşterii urnane îi este refuzată pătrunderea în lumile suprasensibile.

În acest sens putem menţiona două aspecte. În primul rând, în timp, la o reflectare mai profundă, nici un suflet omenesc nu s-ar putea închide în faţa faptului că întrebările cele mai importante referitoare la sensul şi semnificatia vieţii ar trebui să rămână fără răspuns, dacă nu ar exista o cale de acces la lumile suprasensibile. Teoretic te-ai putea înşela cu privire la acest lucru; dar adâncurile sufletului nu însoţesc această autoînselare. Cine nu vrea să asculte aceste adâncuri sufleteşti, va respinge în mod natural expunerile care privesc lumile suprasensibile. Cu toate acestea există oameni, nu puţini la număr, cărora le este imposibil să rămână surzi în faţa cerinţelor acestor adâncuri. Ei trebuie mereu să bată la porţile care, după părerea celorlalţi, închid calea spre ceea ce este „de necuprins“.

În al doilea rând, expunerile „gândirii severe“ nu sunt nicidecum de minimalizat. Cel ce se ocupă de acestea va simţi întru totul seriozitatea lor acolo unde ele sunt de luat în serios. Autorul acestei cărţi nu ar dori să fie privit ca un om care, cu inimă uşoară, trece peste imensa muncă a gândirii cheltuite pentru determinarea limitelor intelectului uman. Această lucrare a gândirii nu poate fi anulată de unele moduri de vorbire despre „înţelepciunea de şcoală“ sau ceva asemănător. Aşa cum apare în multe cazuri, ea îşi are izvorul în adevărata luptă pentru cunoaştere şi în adevărata perspicacitate. Ba trebuie să-i acordărn mult mai mult: au fost stabilite cauze pentru care o astfel de cunoaştere, considerată în prezent ca fiind ştiinţifică, nu poate pătrunde în lumile suprasensibile, şi aceste cauze sunt, într-un anumit sens, incontestabile.

Întrucât autorul acestei cărţi admite fără discuţii acest fapt, unora li se poate părea cu totul straniu că el se încumetă totuşi să facă expuneri privind lumile suprasensibile. Pare să fie aproape imposibil ca cineva care recunoaşte valabilitatea motivelor pentru care lumile suprasensibile sunt incognoscibile într-un anume sens să vorbească totuşi despre aceste lumi.

Şi totuşi poţi să te comporţi astfel, înţelegând în acelaşi timp că acest comportament pare contradictoriu. Nu oricine se angajează în experienţele pe care le faci atunci când te apropii cu raţiunea umană de domeniul suprasensibil. Rezultă că dovezile acestei raţiuni pot fi incontestabile; şi că în ciuda caracterului lor incontestabil ele nu trebuie să fie în mod necesar decisive pentru adevăr. În locul tuturor discuţiilor teoretice, încercăm să oferim aici o înţelegere prin intermediul unei comparaţii. Admitem fără rezerve că nu se dovedeşte nimic prin comparaţii; totuşi aceasta nu împiedică ca adeseori ele să facă inteligibil ceea ce vrem să exprimăm.

Cunoaşterea umană, aşa cum lucrează în viaţa de zi cu zi şi în ştiinţa obişnuită, este, în adevăr, alcătuită în aşa fel încât nu poate pătrunde în lumile suprasensibile. Acest lucru se poate dovedi în mod indiscutabil; numai că această dovadă poate să nu aibă pentru un anumit aspect al vieţii sufleteşti altă valoare decât încercarea cuiva de a arăta că ochiul natural al omului, cu puterea sa de a vedea, nu poate pătrunde până la celulele cele mai mici ale unei fiinţe sau până la alcătuirea corpurilor cereşti îndepărtate. Pe cât de adevărată este afirmaţia că puterea obişnuită a vederii nu pătrunde până la celule, tot atât de adevărată şi demonstrabilă este şi cea care spune că o cunoaştere obişnuită nu poate pătrunde în lumile suprasensibile. Şi totuşi dovada că puterea vederii obişnuite trebuie să se oprească în faţa celulelor nu hotărăşte nimic în cee ce priveşte cercetarea acestora. De ce dovada neputinţei capacităţii cunoaşterii obişnuite faţă de lumile suprasensibile ar decide ceva împotriva cercetării acestor lumi?

Putem resimţi impresia pe care ar putea-o avea unii în faţa acestei cornparaţii. Chiar am putea simţi, împreună cu ei, când există o îndoială cu privire la seriozitatea lucrării amintite a gândirii când întâmpină această acţiune cu o astfel de comparaţie. Şi totuşi cel care scrie aceasta nu este doar pătruns de această seriozitate, ci este de părere că o asemenea lucrare a gândurilor se numără printre cele mai nobile împliniri ale omului. A dovedi că acuitatea vizuală a omului ar putea ajunge fără ajutorul unei unelte tehnice la celule ar fi, în orice caz, un început inutil; a conştientiza natura gândirii printr-o gândire exigentă necesită o lucrare spirituală. Este cu totul de înţeles că cel care se dăruieste unei astfel de lucrări nu observă că adevărul îl poate infirma. Oricât ar putea fi de puţin la locul ei aici discutarea unor „contestări“ ale primelor ediţii de către personalităţi cărora le scapă orice înţelegere pentru ceea ce s-a urmărit sau care-şi dirijează atacurile false asupra persoanei autorului, trebuie subliniat că nu poate bănui o minimalizare a lucrării gândirii ştiinţifice decât cel care vrea să se închidă faţă de ţinta spiritual-morală a expunerilor.

Cunoaşterea omului poate fi întărită aşa cum poate fi întărită acuitatea vederii. Nurnai că mijloacele pentru întărirea cunoaşterii sunt exclusiv de natură spirituală; sunt înfăptuiri interioare, pur sufleteşti. Ele constau în activitătile descrise în această carte ca meditaţie, concentrare (contemplaţie). Viaţa sufletească obişnuită este legată de uneltele trupului; viaţa sufletească fortificată se eliberează de acestea. Există, în prezent, direcţii de gândire pentru care o astfel de afirmaţie trebuie să pară cu totul lipsită de sens, pentru care ea nu se poate datora decât autoînşelării. Astfel de direcţii de gândire vor găsi că este foarte uşor să se dovedească, din punctul lor de vedere, că orice viaţă sufletească este legată de sistemul nervos. Cel ce se menţine pe poziţia de pe care a fost scrisă această carte, înţelege întru totul astfel de dovezi. El înţelege oamenii care spun că numai superficialitatea poate susţine că ai putea avea o viaţă sufletească independentă de trup, care sunt deplin convinşi că pentru astfel de trăiri sufleteşti există o legătură cu viaţa nervilor, pe care însă „diletantismul ştiinţei spiritului“ n-o întrevede.

Celor scrise în această carte i se opun cu atâta dârzenie unele rutine de gândire – uşor de înţeles – încât cu mulţi oameni o înţelegere este în prezent încă fără nici o perspectivă. Ar fi de dorit, cel puţin, să se renunţe la obiceiul de a taxa drept erezie sau invenţie orice curent de gândire diferit de cel la care au aderat defăimătorii. Pe de altă parte, în prezent, există deja un număr destul de mare de oameni care manifestă înţelegere pentru modul de cercetare suprasensibil aşa cum este prezentat şi în această carte: Oameni care recunosc că sensul vieţii nu se dezvăluie în vorbirea la modul general despre suflet, sine etc., ci numai prin pătrunderea adevărată în rezultatele cercetării suprasensibile. Cu satisfacţie plină de bucurie şi nu din lipsă de modestie, autorul acestei cărţi a recunoscut necesitatea acestei a patra ediţii după un interval de timp relativ scurt.

Autorul nu se poate mândri nici cu această nouă ediţie, întrucât simte foarte clar cât de puţin corespunde ea la ceea ce ar trebui să fie, de fapt, ca „Schiţă a unei concepţii suprasensibile despre lume“. Aceasta în ciuda faptului că totul a fost prelucrat, că s-au urmărit noi clarificări. Totuşi în numeroase pasaje autorului i-a devenit clar cât de grosiere se dovedesc a fi mijloacele prezentării accesibile faţă de ceea ce ne arată cercetarea suprasensibilă. Astfel, abia s-a putut prezenta ceva mai mult decât o cale pentru a ajunge la reprezentările care sunt date în carte pentru evoluţia saturniană, solară, lunară. Un punct de vedere important a fost tratat din nou în această ediţie, pe scurt, şi în acest domeniu. Trăirile acestor lucruri sunt atât de diferite de toate trăirile din domeniul sensibil, încât prezentarea este o strădanie continuă de a găsi expresia care să pară măcar într-o oarecare măsură suficient de clară. Cine vrea să pătrundă în încercarea de descriere făcută aici, va observa poate că unele lucruri imposibil de spus prin cuvinte seci sunt indicate prin felul de a le prezenta. Acest mod de descriere este diferit când este vorba de evoluţia saturniană, de evoluţia solară sau a de cea lunară.

Multe completări şi extinderi care au părut importante autorului au fost introduse în noua ediţie, în partea a doua a cărţii, care tratează despre „cunoaşterea lumilor superioare“. A existat strădania de a prezenta în mod sugestiv natura fenomenelor sufleteşti interioare, prin care cunoaşterea se eliberează de limitele pe care le are în cadrul lumii simţurilor şi devine adecvată pentru trăirea lumii suprasensibile. S-a încercat să se arate că această trăire, deşi se obţine cu mijloace şi pe căi total interioare, nu are totuşi o semnificaţie pur şi simplu subiectivă pentru fiecare om. Trebuia să reiasă din prezentarea făcută că în cadrul sufletului, a cărui unicitate şi al cărui specific sunt eliminate, se atinge o trăire pe care o are omul, ceea ce determină în mod corect ieşirea prin evoluţie din trăirile sale subiective. Abia când „cunoaşterea lumilor suprasensibile“ este gândită ca având acest caracter ea poate fi deosebită de toate trăirile subiective cum sunt cele ale misticilor. Despre o astfel de mistică se poate spune că este mai mult sau mai puţin o problemă subiectivă, proprie misticului. Formarea sufletească în cadrul ştiinţei spiritului, aşa cum este înţeleasă aici, năzuieşte însă la obţinerea de trăiri obiective, al căror adevăr este recunoscut a fi în întregime interior, dar care tocmai din această cauză au o valoare generală evidentă. Şi aici există un punct în care împăcarea cu unele rutine ale gândirii timpului nostru este aproape de nerealizat.

În încheiere, autorul acestei cărţi ar dori să facă observaţia că cele spuse aici trebuie luate de cei binevoitori drept ceea ce sunt ele prin conţinutul lor propriu. Domneşte, în prezent, adeseori strădania de a se da diferitelor direcţii spirituale nume diferite preluate din vechime. Unora, abia prin aceasta li se par valoroase. Se poate însă pune întrebarea: Ce ar câştiga expunerile acestei cărţi prin faptul că ar fi denumite „rosacruciene“ sau în alt fel? Important este că aici se încearcă să se obţină o privire de ansamblu asupra lumilor spirituale cu mijloacele care sunt posibile şi adecvate perioadei evolutive actuale a sufletului şi ca, din acest punct de vedere, să poată fi contemplate enigmele destinului şi existenţei umane dincolo de graniţele naşterii şi ale morţii. Nu trebuie să fie o strădanie de a găsi un nume sau altul, ci o strădanie de a ajunge la adevăr.

Mai trebuie spus şi că s-au folosit, cu intenţii ostile, denumiri pentru concepţia despre lume prezentată în carte. Făcând abstracţie de faptul că aceste denumiri cu care s-a urmărit lovirea şi discreditarea autorului sunt absurde şi obiectiv neadevărate, ele se caracterizează în nimicnicia lor prin aceea că discreditează o strădanie de a ajunge la adevăr total independentă, prin aceea că cei care fac aceasta nu judecă prin ei înşişi, ci vor să atribuie altora ca judecată o dependenţă inventată de ei sau preluată nemotivat de la diferite orientări şi transmisă mai departe. Oricât de necesare ar fi aceste cuvinte cu privire la atacurile împotriva autorului, acestuia îi repugnă să discute mai în detaliu acest aspect, în acest loc.

Rudolf Steiner
iunie 1913