Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile IV, V, VI)


TABLOUL PATRU

Cu totul altele sunt încercările sufletului prin care trece Strader în tabloul patru. Johannes, Maria şi Capesius, dezvoltându-şi conştient facultăţile lor suprasensibile, se împiedică de obstacole. Strader a renunţat însă la orice năzuinţă spirituală. Privit din afară, s-ar putea spune nu numai că dezvoltarea lui Strader a stagnat, ci că ar fi regresat. Dacă observăm însă situaţia lui dintr-un punct de vedere spiritual mai înalt, vom remarca faptul că el a dobândit deja mult din ceea ce alţii obţin cu greutate pe calea iniţierii.

În tabloul al doilea am văzut cât de greu îi este Mariei să dezvolte forţele renunţării, care îi sunt cerute pentru progresul ei. Strader a dezvoltat deja aceste forţe la un nivel înalt şi vrea să continue, ceea ce reiese din cuvintele sale:

„Voi reuşi s-ajung la resemnare.
Se poate ca forţa ce mi se pretinde acum
Să-mi dea capacitatea
De a parcurge altfel calea cercetării,
……………………………………………..
Dacă acest curs al vieţii pe Pământ s-ar repeta“.

Prin gândirea sa riguroasă, Strader a ajuns la certitudinea repetării vieţilor pământeşti, la care alţi oameni nu ajung decât după ce au păşit de mult timp pe calea iniţierii. Rudolf Steiner a arătat că acest mod de a accepta ideea reîncarnării şi a karmei este sarcina specială a epocii noastre. În conferinţa a II-a din ciclul 19*, el spune:

„În prezent, trebuie să vedem clar că prin progresele gândirii umane au apărut forme de gândire prin care, dacă gândim logic ceea ce exoteric, exterior poate deja să fie gândit astăzi uşor, ajungem în mod obligatoriu la ideea de reîncarnare, la ideea de karmă. Cuvintele rostite de Strader în a doua dramă rosicruciană – Încercarea sufletului – şi anume că gâditorul consecvent de astăzi, dacă nu vrea să se rupă de tot ceea ce au adus formele de gândire din ultimele secole, trebuie să ajungă în final la ideea de karmă şi de reîncarnare – aceste cuvinte izvorăsc din adâncurile vieţii spirituale actuale. Şi pentru că toate acestea au fost pregătite încet şi îşi au rădăcina în profunzimile vieţii noastre spirituale, necesitatea recunoaşterii vieţilor pământeşti repetate apare treptat şi independent şi în viaţa apuseană – desigur, doar la gânditori proeminenţi, izolaţi“.

* De la Iisus la Christos, GA 131

În aceeaşi conferinţă, Rudolf Steiner arată că în Occident, prin înţelegerea intelectuală, ideea vieţilor repetate a ajuns să fie susţinută într-un mod cu totul diferit decât o face budismul. El spune:

„În timp ce budismul se limitează la problemele sufletului individual, privirea occidentalului se simte legată de problemele întregii omeniri. Omul apusean se simte legat de toţi ceilalţi oameni ca într-un organism unitar. Ce l-a făcut deci pe occidental să nu se gândească numai la omul individual ci, în ce priveşte problemele importante, să aibă mereu în vedere că are de-a face cu problemele întregii omeniri? Această necesitate s-a născut în el pentru că a primit în sufletul lui, în simţirea lui, cuvintele lui Iisus Hristos privitoare la fraternitatea omenească, dincolo de orice naţionalitate, dincolo de orice caracter rasial, la întreaga omenire considerată ca un mare organism“.

Rudolf Steiner continuă, arătînd cât este de util omului de azi să-şi creeze prin gândire certitudinea privind ideea reîncarnării. El spune:

„Aceasta este marea cotitură pe care a făcut-o evoluţia sufletului omensc din secolul XVIII până în secolul XX. Faptul că trebuie să ne spunem: Oricine începe astăzi cu studiul evoluţiei cosmice trebuie să asimileze înainte de toate acele forme de gândire care astăzi conduc în mod natural la acceptarea, la verosimilul reîncarnării şi karmei. Aşadar, între secolele XIII–XVIII, gândirea umană nu era destul de avansată pentru a ajunge prin ea însăşi la ideea reîncarnării. Dar întotdeauna trebuie să porneşti de la stadiul cel mai avansat al gândirii din timpul respectiv; trebuie deci ca astăzi să se pornească de la gândirea care în mod logic, adică ipotetic, pornind de la ştiinţele naturale, poate considera corectă ideea vieţilor pământeşti repetate. Numai astfel se progresează“.

Cuvintele lui Strader arată că, în faţa ideii de karma, el adoptă o atitudine care corespunde din plin cu ceea ce Rudolf Steiner caracterizează ca fiind atitudine justă:

„Ne pătrundem practic de ideea karmei dacă realizăm în noi un anumit echilibru al moralei şi al forţelor sufleteşti de simţire. Un om care nu poate ajunge la o anumită intensitate a gândului: «În fond, eu sunt vinovat de tot ceea ce mă impulsionează» nu va înainta cu uşurintă. Este deci necesar la început un anumit sânge rece şi o anumită înţelegere – chiar dacă o înţelegere pur ipotetică – a ideii de karmă. Un om care nu se detaşează deloc de Eul său, care rămâne la modul său îngust de a simţi şi a trăi, care acuză totdeauna pe alţii, nu pe el însuşi, când ceva nu-i reuşeşte, un om care este în permanenţă pătruns de sentimentul: «Lumea sau o parte din anturajul meu îmi este potrivnic...», care nu poate trece peste ceea ce treci dacă înţelegi cu gândirea obişnuită ceea ce poţi învăţa din antroposofia exoterică –, unui astfel de om îi va fi foarte greu să facă progrese. De aceea este bine, când am ajuns să dezvoltăm calmul şi resemnarea în faţa unui eşec – în special pe calea ocultă –, să nu-i considerăm pe alţii responsabili, ci numai pe noi înşine. Asta contribuie cel mai mult la progresul tău. Cel mai rău ar fi ca mereu să căutăm greşeala în lumea exterioară, să voim mereu să schimbăm metodele ş.a.m.d. Acest lucru este mult mai important decât pare. Când nu progresăm, este totdeauna mai bine să cercetăm în fiecare clipă cât de puţin ne-am preocupat să găsim în noi vina. Şi constituie deja un progres extrem de important faptul că într-o zi ne putem hotărî să nu mai căutăm greşeala decât în noi înşine“ (Conferinţa II).

Cercetând cursul vieţii sale, Strader descoperă cum cauza singurătăţii sale de apatrid nu se explică prin această viaţă pământească Şi că deci ea trebuie căutată în viaţa precedentă. Să fii apatrid este o treaptă de dezvoltare spirituală, iar destinul îl conduce pe Strader spre încercări sufleteşti care corespund celor ale iniţierii. El încă nu a depăşit cu totul o anumită amărăciune care poate să apară pe parcursul acestui gen de încercări. În această privinţă, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„Ceea ce putem simţi la început – şi fiecare om poate să simtă când, pornind de la viaţa exterioară, se îndreaptă spre drumul cunoaşterii – este că ne simţim împinşi să ne spunem, într-o formă complet sentimentală: «Acest corp fizic, aşa cum este el, aşa cum îmi apare, nu l-am plăsmuit eu însumi; în adevăr, nu eu am format acest corp fizic prin care am fost împins să fiu ceea ce am devenit în lume. Dacă nu l-aş fi avut, Eul, pe care îl consider acum ca idealul meu cel mai înalt, nu s-ar fi ivit în mine. Nu am devenit ceea ce sunt decât pentru că am păstrat corpul meu fizic înlănţuit de mine». Din toate acestea rezultă la început un fel de mânie ascunsă, o amărăciune faţă de puterile cosmice, pentru ceea ce ai devenit. Este uşor să spui: «Nu vreau să am acest resentiment». Când descoperi întreaga şi tragica maiestate a ceea ce am devenit prin faptul că ne-am legat de corpul nostru fizic, asta are o forţă copleşitoare şi simţim un fel de ciudă, de ură, de amărăciune faţă de puterile cosmice pentru faptul că am ajuns aşa. Dar educaţia noastră ocultă trebuie să fi ajuns până acolo încât să putem învinge această amărăciune şi să ne putem spune – acum, pe o treaptă superioară – că totuşi noi, cu întreaga noastră fiinţă, cu întreaga noastră individualitate coborâtă deja în întrupări, noi suntem răspunzători de ceea ce a devenit corpul nostru fizic. Atunci când stăpânim această amărăciune, apare în noi un sentiment pe care l-am caracterizat adesea: «Ştiu acum, ceea ce îmi apare ca formă transformată a existenţei mele fizice sunt eu însumi. Eu însumi sunt! Numai că eu nu am ştiut nimic despre entitatea mea fizică pentru că ea m-a copleşit de durere»“.

Cu toate că Strader mai resimte încă ceva din această amărăciune, el a ajuns totuşi la acea certitudine prin care nemulţumirea poate fi învinsă. El spune cu naturaleţe că, desigur, el este cel care şi-a voit destinul mai înainte să-l poată voi gândind. Un astfel de gând este cel care îl ajută să învingă ura ascunsă faţă de propriul destin. Prin aceasta ai trecut însă un examen sufletesc important, care trebuie parcurs şi în iniţierea conştientă. Acest lucru este legat de o imaginaţiune pe care Rudolf Steiner o descrie prin cuvintele:

„Aici suntem în momentul întâlnirii cu Păzitorul Pragului. Ajungem atunci, datorită rigurozităţii exerciţiilor noastre, pornind din natura general-umană, să ne recunoaştem în forma actuală ca rezultat al încarnării precedente. Dar recunoaştem, de asemenea, că prin aceasta putem resimţi cea mai profundă durere – şi că trebuie să o învingem pentru a stăpâini existenţa noastră actulă. Celui care a înaintat atît de departe şi a încercat acest sentiment în toată intensitatea sa, care l-a privit pe Păzitorul Pragului, îi apare obligatoriu un tablou imaginativ, un tablou pe care nu el şi-l zugrăveşte… , ci pe care îl vieţuieşte prin general-umanul pe care l-a simţit, îi apare deci ceea ce este el. Prin aceasta, el ia cunoştinţă de imaginea omului divin ideal, care trăieşte într-un corp fizic, asemănător nouă; dar, în acest corp fizic, el simte ca şi noi tot ceea ce poate determina un corp fizic. Ispitirile şi tabloul inspitirii lui Hristos pe munte, zugrăvit în Evangheliile sinoptice, promisiunea tuturor realităţilor exterioare, ispita de a rămâne legat de materie – pe scurt, ispita de a te opri în faţa Păzitorului Pragului şi a nu-l depăşi, asta ne apare în marele tablou care ne-ar întâmpina chiar dacă n-am fi auzit niciodată ceva despre Evanghelii: Iisus Hristos stând pe munte şi, alături de el, Ispititorul“.

O altă încercare a sufletului lui Strader îşi găseşte expresia în cuvintele sale:

„Nu sunt cruţat de acele ore-n care,
În sufletul meu, neputinţa
Vrea doar cu neputinţa să se lupte“.

În legătură cu acest gen de încercare, Rudolf Steiner spune următoarele:

„Apoi un alt sentiment se naşte în noi, este într-un fel treapta următoare a căii oculte... Apare sentimentul: Noi aparţinem spiritului care trăieşte în toate lucrurile şi de care trebuie să ţinem seama. Nu vom putea pătrunde niciodaată la spiritul din spatele lucrurilor dacă nu ne vom dărui spiritului. Atunci ne cuprinde spaima! Traversăm o spaimă pe care fiecare cunoscător adevărat trebuie să o parcurgă: sentimentul măreţiei Spiritului cosmic răspândit în lume! Ea stă în faţa noastră şi noi ne simţim propria noastră neputinţă dar şi, în acelaşi timp, ce am fi devenit în cursul evoluţiei pământeşti sau a lumii, şi simţim existenţa noastră neputincioasă care este atât de departe de existenţa divină. Atunci, în faţa idealului cu care trebuie să ne asemănăm şi a efortului enorm pe care trebuie să-l facem pentru a ajunge la acest ideal, ne cuprinde spaima! – Aşa cum esoterismul ne obligă să constatăm imensitatea acestui efort, tot astfel trebuie să resimţim această spaimă ca pe o luptă pe care o ducem, o luptă cu Spiritul lumii! Iar când ne simţim micimea şi nevoia de a lupta pentru a ne atinge ţelul, pentru a ne uni cu ceea ce lucrează şi ţese în lume, când spaima ne săgetează, atunci putem să ne debarasăm de ea şi să înaintăm pe calea, pe căile care ne conduc spre idealul nostru. Şi când suntem plini de această trăire, în faţa noastră apare iar o imaginaţiune semnificativă... Chiar dacă niciodată n-am citit o Evanghelie, chiar dacă n-am ţinut vreodată în mână o astfel de carte, în faţa ochilor noştri clarvăzători apare un tablou spiritual: suntem duşi afară, în singurătatea care apare clar în faţa ochiului interior, şi suntem duşi în faţa imaginii omului ideal care, într-un corp omenesc, a vieţuit într-o măsură infinită toate spaimele pe care noi înşine le simţim în această clipă. În faţa noastră stă imaginea lui Hristos în grădina Ghetsemani, cu teama vieţuită la dimensiuni infinite, teamă pe care noi înşine trebuie să o resimţim pe calea de cunoaştere – teamă care lui îi provoacă sudoare de sânge pe frunte! Acest tablou îl avem la un anumit punct al căii noastre exterioare, fără documente exterioare“.

În neputinţa sa, Strader vieţuieşte un sentiment care îl poate duce la imaginaţiunea descrisă aici. El se află pe calea dezvoltării sale mult mai departe decât bănuie, fiindcă a trecut deja prin importante încercări; iar pentru altele, el deţine premisele de a le depăşi.


TABLOUL CINCI

Spre sfârşitul primului tablou al acestei drame, Benedictus rosteşte cuvinte care trebuie să îndrume sufletul lui Capesius de la gândirea de umbră la contemplarea realităţilor spirituale. Şi celelalte personaje ale dramei ajung la această contemplare, chiar dacă pe căi diferite, fiindcă şi punctul lor de plecare şi însuşirile lor sunt diferite. În conferinţa a VI-a din ciclul 23*, Rudolf Steiner vorbeşte despre varietatea acestor căi. El spune:

„Şi fiecare suflet... se află într-o anumită karma, are un anumit punct de plecare. Nici un suflet nu este în aceeaşi situaţie cu celălalt. De aceea, în mare, şi calea spre lumile suprasensibile este una individuală pentru fiecare suflet şi care, în punctul său de plecare, ţine de sufletul respectiv. Dacă vrem să vorbim în sensul adevărat, nu putem spune: În mod normal, orice suflet trebuie să parcurgă astfel înălţarea în lumile superioare, iniţierea. De aici şi necesitatea de a nu da pur şi simplu indicaţii în broşuri sau în mici scrieri explicând că sufletul trebuie să procedeze într-un fel sau altul şi lăsând să se creadă că respectarea acestor reguli ar putea să te înalţe în lumile superioare în orice împrejurare şi în acelaşi fel ca pe oricare alt suflet. De aici şi insuficienţa unor astfel de lucruri. Din această cauză, în mica mea lucrare O cale spre cunoaşterea de sine a omului, am dezvăluit ceva individual care poate totuşi să fie de folos fiecărui suflet care caută. Tot din acest motiv a apărut şi nevoia de a arăta diversitatea şi multitudinea căilor de iniţiere. Fără a voi să mă extind mai mult asupra a ceea ce s-a făcut, aş dori să vă prezint cum apare necesitatea de a introduce în cele trei încercări de drame-misterii: Poarta iniţierii, Încercarea sufletului, Păzitorul Pragului, cele trei personaje care apar în faţa sufletului dumneavoastră ca Johannes Thomasius, Capesius şi Strader. Ele vă arată calea primilor paşi spre iniţiere în trei aspecte diferite. Nu se poate spune despre vreuna din aceste căi că ar fi mai bună sau mai rea decât celelalte; dar trebuie să spunem despre fiecare din ele că a fost determinată prin karma individualităţilor respective“.

* Von der Initiation. Von Ewigkeit und Augenblick. Von Geisteslicht und Lebensdunkel. (Despre iniţiere. Despre eternitate şi moment. Despre lumina spiritului şi întunericul vieţii), GA 138

Aşa cum am văzut în tabloul cinci al dramei, legături karmice îl conduc pe Capesius în casa lui Felix Balde. Prin înţelepciunea care lucrează în karmă, paşii omului sunt îndreptaţi spre locul în care i se oferă posibilitatea de a birui obstacolele care se opun evoluţiei sale. În casa lui Felix Balde, Capesius poate găsi ajutorul de care are nevoie pentru a trece de la gândirea-umbră la contemplarea fiinţelor spirituale.

Felix Balde are o facultate de contemplare spirituală pentru care, la început, Capesius nu găseşte o cale de acces. E vorba de o capacitate imaginativă naturală, fără a fi legată în vreun fel de gândirea logică. Capesius însă se sprijină cu precădere pe această gândire şi de aceea el nu poate face nimic cu imaginaţiunile lui Felix Balde. Aşa s-au petrecut lucrurile la început cu majoritatea oamenilor. Ei au pierdut accesul la înţelegerea imaginaţiunilor naturale şi au fost obligaţi să-l considere pe Felix Balde drept un original care spune multe nebunii. Faptul caracterizează un anumit aspect din dezvoltarea omenirii. În acest tablou al dramei vedem că această situaţie din dezvoltarea omenirii s-a schimbat, aflăm că acum un mare număr de oameni sunt interesaţi de ceea ce le povesteşte Felix Balde. Pentru a răspunde acestei transformări a comportamentului lor, el însuşi şi-a schimbat comportamentul: în timp ce înainte trăia în singurătate, acum are o multime de relaţii.

Întocmai cum l-am văzut întâi pe Capesius ca reprezentant al unei anumite etape din dezvoltarea omenirii, tot astfel îl vedem acum ca reprezentant al acestei noi etape. Şi el simte interes pentru ceea ce are de spus Felix Balde şi ar dori să-l înţeleagă. Acest interes poate avea origini diferite la diferite persoane. În ceea ce îl priveşte pe Capesius, mai acţionează, desigur, şi cuvintele lui Benedictus, prin care este îndrumat pe calea contemplării spirituale. În spatele cuvintelor lui Felix Balde, el presimte o viziune spirituală şi de aceea ar dori să o înţeleagă. Pentru că nu este în stare să o facă fără de ajutor, se adresează indirect doamnei Felicia, spunându-i lui Felix Balde:

„Şi azi, cum a făcut-o de atâtea ori,
Iubita doamnă Felicia desigur mă va ajuta
Să îmi întorc sufletul spre imagini care,
Încălzindu-l, să-l facă în stare
Să înţeleagă cum trebuie cuvintele voastre“.

Doamna Felicia îi răspunde că tocmai cuvintele la care Capesius se gândeşte, şi pe care le-a auzit adeseori spuse de soţul ei, au trezit în ea un tablou foarte precis, pe care ea ar dori să-l îmbrace în forma unui basm. Îi povesteşte acest basm lui Capesius pentru a trezi în el înţelegerea imaginaţiunilor lui Felix Balde. Trebuia deci să existe o legătură între acest basm şi ceea ce tocmai a spus Felix Balde. El arată că omul este legat de fiinţele cosmice întreit (prin cap, cu cele ale Cerului; prin membre, cu Spiritele planetelor, iar prin piept – cu fiinţele Pământului) şi că demonii sferei lunare vor să zădărnicească ţelurile acestor entităţi.

Basmul descrie cum un copil ajunge să vadă trei fiinţe spirituale care îl ajută; vede apoi un balaur care îi răpeşte rezultatul acestui ajutor. După douăzeci şi unu de ani, când copilul devenise un om adult, această experienţă din copilărie reapare în faţa privirii lui; de această dată, balaurul nu mai este în stare să distrugă ceea ce i-au oferit cele trei fiinţe spirituale. În legătură cu sensul acestui basm, Rudolf Steiner a vorbit detaliat în conferinţa Simbolică şi fantezie, din 19 decembrie 1911. Acolo, el spune:

„M-am întrebat adesea, după ce am terminat Încercarea sufletului, care poate fi pentru Capesius trecerea de la viaţa lui într-o lume în care a cunoscut – şi asta într-un mod foarte spiritual – doar ceea ce oferă contemplarea senzorială exterioară şi acea concepţie despre lume legată de instrumentul creierului, care poate fi pentru el trecerea dintr-o astfel de lume în lumea în care el se cufundă apoi, lumea pe care nu o poţi descoperi decât datorită organelor de simţ oculte? M-am întrebat adesea de ce basmul cu cele trei făpturi trebuie să constituie o astfel de trecere pentru Capesius. Căci, desigur, basmul nu a fost introdus în acest loc dintr-un alt motiv sau considerent decât pentru că fantezia a impus acest lucru. Ne putem totuşi întreba de ce a fost necesar un astfel de basm. Şi, legat de Încercarea sufletului, au apărut puncte de vedere care mi se par lămuritoare, în special în ce priveşte poezia basmului şi poezia ca atare raportată la concepţia antroposofică. – Când omul va introduce în propria-i viaţă în mod practic faptul care se exprimă prin împărţirea sufletului în sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi sufletul constienţei, el va simţi în mod elementar anumite enigme ale simţirii, privind poziţia sa, relaţia sa cu lumea, enigme care nu pot fi exprimate prin limbajul nostru obişnuit şi nici prin formele noţionale obişnuite, din simplul motiv că astăzi trăim într-o epocă prea intelectualistă pentru a putea exprima prin cuvânt, şi prin tot ce e posibil prin cuvânt, acele raporturi fine care există între cele trei mădulare ale sufletului. Mai curând putem obţine acest lucru dacă alegem o cale prin care relaţia sufletului cu lumea apare ea însăşi ca una foarte complexă şi, cu toate acestea, foarte precisă şi explicită. Ceea ce transpare de-a lungul Încercării sufletului, relaţia dintre tot ceea ce se petrece şi ceea ce este exprimat prin cele trei făpturi – Philia, Astrid, Luna – asta a necesitat o expresie în contururi mai puţin precise, dar care, datorită anumitor forţe sufleteşti, are ceva ce poate revela raportul omului faţă de lume. Şi toate acestea nu se puteau realiza altfel decât arătând că, prin povestirea acestui basm despre cele trei făpturi, în sufletul lui Capesius s-a iscat ceva foarte precis, care îl maturizează şi îl face în stare să coboare în acele lumi care abia acum încep să devină pentru oameni lumi reale“.

Acest basm este de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea lui Capesius. Dar, privită şi numai în general, atmosfera basmelor poate sluji foarte bine imaginaţiunilor. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă:

„Atmosfera basmelor este, mi se pare, ceva care, mai mult ca orice, se plasează – într-o formă perfect justificată – între ceea ce contempla omul în lumile spirituale în timpul clarvederii originare şi ceea ce poate vedea şi astăzi, atunci când se poate înălţa în lumea spirituală, fie prin predispoziţii particulare anormale, fie prin clarvederea educată ordonat. Între această lume şi lumea realităţii exterioare şi cea a intelectului şi a simţurilor, lumea basmului este poate mădularul intermediar cel mai justificat“.

Într-un sens mai larg, un astfel de mădular intermediar este realizat prin orice creaţie a fanteziei artistice. Rudolf Steiner caracterizează adevărata fantezie artistică drept o umbră a imaginaţiunii. El spune:

„În această fantezie, care este o umbră a imaginaţiunii, lucrează ceva care nu are o anumită formă, care la început nu ştie ce forme exterioare să creeze sau să dea, ceva în care materia năzuieşte din interior spre creaţie; şi apoi, ca o întunecare a procesului de lumină, apare ceea ce tinde plin de dăruire spre realizare, ca artă plăsmuind plastic. Este exact procesul opus creaţiei artistice actuale, care poate fi observat atît de des. Totul porneşte spre această fantezie dintr-un centru care stă ca ceva spiritual în spatele realităţii noastre senzoriale – iniţial, al unei realităţi imaginative –, dar aceasta este de fapt ceea ce se poate exprima legitim din lumile spirituale în realitatea noastră. Şi dintre toate formele poetice basmul este clar cel mai puţin legat de realitatea exterioară“.

Prim basmul doamnei Felicia, Capesius dobândeşte cunoaşterea imaginativă, care îi permite să contemple o viaţă anterioară. În acelaşi timp, cele trei făpturi feminine din basm îl ajută să înţeleagă cele trei forţe ale sufletului, cele care apar în dramă ca Philia, Astrid, Luna. Cu privire la aceasta, Rudolf Steiner spune în prima conferinţă din ciclul 18 următoarele:

„Ceea ce s-a intenţionat aici şi ceea ce se va simţi tot mai mult a fi adevărata intenţie cu privire la cele trei făpturi – Philia, Astrid, Luna – poate fi luminat doar dintr-o singură parte atunci când cele trei făpturi apar vii pe scenă. Adevărata intenţie care a condus la crearea lor va fi înţeleasă încetul cu încetul. Însă cu aceste trei făpturi, în care s-au avut în vedere importante impulsuri ale evoluţiei umanităţii, sunt relevate taine sufleteşti intime, de care nu te poţi apropia în mod corect decât dacă legi împreună ceea ce năvăleşte prin lumina supărătoare a rampei şi, pe de altă parte, ceea ce este arătat în cele trei făpturi feminine din basm prin intimitatea cuvântului. Aceste trei făpturi feminine care lucrează în lumina argintată a Lunii şi care plăsmuiesc din formele efemere ale fiinţei picăturilor de apă acel pocal care reprezintă ceea ce vor aceste făpturi în lumina mai revelatoare şi mai intimă, aceste făpturi care ne întâmpină în lumina de argint a Lunii din basm şi care ne arată cum însoţesc ele sufletele umane ca prieteni apropiaţi ai sufletului nostru, cum se plăsmuiesc ele în anii copilăriei şi cum se plăsmuiesc după ce s-au scurs de trei ori 360 de săptămâni, pot fi înţelese doar dacă ne aplecăm asupra lor din două direcţii: o direcţie care prinde simţul, prezentarea pe scenă în mod exterior vizibil, şi alta – cea a povestirii unui basm intim, care poate părea atât de plictisitor spectatorului modern, dar care este singura care poate oferi acea intimitate existentă în cele trei făpturi precum Philia, Astrid, Luna“.

Din cuvintele pe care le rostesc, reiese că ele sunt în raport cu cele trei virtuţi: Credinţa, Iubirea, Speranţa. Una dintre ele vorbeşte despre „băutura Speranţei în viaţă“, cealaltă despre „tăria Credinţei în viaţă“, iar a treia vorbeşte despre „razele Iubirii vieţii“. În conferinţele despre Morala antroposofică (28–30 mai 1912)*, Rudolf Steiner arată că impulsurile Credinţei, Iubirii şi Speranţei acţionează în Francisc din Assisi şi că ele sunt în relaţie cu înţelepciunea, curajul şi cumpătarea sau moderaţia, cele trei virtuţi principale ale filosofiei platonice. El spune:

„Aceste două impulsuri de bază sunt cele pe care se poate fonda iniţial o viaţă morală adevărată: mai întâi, credinţa în divinitatea care sălăşluieşte în fiecare suflet omenesc, apoi – al doilea, ţâşnind din această credinţă – o iubire nemăsurată pentru oameni. Un al treilea impuls care se mai poate adăuga, şi care se sprijină în mod necesar pe celelalte două de bază, este că un astfel de om care are credinţa în bunătatea sufletului uman şi iubirea pentru natura umană nu poate face altfel decât să-şi spună: Ceea ce vedem că rezultă din acţiunea comună a bunătăţii originare a sufletului uman şi a iubirii active justifică o perspectivă pentru viitor care se poate exprima prin faptul că fiecare suflet, oricât de jos ar fi căzut el din înălţimile vieţii spirituale, poate să se regăsească şi să se întoarcă la această viaţă spirituală. Acesta este cel de al treilea impuls, este speranţa, pentru fiecare suflet omenesc, de a putea găsi iar calea spre spiritul divin... Putem spune, de asemenea, că, în viaţa pe care a dus-o ca Francisc din Assisi, el a predicat puţin despre credinţă şi despre iubire, era el însuşi întruparea acestei credinţe şi a acestei iubiri. Aceste două virtuţi erau întrupate în el. Ele au devenit în el un simbol viu, aşezat în faţa lumii de atunci. În mijlocul acestora se află, fireşte, acel lucru care acţionase. Nu credinţa era cea care acţionase, nici speranţa. Aceste două virtuţi trebuie să le ai, dar activă este numai iubirea. Ea stă la mijloc, ea este cea care a condus adevărata dezvoltare spre divinitate a omenirii, în sensul moralităţii, în întruparea particulară a lui Francisc din Assisi. Cum s-a apropiat această iubire de el? Cum s-a dezvoltat? Am văzut că în el au pătruns virtuţile cavalereşti ale vechiului spirit european. A fost un tânăr cavaler. Bravura, curajul s-au transformat în individualitatea sa, impregnată de impulsul lui Hristos, în iubire activă şi eficientă. Vedem, am putea spune, cum vechea bravură, vechiul curaj învie în iubire, aşa cum ne apare la Francisc din Assisi. Iubirea este vechea bravură spiritualizată, curajul spiritualizat“.

* Incluse în Christos şi sufletul uman, GA 155.

În conferinţa ce a urmat, Rudolf Steiner arată că interesul pe care îl ai din iubire ţine de acest curaj spiritual, aşa cum sufletul înţelegerii sau afectivităţii ţine de sufletul sensibilităţii (Gemütseele). Cuvântul Gemüt indică curajul sufletului care, prin impulsul lui Hristos, s-a transformat în iubire. Interesul din iubire este atitudinea prevenitoare plină de înţelegere care apare în sufletul raţiunii pătruns de impulsul lui Hristos. Apoi Rudolf Steiner arată că acum în sufletul senzaţiei ar trebui să se exprime virtutea ca veracitate. Pentru Platon, virtutea acestui domeniu era înţelepciunea. Pentru că am devenit mai individuali, pentru că ne-am depărtat de divinitate şi pentru că trebuie să ne întoarcem la ea „am face bine să căutăm veracitatea acolo unde Platon căuta înţelepciunea. Prin cuvântul veracitate se exprimă activitatea interioară a omului care se străduie spre înţelepciune. Prin faptul că această activitate trece pe primul plan, înţelepciunea însăşi nu-şi pierde din valoare şi poate chiar şi astăzi să fie pusă în legătură cu sufletul senzaţiei. Trebuie să evităm a delimita un domeniu sufletesc precum cel al sufletului senzaţiei ca şi când în el ar acţiona doar o singură capacitate.

Într-un pasaj din aceeaşi conferinţă, Rudolf Steiner arată cum într-un domeniu sufletesc acţionează mai multe capacităţi, mai multe aptitudini şi cum aptitudinile din diversele domenii sufleteşti se întrepătrund:

„După cum am văzut, curajul s-a transformat în iubire, ca impuls moral. Am văzut, de asemenea, că înţelepciunea a devenit veracitate. Veracitatea este ceva care la început apare ca virtute, care-l plasează pe om în viaţa exterioară în mod corect şi demn. Dar cum putem proceda dacă vrem să ajungem la veracitate faţă de lucrurile exterioare? Ajungem la veracitate când sufletul senzaţiei poate fi, ca virtute, încins până la incandescenţă prin înţelegerea justă, interesul just, implicarea justă. Dar ce este acum această implicare faţă de lumea spirituală? Când vrem să ne plasăm în faţa lumii fizice, şi în primul rând a omului, trebuie să ne deschidem lui, trebuie să avem un ochi deschis pentru fiinţa lui. Cum putem avea însă un ochi deschis faţă de lumea spirituală? Vom reuşi dacă vom dezvolta un anumit simţământ care s-a ivit atunci când vechea înţelepciune, înţelepciunea instinctivă, a coborât în adâncurile vieţii sufleteşti. Este vorba de acel sentiment pe care grecii l-au descris deseori astfel: «Orice gândire filosofică începe cu mirarea, cu uimirea». În adevăr, mirarea şi uimirea, luate ca punct de plecare a atitudinii noastre faţă de lumea spirituală, sunt acte morale, pline de însemnătate. Omul sălbatic, incult, se miră puţin în faţa marilor fenomene ale lumii. Tocmai printr-o treptată spiritualizare, omul ajunge să descopere enigme în fenomenele zilnice şi să presimtă în spatele lor ceva spiritual. Uimirea este cea care conduce sufletul nostru în sferele spirituale, pentru a ajunge la cunoaşterea acestora; şi putem pătrunde în această cunoaştere doar dacă sufletul nostru este atras de lucrurile pe care vrem să le cunoaştem. Această atracţie este cea care declanşează mirarea, uimirea, credinţa. De fapt, această mirare, această uimire, în acelaşi timp şi ceea ce numim obişnuit credinţă, sunt cele care ne înalţă spre suprasensibil. Credinţă, mirare şi uimire sunt cele trei forţe ale sufletului care ne înalţă deasupra lumii obişnuite. Când, aflându-ne în faţa unui om, ne mirăm, căutăm să-l înţelegem; prin înţelegerea fiintei sale ajungem la virtutea fraternităţii, iar cel mai bun mijloc de a o realiza este acela de a trata omul cu veneraţie. Vom vedea astfel că veneraţia devine ceva ce trebuie să nutrim faţă de fiecare om. Dacă o vom face, vom deveni din ce în ce mai veridici. Adevărul devine atunci pentru noi ceva faţă de care ne simţim obligaţi“.

Vedem aici că însuşirile sufletului raţiunii (înţelegere şi interes) influenţează sufletul senzaţiei şi acest lucru se exteriorizează în mirare, uimire, credintă, veneraţie şi veracitate. S-ar putea arăta că şi în sufletul înţelegerii şi al afectivităţii, precum şi în sufletul conştienţei, acţionează împreună diferite forţe. Dacă vrem însă să aflăm de care domenii ale sufletului leagă Rudolf Steiner credinţa, iubirea şi speranţa, vom descoperi că, după el, credinţa, care este legată de uimire, corespunde în special sufletului senzaţiei, iubirea acţionează îndeosebi în sufletul înţelegerii şi afectivităţii, iar speranţa, care prevede ţelurile viitorului, apartine cu precădere sufletului conştienţei. După ce a explicat că virtutea platoniciană a înţelepciunii devine în prezent veracitate, iar curajul devine iubire, Rudolf Steiner arată că virtutea platoniciană a moderaţiei, a cumpătării trebuie să se transforme într-o înţelepciune de viaţă condusă de conştiinţa morală. Dintre cele trei virtuţi, pe prima o pune în legătură cu sufletul senzaţiei, pe a doua cu sufletul înţelegerii şi afectivităţii, iar pe a treia cu sufletul conştienţei. Dat fiind că veracitatea este pătrunsă de uimire, iar înţelepciunea de viaţă este pătrunsă de conştiinţa morală, în colaborarea a ceea ce, din spirit, trăieşte creator în cele trei domenii sufleteşti putem recunoaşte o împreună-urzire a uimirii, iubirii şi conştiinţei morale. Rudolf Steiner a arătat în diferite moduri că învelişurile pentru impulsul lui Hristos sunt formate din uimire, iubire şi conştiinţă morală. Astfel, potirul pe care îl plăsmuiesc cele trei făpturi feminine ale basmului poate fi înţeles ca potir pentru impulsul lui Hristos, modelat în suflet din uimire, iubire şi conştiinţă morală. Acest potir corespunde Graalului, care primeşte în el sângele lui Hristos sau viaţa lui Hristos.

Rudolf Steiner pune înţelepciunea despre care vorbeşte Platon în legătură cu sufletul senzaţiei; în schimb, înţelepciunea de viaţă, care constituie fundamentul artei de a trăi, o prezintă ca pe virtutea proprie sufletului conştienţei din ziua de azi. Dacă el numeşte credinţa – care ca francheţe spirituală este înrudită cu uimirea – drept o însuşire a sufletului senzaţiei, prin aceasta nu s-a spus că tăria credinţei de viaţă, făurită cu ciocanul magic, despre care vorbeşte una din făpturile basmului, aparţine aceluiaşi domeniu sufletesc. Făptura din basm care făureşte tăria credinţei de viaţă poartă de fapt trăsăturile Lunii, iar cea care atrage privirea spre depărtările eterice şi în tării stelare şi întinde băutura speranţei de viaţă poartă trăsăturile Philiei. Urzirea şi ţeserea razelor iubirii de viaţă se desfăşoară cu precădere în sfera Astridei, care se revelează în sufletul înţelegerii şi afectivităţii. Cu ajutorul impulsului lui Hristos, ea transformă bravura sufletului afectivităţii în forţă activă de iubire, iar înţelegerea din sufletul înţelegerii în interes din iubire. Datorită revărsării impulsului lui Hristos în toate domeniile vieţii sufleteşti, puterea balaurului este învinsă.

Basmul acţionează vindecător în sufletul lui Capesius şi redă gândirii lui forţa pierdută. El este acum în stare să aibă mai multă simpatie pentru ceilalţi oameni. Îşi dă seama de acest lucru atunci când Johannes se apropie de el, venind pe poteca pădurii, purtând o discuţie cu el însuşi, în care apare grija izvorâtă din comunicarea Mariei, aceea de a se despărţi de el. Capesius resimte în sine spaima lui Johannes, o resimte ca pe un coşmar; această puternică împreună-vieţuire se intensifică într-atât încât el ajunge la contemplarea experienţelor unei vieţi pământeşti proprii anterioare prin care este legat karmic de Johannes. Între timp, acesta resimte prezenţa Dublului său, în legătură cu care Rudolf Steiner spune, în conferinţa a VII-a din ciclul 29:

„Omul are întotdeauna în sufletul său câte ceva ce nu stăpâneşte pe deplin şi faţă de care se simte ataşat. Ataşamentul lui cu totul aparte faţă de aceste lucruri îl face pe Ahriman să dezvolte o activitate deosebită. Există în sufletul omenesc părţi care oarecum se pot desprinde de întregul acestui suflet omenesc. Şi pentru că omul nu exercită o stăpânire deplină asupra acestor părţi, Ahriman se năpusteşte asupra lor; şi atunci, prin acţiunea lui Ahriman – care este neîndreptăţită, prin faptul că el îşi depăşeşte atribuţiile – apare tendinţa ca astfel de părţi din fiinţialitatea eterică omenească şi chiar din cea astrală, care au tendinta să se desprindă de restul vieţii sufleteşti şi să devină autonome, să se lase modelate de Ahriman, astfel încât el le dă forma umană. În fond, orice gând ce se află în noi poate primi forma omenească. Dacă omul se află în faţa acestor gânduri ca gânduri-fiinţe, dacă apoi Ahriman are prilejul să facă autonomă o astfel de parte a sufletului uman, să-i dea formă omenească, şi dacă te afli în lumea elementară, atunci, în faţa acestei părţi autonome din fiinţa sa, omul se află în faţa Dublului său. Întotdeauna Ahriman a dat unei părţi din sufletul uman formă umană. Trebuie doar să ştii că atunci când intri în lumea elementară şi eşti în afara corpului tău fizic totalitatea raporturilor se schimbă mereu. Când eşti închis în corpul fizic, nu te poţi afla în faţa ta însăţi. Când intri în lumea elementară în corp eteric, poţi să fii în el şi cu toate astea să te vezi din afară; aşa vezi Dublul. Asta se înţelege prin Dublul. În fond, referindu-ne la substanţă, el este o mare parte din însuşi corpul eteric. În timp ce o mare parte din el este reţinută, o altă parte se separă, devine obiectivă; o putem contempla, ea este o parte din propria noastră entitate, căreia Ahriman i-a dat forma pe care o avem noi înşine; căci Ahriman încearcă, aşa-zicând, să îngrămădească totul în legile lumii fizice. În lumea fizică domnesc Spiritele formei; ele îşi împart domnia cu Ahriman, astfel încât Ahriman poate face cu o parte a entităţii umane ceea ce poate fi desemnat ca plăsmuirea unei părţi a entităţii umane în „Dublul“... Şi este strânns legat de dezvoltarea aparte a lui Johannes faptul că el are întâlnirea cu Dublul în locurile arătate, fiindcă, prin trăirile particulare pe care le-a avut, Ahriman a plăsmuit o parte a sufletului lui într-o astfel de formă încât aceasta – ca substanţă, parte a corpului eteric – este umplută cu elemente sufleteşti egoiste. Acest lucru apare tocmai atunci când s-au creat condiţiile prealabile, cum este cazul cu Thomasius“.


TABLOUL ŞASE

Pentru a înţelege tablourile următoare, care reprezintă o privire retrospectivă în vieţi pământeşti anterioare, este bine să ne îndreptăm privirea spre situaţia istorică din epoca în care se petrec evenimentele descrise aici. Acestea sunt strâns legate de Ordinul Templierilor, în timpul dizolvării lui. În legătură cu Ordinul Templierilor, cărţile de istorie ne dau date cu totul insuficiente. K. Ploetz scrie: „Cavalerii Templului sau templierii (numiţi astfel după sediul Ordinului la Ierusalim, în apropiere de locul unde se află Templul lui Solomon) au apărut dintr-o alianţă încheiată în 1118 între nouă cavaleri francezi (Hugues de Payen). Veşmântul lor: haină albă, cruce roşie. Ordinul a fost transferat în Cipru în 1291, iar în 1312, la Conciliul de la Viena, a fost dizolvat de către papa Clement al V-lea“.

În opera istorică a lui G. Weber, dizolvarea Ordinului este arătată mai explicit. Citim: „Clement al V-lea s-a folosit de aviditatea şi de ambitia regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, ca de un instrument împotriva Ordinului Templierilor. Printr-un proces judecătoresc ce a durat şase ani, sub conducerea lui Guillaume de Nogaret, şi prin oribile suplicii şi torturi, templierii întemniţaţi au fost împinşi la mărturisiri ce păreau să dovedească vinovăţia şi să îndreptăţească dizolvarea Ordinului; cu toate că 54 dintre ei au retractat totul, afirmând că torturile le smulseseră mărturii false, şi au respins prin protestele cele mai solemne acuzaţiile formulate împotriva lor, ei au fost totuşi condamnaţi, ca eretici, să moară cu încetul în flăcări. Astfel Clement al V-lea a putut dizolva Ordinul. Marele Maestru, Jaques de Molay, pe care papa l-a atras mai înainte în Franţa din Cipru, a protestat zadarnic împotriva unui astfel de procedeu şi a stat la dispoziţie pentru dezminţirea oricăror învinovăţiri. A murit şi el tot pe rug, după ce a chemat pe papă şi pe regele Franţei la un tribunal superior (1314). Poporul l-a venerat ca pe un martir şi a văzut în moartea rapidă a celor doi judecători pământeşti judecata lui Dumnezeu“.

În cartea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, Rudolf Steiner arată că la mijlocul secolului care a precedat aceste evenimente omenirea ajunsese la un punct important al evoluţiei sale, pe care el îl descrie astfel:

„Tocmai în jurul anului 1250 oamenii s-au simţit cel mai mult izolaţi de lumea spirituală. Iată ce putea vedea privirea clarvăzătoare; spiritele cele mai eminente ale timpului, care făceau efortul să ajungă la o anumită cunoaştere superioară, îşi puteau spune: «Ceea ce raţiunea noastră, intelectul nostru, ştiinţa noastră spirituală pot descoperi este limitat la lumea fizică, la lumea care ne înconjoară. Prin cercetările noastre omeneşti şi prin capacitatea noastră de cunoaştere, noi nu putem atinge o lume spirituală; ştim ceva despre această lume spirituală numai dacă primim în noi învăţăturile pe care ni le-au lăsat despre ea oamenii care ne-au precedat». Aceasta a fost epoca de întunecare a privirii spirituale directe în lumile superioare. Faptul că aşa ceva se spunea în epoca în care înflorea scolastica îşi are temeiurile sale. – În jurul anului 1250, oamenii trebuiau să ajungă să tragă o linie între ceea ce se poate crede, pornind de la impresia pe care o făceau tradiţiile moştenite, şi ceea ce se poate cunoaşte. Ceea ce se poate cunoaşte rămâne limitat la lumea senzorială fizică. A venit apoi timpul în care a apărut posibilitatea de a redobândi vederea lumii spirituale. Dar această nouă clarvedere este diferită de cea veche care, în principal, s-a stins o dată cu anul 1250... Se vede deci că, începând din acea epocă, a devenit necesar ca un nou element să apară în conducerea spirituală a omenirii. A fost elementul adevăratului esoterism modern. Prin aceasta trebuie să înţelegem într-un sens real că în conducerea întregii omeniri şi a fiecărui om în parte, pentru orice activitate, poate să intervină ceea ce numim impulsul lui Hristos. Începând cu Misteriul de pe Golgota şi până la apariţia esoterismului modern, avem prima perioadă a prelucrării principiului lui Hristos în sufletele umane. În acea perioadă, oamenii – în ce priveşte forţele spirituale superioare – l-au primit pe Hristos într-un mod oarecum inconştient, în aşa fel încât, mai târziu, când au fost obligaţi să-l primească în mod conştient, au făcut toate erorile posibile, căzând într-un adevărat labirint legat de înţelegerea lui Hristos. Se poate urmări cum, în prima perioadă a creştinismului, principiul lui Hristos s-a adaptat forţelor sufleteşti. A urmat apoi o altă epocă, cea în care trăiesc oamenii de astăzi. Da, dintr-un anumit punct de vedere, ei nu sunt decât la începutul înţelegerii principiului lui Hristos pentru capacităţile sufleteşti... Esoterismul modern poate deci să fie înţeles ca o înălţare a impulsului lui Hristos, care devine elementul activ în conducerea acelor suflete care, potrivit condiţiilor de dezvoltare ale epocii noi, vor să răzbată la cunoaşterea lumilor superioare“.

În tablourile dramei, care prezintă retrospectiva vieţilor anterioare, se vede că această treaptă a evoluţiei omenirii, caracterizată acum, se răsfrânge asupra fiinţelor particulare. Scolastica stabilise o graniţă fermă între ceea ce trebuie să crezi pe baza tradiţiei şi ceea ce se putea cunoaşte. Această cunoaştere era limitată la lumea simţurilor. În dramă, evreul Simon (mai târziu Strader) apare ca un om interesat de cunoaşterea lumii senzoriale, aşa cum a fost ea posibilă prin separarea strictă dintre credinţă şi cunoaştere. El spune:

„Constrâns să m-aplec doar asupra propriului suflet,
Domeniului ştiinţei m-am consacrat.
Şi am putut să recunosc din învăţăturile ei
Că timpul nostru-nclină spre noi ţeluri.
Trebuie dezvăluite omului legi naturale
Ce pân-acum i-au fost străine;
Va fi cucerită astfel lumea simţurilor
Şi forţe noi vor apărea din ea,
Pe care omul le va pune-n slujba sa“.

Strădania spre esoterismul modern este evidenţiată în dramă prin Ordinul Cavalerilor. Marele Maestru caracterizează misiunea Ordinului ca pe o cercetare a ţelurilor viitoare ale omenirii, pentru a le introduce din domeniul spiritual în activitatea pământească. Poziţia lui Simon (Strader) faţă de Cavaleri arată că ştiinţa modernă şi esoterismul modern pot coopera rodnic.

În trabloul şase, în discuţia dintre cei şase ţărani şi cele şase ţărănci, vedem cum arată opinia curentă faţă de reprezentanţii curentului viitorului. Faptul că există douăsprezece păreri diferite se bazează pe dispoziţia fiinţei umane de a privi un obiect în douăsprezece moduri diferite. Acest lucru a fost prezentat de Rudolf Steiner în ciclul 33*. Fiindcă fiecare om nu reprezintă decât unul din modurile posibile de a privi lumea, se poate obţine o privire relativ completă şi atunci când douăsprezece persoane se exprimă pe rând. Astfel, cei care prefigurează viitorul sunt prezentaţi în diverse moduri, înainte ca ei înşişi să apară. Nu este vorba aici de aspecte precise, care ar da în totalitatea lor o vedere cuprinzătoare; este vorba de nişte imagini particulare, tulburate de simpatie sau de antipatie.

* Gând uman, gând cosmic, GA 151

Mai întâi iese la iveală micimea sufletească faţă de oameni de altă rasă şi din alt popor – atunci când se vorbeşte despre „evreul cel rău“ –, ca şi faptul de a nu suporta pe străini într-o patrie cumsecade. Această micime sufletească ia apoi un caracter pur personal, sub forma de invidie, pentru că nu putem suporta la un altul ceea ce nouă ne este refuzat. Simpatia celui de-al treilea ţăran se bazează pe faptul că ei, Cavalerii, îi facilitează foloase personale, iar simpatia celei de-a doua ţărănci pe faptul că evreul Simon a ajutat-o. Îndărătul antipatiei celei de-a treia ţărănci se ascunde teama superstiţioasă. Cel de-al patrulea ţăran constată numai ce fac şi ce spun Cavalerii despre evreul Simon. El manifestă o anumită nehotărâre. Pe al cincilea ţăran, pre-vederea vremurilor viitoare îl determină să se îndrepte către Cavaleri pentru că ei urmăresc să creeze timpurile bune pe care el le întrevede. Ţăranca a patra, dimpotrivă, priveşte înapoi, simţindu-se legată de Biserică. Ceea ce exprimă cea de-a cincea ţărancă este influenţat de visul ei. Cea de-a şasea ţărancă exprimă o teamă a conştiinţei morale. În cele spuse de al şaselea ţăran vorbeşte impulsul naiv de independenţă, care îl face să creadă că ar putea trăi după propria minte, îndată ce va scăpa de conducerea Cavalerilor.

După ce am aflat din discuţiile ţăranilor şi ţărăncilor care sunt părerile răspândite cu privire la evreul Simon, apare el însuşi şi dezvăluie printr-un monolog fiinţa sa intimă. El suferă din pricina urii şi batjocurii oamenilor şi nu poate înţelege de ce este astfel tratat. Cum gândirea lui îi spune că toate au un sens, nu poate face altceva decât să presupună că suferinţa oamenilor din rasa sa are o cauză. El vede în Cavaleri nişte oameni care au ales liber o cale de suferinţă asemănătoare cu cea pe care i-o impune lui natura. Se simte condus prin destin la o singurătate asemănătoare cu cea pe care Cavalerii o caută de bună voie, „făcând efortul de a dezvolta, în şi prin singurătate, fortele care îi pot conduce spre ţelurile lor“. În singurătatea sa, el s-a consacrat ştiinţei, care îl face pe om în stare să cucerească lumea simţurilor; în acest sens, el încearcă să dezvolte arta vindecării. Efortul lui este sprijinit de Cavaleri, el lucrând în acord cu ei şi cu ţelurile lor. Presimţim prin aceasta că ştiinţa modernă îşi poate primi sensul şi ţelul din esoterismul modern. Dezvoltarea unei fructuoase colaborări a ştiinţei cu esoterismul aparţine celor mai importante sarcini actuale ale omenirii.

Monologul evreului Simon aruncă o lumină asupra karmei individuale a lui Strader, şi anume că raporturile sale cu oamenii de care este legat în prezent – ca Strader – nu pot fi cunoscute încă. Altfel apar lucrurile din discuţia ce urmează între Thomas şi călugăr, întrupările anterioare ale lui Johannes şi Mariei. Vedem cum, chiar în întruparea anterioară, între aceste două individualităţi a luat naştere o strânsă legătură, care a căpătat caracterul relaţiei discipol-maestru. Pentru că această dependenţă nu a putut fi învinsă în acea epocă, ea a trebuit să apară mai târziu, între Johannes şi Maria, într-o formă diferită. Pentru a o învinge era necesară o altă stare de spirit decât cea a călugărului şi a discipolului său.

Deosebit de important pentru Capesius, care îşi contemplă viaţa anterioară, este ceea ce spune Thomas despre el. El află astfel greşelile cu care s-a încărcat într-o viaţă anterioară, atunci când şi-a părăsit soţia şi copiii pentru a urma calea propriei evoluţii în cercul Cavalerilor. Trebuie astfel să afle că soţia sa a murit curând de supărare, copiii săi au fost crescuţi despărţiţi unul de altul, neştiind nimic unul de celălalt, fiul său a căzut sub influenta adversarului său spiritual, înstrăinându-se total de el sub raport spiritual. Vieţuirea greşelii ţine de evoluţia superioară a omului. În prima-dramă am văzut că Johannes, datorită viziunii sale spirituale, ajunge să vieţuiască greşeala cu care s-a încărcat în aceeaşi viaţă. Capesius, la rândul său, vieţuieşte o greşeală comisă într-o întrupare anterioară.