Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile VII, VIII, IX)


TABLOUL ŞAPTE

Opoziţia dintre Ordinul Cavalerilor şi Biserică este caracterizată mai îndeaproape în tabloul şapte. Vedem la început pe Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor discutând cu patru fraţi din Ordin. El vorbeşte despre regulamentul alianţei care îi uneşte şi conform căruia Cavalerii caută să descopere ţelurile viitoare ale omenirii pentru ca, din domeniul spiritului, să le introducă în activitatea pământească. Apoi el le arată că orice nouă strădanie pământească a Ordinului a ajuns fără de speranţă. Capul Ordinului a căzut jertfă puterilor întunecate şi un mare număr de cetăţi ale Alianţei au căzut deja în mâna duşmanului. În legătură cu aceasta, este arătată misiunea răului, a răului care, prin opoziţia sa, slujeşte în cele din urmă planurile înţelepciunii care face binele şi pornind de la rău. Cu cât este mai mare opoziţia faţă de bine, cu atât mai mult se poate desfăşura forţa iubirii care învinge răul. La o privire exterioară, s-ar părea că acest apus al Ordinului, care este înfăţişat aici, ar fi o distrugere a binelui de către rău. Dar Marele Maestru explică faptul că germenii viitorului care au fost implantaţi în sufletele oamenilor de către Ordinul Cavalerilor vor ajunge la maturitate atunci când aceste suflete vor reapărea pe Pământ, într-o întrupare viitoare.

Aici, prin primul maestru de ceremonii este pusă această întrebare importantă, şi anume: În ce fel este legat destinul unui om individual de cel al unei comunităţi umane? În a doua conferinţă a ciclului 19, De la Iisus la Hristos, Rudolf Steiner spune că budistul înţelege karma numai în legătură cu omul luat ca individualitate, în timp ce occidentalul, când vrea să înţeleagă karma omului individual, îşi îndreaptă privirea spre interesele întregii omeniri, tocmai pentru că impulsul de fraternitate care emană de la Hristos acţionează în acest sens. Imaginile vieţilor anterioare sunt un exemplu al modului cum karma individuală poate fi înţeleasă în raport cu interesele întregii omeniri. Ordinul Cavalerilor, ştiinţa modernă şi Biserica apar aici în arierplanul unei anumite situaţii din evoluţia omenirii, iar karma individului se întreţese în evenimentele ce se nasc din această situaţie.

Primului maestru de ceremonii îi apare ca o nedreptate în faţa legilor lumii ca oameni care s-au unit într-o anumită comunitate să fie antrenaţi în ruina pe care destinul o rezervă acestei comunităţi. Marele Maestru îi răspunde că aceşti oameni sau îşi ispăşesc greşelile lor personale prin suferinţele îndurate în slujba întregii comunităţi sau obţin, prin durerea care le este impusă, forţa de a se ridica la o viaţă şi mai înaltă.

Aici primul maestru de ceremonii pune o întrebare care priveşte karma individuală a lui Capesius, care vieţuieşte retrospectiv toate acestea şi se regăseşte în cercul Cavalerilor sub trăsăturile primului preceptor. El întreabă:

„Aşadar, Confreria poate admite-n rândurile sale
Şi oameni care
Nu cu sufletul cel mai pur
Se consacră telurilor sale 'nalte?“

Iar Marele Maestru răspunde:

„La cel ce se dedică unei opere înalte,
Cântăreşte numai binele din suflet,
Şi lasă ca partea rea să-şi găsească ispăşire
În mersul justiţiei universale“.

Cuvintele pe care le înlăntuie apoi de acest răspuns dau impresia că discuţia alunecă spre o altă temă şi, dintr-un anumit punct de vedere, pare justificat. Dar în asta este ceva ca o completare a răspunsului citat mai sus. El spune acolo că lipsa vinei nu este o condiţie a Confreriei şi arată condiţia fundamentală a Confreriei, spunând:

„Îmi sunteţi Fraţi în sensul drept
Dacă-n sufletul vostru, plin de curaj,
Răsună preceptul sacru-al Confreriei noastre:
«Trebuie să-şi jertfească viaţa şi existenţa personală,
Cel ce prin revelaţiile simţurilor
Vrea să vadă ţelurile spiritului,
Cel care vrea să se încumete,
Să toarne-n voinţa proprie
Voinţa spiritului»“.

Pericolul care ameninţă Alianţa conferă acestor cuvinte o semnificaţie deosebită. Dar ele au şi o valoare generală pentru continuarea evoluţiei membrilor săi. Fiinţa personală şi viaţa personală trebuie să fie sacrificate, dar asta nu înseamnă că individualitatea ar trebui să se şteargă. Ea trebuie să se umple cu lumină spirituală şi cu voinţă spirituală, să fie îndreptată din cel mai intim imbold spre ţelurile spiritului. Cel care a parcurs această evoluţie nu se cramponează de existenţa sa pământească, ci o părăseşte de îndată ce ţelurile spiritului îi arată că asta ar fi corect. A formula cuvintele sacre în această situaţie critică poate constitui o încercare pentru Cavaleri, pentru a şti dacă şi-au jertfit deja în acest sens fiinţa şi viaţa lor personală. Dacă au făcut-o, ei îşi vor accepta fără teamă destinul.

Acum ia cuvântul, pentru prima oară, acea individualitate care se va încarna mai târziu în Capesius şi care apare aici sub trăsăturile primului preceptor. Întreaga fiinţă a lui Capesius fiind percepută în această retrospectivă, el se aude aici pentru prima dată pe sine vorbind în această încarnare anterioară; ar dori să ştie cum poate fi înţeles faptul că duşmanii au răpit Cavalerilor nu numai bunurile şi viaţa, ci şi sufletele pe care ei le-au crescut cu iubire; aceşti duşmani au încercat să aprindă în ele ura faţă de Cavaleri. Marele Maestru răspunde că oamenii care au respirat în lumina spiritului Cavalerilor o vor mărturisi într-o viaţă viitoare. Oricât de liniştitor poate fi acest răspuns pentru înţelegerea generală, el nu-l poate consola pe primul preceptor în situaţia sa personală. Ura împotriva Alianţei a fost aprinsă în propriul său fiu mai înainte ca acesta să fi putut respira lumina spirituală a acesteia.

Când Marele Maestru se îndepărtează cu doi fraţi ai Ordinului, primul preceptor (Capesius) îi mărturiseşte celui de-al doilea maestru de ceremonii că el nu este în stare să înţeleagă ceea ce le comunică Marele Maestru cu atâta certitudine cu privire la spirit şi la lumile spiritului, ca şi cum ar vorbi despre oraşe şi sate. Al doilea maestru de ceremonii îi dă un răspuns care poate deveni cheia unei adevărate cunoaşteri de sine. El îi arată primului preceptor că situaţia s-ar putea datora nu incapacităţii sale de a înţelege revelaţia spiritului, ci mai curând faptului că pentru un motiv oarecare el nu s-ar simţi demn de a fi un membru al lumilor superioare. Şi încheie astfel:

„Sufletul trebuie să aibă pete-ascunse
Când nu vrea să se-ncline-n faţa ştiinţei spiritului,
Şi de aceea vrea să se-amăgească“.

Aceste cuvinte ne pot face să înţelegem de ce Capesius, în primul tablou din prima dramă, după conferinţa lui Benedictus, trebuie să spună:

„Atât de ciudat îmi vorbesc toate astea;
E ca şi cum n-ar depinde de mine
Să resping cele vieţuite.
Îmi pare-aproape că acest «ceva»
Nu poate tolera în sine
Felul meu de-a fi“.

Petele ascunse ale sufletului sunt cele care, chiar în această întrupare, îl împiedică la început să se apropie de cunoaşterea spirituală. Viziunea vieţii sale precedente îl face să cunoască adevăratele cauze.

Mai înainte ca el să ajungă, prin privirea retrospectivă, la conştienţa deplină a vinei sale, aceste raporturi umane în care se află îi sunt explicate mai pe larg prin apariţia, în casa Cavalerilor, a călugărului. Acesta începe printr-o aluzie la regula severă a Ordinului monastic, spunând că trebuie să considere drept prieteni ai săi pe toţi cei care poartă chip omenesc; reiese de aici că Ordinul monastic vrea să acţioneze după principii adevătat creştine. Şi totuşi, între acest Ordin monastic şi cel al Cavalerilor, care au acelaşi ţel de realizare a adevăratului creştinism, s-a dezvoltat o animozitate. Adevăratul motiv al duşmăniei trebuie văzut în faptul că Ordinul monastic se prevalează în apărarea creştinismului de tradiţii şi instituţii creştine ce provin din trecut, în timp ce Ordinul Cavalerilor, dimpotrivă, încearcă să cunoască şi să împlinească noile ţeluri arătate de spiritul viu al creştinismului. Diferenţa dintre cele două poziţii este marcată prin discuţia dintre călugăr şi al doilea preceptor. Călugărul se prevalează de un drept rezultând dintr-un vechi înscris; cel de al doilea preceptor, dimpotrivă, vorbeşte despre un drept superior, care provine dintr-o înţelegere sănătoasă a dreptului. În timpul discuţiei lor îţi dai seama că nu există nici o posibilitate de înţelegere.

Totuşi, călugărul ar vrea să vorbească şi cu căpetenia Ordinului. În timp ce îl aşteaptă, îi apare spiritul lui Benedictus, al Marelui instructor, podoaba Ordinului său monastic atunci când trăia într-un corp pământesc, şi pe care călugărul îl recunoaşte drept Maestrul său. Acesta îi apăruse deseori când implora limpezire în lucrurile importante. Aşadar, el ascultă plin de încredere ceea ce vrea să-i reveleze acest spirit; deseori, într-adevăr, graţie lui, a primit lumină şi forţă. Revelaţia pe care i-o face acum este totuşi extrem de greu de înţeles. Ea este foarte departe de tot ceea ce i se păruse just până în această zi. În combaterea Ordinului Cavalerilor, el s-a crezut în total acord cu Benedictus, pentru că se putea baza chiar pe cuvintele acestuia. Dar spiritul lui Benedictus îi spune că acum el vede Ordinul Cavalerilor într-o altă lumină şi că recunoaşte ţelurile înalte ale viitorului către care acest Ordin tinde, ţeluri justificate în timpurile mai noi. Se face aici aluzie la situaţia evoluţiei omenirii, caracterizată mai sus, care necesită dezvoltarea unei noi cunoaşteri a spiritului, cea veche fiind depăşită. Ceea ce elaborează Cavalerii a fost pregătit deja cu mult timp înainte; pentru ca omenirea să poată evolua într-un sens corect, este nevoie acum de dezvoltarea acestui curent spiritual. Acestei individualităţi – al cărui spirit i-a apărut călugărului – îi era încă ascuns acest lucru când, cu aproximativ 50 de ani în urmă, trecuse pragul morţii. În acea epocă muriseră două personalităţi care fuseseră podoaba Ordinului căruia îi aparţinea călugărul, şi anume: Toma d'Aquino (1274) şi Albertus Magnus (1280). În legătură cu nivelul lor de cunoaştere, Rudolf Steiner spune în conferinţele despre Filosofia lui Toma d'Aquino:

„Şi întrebările pe care scolastica nu le poate rezolva: Cum pătrunde Hristos în gândirea umană? Cum va fi hristificată această gândire? Cum conduce Hristos gândirea umană proprie spre înălţimi, în sferele în care ea se poate dezvolta împreună cu ceea ce este doar conţinutul spiritual de credinţă? Aceste întrebări frământau încă sufletul scolasticilor. De aceea, în pofida perfectei tehnici a logicii scolastice, cel mai important lucru este să nu ne mulţumim numai cu rezultatele scolasticii, ci să ne întoarcem de la răspuns înapoi, la întrebările pe care ea şi le-a pus: să întoarcem privirea de la luptele impuse omului din secolele XII şi XIII şi să înţelegem marile probleme puse în acea epocă. Nu se ajunsese încă atât de departe în hristologie încât să se poată urmări până în gândirea umană ideea mântuirii omului de păcatul originar. De aceea Toma d'Aquino şi Albertus Magnus au fost obligaţi să refuze raţiunii dreptul de a sări peste treptele pe care, păşind, ar fi putut ei înşişi să intre în lumea spirituală. Şi din înalta scolastică a rămas această întrebare: Cum se poate ridica gândirea omului la o viziune a lumii spirituale? Cel mai importaut rezultat al înaltei scolastici nu este ceea ce constituie conţinutul gândirii scolastice, ci este de fapt o întrebare. Este întrebarea: Cum va putea deveni creştină gândirea? Această întrebare a rămas pusă istoric în faţa lumii în momentul în care Toma d'Aquino murea, în 1274. Până atunci nu s-a putut decât să se lupte împotriva acestei idei, aşa încât ea a rămas adâncită în intimitatea inimii, în cultura spirituală europeană“.

După moartea lor, Toma d'Aquino şi Albertus Magnus au trebuit să recunoască unde anume pe Pământ s-a continuat să se lucreze într-un sens just la rezolvarea problemei pe care ei nu au putut să o rezolve; şi, prin aceasta, Ordinul Cavalerilor le-a apărut într-o nouă lumină.

De îndată ce călugărul a auzit comunicarea parvenită de la spiritul lui Benedictus, apar Lucifer şi Ahriman, pentru a trezi în el îndoiala faţă de ce auzise. Ahriman face apel la ceea ce ne învaţă raţiunea şi simţurile, vrând să acţioneze asupra călugărului în aşa fel încât această revelaţie a spiritului să nu îi influenţeze lucrarea, ci să ia această revelaţie ca pe o încurajare. Lucifer face apel la pietatea sa, pentru a aprinde în el fanatismul religios. Ceea ce spune Lucifer despre Alianţa spirituală a Cavalerilor se referă, de fapt, la el însuşi; el este cel care dă aici adevărului acea deviere prin care acesta devine atunci şi mai periculos decât eroarea. Ceea ce spune el despre Alianţa spirituală a Cavalerilor se poate într-adevăr întâlni şi se întâlneşte deseori în viaţa umană. Cuvintele sale sunt false numai pentru că ele nu se potrivesc Ordinului Cavalerilor. În tulburarea în care l-au aruncat Ahriman şi Lucifer, călugărul se întoarce din nou spre Benedictus şi primeşte de la el sfatul să lase să pătrundă până în adâncul sufletului său cuvintele pe care le rostise odinioară pe Pământ. Cuvintele unor personalităţi ca Toma d'Aquino cuprind în ele germenii necesari continuării evoluţiei omeneşti. Cel care le primeşte în mod dogmatic nedreptăţeşte individualitatea care le-a rostit. Un thomism viu poate conduce la ştiinţa spiritului.


TABLOUL OPT

În tabloul opt al dramei, Capesius ajunge, datorită privirii sale retrospective, la trăirea deplină a datoriei cu care s-a încărcat într-o viaţă anterioară. Ea i-a apătut deja în discuţia dintre Thomas şi călugăr.

Apoi cel de-al doilea maestru de ceremonii l-a făcut atent că ar putea să aibă în suflet pete ascunse. Acum, datorită celor dezvăluite de Joseph Kühne, el devine deplin conştient de aceste pete. Recunoaşte că vanitatea l-a împins să-şi lase pe drumuri soţia şi copiii, pentru ca el să-şi poată urma nestânjenit ţeluri înalte. Angajamentul de a se dedica operei de iubire faţă de oameni, el l-a asociat cu o faptă care contrazice cu totul această iubire de oameni. Disciplina Alianţei îl condusese deja spre cunoaşterea de sine; până acum crezuse că îşi va putea plăti datoria în viaţa prezentă. Acum vede că nu este nici o şansă să ajungă la acest lucru. Cei doi copii ai săi au devenit atât de străini datorită duşmanilor Alianţei, încât nu se mai întrevede nici o perspectivă de a-i recuceri în această viaţă. Dat fiind că el nu şi-a început cercetarea spirituală într-un mod corect, această cercetare a devenit dăunătoare pentru el şi pentru familia sa; mai mult, el creează neplăceri Alianţei spirituale, întrucât prin viaţa sa oferă duşmanilor subiecte care aprind ura împotriva Alianţei. Conştienţa vinei şi cunoaşterea spirituală mijlocită de Ordinul Cavalerilor il ajută totuşi, chiar din această viaţă, să îşi suporte destinul cu umilinţă şi resemnare. Este ceea ce reiese din cuvintele:

„Nu-mi mai rămâne deci nimic de făcut
Decât să mă-ngrijesc ca ei, copiii mei,
Să afle-adevărata stare de fapt
Şi-apoi, în resemnare,
Să-astept ispăşirea de la acele puteri care
Ţin registrul datoriilor vieţii noastre“.

În conferinţa a IV-a din ciclul 23, Rudolf Steiner arată că recunoaşterea unei greşeli personale ca cea pe care o constată primul preceptor influenţează evoluţia spirituală. El spune:

„Trebuie exersată cugetarea asupra ta însuţi, trebuie să cauţi fără menajamente, fără părtinire, marile greşeli pe care ştii că le-ai comis, să ţi le reprezinţi în aşa măsură încât sufletul să-şi dea seama cât de departe este de marele ideal al omenirii; şi, cufundându-te în această mare discrepanţă faţă de marele ideal al omenirii, să evoci în faţa sufletului tău, cu adevărat meditativ, printr-o gândire puternică, să evoci slăbiciunea ta morală sau de altă natură. Dacă faci acest lucru, sufletul se întăreşte şi ceea ce a început deja să se estompeze, ceea ce părea că dispare într-o neputinţă sufletească, devine din nou mai luminos… Dacă faci ceea ce am arătat, ajungi să cunoşti raţiunea pentru care lumea elementară dispare ca într-un leşin – ceea ce s-ar putea exprima sec astfel: «Ea nu te place, găseşte că nu îi eşti pe măsură». Şi această dispariţie, această stingere este pur şi simplu semnul că nu te lasă să intri în ea. Prin faptul însă că îţi reproşezi greşelile, te întăreşti şi tot ceea ce dispăruse la început acum se luminează din nou. – Şi trăieşti cu precizie acest sentiment: în jurul tău există o lume suprasensibilă elementară, tu nu poţi pătrunde în ea decât până la un punct; în măsura în care, moral, intelectual, devii din ce în ce mai puternic, ea te lasă să pătrunzi. Altfel, nu te lasă. Şi o arată prin aceea că dispare din faţa ta“.

Recunoscându-şi greşeala, Capesius a început, chiar din această existenţă anterioară, să învingă dificultăţile aflate în calea evoluţiei sale. Discuţia care urmează apoi între Marele Maestru şi evreul Simon revelează arierplanurile destinului lui Strader. Simon îşi mărturiseşte durerea de a vedea cum oamenii se ridică împotriva ajutorului care le este totuşi atât de necesar. Cele spuse îi dau Marelui Maestru prilejul de a arăta că originea oricărei animozităţi exterioare şi a oricărui război se află în inima omului. Aceste cuvinte îl impresionează adânc pe Simon, fiindcă el însuşi a resimţit adesea şi foarte puternic o luptă interioară. Chiar această comportare a oamenilor, pe care el a resimţit-o atât de dureros, această respingere duşmănoasă a ajutorului, el a vieţuit-o în sine însuşi cu cea mai mare intensitate.

Aşa cum Capesius descoperă în sufletul lui pete întunecate, care îi frânează evoluţia, tot astfel vedem la Strader o rezistenţă interioară ca motiv de frânare. El are vieţuirea lăuntrică în care o fiinţă umană, care se manifestă ca fiind Hristos, vrea, plină de iubire, să-i întindă mâna, dar acest lucru este împiedicat prin faptul că din impulsul irezistibil se aprinde înlăuntrul său o mânie care-l sileşte să respingă această mână. El se simte atras de învăţătura Cavalerilor, care vorbesc despre fiinţa lui Hristos şi poate recunoaşte în ea imaginea originară a fiinţei umane; cu toate acestea, fiinţa sa proprie îl ţine, orgolioasă, la distanţă, îl împiedică să se dăruie cu credinţă acestei fiinţe a lui Hristos. Când trebuie să se recunoască astfel pe sine, atunci îndoiala acoperă credinţa de a putea găsi vreodată adevărata sa fiinţă şi deseori se simte stăpânit de teama şi de îngrijorarea că resturile acestei îndoieli se vor putea găsi până în vieţile viitoare. Faptul că această îngrijorare nu este lipsită de fond o vedem în întruparea ulterioară a lui Strader, în care el are încă mult de luptat cu îndoiala. În timp ce Simon îi descrie Marelui Maestru imaginea fiinţei lui Hristos, care îi apare adesea, Marele Maestru este în stare chiar să o contemple spiritual în plină lumină; această viziune se lărgeşte pentru el, în sensul că, prin ea el poate cunoaşte ceea ce leagă ţelul lumilor cu destinul oamenilor. În comentariile asupra primei drame s-a arătat adesea că viziunea formei de lumină a lui Hristos este în legătură cu conştiinţa morală. Deja în conştienţa obişnuită, conştiinţa morală poate să conducă la chipul idealului omenirii, care luminează drumul înainte al evoluţiei omenirii, ca ţel cosmic.

În convorbirea ce urmează apoi între cei doi maeştri de ceremonii este caracterizată poziţia Cavalerilor faţă de duşmanii lor. Blândeţea, bunătatea Marelui Maestru faţă de duşmanii Alianţei îi sunt de neînţeles primului maestru de ceremonii. Al doilea maestru de ceremonii arată că această atitudine rezultă din însăşi învăţăturile Alianţei. El aminteşte dificultăţile căii de evoluţie ce corespunde acestor învăţături şi arată că Fraţii ar trebui să fie foarte fericiţi dacă întâlnesc suflete ce pot primi inconştient germenele pentru dezvoltarea ţelurilor lor în vieţi viitoare. Acest germene poate fi implantat chiar în sufletele ostile, dacă urii lor i se răspunde cu iubire. Am ajuns aici la o misiune centrală a Alianţei: transformarea răului în bine. Numai o iubire cu totul dezinteresată este în stare să întâmpine astfel ura duşmanilor. Primul maestru de ceremonii arată că această misiune este foarte grea; el primeşte răspunsul: Nu îi este dat întregii omeniri să trăiască de mai înainte viitorul Pămâtului, dar este necesar să existe oameni pregătiţi pentru acest ţel.

Astfel, am văzut în acest tablou cum Confreria spirituală şi-a sădit germenii viitorului în ura duşmanului, în rezistenţa evreului Simon şi în viaţa mincinoasă a primului preceptor. Roadele se arată în încarnarea următoare în care, la Johannes şi Maria, ura este transformată în forţă de sacrificiu a iubirii, rezistenţa lui Strader în forţă activă a iubirii, iar viaţa mincinoasă a lui Capesius în efort de cunoaştere pornit din iubirea pentru adevăr. Tocmai acele individualităţi care au primit germeni spirituali în unele slăbiciuni ale fiinţei lor dobândesc mai târziu capacitatea de a face ca impulsurile spirituale să fie accesibile altor cercuri de oameni.


TABLOUL NOUĂ

În tabloul nouă al dramei aflăm de un mijloc important pe care îl folosesc Cavalerii pentru a implanta în sufletele oamenilor germenii viitorului. El este conţinut în basme, despre care Joseph Kühne spune aici că ceea ce dau ele spiritului se menţine după moarte şi poartă roadele într-o viaţă pământească viitoare. Dar basmele acţionează chiar şi în aceeaşi viaţă pământească. Joseph Kühne spune astfel:

„Ne fac să presimţim nelămurit adevărul
Şi, din această presimţire, sufletele noastre făuresc
Cunoaşterea de care avem nevoie-n viaţă“.

Acest lucru este important în educarea copiilor. În broşura Educaţia copilului din punctul de vedere al ştinţei spiritului, Rudolf Steiner face deseori aluzie la aceasta. El spune:

„Este necesar ca sufletul tânăr să primească în el tainele naturii şi legile vieţii nu în concepte seci şi abstracte, ci în simboluri. Pildele ce se referă la corelaţiile spirituale trebuie prezentate în aşa fel în faţa sufletului încât legitatea existenţei dindărătul acestor parabole să fie mai mult bănuită şi presimţită decât înţeleasă în noţiuni intelectuale... Printr-o asemenea parabolă nu vorbeşti numai inteligenţei, ci şi sentimentului, sensibilităţii, întregului suflet. Un tânăr care s-a pătruns de toate acestea se apropie de lucruri într-o stare cu totul diferită decât dacă i se expun mai târziu prin noţiuni intelectuale!“

Aici, în dramă, Berta, fata lui Kühne, o roagă pe mama sa să îi spună una din poveştile auzite de tatăl ei de la Cavaleri. Ea vrea să audă povestea în care este vorba despre bine şi rău. Doamna Kühne îi povesteşte deci despre cele ce s-au petrecut cu un om care a căutat să înţeleagă unde se află obârşia răului. După ce a căutat multă vreme zadarnic, el reuşeşte, datorită unei discuţii dintre un topor şi un arbore, să înţeleagă că acea coadă a toporului care loveşte arborele a fost luată chiar din lemnul acelui arbore. Pe această cale, în om germinează un gând pe care nu-l poate încă exprima, dar care este un răspuns la întrebarea: „Cum poate ieşi răul din bine?“

Aici, în povestea de faţă, ni se ilustrează ceea ce exprimase Rudolf Steiner în citatul de mai sus. Astfel de povestiri pot trezi facultatea de a te ridica de la observarea naturii la cunoaşterea spiritului. Arierplanul spiritual al poveştilor o face pe Berta să resimtă faţă de ele o adâncă pioşenie, legată de o bucurie din inimă.

În acelaşi tablou, urmează o discuţie între ţăranii şi ţărăncile pe care le-am întâlnit în tabloul şase. Din cuvintele lor reiese că cetatea întărită este ameninţată cu asediul şi că un trădător urmează să arate duşmanilor o cale secretă pentru a pătrunde în ea. Culpabilitatea care apare aici faţă de Cavaleri nu va putea fi compensată decât în vieţi pământeşti ulterioare şi ea va sluji atunci înfăptuirii ţelurilor Cavalerilor.

Monologul călugărului, care urmează în acelaşi tablou, ne arată că în Călugăr începe deja o transformare prin faptul că în sediul Cavalerilor i-au apărut spiritul lui Benedictus, şi chiar Lucifer şi Ahriman. El vede ca un semn al slăbiciunii sale faptul că în faţa sufletului său s-au putut ivi acele făpturi fantomatice. Prin învingerea propriei îngâmfări, el vrea să se pregătească pentru primirea luminii spirituale care, ţâşnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze în cuvinte de înţelepciune. Speră că pe această cale va găsi forţa care îi va putea limpezi învăţăturile părintilor Bisericii. Înţelegerea profundă a acestor învăţături care stau mărturie despre creştinismul originar poate să îi aducă înţelegere pentru ceea ce cercetează Cavalerii.

După acest monolog, urmează o discuţie între Cecilia şi Thomas. Cecilia vorbeşte de o viziune spirituală pe care a avut-o deseori când ruga sa tăcută se îndrepta, din tot sufletul ei, spre izvorul lumii. Ea vedea atunci o imagine de lumină care lua forma unui chip uman şi o încuraja. Simţim aici cum se pregăteşte ceva care, în încarnarea ei viitoare – în care va apărea ca Theodora –, va conduce la viziunea formei eterice a lui Hristos. Chipul uman pe care îl contemplă Cecilia capătă trăsăturile fratelui său, ceea ce arată că în viziunea sa spirituală se amestecă o anumită subiectivitate. Mai înainte ca privirea spirituală a unui om să poată fi pe deplin obiectivă, deseori se poate întâmpla să-i apară entităţi spirituale sub înfăţişarea unor fiinţe cunoscute. Dorul Ceciliei pentru fratele său acţionează ca o forţă care colorează subiectiv viziunea spirituală.

Thomas exprimă rezerve serioase în privinţa unor bune relaţii faţă de părinţii adoptivi ai Ceciliei, tocmai pentru că ştie cât de legaţi sunt ei de Cavaleri, în timp ce el este total convins de ceea ce îl învaţă călugărul. Cecilia remarcă în cuvintele fratelui ei germenele ostilităţii. În ea se naşte, ca o contraacţiune, o imagine de pace datorită căreia ea învinge în sine însăşi germenele de ostilitate din fratele său, pregătind astfel biruinţa deplină. Imaginea de pace apare în ea ca o amintire a unei viziuni spirituale pe care a avut-o altădată. Cu ani în urmă, în ziua de Vinerea Mare, ea a contemplat imaginea unui bărbat care avea trăsăturile fratelui său şi care i-a spus:

„Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el poate să se scufunde-n temeliile fiinţiale;
El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morţii“.

Mai târziu, Cecilia a aflat că acesta era preceptul Cavalerilor. Ea prevede deci spiritual că fratele său, care acum nutreşte o duşmănie faţă de Cavaleri, va ajunge mai târziu să ia cunoştinţă de învăţăturile lor.

În comportamentul Ceciliei putem recunoaşte un dar depus în germene în conştienţa umană. Rudolf Steiner, în conferinţa a VII-a din ciclul 17*, spune:

„Conştiinţa morală a apărut într-o anumită epocă; în trecut ea a fost cu totul alta şi mereu se va transforma atunci când sufletele omeneşti se vor dezvolta un anumit timp în lumina conştiinţei morale. Am arătat deja ce va ajunge această conştiinţă în viitor. În cursul secolului XX, paralel cu reapariţia Evenimentului de pe drumul Damascului, un mare număr de oameni va învăţa ca, atunci când au înfăptuit ceva, să privească la urmarea acestei fapte; oamenii vor cugeta mai mult la aceasta, vor avea o imagine interioară a faptei lor – la început asta se va petrece cu câţiva oameni, apoi numărul lor va deveni tot mai numeros pe parcursul viitoarelor două-trei milenii. Când oamenii vor fi comis ceva, imaginea va fi prezentă; la început nu vor întelege despre ce este vorba. Cei care au învăţat însă antroposofie îşi vor spune: «Aici am o imagine! Aceasta nu este un vis, cu siguranţă că nu este un vis; este imaginea care îmi arată împlinirea karmică a faptei pe care am săvârşit-o. Asta va avea loc într-o bună zi ca o împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce am făcut!» Acest lucru va începe în secolul XX. Atunci va începe să se dezvolte în oameni facultatea de a vedea imaginea unei fapte foarte îndepărtate, care încă nu a avut loc. Ea va apărea ca o contraimagine a faptei săvârşite, ca împlinirea karmică ce va avea loc cândva. Atunci omul îşi va spune: «Am făcut acest lucru, acum mi se arată compensarea ce trebuie să o săvârşesc cât şi ceea ce mă va stânjeni în perfecţionarea mea dacă nu voi înfăptui această compensare». Karma nu va mai fi o simplă teorie, ci va căpăta imaginea acestui tablou interior caracterizat. Astfel de facultăţi vor apărea treptat din ce în ce mai mult. Se vor dezvolta facultăţi noi, dar cele vechi constituie germenii celor noi. Cum se va face însă că oamenilor li se va arăta imaginea karmică? Acest lucru va deveni posibil prin faptul că sufletele au poposit un timp în lumina conştiinţei morale“.

* Der Christus-Impuls und die Entwickelung des Ich-Bewußtseins (Impulsul lui Christos şi dezvoltarea conştienţei eului), GA 116

Dacă Thomas ar fi ajuns la această stare zugrăvită aici, atunci o anumită facultate dezvoltată din conştiinţa lui morală i-ar fi evocat în faţa sufletului, în ce priveşte duşmănia faţă de Cavaleri, un tablou asemănător cu cel de care vorbeşte Cecilia. Ea ilustrează o dezvoltare ulterioară a conştiinţei morale care duce la viziunea formei eterice a lui Hristos şi, în următoarea întrupare, în care ea apare ca Theodora, va deţine într-adevăr această facultate. Thomas află aici, din afară, ce urmează să ajungă vieţuirea sa interioară. Dar el se află încă sub puterea constrângătoare a gândurilor. Eliberarea gândirii individuale este un proces, care, în cursul epocii moderne, este pregătit în special prin curentul rosicrucian, iar prin Filosofia libertăţii, scrisă de Rudolf Steiner, ajunge la o formă clară.