|
(Tablourile VII, VIII, IX)
Opoziţia dintre Ordinul Cavalerilor şi Biserică este caracterizată
mai îndeaproape în tabloul şapte. Vedem la început pe
Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor discutând cu patru fraţi
din Ordin. El vorbeşte despre regulamentul alianţei care îi
uneşte şi conform căruia Cavalerii caută să descopere ţelurile viitoare
ale omenirii pentru ca, din domeniul spiritului, să le introducă
în activitatea pământească. Apoi el le arată că orice nouă
strădanie pământească a Ordinului a ajuns fără de speranţă. Capul
Ordinului a căzut jertfă puterilor întunecate şi un mare număr de
cetăţi ale Alianţei au căzut deja în mâna duşmanului.
În legătură cu aceasta, este arătată misiunea răului, a răului
care, prin opoziţia sa, slujeşte în cele din urmă planurile
înţelepciunii care face binele şi pornind de la rău. Cu cât
este mai mare opoziţia faţă de bine, cu atât mai mult se poate
desfăşura forţa iubirii care învinge răul. La o privire
exterioară, s-ar părea că acest apus al Ordinului, care este
înfăţişat aici, ar fi o distrugere a binelui de către rău. Dar
Marele Maestru explică faptul că germenii viitorului care au fost
implantaţi în sufletele oamenilor de către Ordinul Cavalerilor
vor ajunge la maturitate atunci când aceste suflete vor reapărea
pe Pământ, într-o întrupare viitoare.
Aici, prin primul maestru de ceremonii este pusă această
întrebare importantă, şi anume: În ce fel este legat
destinul unui om individual de cel al unei comunităţi umane? În a
doua conferinţă a ciclului 19, De la Iisus la Hristos,
Rudolf Steiner spune că budistul înţelege karma numai în
legătură cu omul luat ca individualitate, în timp ce
occidentalul, când vrea să înţeleagă karma omului
individual, îşi îndreaptă privirea spre interesele
întregii omeniri, tocmai pentru că impulsul de fraternitate care
emană de la Hristos acţionează în acest sens. Imaginile vieţilor
anterioare sunt un exemplu al modului cum karma individuală poate fi
înţeleasă în raport cu interesele întregii omeniri.
Ordinul Cavalerilor, ştiinţa modernă şi Biserica apar aici în
arierplanul unei anumite situaţii din evoluţia omenirii, iar karma
individului se întreţese în evenimentele ce se nasc din
această situaţie.
Primului maestru de ceremonii îi apare ca o nedreptate
în faţa legilor lumii ca oameni care s-au unit într-o
anumită comunitate să fie antrenaţi în ruina pe care destinul o
rezervă acestei comunităţi. Marele Maestru îi răspunde că aceşti
oameni sau îşi ispăşesc greşelile lor personale prin suferinţele
îndurate în slujba întregii comunităţi sau obţin,
prin durerea care le este impusă, forţa de a se ridica la o viaţă şi
mai înaltă.
Aici primul maestru de ceremonii pune o întrebare care
priveşte karma individuală a lui Capesius, care vieţuieşte retrospectiv
toate acestea şi se regăseşte în cercul Cavalerilor sub
trăsăturile primului preceptor. El întreabă:
„Aşadar, Confreria poate admite-n
rândurile sale
Şi oameni care
Nu cu sufletul cel mai pur
Se consacră telurilor sale 'nalte?“
Iar Marele Maestru răspunde:
„La cel ce se dedică unei opere
înalte,
Cântăreşte numai binele din suflet,
Şi lasă ca partea rea să-şi găsească ispăşire
În mersul justiţiei universale“.
Cuvintele pe care le înlăntuie apoi de acest răspuns dau
impresia că discuţia alunecă spre o altă temă şi, dintr-un anumit punct
de vedere, pare justificat. Dar în asta este ceva ca o completare
a răspunsului citat mai sus. El spune acolo că lipsa vinei nu este o
condiţie a Confreriei şi arată condiţia fundamentală a Confreriei,
spunând:
„Îmi sunteţi Fraţi în sensul
drept
Dacă-n sufletul vostru, plin de curaj,
Răsună preceptul sacru-al Confreriei noastre:
«Trebuie să-şi jertfească viaţa şi existenţa personală,
Cel ce prin revelaţiile simţurilor
Vrea să vadă ţelurile spiritului,
Cel care vrea să se încumete,
Să toarne-n voinţa proprie
Voinţa spiritului»“.
Pericolul care ameninţă Alianţa conferă acestor cuvinte o
semnificaţie deosebită. Dar ele au şi o valoare generală pentru
continuarea evoluţiei membrilor săi. Fiinţa personală şi viaţa
personală trebuie să fie sacrificate, dar asta nu înseamnă că
individualitatea ar trebui să se şteargă. Ea trebuie să se umple cu
lumină spirituală şi cu voinţă spirituală, să fie îndreptată din
cel mai intim imbold spre ţelurile spiritului. Cel care a parcurs
această evoluţie nu se cramponează de existenţa sa pământească,
ci o părăseşte de îndată ce ţelurile spiritului îi arată că
asta ar fi corect. A formula cuvintele sacre în această situaţie
critică poate constitui o încercare pentru Cavaleri, pentru a şti
dacă şi-au jertfit deja în acest sens fiinţa şi viaţa lor
personală. Dacă au făcut-o, ei îşi vor accepta fără teamă
destinul.
Acum ia cuvântul, pentru prima oară, acea individualitate care
se va încarna mai târziu în Capesius şi care apare
aici sub trăsăturile primului preceptor. Întreaga fiinţă a lui
Capesius fiind percepută în această retrospectivă, el se aude
aici pentru prima dată pe sine vorbind în această încarnare
anterioară; ar dori să ştie cum poate fi înţeles faptul că
duşmanii au răpit Cavalerilor nu numai bunurile şi viaţa, ci şi
sufletele pe care ei le-au crescut cu iubire; aceşti duşmani au
încercat să aprindă în ele ura faţă de Cavaleri. Marele
Maestru răspunde că oamenii care au respirat în lumina spiritului
Cavalerilor o vor mărturisi într-o viaţă viitoare. Oricât
de liniştitor poate fi acest răspuns pentru înţelegerea generală,
el nu-l poate consola pe primul preceptor în situaţia sa
personală. Ura împotriva Alianţei a fost aprinsă în
propriul său fiu mai înainte ca acesta să fi putut respira lumina
spirituală a acesteia.
Când Marele Maestru se îndepărtează cu doi fraţi ai
Ordinului, primul preceptor (Capesius) îi mărturiseşte celui
de-al doilea maestru de ceremonii că el nu este în stare să
înţeleagă ceea ce le comunică Marele Maestru cu atâta
certitudine cu privire la spirit şi la lumile spiritului, ca şi cum ar
vorbi despre oraşe şi sate. Al doilea maestru de ceremonii îi dă
un răspuns care poate deveni cheia unei adevărate cunoaşteri de sine.
El îi arată primului preceptor că situaţia s-ar putea datora nu
incapacităţii sale de a înţelege revelaţia spiritului, ci mai
curând faptului că pentru un motiv oarecare el nu s-ar simţi demn
de a fi un membru al lumilor superioare. Şi încheie astfel:
„Sufletul trebuie să aibă pete-ascunse
Când nu vrea să se-ncline-n faţa ştiinţei spiritului,
Şi de aceea vrea să se-amăgească“.
Aceste cuvinte ne pot face să înţelegem de ce Capesius,
în primul tablou din prima dramă, după conferinţa lui Benedictus,
trebuie să spună:
„Atât de ciudat îmi vorbesc
toate astea;
E ca şi cum n-ar depinde de mine
Să resping cele vieţuite.
Îmi pare-aproape că acest «ceva»
Nu poate tolera în sine
Felul meu de-a fi“.
Petele ascunse ale sufletului sunt cele care, chiar în această
întrupare, îl împiedică la început să se
apropie de cunoaşterea spirituală. Viziunea vieţii sale precedente
îl face să cunoască adevăratele cauze.
Mai înainte ca el să ajungă, prin privirea retrospectivă, la
conştienţa deplină a vinei sale, aceste raporturi umane în care
se află îi sunt explicate mai pe larg prin apariţia, în
casa Cavalerilor, a călugărului. Acesta începe printr-o aluzie la
regula severă a Ordinului monastic, spunând că trebuie să
considere drept prieteni ai săi pe toţi cei care poartă chip omenesc;
reiese de aici că Ordinul monastic vrea să acţioneze după principii
adevătat creştine. Şi totuşi, între acest Ordin monastic şi cel
al Cavalerilor, care au acelaşi ţel de realizare a adevăratului
creştinism, s-a dezvoltat o animozitate. Adevăratul motiv al duşmăniei
trebuie văzut în faptul că Ordinul monastic se prevalează
în apărarea creştinismului de tradiţii şi instituţii creştine ce
provin din trecut, în timp ce Ordinul Cavalerilor, dimpotrivă,
încearcă să cunoască şi să împlinească noile ţeluri arătate
de spiritul viu al creştinismului. Diferenţa dintre cele două poziţii
este marcată prin discuţia dintre călugăr şi al doilea preceptor.
Călugărul se prevalează de un drept rezultând dintr-un vechi
înscris; cel de al doilea preceptor, dimpotrivă, vorbeşte despre
un drept superior, care provine dintr-o înţelegere sănătoasă a
dreptului. În timpul discuţiei lor îţi dai seama că nu
există nici o posibilitate de înţelegere.
Totuşi, călugărul ar vrea să vorbească şi cu căpetenia Ordinului.
În timp ce îl aşteaptă, îi apare spiritul lui
Benedictus, al Marelui instructor, podoaba Ordinului său monastic
atunci când trăia într-un corp pământesc, şi pe care
călugărul îl recunoaşte drept Maestrul său. Acesta îi
apăruse deseori când implora limpezire în lucrurile
importante. Aşadar, el ascultă plin de încredere ceea ce vrea
să-i reveleze acest spirit; deseori, într-adevăr, graţie lui, a
primit lumină şi forţă. Revelaţia pe care i-o face acum este totuşi
extrem de greu de înţeles. Ea este foarte departe de tot ceea ce
i se păruse just până în această zi. În combaterea
Ordinului Cavalerilor, el s-a crezut în total acord cu
Benedictus, pentru că se putea baza chiar pe cuvintele acestuia. Dar
spiritul lui Benedictus îi spune că acum el vede Ordinul
Cavalerilor într-o altă lumină şi că recunoaşte ţelurile
înalte ale viitorului către care acest Ordin tinde, ţeluri
justificate în timpurile mai noi. Se face aici aluzie la situaţia
evoluţiei omenirii, caracterizată mai sus, care necesită dezvoltarea
unei noi cunoaşteri a spiritului, cea veche fiind depăşită. Ceea ce
elaborează Cavalerii a fost pregătit deja cu mult timp înainte;
pentru ca omenirea să poată evolua într-un sens corect, este
nevoie acum de dezvoltarea acestui curent spiritual. Acestei
individualităţi – al cărui spirit i-a apărut călugărului – îi era
încă ascuns acest lucru când, cu aproximativ 50 de ani
în urmă, trecuse pragul morţii. În acea epocă muriseră două
personalităţi care fuseseră podoaba Ordinului căruia îi aparţinea
călugărul, şi anume: Toma d'Aquino (1274) şi Albertus Magnus (1280).
În legătură cu nivelul lor de cunoaştere, Rudolf Steiner spune
în conferinţele despre Filosofia lui Toma
d'Aquino:
„Şi întrebările pe care scolastica nu le poate rezolva: Cum
pătrunde Hristos în gândirea umană? Cum va fi hristificată
această gândire? Cum conduce Hristos gândirea umană proprie
spre înălţimi, în sferele în care ea se poate
dezvolta împreună cu ceea ce este doar conţinutul spiritual de
credinţă? Aceste întrebări frământau încă sufletul
scolasticilor. De aceea, în pofida perfectei tehnici a logicii
scolastice, cel mai important lucru este să nu ne mulţumim numai cu
rezultatele scolasticii, ci să ne întoarcem de la răspuns
înapoi, la întrebările pe care ea şi le-a pus: să
întoarcem privirea de la luptele impuse omului din secolele XII
şi XIII şi să înţelegem marile probleme puse în acea epocă.
Nu se ajunsese încă atât de departe în hristologie
încât să se poată urmări până în gândirea
umană ideea mântuirii omului de păcatul originar. De aceea Toma
d'Aquino şi Albertus Magnus au fost obligaţi să refuze raţiunii dreptul
de a sări peste treptele pe care, păşind, ar fi putut ei înşişi
să intre în lumea spirituală. Şi din înalta scolastică a
rămas această întrebare: Cum se poate ridica gândirea
omului la o viziune a lumii spirituale? Cel mai importaut rezultat al
înaltei scolastici nu este ceea ce constituie conţinutul
gândirii scolastice, ci este de fapt o întrebare. Este
întrebarea: Cum va putea deveni creştină gândirea? Această
întrebare a rămas pusă istoric în faţa lumii în
momentul în care Toma d'Aquino murea, în 1274. Până
atunci nu s-a putut decât să se lupte împotriva acestei
idei, aşa încât ea a rămas adâncită în
intimitatea inimii, în cultura spirituală europeană“.
După moartea lor, Toma d'Aquino şi Albertus Magnus au trebuit să
recunoască unde anume pe Pământ s-a continuat să se lucreze
într-un sens just la rezolvarea problemei pe care ei nu au putut
să o rezolve; şi, prin aceasta, Ordinul Cavalerilor le-a apărut
într-o nouă lumină.
De îndată ce călugărul a auzit comunicarea parvenită de la
spiritul lui Benedictus, apar Lucifer şi Ahriman, pentru a trezi
în el îndoiala faţă de ce auzise. Ahriman face apel la ceea
ce ne învaţă raţiunea şi simţurile, vrând să acţioneze
asupra călugărului în aşa fel încât această revelaţie
a spiritului să nu îi influenţeze lucrarea, ci să ia această
revelaţie ca pe o încurajare. Lucifer face apel la pietatea sa,
pentru a aprinde în el fanatismul religios. Ceea ce spune Lucifer
despre Alianţa spirituală a Cavalerilor se referă, de fapt, la el
însuşi; el este cel care dă aici adevărului acea deviere prin
care acesta devine atunci şi mai periculos decât eroarea. Ceea ce
spune el despre Alianţa spirituală a Cavalerilor se poate
într-adevăr întâlni şi se întâlneşte
deseori în viaţa umană. Cuvintele sale sunt false numai pentru că
ele nu se potrivesc Ordinului Cavalerilor. În tulburarea în
care l-au aruncat Ahriman şi Lucifer, călugărul se întoarce din
nou spre Benedictus şi primeşte de la el sfatul să lase să pătrundă
până în adâncul sufletului său cuvintele pe care le
rostise odinioară pe Pământ. Cuvintele unor personalităţi ca Toma
d'Aquino cuprind în ele germenii necesari continuării evoluţiei
omeneşti. Cel care le primeşte în mod dogmatic nedreptăţeşte
individualitatea care le-a rostit. Un thomism viu poate conduce la
ştiinţa spiritului.
În tabloul opt al dramei, Capesius ajunge, datorită privirii
sale retrospective, la trăirea deplină a datoriei cu care s-a
încărcat într-o viaţă anterioară. Ea i-a apătut deja
în discuţia dintre Thomas şi călugăr.
Apoi cel de-al doilea maestru de ceremonii l-a făcut atent că ar
putea să aibă în suflet pete ascunse. Acum, datorită celor
dezvăluite de Joseph Kühne, el devine deplin conştient de aceste
pete. Recunoaşte că vanitatea l-a împins să-şi lase pe drumuri
soţia şi copiii, pentru ca el să-şi poată urma nestânjenit ţeluri
înalte. Angajamentul de a se dedica operei de iubire faţă de
oameni, el l-a asociat cu o faptă care contrazice cu totul această
iubire de oameni. Disciplina Alianţei îl condusese deja spre
cunoaşterea de sine; până acum crezuse că îşi va putea
plăti datoria în viaţa prezentă. Acum vede că nu este nici o
şansă să ajungă la acest lucru. Cei doi copii ai săi au devenit
atât de străini datorită duşmanilor Alianţei, încât
nu se mai întrevede nici o perspectivă de a-i recuceri în
această viaţă. Dat fiind că el nu şi-a început cercetarea
spirituală într-un mod corect, această cercetare a devenit
dăunătoare pentru el şi pentru familia sa; mai mult, el creează
neplăceri Alianţei spirituale, întrucât prin viaţa sa oferă
duşmanilor subiecte care aprind ura împotriva Alianţei.
Conştienţa vinei şi cunoaşterea spirituală mijlocită de Ordinul
Cavalerilor il ajută totuşi, chiar din această viaţă, să îşi
suporte destinul cu umilinţă şi resemnare. Este ceea ce reiese din
cuvintele:
„Nu-mi mai rămâne deci nimic de
făcut
Decât să mă-ngrijesc ca ei, copiii mei,
Să afle-adevărata stare de fapt
Şi-apoi, în resemnare,
Să-astept ispăşirea de la acele puteri care
Ţin registrul datoriilor vieţii noastre“.
În conferinţa a IV-a din ciclul 23, Rudolf Steiner arată că
recunoaşterea unei greşeli personale ca cea pe care o constată primul
preceptor influenţează evoluţia spirituală. El spune:
„Trebuie exersată cugetarea asupra ta însuţi, trebuie să cauţi
fără menajamente, fără părtinire, marile greşeli pe care ştii că le-ai
comis, să ţi le reprezinţi în aşa măsură încât
sufletul să-şi dea seama cât de departe este de marele ideal al
omenirii; şi, cufundându-te în această mare discrepanţă
faţă de marele ideal al omenirii, să evoci în faţa sufletului
tău, cu adevărat meditativ, printr-o gândire puternică, să evoci
slăbiciunea ta morală sau de altă natură. Dacă faci acest lucru,
sufletul se întăreşte şi ceea ce a început deja să se
estompeze, ceea ce părea că dispare într-o neputinţă sufletească,
devine din nou mai luminos… Dacă faci ceea ce am arătat, ajungi să
cunoşti raţiunea pentru care lumea elementară dispare ca într-un
leşin – ceea ce s-ar putea exprima sec astfel: «Ea nu te place,
găseşte că nu îi eşti pe măsură». Şi această dispariţie,
această stingere este pur şi simplu semnul că nu te lasă să intri
în ea. Prin faptul însă că îţi reproşezi greşelile,
te întăreşti şi tot ceea ce dispăruse la început acum se
luminează din nou. – Şi trăieşti cu precizie acest sentiment: în
jurul tău există o lume suprasensibilă elementară, tu nu poţi pătrunde
în ea decât până la un punct; în măsura
în care, moral, intelectual, devii din ce în ce mai
puternic, ea te lasă să pătrunzi. Altfel, nu te lasă. Şi o arată prin
aceea că dispare din faţa ta“.
Recunoscându-şi greşeala, Capesius a început, chiar din
această existenţă anterioară, să învingă dificultăţile aflate
în calea evoluţiei sale. Discuţia care urmează apoi între
Marele Maestru şi evreul Simon revelează arierplanurile destinului lui
Strader. Simon îşi mărturiseşte durerea de a vedea cum oamenii se
ridică împotriva ajutorului care le este totuşi atât de
necesar. Cele spuse îi dau Marelui Maestru prilejul de a arăta că
originea oricărei animozităţi exterioare şi a oricărui război se află
în inima omului. Aceste cuvinte îl impresionează
adânc pe Simon, fiindcă el însuşi a resimţit adesea şi
foarte puternic o luptă interioară. Chiar această comportare a
oamenilor, pe care el a resimţit-o atât de dureros, această
respingere duşmănoasă a ajutorului, el a vieţuit-o în sine
însuşi cu cea mai mare intensitate.
Aşa cum Capesius descoperă în sufletul lui pete
întunecate, care îi frânează evoluţia, tot astfel
vedem la Strader o rezistenţă interioară ca motiv de frânare. El
are vieţuirea lăuntrică în care o fiinţă umană, care se manifestă
ca fiind Hristos, vrea, plină de iubire, să-i întindă mâna,
dar acest lucru este împiedicat prin faptul că din impulsul
irezistibil se aprinde înlăuntrul său o mânie care-l
sileşte să respingă această mână. El se simte atras de
învăţătura Cavalerilor, care vorbesc despre fiinţa lui Hristos şi
poate recunoaşte în ea imaginea originară a fiinţei umane; cu
toate acestea, fiinţa sa proprie îl ţine, orgolioasă, la
distanţă, îl împiedică să se dăruie cu credinţă acestei
fiinţe a lui Hristos. Când trebuie să se recunoască astfel pe
sine, atunci îndoiala acoperă credinţa de a putea găsi vreodată
adevărata sa fiinţă şi deseori se simte stăpânit de teama şi de
îngrijorarea că resturile acestei îndoieli se vor putea
găsi până în vieţile viitoare. Faptul că această
îngrijorare nu este lipsită de fond o vedem în
întruparea ulterioară a lui Strader, în care el are
încă mult de luptat cu îndoiala. În timp ce Simon
îi descrie Marelui Maestru imaginea fiinţei lui Hristos, care
îi apare adesea, Marele Maestru este în stare chiar să o
contemple spiritual în plină lumină; această viziune se lărgeşte
pentru el, în sensul că, prin ea el poate cunoaşte ceea ce leagă
ţelul lumilor cu destinul oamenilor. În comentariile asupra
primei drame s-a arătat adesea că viziunea formei de lumină a lui
Hristos este în legătură cu conştiinţa morală. Deja în
conştienţa obişnuită, conştiinţa morală poate să conducă la chipul
idealului omenirii, care luminează drumul înainte al evoluţiei
omenirii, ca ţel cosmic.
În convorbirea ce urmează apoi între cei doi maeştri de
ceremonii este caracterizată poziţia Cavalerilor faţă de duşmanii lor.
Blândeţea, bunătatea Marelui Maestru faţă de duşmanii Alianţei
îi sunt de neînţeles primului maestru de ceremonii. Al
doilea maestru de ceremonii arată că această atitudine rezultă din
însăşi învăţăturile Alianţei. El aminteşte dificultăţile
căii de evoluţie ce corespunde acestor învăţături şi arată că
Fraţii ar trebui să fie foarte fericiţi dacă întâlnesc
suflete ce pot primi inconştient germenele pentru dezvoltarea ţelurilor
lor în vieţi viitoare. Acest germene poate fi implantat chiar
în sufletele ostile, dacă urii lor i se răspunde cu iubire. Am
ajuns aici la o misiune centrală a Alianţei: transformarea răului
în bine. Numai o iubire cu totul dezinteresată este în
stare să întâmpine astfel ura duşmanilor. Primul maestru de
ceremonii arată că această misiune este foarte grea; el primeşte
răspunsul: Nu îi este dat întregii omeniri să trăiască de
mai înainte viitorul Pămâtului, dar este necesar să existe
oameni pregătiţi pentru acest ţel.
Astfel, am văzut în acest tablou cum Confreria spirituală şi-a
sădit germenii viitorului în ura duşmanului, în rezistenţa
evreului Simon şi în viaţa mincinoasă a primului preceptor.
Roadele se arată în încarnarea următoare în care, la
Johannes şi Maria, ura este transformată în forţă de sacrificiu a
iubirii, rezistenţa lui Strader în forţă activă a iubirii, iar
viaţa mincinoasă a lui Capesius în efort de cunoaştere pornit din
iubirea pentru adevăr. Tocmai acele individualităţi care au primit
germeni spirituali în unele slăbiciuni ale fiinţei lor
dobândesc mai târziu capacitatea de a face ca impulsurile
spirituale să fie accesibile altor cercuri de oameni.
În tabloul nouă al dramei aflăm de un mijloc important pe care
îl folosesc Cavalerii pentru a implanta în sufletele
oamenilor germenii viitorului. El este conţinut în basme, despre
care Joseph Kühne spune aici că ceea ce dau ele spiritului se
menţine după moarte şi poartă roadele într-o viaţă
pământească viitoare. Dar basmele acţionează chiar şi în
aceeaşi viaţă pământească. Joseph Kühne spune astfel:
„Ne fac să presimţim nelămurit adevărul
Şi, din această presimţire, sufletele noastre făuresc
Cunoaşterea de care avem nevoie-n viaţă“.
Acest lucru este important în educarea copiilor. În
broşura Educaţia
copilului din punctul de vedere al ştinţei spiritului, Rudolf
Steiner face deseori aluzie la aceasta. El spune:
„Este necesar ca sufletul tânăr să primească în el
tainele naturii şi legile vieţii nu în concepte seci şi
abstracte, ci în simboluri. Pildele ce se referă la corelaţiile
spirituale trebuie prezentate în aşa fel în faţa sufletului
încât legitatea existenţei dindărătul acestor parabole să
fie mai mult bănuită şi presimţită decât înţeleasă în
noţiuni intelectuale... Printr-o asemenea parabolă nu vorbeşti numai
inteligenţei, ci şi sentimentului, sensibilităţii, întregului
suflet. Un tânăr care s-a pătruns de toate acestea se apropie de
lucruri într-o stare cu totul diferită decât dacă i se
expun mai târziu prin noţiuni intelectuale!“
Aici, în dramă, Berta, fata lui Kühne, o roagă pe mama sa
să îi spună una din poveştile auzite de tatăl ei de la Cavaleri.
Ea vrea să audă povestea în care este vorba despre bine şi rău.
Doamna Kühne îi povesteşte deci despre cele ce s-au petrecut
cu un om care a căutat să înţeleagă unde se află obârşia
răului. După ce a căutat multă vreme zadarnic, el reuşeşte, datorită
unei discuţii dintre un topor şi un arbore, să înţeleagă că acea
coadă a toporului care loveşte arborele a fost luată chiar din lemnul
acelui arbore. Pe această cale, în om germinează un gând pe
care nu-l poate încă exprima, dar care este un răspuns la
întrebarea: „Cum poate ieşi răul din bine?“
Aici, în povestea de faţă, ni se ilustrează ceea ce exprimase
Rudolf Steiner în citatul de mai sus. Astfel de povestiri pot
trezi facultatea de a te ridica de la observarea naturii la cunoaşterea
spiritului. Arierplanul spiritual al poveştilor o face pe Berta să
resimtă faţă de ele o adâncă pioşenie, legată de o bucurie din
inimă.
În acelaşi tablou, urmează o discuţie între ţăranii şi
ţărăncile pe care le-am întâlnit în tabloul şase. Din
cuvintele lor reiese că cetatea întărită este ameninţată cu
asediul şi că un trădător urmează să arate duşmanilor o cale secretă
pentru a pătrunde în ea. Culpabilitatea care apare aici faţă de
Cavaleri nu va putea fi compensată decât în vieţi
pământeşti ulterioare şi ea va sluji atunci înfăptuirii
ţelurilor Cavalerilor.
Monologul călugărului, care urmează în acelaşi tablou, ne
arată că în Călugăr începe deja o transformare prin faptul
că în sediul Cavalerilor i-au apărut spiritul lui Benedictus, şi
chiar Lucifer şi Ahriman. El vede ca un semn al slăbiciunii sale faptul
că în faţa sufletului său s-au putut ivi acele făpturi
fantomatice. Prin învingerea propriei îngâmfări, el
vrea să se pregătească pentru primirea luminii spirituale care,
ţâşnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze în
cuvinte de înţelepciune. Speră că pe această cale va găsi forţa
care îi va putea limpezi învăţăturile părintilor Bisericii.
Înţelegerea profundă a acestor învăţături care stau
mărturie despre creştinismul originar poate să îi aducă
înţelegere
pentru ceea ce cercetează Cavalerii.
După acest monolog, urmează o discuţie între Cecilia şi
Thomas. Cecilia vorbeşte de o viziune spirituală pe care a avut-o
deseori când ruga sa tăcută se îndrepta, din tot sufletul
ei, spre izvorul lumii. Ea vedea atunci o imagine de lumină care lua
forma unui chip uman şi o încuraja. Simţim aici cum se pregăteşte
ceva care, în încarnarea ei viitoare – în care va
apărea ca Theodora –, va conduce la viziunea formei eterice a lui
Hristos. Chipul uman pe care îl contemplă Cecilia capătă
trăsăturile fratelui său, ceea ce arată că în viziunea sa
spirituală se amestecă o anumită subiectivitate. Mai înainte ca
privirea spirituală a unui om să poată fi pe deplin obiectivă, deseori
se poate întâmpla să-i apară entităţi spirituale sub
înfăţişarea unor fiinţe cunoscute. Dorul Ceciliei pentru fratele
său acţionează ca o forţă care colorează subiectiv viziunea spirituală.
Thomas exprimă rezerve serioase în privinţa unor bune relaţii
faţă de părinţii adoptivi ai Ceciliei, tocmai pentru că ştie cât
de legaţi sunt ei de Cavaleri, în timp ce el este total convins
de ceea ce îl învaţă călugărul. Cecilia remarcă în
cuvintele fratelui ei germenele ostilităţii. În ea se naşte, ca o
contraacţiune, o imagine de pace datorită căreia ea învinge
în sine însăşi germenele de ostilitate din fratele său,
pregătind astfel biruinţa deplină. Imaginea de pace apare în ea
ca o amintire a unei viziuni spirituale pe care a avut-o altădată. Cu
ani în urmă, în ziua de Vinerea Mare, ea a contemplat
imaginea unui bărbat care avea trăsăturile fratelui său şi care i-a
spus:
„Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut
sufletul omului;
Murind, el poate să se scufunde-n temeliile fiinţiale;
El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morţii“.
Mai târziu, Cecilia a aflat că acesta era preceptul
Cavalerilor. Ea prevede deci spiritual că fratele său, care acum
nutreşte o duşmănie faţă de Cavaleri, va ajunge mai târziu să ia
cunoştinţă de învăţăturile lor.
În comportamentul Ceciliei putem recunoaşte un dar depus
în germene în conştienţa umană. Rudolf Steiner, în
conferinţa a VII-a din ciclul 17*, spune:
„Conştiinţa morală a apărut într-o anumită epocă; în
trecut ea a fost cu totul alta şi mereu se va transforma atunci
când sufletele omeneşti se vor dezvolta un anumit timp în
lumina conştiinţei morale. Am arătat deja ce va ajunge această
conştiinţă în viitor. În cursul secolului XX, paralel cu
reapariţia Evenimentului de pe drumul Damascului, un mare număr de
oameni va învăţa ca, atunci când au înfăptuit ceva,
să privească la urmarea acestei fapte; oamenii vor cugeta mai mult la
aceasta, vor avea o imagine interioară a faptei lor – la început
asta se va petrece cu câţiva oameni, apoi numărul lor va deveni
tot mai numeros pe parcursul viitoarelor două-trei milenii. Când
oamenii vor fi comis ceva, imaginea va fi prezentă; la început nu
vor întelege despre ce este vorba. Cei care au învăţat
însă antroposofie îşi vor spune: «Aici am o imagine!
Aceasta nu este un vis, cu siguranţă că nu este un vis; este imaginea
care îmi arată împlinirea karmică a faptei pe care am
săvârşit-o. Asta va avea loc într-o bună zi ca o
împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce am făcut!»
Acest lucru va începe în secolul XX. Atunci va începe
să se dezvolte în oameni facultatea de a vedea imaginea unei
fapte foarte îndepărtate, care încă nu a avut loc. Ea va
apărea ca o contraimagine a faptei săvârşite, ca împlinirea
karmică ce va avea loc cândva. Atunci omul îşi va spune:
«Am făcut acest lucru, acum mi se arată compensarea ce trebuie să
o săvârşesc cât şi ceea ce mă va stânjeni în
perfecţionarea mea dacă nu voi înfăptui această
compensare». Karma nu va mai fi o simplă teorie, ci va căpăta
imaginea acestui tablou interior caracterizat. Astfel de facultăţi vor
apărea treptat din ce în ce mai mult. Se vor dezvolta facultăţi
noi, dar cele vechi constituie germenii celor noi. Cum se va face
însă că oamenilor li se va arăta imaginea karmică? Acest lucru va
deveni posibil prin faptul că sufletele au poposit un timp în
lumina conştiinţei morale“.
* Der Christus-Impuls und die Entwickelung des Ich-Bewußtseins (Impulsul lui Christos şi dezvoltarea conştienţei eului), GA 116
Dacă Thomas ar fi ajuns la această stare zugrăvită aici, atunci o
anumită facultate dezvoltată din conştiinţa lui morală i-ar fi evocat
în faţa sufletului, în ce priveşte duşmănia faţă de
Cavaleri, un tablou asemănător cu cel de care vorbeşte Cecilia. Ea
ilustrează o dezvoltare ulterioară a conştiinţei morale care duce la
viziunea formei eterice a lui Hristos şi, în următoarea
întrupare, în care ea apare ca Theodora, va deţine
într-adevăr această facultate. Thomas află aici, din afară, ce
urmează să ajungă vieţuirea sa interioară. Dar el se află încă
sub puterea constrângătoare a gândurilor. Eliberarea
gândirii individuale este un proces, care, în cursul epocii
moderne, este pregătit în special prin curentul rosicrucian, iar
prin Filosofia
libertăţii, scrisă de Rudolf Steiner, ajunge la o formă clară.
