Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL ÎNTÂI


O bibliotecă, totodată şi camera de studiu a lui Capesius. Tonalitate maronie. Atmosferă de seară. Capesius, apoi făpturi spirituale care sunt forţele sufletului; mai târziu, Benedictus. Acest tablou, ca şi cele care urmează, reprezintă evenimente ce survin la mai mulţi ani după Poarta iniţierii.

CAPESIUS (citind dintr-o carte):


„În nefiinţă privind cu ochiul sufletului,
Şi în imaginile de umbră ale gândirii visând
După reguli născocite de sine însăşi,
Aşa adesea caută fiinţa rătăcitoare a omului
Să afle sensul şi scopul vieţii.
Ea vrea să scoată din adâncimi de suflet
Răspuns la întrebările ce ţintesc depărtările cosmice.
Dar încă de la primii paşi
Atare cugetare trăieşte-n amăgire

10   
Şi vede la urmă doar cum, neputincioase,
Privirile spiritului se mistuie pe sine.“
(Vorbindu-şi sieşi):
Aşa imprimă, în cuvinte grave,
Nobilul spirit clarvăzător al lui Benedictus,
Drumul sufletesc al multor oameni.
Nimicitor mă atinge fiecare din aceste cuvinte.
Cumplit de clar îmi zugrăvesc ele
Tabloul drumului vieţii mele.
Şi dacă-n ceasul ăsta, un zeu,
Din a furtunii sălbatice tărie,

20
Ar vrea să mă atingă în mânia lui,
Puterea sa de groază n-ar fi-n stare
Mai crunt să mă chinuie
Decât forţa acestui cuvânt al destinului.
Într-o lungă viaţă de om,
Eu am ţesut doar în imagini ce ca umbre
Se desenează-n visul sufletului, care,
Stăpânit de iluzii, oglindeşte
Natura şi fapte ale spiritului –
Şi din ţesătura lui de vis,

30
Vrea să dezlege enigmele lumii.
Mi-am îndreptat spre multe ţeluri sufletul,
Aflat mereu în căutare;
Dar trebuie s-o recunosc deschis:
Eu însumi, eu nu trăiam în sufletu-mi,
Atunci când firele gândirii mele, orbită de iluzii,
Voiau să atingă depărtările cosmice.
.................................................................
O cugetare goală, atât a rămas doar din ceea ce,
Mulţumit de mine însumi, am zugrăvit în imagini.
Intră atunci în viaţa mea

40
Thomasius, tânărul pictor;
El ajunsese prin adevărată forţă sufletească
La cea mai 'naltă treaptă-a spiritului
Ce îi transformă pe oameni
Şi lasă să urce,
Din adânci straturi ale sufletului,
Forţele care creează izvoarele existenţei.
Ce lui îi încolţi din adâncimi de suflet,
Stă adormit în fiecare om.
Şi pentru că în el mi s-a dezvăluit asta,

50
Eu recunosc ca cel mai grav păcat al vieţii
Să laşi să se ruineze comoara spirituală.
.......................................................
Ştiu deci că trebuie să caut…
Nu pot să zăbovesc în îndoială.
Odinioară, semeţul drum al gândirii mele
M-ar fi putut ispiti încă spre părerea falsă
Că-n van ar fi impulsul omului spre cercetare,
Iar cugetării ce-aspiră la izvoarele vieţii
Doar resemnarea i s-ar cuveni.
.......................................................
Şi dacă, la capătul întregii înţelepciuni,

60
Mi-ar apărea în mod cert
Cum că puterile destinului uman îmi cer
Să mă scufund ca fiinţă individuală
În neantul fără de fiinţă,
Neînfricat as îndrăzni...
Ar fi nesocotinţă să gândesc aşa,
Când limpede am perceput
Că nu-mi e îngăduită odihna
Cât timp, în suflet; comoara spiritului
N-a fost adusă la lumină.
........................................................

70
Fiinţe spirituale au sădit roadele muncii lor
În sufletele oamenilor,
Şi operă a zeilor distruge cel care, nepăsător,
Lasă să putrezească germenii spiritului.
Pot recunoaşte deci suprema datorie-a vieţii;
Dar dacă vreau să fac numai un pas
'n-acest domeniu pe care nu-l pot ocoli,
Atunci eu simt cum mă trădează forţele
Prin care, în trufaşa mea gândire,
Voiam să descopăr ţelurile vieţii

80
În curentul timpului şi depărtările cosmice.
Cândva credeam că lesne storc din creier
Acele gânduri în stare
Să cuprindă realităţile.
Acum însă, când în lumina adevărului
Izvorul vieţii vreau să-l prind,
Tocit mi-apare instrumentul gândirii,
Şi neputincios mă chinui să dau formă clară
Imaginilor de gândire
Din cuvintele clare ale lui Benedictus,

90
Ce trebuie să-mi indice căile spiritului.
(Citind mai departe.)
„Pătrunde liniştit 'n-adâncurile sufletului tău
Şi lasă-te condus de curaj.
Îţi uită vechile forme de gândire
Când te-adânceşti în tine,
Spre-a te conduce pe tine la tine.
Nimicind orice lumină proprie,
Îţi va apărea strălucirea spiritului.“
(Vorbindu-şi sieşi.)
E ca şi cum mi-aş pierde răsuflarea,
Când caut să prind sensul acestui discurs.

100
Şi înainte de-a simţi ce trebuie să gândesc,
Îmi pun stăpânire pe suflet teama şi spaima.
Şi simt cum se năruie tot ce-a cuprins
Viaţa mea de până acum
Şi în dărâmăturile ei,
Ar trebui să mă ducă în neant.
O, de-o sută de ori am citit
Cuvintele ce urmează acum...:
De fiecare dată
Mai întunecat e-ntunericul

110
Ce-n jurul meu se-adună.
(Citind mai departe.)
„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simţirea ta ţes forţe cosmice,
În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te vieţuieşte prin forţele cosmice,
Te plăsmuieste din fiinţele voinţei.
Să nu sfârşeşti in depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor;
Începe-n depărtările spiritului

120
Şi-opreşte-te'n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu ţelurile zeilor le afli.“
(Sfârşit de puteri, adâncindu-se în sine, într-o viziune. Când îşi revine, spune următoarele):
Ce-a fost asta?

(Trei făpturi ca forţe ale sufletului, plutind în jurul lui.)

LUNA:

Nu îţi lipseşte forţa
Spre nobilul zbor al spiritului.
Ea-şi are temelia
În vrerea umană.
Ea este întărită
De siguranţa speranţei.

130
Ea este oţelită
De privirea spre viitoru-ndepărtat.
Curajul numai îţi lipseşte,
Spre a-ţi vărsa-n voire
Încrederea în viată...
Ca în necunoscutu-ndepărtat
Să te încumeţi, fă-ţi curaj!

ASTRID:

Din cosmicele depărtări
Ale luminii vesele solare –
Din întinsuri stelare

140
Ale puterii magice a lumilor,
Din eterul albastru ceresc
A'naltei forţe a spiritului,
Te străduie să dobândeşti puterea sufletească
Şi razele îndreaptă-i
Spre-adâncurile inimii.
Căldură revărsând, cunoaşterea
În tine se va naşte.

CEALALTĂ PHILIA:

Te-nşală
Surorile răutăcioase;

150
Cu nălucirile vieţii
Vor ele să te prindă-n mreje.
Iluzia semeaţă
A darurilor lor
Se va topi când
Vei vrea s-o reţii
Cu forţă omenească.
În lumea zeilor
Te poartă ele
Şi-or să te nimicească

160
Atunci când, în împărăţia lor,
Vei vrea cu încăpăţânare
Fiinţa ta umană.

CAPESIUS:

A fost cu totul clar...
Fiinţe au vorbit aici...
Şi totuşi este cert...
'n afară de mine,
Nu-i nici un om în locul ăsta...
.........................................................
Atunci, eu însumi mie îmi voi fi vorbit...?
Nici asta nu se poate;

170
Doar niciodată n-aş putea născoci
Ce mi s-a părut că aud...
................................
Mai sunt oare
Cel care eram mai 'nainte?
(Din mimica lui reiese clar că nu poate să-şi răspundă „Da“.)
O – sunt eu – eu nu sunt.

VOCEA SPIRITULUI, CONŞTIINŢA SPIRITUALĂ


Gândurile tale coboară
Într-ale fiinţei umane adâncuri.
Ce ca suflet te-nfăşoară,
Ce ca spirit e-n tine vrăjit,
Zboară-n temelia lumilor,

180
Din a cărei plinătate,
Oamenii, bând,
Trăiesc în gândire;
Din a cărei plinătate,
Oamenii, trăind,
Ţes în aparenţă.

CAPESIUS:

Destul... Destul...
Unde-i Capesius?
Vă rog fierbinte,
Puteri necunoscute,

190
Unde-i... Capesius?
Unde sunt eu însumi?
(Adâncindu-se iar în meditaţie.)

BENEDICTUS (intră, fără a fi remarcat de la început de Capesius. Benedictus îl atinge pe umăr):


Am fost înştiinţat
Că vreţi să îmi vorbiţi;
De-aceea vă caut acasă.

CAPESIUS:

E-atâta bunăvoinţă din partea dumneavoastră
Să-mi împliniţi astfel dorinţa.
Nicicând însă n-aţi fi putut
Să mă găsiţi într-o stare mai rea.
Şi dacă după o tortură sufletească,

200
Precum cea care m-a lovit acum,
Nu zac paralizat la pământ,
O datorez numai privirii voastre blânde
Ce a-ntâlnit-o pe a mea,
Când mâna voastră, cu blândeţe,
M-a scos din aprigul coşmar.

BENEDICTUS:

Nu-mi este-ascuns că vă găsesc
Într-o luptă-ncrâncenată.
De mult ştiam deja
Că astfel trebuie să ne-ntâlnim.

210
De vreţi să ne-nţelegem însă pe deplin,
Obişnuiti-vă să schimbaţi sensul multor cuvinte,
Şi nu vă miraţi dacă-n limbajul meu,
Durerea voastră trebuie să poarte
Un alt nume.
...............................................
Vă aflu-n fericire.

CAPESIUS:

În felul ăsta creşteţi şi mai mult
Tortura ce m-aruncă în întunecimi.
Fiindcă tocmai am simţit de parcă Sinea proprie
Ar fi fugit 'n-adâncurile lumilor

220
Şi, prin chiar elementele Sinei,
Fiinţe stranii vorbeau în încăperea asta.
M-a susţinut numai faptul
Că-această fantasmagorie-a spiritului
Am putut s-o vieţuiesc ca pe-o iluzie,
Şi amăgirea sufletului era durere pentru mine.
O, nu-mi luaţi sprijinul acestui simţământ!
Să nu numiţi fericire ceea ce a fost un delir, –
De nu vreti să mă pierd cu totul.

BENEDICTUS:

Omul poate pierde

230
Doar ceea ce-l desparte de fiinţa lumilor.
Lui i se pare mai întâi că a pierdut
Ceea ce-n a gândurilor stare visătoare
A folosit abuziv, într-o slujire vană;
Va trebui să caute ce i-a fost smuls,
Să regăsească,
Şi-abia atunci, într-un mod just,
Să consacre aceasta operei umane.
În ceasul ăsta, a vă consola
Ar însemna un joc intelectualist de cuvinte.

CAPESIUS:
240
Nu; învăţături ce satisfac doar raţiunea,
Cu-adevărat, nu-s de găsit la voi.
Şi greu a trebuit să resimt asta.
Aşa cum faptele te poartă-n înalturi
Sau te aruncă-n abis,
Tot astfel, cu putere se revarsă
În sufletele oamenilor, prin vorbele voastre,
Viaţa-nflăcărată, ca şi răceala morţii.
Ele-acţionează ca semnul destinului
Şi ca furtunile iubirii din viaţă.

250
'nainte de-a vă fi-ntâlnit,
Eu cugetasem, cercetasem...
Dar forţa creatoare-a spiritului
Şi acţiunea lui nimicitoare,
Eu le cunosc
Abia de când păşesc pe urmele voastre.
........................
Ce iscă-n sufletul meu
Cuvintele voastre, aţi constatat acum,
Când aţi intrat în cameră la mine.
M-am chinuit adesea

260
Citindu-vă cartea vieţii.
Dar azi, măsura acestui chin s-a umplut.
Neliniştea sufletului meu a trebuit să se reverse
La cuvintele de destin ale cărţii voastre.
Oprit îi rămâne sufletului meu
Înţelesul spuselor voastre.
Dar ca o sevă de viaţă
S-a revărsat cuvântul în inima mea
Şi lumi feerice năştea,
Încât mi-a dispărut claritatea simţurilor.

270
În juru-mi am văzut plutind făpturi fantomatice.
Din sufletul meu rătăcit de boală,
Am putut auzi cuvinte cu-nţeles obscur.
Eu ştiu că nu tot ce păstraţi
Pentru sufletul oamenilor
Aţi vrut să-ncredinţaţi scrisului
Şi că multor enigme le daţi rezolvări
După nevoile oamenilor.
Daţi-mi deci şi mie ce am eu nevoie;
Fiindcă trebuie să stiu

280
Ce îmi răpea raţiunea şi simţurile,
Şi mă-nconjura cu un suflu vrăjit.

BENEDICTUS:

Cuvintele mele nu vor să spună
Doar ceea ce arată-nvelişul conceptelor;
Ele-ndrumă forţele sufletului
Spre realităţile spiritului,
Iar sensul lor este atins abia când sufletelor
Ce lasă să lucreze-asupra lor puterea acestor cuvinte
Li s-a deschis privirea.
Nu-s roadele cercetărilor mele;

290
Mi-au fost încredinţate de către spiritele
Cunoscătoare ale semnelor
Prin care se revelă karma lumilor.
Virtutea acestor cuvinte este aceea
De a conduce la izvoarele cunoaşterii.
De-aceea, omului care le percepe
În adevărata lor esenţă, îi rămâne
Ca seva spiritului s-o bea de la izvor;
Iar faptul că vă răpesc
În lumi ce vă par fantomatice,

300
Nu e-mpotriva intenţiei cuvintelor mele.
Voi aţi intrat într-o împărăţie
Ce va rămâne pentru voi o iluzie,
Dacă-n ea vă veţi pierde propria Sine;
E sigur însă că se va deschide sufletului vostru
Prima poartă a înţelepciunii,
Dacă-n ea vă veţi menţine voi înşivă.

CAPESIUS:   

Şi cum pot să mă menţin pe mine însumi?

BENEDICTUS:

Soluţia la această-ntrebare enigmă vă va parveni
Când, cu ochiul treaz al sufletului,

310
Vă veţi plasa în faţa multor lucruri uimitoare
Ce în curând urmează să apară pe drumul vostru.
Vă văd chemat la încercare
De către puterile spiritului şi ale destinului.
(Iese.)

CAPESIUS:

Ce-i drept, nu pot să înţeleg sensul cuvintelor lui;
Dar în fiinţa mea le simt lucrând.
Mi-a arătat un ţel...
Vreau să ascult de semnul lui.
Nu cere efort de gândire;
El vrea ca, cercetând, să-mi îndrept paşii

320
Spre realităţile spiritului.
………………………………………..
Esenţa misiunii sale nu-mi este cunoscută;
Dar comportarea lui obligă la încredere.
El mie însumi m-a redat.
Şi chiar dacă acuma
Necunoscută îmi rămâne
Magia care m-a înspăimântat,
Vreau liber să mă confrunt cu lucrurile
Pe care el, profetic, mi le-a anunţat.



(Cortina cade, în timp ce Capcsius este încă în sccnă.)