Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

BIOGRAFII SCENARIZATE

GA 14

TABLOUL ÎNTÂI


O bibliotecă, totodată și camera de studiu a lui Capesius. Tonalitate maronie. Atmosferă de seară. Capesius, apoi făpturi spirituale care sunt forțele sufletului; mai târziu, Benedictus. Acest tablou, ca și cele care urmează, reprezintă evenimente ce survin la mai mulți ani după Poarta inițierii.

CAPESIUS (citind dintr-o carte):


„În neființă privind cu ochiul sufletului,
Și în imaginile de umbră ale gândirii visând
După reguli născocite de sine însăși,
Așa adesea caută ființa rătăcitoare a omului
Să afle sensul și scopul vieții.
Ea vrea să scoată din adâncimi de suflet
Răspuns la întrebările ce țintesc depărtările cosmice.
Dar încă de la primii pași
Atare cugetare trăiește-n amăgire

10 Și vede la urmă doar cum, neputincioase,
Privirile spiritului se mistuie pe sine.”
(Vorbindu-și sieși):
Așa imprimă, în cuvinte grave,
Nobilul spirit clarvăzător al lui Benedictus,
Drumul sufletesc al multor oameni.
Nimicitor mă atinge fiecare din aceste cuvinte.
Cumplit de clar îmi zugrăvesc ele
Tabloul drumului vieții mele.
Și dacă-n ceasul ăsta, un zeu,
Din a furtunii sălbatice tărie,

20
Ar vrea să mă atingă în mânia lui,
Puterea sa de groază n-ar fi-n stare
Mai crunt să mă chinuie
Decât forța acestui cuvânt al destinului.
Într-o lungă viață de om,
Eu am țesut doar în imagini ce ca umbre
Se desenează-n visul sufletului, care,
Stăpânit de iluzii, oglindește
Natura și fapte ale spiritului –
Și din țesătura lui de vis,

30 Vrea să dezlege enigmele lumii.
Mi-am îndreptat spre multe țeluri sufletul,
Aflat mereu în căutare;
Dar trebuie s-o recunosc deschis:
Eu însumi, eu nu trăiam în sufletu-mi,
Atunci când firele gândirii mele, orbită de iluzii,
Voiau să atingă depărtările cosmice.
.................................................................
O cugetare goală, atât a rămas doar din ceea ce,
Mulțumit de mine însumi, am zugrăvit în imagini.
Intră atunci în viața mea

40 Thomasius, tânărul pictor;
El ajunsese prin adevărată forță sufletească
La cea mai 'naltă treaptă-a spiritului
Ce îi transformă pe oameni
Și lasă să urce,
Din adânci straturi ale sufletului,
Forțele care creează izvoarele existenței.
Ce lui îi încolți din adâncimi de suflet,
Stă adormit în fiecare om.
Și pentru că în el mi s-a dezvăluit asta,

50 Eu recunosc ca cel mai grav păcat al vieții
Să lași să se ruineze comoara spirituală.
.......................................................
Știu deci că trebuie să caut…
Nu pot să zăbovesc în îndoială.
Odinioară, semețul drum al gândirii mele
M-ar fi putut ispiti încă spre părerea falsă
Că-n van ar fi impulsul omului spre cercetare,
Iar cugetării ce-aspiră la izvoarele vieții
Doar resemnarea i s-ar cuveni.
.......................................................
Și dacă, la capătul întregii înțelepciuni,

60 Mi-ar apărea în mod cert
Cum că puterile destinului uman îmi cer
Să mă scufund ca ființă individuală
În neantul fără de ființă,
Neînfricat as îndrăzni...
Ar fi nesocotință să gândesc așa,
Când limpede am perceput
Că nu-mi e îngăduită odihna
Cât timp, în suflet; comoara spiritului
N-a fost adusă la lumină.
.............................................

70
Ființe spirituale au sădit roadele muncii lor
În sufletele oamenilor,
Și operă a zeilor distruge cel care, nepăsător,
Lasă să putrezească germenii spiritului.
Pot recunoaște deci suprema datorie-a vieții;
Dar dacă vreau să fac numai un pas
'n-acest domeniu pe care nu-l pot ocoli,
Atunci eu simt cum mă trădează forțele
Prin care, în trufașa mea gândire,
Voiam să descopăr țelurile vieții

80 În curentul timpului și depărtările cosmice.
Cândva credeam că lesne storc din creier
Acele gânduri în stare
Să cuprindă realitățile.
Acum însă, când în lumina adevărului
Izvorul vieții vreau să-l prind,
Tocit mi-apare instrumentul gândirii,
Și neputincios mă chinui să dau formă clară
Imaginilor de gândire
Din cuvintele clare ale lui Benedictus,

90 Ce trebuie să-mi indice căile spiritului.
(Citind mai departe.)
„Pătrunde liniștit 'n-adâncurile sufletului tău
Și lasă-te condus de curaj.
Îți uită vechile forme de gândire
Când te-adâncești în tine,
Spre-a te conduce pe tine la tine.
Nimicind orice lumină proprie,
Îți va apărea strălucirea spiritului.”
(Vorbindu-și sieși.)
E ca și cum mi-aș pierde răsuflarea,
Când caut să prind sensul acestui discurs.

100 Și înainte de-a simți ce trebuie să gândesc,
Îmi pun stăpânire pe suflet teama și spaima.
Și simt cum se năruie tot ce-a cuprins
Viața mea de până acum
Și în dărâmăturile ei,
Ar trebui să mă ducă în neant.
O, de-o sută de ori am citit
Cuvintele ce urmează acum...:
De fiecare dată
Mai întunecat e-ntunericul

110 Ce-n jurul meu se-adună.
(Citind mai departe.)
„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simțirea ta țes forțe cosmice,
În voința ta lucrează ființe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te viețuiește prin forțele cosmice,
Te plăsmuiește din ființele voinței.
Să nu sfârșești în depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor;
Începe-n depărtările spiritului

120 Și-oprește-te'n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu țelurile zeilor le afli.”
(Sfârșit de puteri, adâncindu-se în sine, într-o viziune. Când își revine, spune următoarele):
Ce-a fost asta?

(Trei făpturi ca forțe ale sufletului, plutind în jurul lui.)

LUNA:
Nu îți lipsește forța
Spre nobilul zbor al spiritului.
Ea-și are temelia
În vrerea umană.
Ea este întărită
De siguranța speranței.

130 Ea este oțelită
De privirea spre viitoru-ndepărtat.
Curajul numai îți lipsește,
Spre a-ți vărsa-n voire
Încrederea în viată...
Ca în necunoscutu-ndepărtat
Să te încumeți, fă-ți curaj!

ASTRID:
Din cosmicele depărtări
Ale luminii vesele solare –
Din întinsuri stelare

140 Ale puterii magice a lumilor,
Din eterul albastru ceresc
A'naltei forțe a spiritului,
Te străduie să dobândești puterea sufletească
Și razele îndreaptă-i
Spre-adâncurile inimii.
Căldură revărsând, cunoașterea
În tine se va naște.

CEALALTĂ PHILIA:
Te-nșală
Surorile răutăcioase;

150 Cu nălucirile vieții
Vor ele să te prindă-n mreje.
Iluzia semeață
A darurilor lor
Se va topi când
Vei vrea s-o reții
Cu forță omenească.
În lumea zeilor
Te poartă ele
Și-or să te nimicească

160 Atunci când, în împărăția lor,
Vei vrea cu încăpățânare
Ființa ta umană.

CAPESIUS:
A fost cu totul clar...
Ființe au vorbit aici...
Și totuși este cert...
'n afară de mine,
Nu-i nici un om în locul ăsta...
.........................................................
Atunci, eu însumi mie îmi voi fi vorbit...?
Nici asta nu se poate;

170 Doar niciodată n-aș putea născoci
Ce mi s-a părut că aud...
................................
Mai sunt oare
Cel care eram mai 'nainte?
(Din mimica lui reiese clar că nu poate să-și răspundă „Da”.)
O – sunt eu – eu nu sunt.

VOCEA SPIRITULUI, CONȘTIINŢA SPIRITUALĂ


Gândurile tale coboară
Într-ale ființei umane adâncuri.
Ce ca suflet te-nfășoară,
Ce ca spirit e-n tine vrăjit,
Zboară-n temelia lumilor,

180 Din a cărei plinătate,
Oamenii, bând,
Trăiesc în gândire;
Din a cărei plinătate,
Oamenii, trăind,
Ţes în aparență.

CAPESIUS:
Destul... Destul...
Unde-i Capesius?
Vă rog fierbinte,
Puteri necunoscute,

190 Unde-i... Capesius?
Unde sunt eu însumi?
(Adâncindu-se iar în meditație.)

BENEDICTUS (intră, fără a fi remarcat de la început de Capesius. Benedictus îl atinge pe umăr):


Am fost înștiințat
Că vreți să îmi vorbiți;
De-aceea vă caut acasă.

CAPESIUS:
E-atâta bunăvoință din partea dumneavoastră
Să-mi împliniți astfel dorința.
Nicicând însă n-ați fi putut
Să mă găsiți într-o stare mai rea.
Și dacă după o tortură sufletească,

200 Precum cea care m-a lovit acum,
Nu zac paralizat la pământ,
O datorez numai privirii voastre blânde
Ce a-ntâlnit-o pe a mea,
Când mâna voastră, cu blândețe,
M-a scos din aprigul coșmar.

BENEDICTUS:
Nu-mi este-ascuns că vă găsesc
Într-o luptă-ncrâncenată.
De mult știam deja
Că astfel trebuie să ne-ntâlnim.

210 De vreți să ne-nțelegem însă pe deplin,
Obișnuiti-vă să schimbați sensul multor cuvinte,
Și nu vă mirați dacă-n limbajul meu,
Durerea voastră trebuie să poarte
Un alt nume.
...............................................
Vă aflu-n fericire.

CAPESIUS:
În felul ăsta creșteți și mai mult
Tortura ce m-aruncă în întunecimi.
Fiindcă tocmai am simțit de parcă Sinea proprie
Ar fi fugit 'n-adâncurile lumilor

220 Și, prin chiar elementele Sinei,
Ființe stranii vorbeau în încăperea asta.
M-a susținut numai faptul
Că-această fantasmagorie-a spiritului
Am putut s-o viețuiesc ca pe-o iluzie,
Și amăgirea sufletului era durere pentru mine.
O, nu-mi luați sprijinul acestui simțământ!
Să nu numiți fericire ceea ce a fost un delir, –
De nu vreti să mă pierd cu totul.

BENEDICTUS:
Omul poate pierde

230 Doar ceea ce-l desparte de ființa lumilor.
Lui i se pare mai întâi că a pierdut
Ceea ce-n a gândurilor stare visătoare
A folosit abuziv, într-o slujire vană;
Va trebui să caute ce i-a fost smuls,
Să regăsească,
Și-abia atunci, într-un mod just,
Să consacre aceasta operei umane.
În ceasul ăsta, a vă consola
Ar însemna un joc intelectualist de cuvinte.

CAPESIUS: 240 Nu; învățături ce satisfac doar rațiunea,
Cu-adevărat, nu-s de găsit la voi.
Și greu a trebuit să resimt asta.
Așa cum faptele te poartă-n înalturi
Sau te aruncă-n abis,
Tot astfel, cu putere se revarsă
În sufletele oamenilor, prin vorbele voastre,
Viața-nflăcărată, ca și răceala morții.
Ele-acționează ca semnul destinului
Și ca furtunile iubirii din viață.

250 'nainte de-a vă fi-ntâlnit,
Eu cugetasem, cercetasem...
Dar forța creatoare-a spiritului
Și acțiunea lui nimicitoare,
Eu le cunosc
Abia de când pășesc pe urmele voastre.
........................
Ce iscă-n sufletul meu
Cuvintele voastre, ați constatat acum,
Când ați intrat în cameră la mine.
M-am chinuit adesea

260 Citindu-vă cartea vieții.
Dar azi, măsura acestui chin s-a umplut.
Neliniștea sufletului meu a trebuit să se reverse
La cuvintele de destin ale cărții voastre.
Oprit îi rămâne sufletului meu
Înțelesul spuselor voastre.
Dar ca o sevă de viață
S-a revărsat cuvântul în inima mea
Și lumi feerice năștea,
Încât mi-a dispărut claritatea simțurilor.

270 În juru-mi am văzut plutind făpturi fantomatice.
Din sufletul meu rătăcit de boală,
Am putut auzi cuvinte cu-nțeles obscur.
Eu știu că nu tot ce păstrați
Pentru sufletul oamenilor
Ați vrut să-ncredințați scrisului
Și că multor enigme le dați rezolvări
După nevoile oamenilor.
Dați-mi deci și mie ce am eu nevoie;
Fiindcă trebuie să stiu

280
Ce îmi răpea rațiunea și simțurile,
Și mă-nconjura cu un suflu vrăjit.

BENEDICTUS:
Cuvintele mele nu vor să spună
Doar ceea ce arată-nvelișul conceptelor;
Ele-ndrumă forțele sufletului
Spre realitățile spiritului,
Iar sensul lor este atins abia când sufletelor
Ce lasă să lucreze-asupra lor puterea acestor cuvinte
Li s-a deschis privirea.
Nu-s roadele cercetărilor mele;

290 Mi-au fost încredințate de către spiritele
Cunoscătoare ale semnelor
Prin care se revelă karma lumilor.
Virtutea acestor cuvinte este aceea
De a conduce la izvoarele cunoașterii.
De-aceea, omului care le percepe
În adevărata lor esență, îi rămâne
Ca seva spiritului s-o bea de la izvor;
Iar faptul că vă răpesc
În lumi ce vă par fantomatice,

300 Nu e-mpotriva intenției cuvintelor mele.
Voi ați intrat într-o împărăție
Ce va rămâne pentru voi o iluzie,
Dacă-n ea vă veți pierde propria Sine;
E sigur însă că se va deschide sufletului vostru
Prima poartă a înțelepciunii,
Dacă-n ea vă veți menține voi înșivă.

CAPESIUS:
Și cum pot să mă mențin pe mine însumi?

BENEDICTUS:
Soluția la această-ntrebare enigmă vă va parveni
Când, cu ochiul treaz al sufletului,

310 Vă veți plasa în fața multor lucruri uimitoare
Ce în curând urmează să apară pe drumul vostru.
Vă văd chemat la încercare
De către puterile spiritului și ale destinului.
(Iese.)

CAPESIUS:
Ce-i drept, nu pot să înțeleg sensul cuvintelor lui;
Dar în ființa mea le simt lucrând.
Mi-a arătat un țel...
Vreau să ascult de semnul lui.
Nu cere efort de gândire;
El vrea ca, cercetând, să-mi îndrept pașii

320 Spre realitățile spiritului.
………………………………………..
Esența misiunii sale nu-mi este cunoscută;
Dar comportarea lui obligă la încredere.
El mie însumi m-a redat.
Și chiar dacă acuma
Necunoscută îmi rămâne
Magia care m-a înspăimântat,
Vreau liber să mă confrunt cu lucrurile
Pe care el, profetic, mi le-a anunțat.



(Cortina cade, în timp ce Capesius este încă în scenă.)