|
O bibliotecă, totodată şi camera de studiu a lui Capesius. Tonalitate maronie. Atmosferă de seară. Capesius, apoi făpturi spirituale care sunt forţele sufletului; mai târziu, Benedictus. Acest tablou, ca şi cele care urmează, reprezintă evenimente ce survin la mai mulţi ani după Poarta iniţierii.
| CAPESIUS
(citind dintr-o carte): |
||
| „În nefiinţă privind cu
ochiul sufletului, Şi în imaginile de umbră ale gândirii visând După reguli născocite de sine însăşi, Aşa adesea caută fiinţa rătăcitoare a omului Să afle sensul şi scopul vieţii. Ea vrea să scoată din adâncimi de suflet Răspuns la întrebările ce ţintesc depărtările cosmice. Dar încă de la primii paşi Atare cugetare trăieşte-n amăgire |
||
| 10
|
Şi vede la urmă doar cum,
neputincioase, Privirile spiritului se mistuie pe sine.“ (Vorbindu-şi sieşi): Aşa imprimă, în cuvinte grave, Nobilul spirit clarvăzător al lui Benedictus, Drumul sufletesc al multor oameni. Nimicitor mă atinge fiecare din aceste cuvinte. Cumplit de clar îmi zugrăvesc ele Tabloul drumului vieţii mele. Şi dacă-n ceasul ăsta, un zeu, Din a furtunii sălbatice tărie, |
|
| 20 |
Ar vrea să mă atingă în
mânia lui, Puterea sa de groază n-ar fi-n stare Mai crunt să mă chinuie Decât forţa acestui cuvânt al destinului. Într-o lungă viaţă de om, Eu am ţesut doar în imagini ce ca umbre Se desenează-n visul sufletului, care, Stăpânit de iluzii, oglindeşte Natura şi fapte ale spiritului – Şi din ţesătura lui de vis, |
|
| 30 |
Vrea să dezlege enigmele lumii. Mi-am îndreptat spre multe ţeluri sufletul, Aflat mereu în căutare; Dar trebuie s-o recunosc deschis: Eu însumi, eu nu trăiam în sufletu-mi, Atunci când firele gândirii mele, orbită de iluzii, Voiau să atingă depărtările cosmice. ................................................................. O cugetare goală, atât a rămas doar din ceea ce, Mulţumit de mine însumi, am zugrăvit în imagini. Intră atunci în viaţa mea |
|
| 40 |
Thomasius, tânărul pictor; El ajunsese prin adevărată forţă sufletească La cea mai 'naltă treaptă-a spiritului Ce îi transformă pe oameni Şi lasă să urce, Din adânci straturi ale sufletului, Forţele care creează izvoarele existenţei. Ce lui îi încolţi din adâncimi de suflet, Stă adormit în fiecare om. Şi pentru că în el mi s-a dezvăluit asta, |
|
| 50 |
Eu recunosc ca cel mai grav
păcat al vieţii Să laşi să se ruineze comoara spirituală. ....................................................... Ştiu deci că trebuie să caut… Nu pot să zăbovesc în îndoială. Odinioară, semeţul drum al gândirii mele M-ar fi putut ispiti încă spre părerea falsă Că-n van ar fi impulsul omului spre cercetare, Iar cugetării ce-aspiră la izvoarele vieţii Doar resemnarea i s-ar cuveni. ....................................................... Şi dacă, la capătul întregii înţelepciuni, |
|
| 60 |
Mi-ar apărea în mod cert Cum că puterile destinului uman îmi cer Să mă scufund ca fiinţă individuală În neantul fără de fiinţă, Neînfricat as îndrăzni... Ar fi nesocotinţă să gândesc aşa, Când limpede am perceput Că nu-mi e îngăduită odihna Cât timp, în suflet; comoara spiritului N-a fost adusă la lumină. ........................................................ |
|
| 70 |
Fiinţe spirituale au sădit
roadele muncii lor În sufletele oamenilor, Şi operă a zeilor distruge cel care, nepăsător, Lasă să putrezească germenii spiritului. Pot recunoaşte deci suprema datorie-a vieţii; Dar dacă vreau să fac numai un pas 'n-acest domeniu pe care nu-l pot ocoli, Atunci eu simt cum mă trădează forţele Prin care, în trufaşa mea gândire, Voiam să descopăr ţelurile vieţii |
|
| 80 |
În curentul timpului şi
depărtările cosmice. Cândva credeam că lesne storc din creier Acele gânduri în stare Să cuprindă realităţile. Acum însă, când în lumina adevărului Izvorul vieţii vreau să-l prind, Tocit mi-apare instrumentul gândirii, Şi neputincios mă chinui să dau formă clară Imaginilor de gândire Din cuvintele clare ale lui Benedictus, |
|
| 90 |
Ce trebuie să-mi indice căile
spiritului. (Citind mai departe.) „Pătrunde liniştit 'n-adâncurile sufletului tău Şi lasă-te condus de curaj. Îţi uită vechile forme de gândire Când te-adânceşti în tine, Spre-a te conduce pe tine la tine. Nimicind orice lumină proprie, Îţi va apărea strălucirea spiritului.“ (Vorbindu-şi sieşi.) E ca şi cum mi-aş pierde răsuflarea, Când caut să prind sensul acestui discurs. |
|
| 100 |
Şi înainte de-a simţi ce
trebuie să gândesc, Îmi pun stăpânire pe suflet teama şi spaima. Şi simt cum se năruie tot ce-a cuprins Viaţa mea de până acum Şi în dărâmăturile ei, Ar trebui să mă ducă în neant. O, de-o sută de ori am citit Cuvintele ce urmează acum...: De fiecare dată Mai întunecat e-ntunericul |
|
| 110 |
Ce-n jurul meu se-adună. (Citind mai departe.) „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice, În simţirea ta ţes forţe cosmice, În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice. Te pierde-n gândurile cosmice, Te vieţuieşte prin forţele cosmice, Te plăsmuieste din fiinţele voinţei. Să nu sfârşeşti in depărtările cosmice Prin jocul visător al gândurilor; Începe-n depărtările spiritului |
|
| 120 |
Şi-opreşte-te'n adâncurile
sufletului tău: Cunoscându-te în tine, Tu ţelurile zeilor le afli.“ (Sfârşit de puteri, adâncindu-se în sine, într-o viziune. Când îşi revine, spune următoarele): Ce-a fost asta? (Trei făpturi ca forţe ale sufletului, plutind în jurul lui.) |
|
| LUNA: |
Nu îţi lipseşte forţa Spre nobilul zbor al spiritului. Ea-şi are temelia În vrerea umană. Ea este întărită De siguranţa speranţei. |
|
| 130 |
Ea este oţelită De privirea spre viitoru-ndepărtat. Curajul numai îţi lipseşte, Spre a-ţi vărsa-n voire Încrederea în viată... Ca în necunoscutu-ndepărtat Să te încumeţi, fă-ţi curaj! |
|
| ASTRID: |
Din cosmicele depărtări Ale luminii vesele solare – Din întinsuri stelare |
|
| 140 |
Ale puterii magice a lumilor, Din eterul albastru ceresc A'naltei forţe a spiritului, Te străduie să dobândeşti puterea sufletească Şi razele îndreaptă-i Spre-adâncurile inimii. Căldură revărsând, cunoaşterea În tine se va naşte. |
|
| CEALALTĂ PHILIA: |
Te-nşală Surorile răutăcioase; |
|
| 150 |
Cu nălucirile vieţii Vor ele să te prindă-n mreje. Iluzia semeaţă A darurilor lor Se va topi când Vei vrea s-o reţii Cu forţă omenească. În lumea zeilor Te poartă ele Şi-or să te nimicească |
|
| 160 |
Atunci când, în
împărăţia lor, Vei vrea cu încăpăţânare Fiinţa ta umană. |
|
| CAPESIUS: |
A fost cu totul clar... Fiinţe au vorbit aici... Şi totuşi este cert... 'n afară de mine, Nu-i nici un om în locul ăsta... ......................................................... Atunci, eu însumi mie îmi voi fi vorbit...? Nici asta nu se poate; |
|
| 170 |
Doar niciodată n-aş putea născoci Ce mi s-a părut că aud... ................................ Mai sunt oare Cel care eram mai 'nainte? (Din mimica lui reiese clar că nu poate să-şi răspundă „Da“.) O – sunt eu – eu nu sunt. |
|
| VOCEA
SPIRITULUI, CONŞTIINŢA SPIRITUALĂ |
||
| Gândurile tale coboară Într-ale fiinţei umane adâncuri. Ce ca suflet te-nfăşoară, Ce ca spirit e-n tine vrăjit, Zboară-n temelia lumilor, |
||
| 180 |
Din a cărei plinătate, Oamenii, bând, Trăiesc în gândire; Din a cărei plinătate, Oamenii, trăind, Ţes în aparenţă. |
|
| CAPESIUS: |
Destul... Destul... Unde-i Capesius? Vă rog fierbinte, Puteri necunoscute, |
|
| 190 |
Unde-i... Capesius? Unde sunt eu însumi? (Adâncindu-se iar în meditaţie.) |
|
| BENEDICTUS
(intră, fără a fi remarcat de la început de
Capesius. Benedictus îl atinge pe umăr): |
||
| Am fost înştiinţat Că vreţi să îmi vorbiţi; De-aceea vă caut acasă. |
||
| CAPESIUS: |
E-atâta bunăvoinţă din
partea dumneavoastră Să-mi împliniţi astfel dorinţa. Nicicând însă n-aţi fi putut Să mă găsiţi într-o stare mai rea. Şi dacă după o tortură sufletească, |
|
| 200 |
Precum cea care m-a lovit acum, Nu zac paralizat la pământ, O datorez numai privirii voastre blânde Ce a-ntâlnit-o pe a mea, Când mâna voastră, cu blândeţe, M-a scos din aprigul coşmar. |
|
| BENEDICTUS: |
Nu-mi este-ascuns că vă găsesc Într-o luptă-ncrâncenată. De mult ştiam deja Că astfel trebuie să ne-ntâlnim. |
|
| 210 |
De vreţi să ne-nţelegem
însă pe deplin, Obişnuiti-vă să schimbaţi sensul multor cuvinte, Şi nu vă miraţi dacă-n limbajul meu, Durerea voastră trebuie să poarte Un alt nume. ............................................... Vă aflu-n fericire. |
|
| CAPESIUS: |
În felul ăsta creşteţi şi
mai mult Tortura ce m-aruncă în întunecimi. Fiindcă tocmai am simţit de parcă Sinea proprie Ar fi fugit 'n-adâncurile lumilor |
|
| 220 |
Şi, prin chiar elementele Sinei, Fiinţe stranii vorbeau în încăperea asta. M-a susţinut numai faptul Că-această fantasmagorie-a spiritului Am putut s-o vieţuiesc ca pe-o iluzie, Şi amăgirea sufletului era durere pentru mine. O, nu-mi luaţi sprijinul acestui simţământ! Să nu numiţi fericire ceea ce a fost un delir, – De nu vreti să mă pierd cu totul. |
|
| BENEDICTUS: |
Omul poate pierde |
|
| 230 |
Doar ceea ce-l desparte de
fiinţa lumilor. Lui i se pare mai întâi că a pierdut Ceea ce-n a gândurilor stare visătoare A folosit abuziv, într-o slujire vană; Va trebui să caute ce i-a fost smuls, Să regăsească, Şi-abia atunci, într-un mod just, Să consacre aceasta operei umane. În ceasul ăsta, a vă consola Ar însemna un joc intelectualist de cuvinte. |
|
| CAPESIUS: |
240 |
Nu; învăţături ce satisfac
doar raţiunea, Cu-adevărat, nu-s de găsit la voi. Şi greu a trebuit să resimt asta. Aşa cum faptele te poartă-n înalturi Sau te aruncă-n abis, Tot astfel, cu putere se revarsă În sufletele oamenilor, prin vorbele voastre, Viaţa-nflăcărată, ca şi răceala morţii. Ele-acţionează ca semnul destinului Şi ca furtunile iubirii din viaţă. |
| 250 |
'nainte de-a vă fi-ntâlnit, Eu cugetasem, cercetasem... Dar forţa creatoare-a spiritului Şi acţiunea lui nimicitoare, Eu le cunosc Abia de când păşesc pe urmele voastre. ........................ Ce iscă-n sufletul meu Cuvintele voastre, aţi constatat acum, Când aţi intrat în cameră la mine. M-am chinuit adesea |
|
| 260 |
Citindu-vă cartea vieţii. Dar azi, măsura acestui chin s-a umplut. Neliniştea sufletului meu a trebuit să se reverse La cuvintele de destin ale cărţii voastre. Oprit îi rămâne sufletului meu Înţelesul spuselor voastre. Dar ca o sevă de viaţă S-a revărsat cuvântul în inima mea Şi lumi feerice năştea, Încât mi-a dispărut claritatea simţurilor. |
|
| 270 |
În juru-mi am văzut
plutind făpturi fantomatice. Din sufletul meu rătăcit de boală, Am putut auzi cuvinte cu-nţeles obscur. Eu ştiu că nu tot ce păstraţi Pentru sufletul oamenilor Aţi vrut să-ncredinţaţi scrisului Şi că multor enigme le daţi rezolvări După nevoile oamenilor. Daţi-mi deci şi mie ce am eu nevoie; Fiindcă trebuie să stiu |
|
| 280 |
Ce îmi răpea raţiunea şi
simţurile, Şi mă-nconjura cu un suflu vrăjit. |
|
| BENEDICTUS: |
Cuvintele mele nu vor să spună Doar ceea ce arată-nvelişul conceptelor; Ele-ndrumă forţele sufletului Spre realităţile spiritului, Iar sensul lor este atins abia când sufletelor Ce lasă să lucreze-asupra lor puterea acestor cuvinte Li s-a deschis privirea. Nu-s roadele cercetărilor mele; |
|
| 290 |
Mi-au fost încredinţate de
către spiritele Cunoscătoare ale semnelor Prin care se revelă karma lumilor. Virtutea acestor cuvinte este aceea De a conduce la izvoarele cunoaşterii. De-aceea, omului care le percepe În adevărata lor esenţă, îi rămâne Ca seva spiritului s-o bea de la izvor; Iar faptul că vă răpesc În lumi ce vă par fantomatice, |
|
| 300 |
Nu e-mpotriva intenţiei
cuvintelor mele. Voi aţi intrat într-o împărăţie Ce va rămâne pentru voi o iluzie, Dacă-n ea vă veţi pierde propria Sine; E sigur însă că se va deschide sufletului vostru Prima poartă a înţelepciunii, Dacă-n ea vă veţi menţine voi înşivă. |
|
| CAPESIUS: |
Şi cum pot să mă menţin pe mine
însumi? |
|
| BENEDICTUS: |
Soluţia la această-ntrebare
enigmă vă va parveni Când, cu ochiul treaz al sufletului, |
|
| 310 |
Vă veţi plasa în faţa
multor lucruri uimitoare Ce în curând urmează să apară pe drumul vostru. Vă văd chemat la încercare De către puterile spiritului şi ale destinului. (Iese.) |
|
| CAPESIUS: |
Ce-i drept, nu pot să
înţeleg sensul cuvintelor lui; Dar în fiinţa mea le simt lucrând. Mi-a arătat un ţel... Vreau să ascult de semnul lui. Nu cere efort de gândire; El vrea ca, cercetând, să-mi îndrept paşii |
|
| 320 |
Spre realităţile spiritului. ……………………………………….. Esenţa misiunii sale nu-mi este cunoscută; Dar comportarea lui obligă la încredere. El mie însumi m-a redat. Şi chiar dacă acuma Necunoscută îmi rămâne Magia care m-a înspăimântat, Vreau liber să mă confrunt cu lucrurile Pe care el, profetic, mi le-a anunţat. |
|
| (Cortina
cade, în timp ce Capcsius este încă în sccnă.) |
||
