Cele ce urmează sunt continuarea evenimentelor prezentate în primele cinci tablouri.
Același peisaj ca în tabloul cinci. Capesius se trezește din viziunea care i-a adus în fața sufletului încarnarea sa precedentă.
| CAPESIUS: | O, acest loc straniu! În fața mea o bancă, O căsuță și-adâncul unei păduri... Oare le cunosc? Ele-mi pretind stăruitor Să le cunosc. Mă-apasă. Apasă asupra-mi ca grele poveri. Par realitate. Dar nu, toate acestea nu-s decât Imagini țesute din substanță sufletească. |
|
| 2570 | Știu cum s-au plăsmuit aceste imagini: Din dorul și din setea sufletului. Ca trezindu-mă, am apărut din dor – Și din vasta mare a spiritului. Cumplit de-nfiorător se-nalță Din temeliile sufletului amintirea acestui dor. Dar cum ardea setea lui după sferele existenței! Dorința de iluzie, provenită din lipsa ei, Mi-a mistuit întreaga mea ființă. Trebuia să aspir furtunos după existență |
|
| 2580 | Și toată existența voia să fugă de mine. O clipă, eternitate mi-a părut, Vărsă în sufletu-mi furtuni de suferință, Cum doar o viață plină e-n stare să aducă. Și înainte de-a avea spaima acestui dor, Aveam în față ce-mi crease-această spaimă. Mă simteam dilatat cosmic Și jefuit de toată ființa proprie. Dar nu, nu eu eram cel care simțea astfel, Ci o altă ființă, ieșită din mine. |
|
| 2590 | Am văzut omul și opera oamenilor crescând Din gândurile cosmice ce străbăteau spațiul Și, ființând, se îmbulzeau spre revelare. Ele-arătau ochilor mei, în imagini, O-ntreagă lume-a vieții. Din substanța sufletului meu luau Forța de a crea din gânduri realități. Cu cât se condensa în fața mea această lume, Cu-atât pierdeam sentimentul propriei ființe. Din lumea de imagini răsuneau cuvinte |
|
| 2600 | Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseși. Din lipsa de viață, ele-au creat ființe Și le-au dat forța scoasă din fapte bune. Avertizarea lor răsuna din întinderi de spațiu: „O, omule, te cunoaște pe tine-n lumea ta!” Am văzut o ființă care, stând în fața mea, Sufletul meu mi-l arăta ca al ei. Și-acele cuvinte cosmice spuneau mai departe: „Cât timp nu poți gândi ființa asta Ca-ntrețesută cu totul sferei vieții tale, |
|
| 2610 | Tu ești doar un vis, visându-se pe sine.” Nu puteam gândi în forme clare. Priveam doar forțe acționând încălcit, îmbulzindu-se De la neant la existență și de la existență la neant. De caut să mă-ntorc în spirit, Amintindu-mi ce-am văzut înainte, În fața sufletului mi-apare o imagine de viață Mai puțin încâlcită Decât ce am simțit în clipele următoare. Ea îmi arată mult mai clar, în detalii precise, |
|
| 2620 | Omul și opera oamenilor. Tabloul ăsta-mi revelează Cine-s acești oameni și ce fac ei. Cunosc toate sufletele pe care le văd, Doar formele trupești sunt schimbate. Privesc la toate-acestea ca și cum ar trebui Eu însumi să mă simt ființă a acestei lumi; Și totuși, ce-mi stă-n față ca viața plină, Mă lasă rece și indiferent. Pare că, asupra sufletului, efectul |
|
| 2630 | Pe care-l avusesem mai înainte-n spirit S-a păstrat pentru clipa următoare. Mă recunosc pe mine și pe alții În sânul unei Confrerii spirituale, Dar așa cum simți țâșnind, din izvoarele-amintirii, Un tablou din timpuri de demult. Îl văd pe Thomas, fiul meu, ca miner Și trebuie să-mi amintesc de sufletul omului Care mi-a apărut drept Thomasius. Femeia, pe care-o știu ca văzătoare, |
|
| 2640 | Apare ochilor mei ca fiica mea. Maria, prietena lui Thomasius, Mi-apare-n haine de călugăr Care condamnă Confreria noastră. Iar Strader poartă chipul evreului Simon. Descopăr, în Joseph Kühne și-n soția sa, Sufletul lui Felix și al Feliciei, Și pot să-mi dau seama clar De viața mea și-a altor oameni. Pe când încă mă dărui acestora, |
|
| 2650 | Ele dispar iarăși pentru spiritul meu. Pot să simt cum substanța sufletească Din care erau țesute acele imagini Se revarsă-n propriul meu suflet. Dar plin de fericire mă simt În întreaga mea ființă. 'mi-apar eliberat de limitele simțurilor; Ființa mea e dilatată cosmic. – Așa simt clipa lungă Pe care am putut s-o trăiesc 'nainte de-a mă afla |
|
| 2660 | În fața acestor imagini de viață. Acum pot să privesc și mai departe înapoi... Condensându-se din forța gândurilor cosmice, Privirii mele îi apare-apoi pădurea Și casa-n care Felicia și Felix M-au consolat adesea de grijile vieții. Și-acum mă regăsesc iar în lumea De care tocmai mă simțeam departe, Prin epoci pământești și spații cosmice. Iar ce-am putut de curând privi, indiferent, |
|
| 2670 | Tabloul care m-a arătat pe mine mie însumi, Se-așază ca plăsmuiri de ceață ale sufletului În fața a tot ce simțurile mele simt acum. Tabloul devine coșmar ce mă apasă. Mă răscoleste-n adâncimile sufletului. .............................................................. El deschide porți cosmice, larguri de spațiu.– ................................................................ Ce se dezlănțuie-n temeliile ființei mele? Ce mă străbate din depărtările cosmice? |
|
| O VOCE, ÎNTRUCHIPÂND CONȘTIINŢA SPIRITUALĂ: | ||
| Resimte ce-ai văzut, Trăiește ce-ai făcut! |
||
| 2680 | Acum renaști la existență. – Ţi-ai visat viața. Înfăptuiește-ți-o Prin nobila lumină-a spiritului; Recunoaște opera existenței, Cu forța privirii sufletești. De nu poți face asta, Legat pentru vecie ești De neantul fără de ființă. (Cortina cade, în timp ce Capesius este încă în scenă.)
|
|
