Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14



Cele ce urmează sunt continuarea evenimentelor prezentate în primele cinci tablouri.

TABLOUL ZECE


Acelaşi peisaj ca în tabloul cinci. Capesius se trezeşte din viziunea care i-a adus în faţa sufletului încarnarea sa precedentă.

CAPESIUS:   

O, acest loc straniu!
În faţa mea o bancă,
O căsuţă şi-adâncul unei păduri...
Oare le cunosc? Ele-mi pretind stăruitor
Să le cunosc. Mă-apasă.
Apasă asupra-mi ca grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate acestea nu-s decât
Imagini ţesute din substanţă sufletească.

2570 
Ştiu cum s-au plăsmuit aceste imagini:
Din dorul şi din setea sufletului.
Ca trezindu-mă, am apărut din dor –
Şi din vasta mare a spiritului.
Cumplit de-nfiorător se-nalţă
Din temeliile sufletului amintirea acestui dor.
Dar cum ardea setea lui după sferele existenţei!
Dorinţa de iluzie, provenită din lipsa ei,
Mi-a mistuit întreaga mea fiinţă.
Trebuia să aspir furtunos după existenţă

2580
Şi toată existenţa voia să fugă de mine.
O clipă, eternitate mi-a părut,
Vărsă în sufletu-mi furtuni de suferinţă,
Cum doar o viaţă plină e-n stare să aducă.
Şi înainte de-a avea spaima acestui dor,
Aveam în faţă ce-mi crease-această spaimă.
Mă simteam dilatat cosmic
Şi jefuit de toată fiinţa proprie.
Dar nu, nu eu eram cel care simţea astfel,
Ci o altă fiinţă, ieşită din mine.

2590
Am văzut omul şi opera oamenilor crescând
Din gândurile cosmice ce străbăteau spaţiul
Şi, fiinţând, se îmbulzeau spre revelare.
Ele-arătau ochilor mei, în imagini,
O-ntreagă lume-a vieţii.
Din substanţa sufletului meu luau
Forţa de a crea din gânduri realităţi.
Cu cât se condensa în faţa mea această lume,
Cu-atât pierdeam sentimentul propriei fiinţe.
Din lumea de imagini răsuneau cuvinte

2600
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseşi.
Din lipsa de viaţă, ele-au creat fiinţe
Şi le-au dat forţa scoasă din fapte bune.
Avertizarea lor răsuna din întinderi de spaţiu:
„O, omule, te cunoaşte pe tine-n lumea ta!“
Am văzut o fiinţă care, stând în faţa mea,
Sufletul meu mi-l arăta ca al ei.
Şi-acele cuvinte cosmice spuneau mai departe:
„Cât timp nu poţi gândi fiinţa asta
Ca-ntreţesută cu totul sferei vieţii tale,

2610
Tu eşti doar un vis, visându-se pe sine.“
Nu puteam gândi în forme clare.
Priveam doar forţe acţionând încălcit, îmbulzindu-se
De la neant la existenţă şi de la existenţă la neant.
De caut să mă-ntorc în spirit,
Amintindu-mi ce-am văzut înainte,
În faţa sufletului mi-apare o imagine de viaţă
Mai puţin încâlcită
Decât ce am simţit în clipele următoare.
Ea îmi arată mult mai clar, în detalii precise,

2620
Omul şi opera oamenilor.
Tabloul ăsta-mi revelează
Cine-s aceşti oameni şi ce fac ei.
Cunosc toate sufletele pe care le văd,
Doar formele trupeşti sunt schimbate.
Privesc la toate-acestea ca şi cum ar trebui
Eu însumi să mă simt fiinţă a acestei lumi;
Şi totuşi, ce-mi stă-n faţă ca viaţa plină,
Mă lasă rece şi indiferent.
Pare că, asupra sufletului, efectul

2630
Pe care-l avusesem mai înainte-n spirit
S-a păstrat pentru clipa următoare.
Mă recunosc pe mine şi pe alţii
În sânul unei Confrerii spirituale,
Dar aşa cum simţi ţâşnind, din izvoarele-amintirii,
Un tablou din timpuri de demult.
Îl văd pe Thomas, fiul meu, ca miner
Şi trebuie să-mi amintesc de sufletul omului
Care mi-a apărut drept Thomasius.
Femeia, pe care-o ştiu ca văzătoare,

2640
Apare ochilor mei ca fiica mea.
Maria, prietena lui Thomasius,
Mi-apare-n haine de călugăr
Care condamnă Confreria noastră.
Iar Strader poartă chipul evreului Simon.
Descopăr, în Joseph Kühne şi-n soţia sa,
Sufletul lui Felix şi al Feliciei,
Şi pot să-mi dau seama clar
De viaţa mea şi-a altor oameni.
Pe când încă mă dărui acestora,

2650
Ele dispar iarăşi pentru spiritul meu.
Pot să simt cum substanţa sufletească
Din care erau ţesute acele imagini
Se revarsă-n propriul meu suflet.
Dar plin de fericire mă simt
În întreaga mea fiinţă.
'mi-apar eliberat de limitele simţurilor;
Fiinţa mea e dilatată cosmic. –
Aşa simt clipa lungă
Pe care am putut s-o trăiesc 'nainte de-a mă afla

2660
În faţa acestor imagini de viaţă.
Acum pot să privesc şi mai departe înapoi...
Condensându-se din forţa gândurilor cosmice,
Privirii mele îi apare-apoi pădurea
Şi casa-n care Felicia şi Felix
M-au consolat adesea de grijile vieţii.
Şi-acum mă regăsesc iar în lumea
De care tocmai mă simţeam departe,
Prin epoci pământeşti şi spaţii cosmice.
Iar ce-am putut de curând privi, indiferent,

2670
Tabloul care m-a arătat pe mine mie însumi,
Se-aşază ca plăsmuiri de ceaţă ale sufletului
În faţa a tot ce simţurile mele simt acum.
Tabloul devine coşmar ce mă apasă.
Mă răscoleste-n adâncimile sufletului.
..............................................................
El deschide porţi cosmice, larguri de spaţiu.–
................................................................
Ce se dezlănţuie-n temeliile fiinţei mele?
Ce mă străbate din depărtările cosmice?

O VOCE, ÎNTRUCHIPÂND CONŞTIINŢA SPIRITUALĂ:


Resimte ce-ai văzut,
Trăieşte ce-ai făcut!

2680
Acum renaşti la existenţă. –
Ţi-ai visat viaţa.
Înfăptuieşte-ţi-o
Prin nobila lumină-a spiritului;
Recunoaşte opera existenţei,
Cu forţa privirii sufleteşti.
De nu poţi face asta,
Legat pentru vecie eşti
De neantul fără de fiinţă.

(Cortina cade, în timp ce Capesius este încă în scenă.)