Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL DOI


O cameră de meditaţie în tonalitate violet. Atmosferă gravă, dar nu sumbră. Benedictus, Maria, apoi făpturi spirituale ce reprezintă Forţele sufletului.

MARIA:

Cumplite lupte sufleteşti mă-mping în ceasul ăsta,

330   S-ascult la voi, Îndrumătorul meu, un sfat înţelept.
Mi-e stăpânită inima de-ntunecate presimţiri
Şi nu-s în stare ca gândurilor,
Ce-mi dau asalt fără-ncetare,
Să mă împotrivesc.
În miezu-adânc al fiinţei mele ele mă lovesc,
Şi vor să-mi impună o poruncă
Ce-mi pare-un sacrilegiu.
Desigur că puteri înşelătoare mă ademenesc.
Fierbinte vă rog, ajutaţi-mă

340
Să le izgonesc.

BENEDICTUS:

Niciodată nu-ţi va lipsi
Ajutorul ce-l vrei de la mine.

MARIA:

Ştiu drumul vieţii lui Johannes
Ce strâns legat e de al meu.
Un greu drum al destinului ne-a unit;
Şi din înaltele lumi ale spiritului,
Voinţa zeilor a binecuvântat legătura noastră.
Îmi stau atât de clare-n faţă toate astea,
Cum doar imaginea adevărului poate fi.

350
Şi totuşi... mă cuprinde un fior
De-ndată ce-mi mişc buzele
Ca să rostesc acest cuvânt nelegiuit, –
Şi totuşi... aud din adâncul sufletului meu
O voce care-mi spune clar,
Din nou repetând
Când cred că am învins-o:
„Tu trebuie să-l desprinzi pe Johannes de tine;
Nu poţi să-l ţii alături,
De vrei să-i aperi sufletul de rău.

360
El trebuie singur să străbată drumul
Ce-l duce către ţelul său.“
Ştiu însă, doar un cuvânt dacă rostiţi,
Această ţesătură-amăgitoare se va risipi din suflet.

BENEDICTUS:

Maria, o nobilă durere te face-acum
Să iei drept nălucire adevărul.

MARIA:

Să fie... adevărul...
Dar nu! Fiinţă-nşelătoare se interpune iarăşi
Între auzul propriu şi vorbele Îndrumătorului meu.
O, mai spuneţi-mi o dată!

BENEDICTUS:
370
Aşa e cum ai înţeles.
Iubirea ta e de esenţă nobilă,
Şi strâns este legat Johannes de tine.
Iubirea însă trebuie să nu uite
Că sora ei e-nţelepciunea.
Mulţi ani, Johannes, spre salvarea sa,
A fost unit cu tine;
Dar drumul mai departe-al sufletului său
Pretinde să-şi caute în libertate propriile ţeluri.
Voinţa destinului nu vorbeşte

380
De o ruptură exterioară a prieteniei voastre;
Dar cere, cu toată rigoarea,
Fapta liberă a lui Johannes în sfera spiritului.

MARIA:

Percep încă iluzii!
Lăsaţi-mă să vorbesc mai departe;
Voi trebuie să mă-nţelegeţi;
Urechii voastre nici o nălucire
N-ar îndrăzni să-i schimbe cuvântul.
Uşor ar fi de izgonit orice-ndoială, dacă
Doar drumul încâlcit al vieţii pământeşti

390
Ar vrea să reţină sufletul lui Johannes lângă-al meu.
Dar legătura noastră a primit consacrarea
Ce leagă pe vecie suflet de suflet;
Şi, binecuvântând, puterile spiritului
Au spus cuvântul ce izgoneşte orice îndoială:
„El şi-a cucerit adevărul
În împărăţia veşnicului,
Fiindcă-n lumea simţurilor a fost deja legat de tine
În fiinţa sa cea mai profundă.“
Cum să-nţeleg o revelaţie ca asta,

400
Acum, când contrariul trece drept adevăr?

BENEDICTUS:

Trebuie să afli că şi celui ce-a avut parte
De multe revelaţii, multe-i pot încă lipsi
Pentru o deplină maturitate.
Drumurile adevărului suprem sunt încâlcite; –
Se regăseşte-n ele doar cel ce cu răbdare
E-n stare să străbată labirintul.
În împărăţia luminii înalturilor,
Tu ai putut vedea doar o parte a realităţii,
Atunci când ochiului sufletului tău

410
I-a apărut un tablou al lumii spiritelor.
Tabloul ăsta însă nu-i realitatea întreagă.
Sufletul lui Johannes şi al tău sunt unite
Prin astfel de legături pământeşti
Încât fiecăruia dintre ele îi este hărăzit
Să-şi afle drumul în sfera spiritului
Prin forţele pe care le datorează celuilalt.
Dar până-acum nimic n-a arătat
Că voi aţi împlinit cerinţa asta.
Voi aţi putut vedea în imagini

420
Ce este rezervat în viitor pentru voi,
De veţi putea birui încercarea până la capăt.
Iar faptul că vi s-au arătat roadele strădaniei voastre
Nu-nseamnă că aţi ajuns
La capătul acestei strădanii.
Aţi contemplat o imagine,
Dar numai voinţa voastră
O poate transforma în realitate.

MARIA:

Cuvintele voastre mă lovesc
Ca o durere cumplită după o lungă fericire;

430
Am învăţat însă bine
Să mă supun luminii înţelepciunii,
Când se impune prin forţa ei lăuntrică.
Începe-a se schimba în limpezime
Ce până acum în inimă era nedesluşit.
Când însă, în culmea fericirii, strălucirea erorii
Se prezintă minţii omului drept adevăr,
E greu să-alungi bezna din suflet.
Îmi trebuie mai mult decât mi-aţi dat,
Să pot urma cu-adevărat ce-aţi spus.

440
Mi-aţi îndrumat Sinea-n acel adânc de suflet
În care mi-a fost îngăduită lumina,
Încât să pot pătrunde vieţi pământeşti
Ce mi-au fost date-n timpuri de demult.
Am putut afla cum sufletul prietenului
S-a întâlnit cu-al meu.
Că-n timpurile vechi am condus sufletul lui Johannes
La adevăratul cuvânt al spiritului,
Am putut socoti asta drept germene care,
Crescând, ne-a dat fructul prieteniei,

450
Găsită matură pentru vesnicie.

BENEDICTUS:

Ai fost recunoscută demnă să pătrunzi
'n-acele drumuri pământeşti
Încredinţate ţie
În vremuri de mult timp trecute.
Privirea spiritului când ţi-o-ntorci în urmă,
Să nu uiti însă-a cerceta
De ai şi siguranţa că nu-ţi este asuns
Nici unul din drumurile vieţii.

MARIA (după o pauză care arată o profundă cufundarc în sine):


O, cum am putut să fiu atât de oarbă!

460
Acea fericire pe care-am resimţit-o
Când am putut vedea o parte din trecut,
Ea m-a făcut să uit, într-o iluzie trufaşă,
Ce multe încă-mi mai lipsesc.
Şi-abia acum pot să presimt
Că trebuie să privesc întunecimile,
De vreau să mă-adâncesc pe drumul care,
Din viaţa mea de-acum, mă duce-n acel timp
În care sufletul prietenului
S-a îndreptat spre sufletul meu.

470
Şi vreau să vă promit, Îndrumătorul meu,
Să-mi înfrânez mândria sufletului...!
Abia acum descopăr cum vanitatea cunoaşterii
Poate ademeni sufletul;
În loc să-absoarbă forţă
Din bunul spiritual oferit de voi,
El vrea să folosească darul
Doar pentru-a se oglindi nesăbuit pe sine.
Dar ştiu în clipa asta,
Prin strigătul de prevenire din inima mea,

480
Căreia forţă-i dau cuvintele voastre,
Cât de departe încă trebuie să mă simt
De ţelul cel mai apropiat.
Nu vreau să mai interpretez pripit
Cunoştinţele provenite din lumea spirituală.
Vreau să le socotesc ca pe o forţă
Ce trebuie să îmi formeze sufletul,
Şi nu ca o instrucţiune
Ce-mi poate cruţa osteneala
De-a recunoaşte-n viaţa însăşi ţelurile acţiunii.

490
De-aş fi urmat mai curând aceste cuvinte
Ce-mi pretind modestie,
Nu mi-ar fi rămas ascuns
Că sufletul atât de dotat al prietenului meu
Doar liber se poate dezvolta,
Când îşi caută singur căi
Ce nu i-au fost indicate de mine.
Recunoscând asta,
Voi dobândi şi forţa de a-mplini
Ce cere de la mine datoria şi iubirea.

500
Acum simt însă mai mult ca oricând
Că stau în faţa unei grele încercări a sufletului.
De obicei, când oamenii îşi smulg din inimă
Ceea ce trăieşte dintr-unul în celălalt,
Iubirea s-a schimbat în contrariul ei.
Ei înşişi transformă legăturile care-i uneau,
Dar pasiunea şi instinctul le dau forţa;
Eu, dimpotrivă, trebuie ca prin voinţă liberă
Să sting efectul pe care l-am văzut apărând,
Din viaţa propriului meu suflet,

510
În faptele prietenului meu.
Şi totuşi neschimbată trebuie să-mi rămână iubirea.

BENEDICTUS:

Vei merge-n sensul just
Când ai să vrei să recunoşti
Ce ţi-a fost mai preţios în această iubire.
Dacă ştii ce forţă te conduce,
Inconştient, în suflet,
Găseşti atunci puterea să-mplineşti
Ce datoria trebuie să îţi impună.

MARIA:

Spunând acestea, îmi daţi şi ajutorul

520
De care sufletul meu are atâta nevoie.
'n-adâncul fiinţei mele trebuie să pun
Această gravă întrebare:
„Ce mă-mpinge cu forţă puternică-n această iubire?“
Văd viaţa propriului meu suflet acţionând
În fiinţa şi creaţia prietenului meu.
Eu caut deci satisfacţia
Pe care-o simt în propria mea Sine;
Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă.
Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu

530
Mă oglindesc doar pe mine însămi.
Balaurul egoismului este cel care,
Înşelându-mă, mi-a ascuns ceea ce
De fapt mă mâna.
Însutite forme ia egoismul,
Trebuie s-o recunosc.
Şi când l-ai socotit învins,
Învie cu o forţă şi mai mare
Din ruina stăpânirii sale.
Şi-atunci câştigă şi-n acea forţă

540
Ce îţi arată iluzia drept adevăr.
(Maria se adânceşte-n meditaţie. Benedictus iese.)
……………………………………………..
(Apar cele trei făpturi ale Forţei sufletului.)

MARIA:

Voi, surorile mele, pe care
'n-adâncul fiinţei mele le aflu,
Când sufletul meu se lărgeşte
Şi se conduce pe sine
În depărtările cosmice,
Dezlegaţi-mi forţele clarvederii
Din ale eterului înălţimi,
Şi îndrumaţi-le pe căile Pământului;
Să mă scrutez pe mine însămi

550
În existenţa mea în timp
Şi să mă pot îndrepta
Din vechile moduri de viaţă
Spre noile cercuri de voinţă.
........................................................

PHILIA:

Vreau să mă umplu
Cu lumina sufletească năzuindă
Din ale inimii adâncuri;
Vreau să aspir în mine
Puterea de voinţă ce dă viaţă
Din impulsuri spirituale;

560
Ca tu, soră iubită,
În vechile cercuri de viaţă
Să poţi simţi lumina.
............................................................

ASTRID:

Vreau sentimentul personalităţii
Să-l întreţes
Voinţei de iubire devotată;
Vreau să dezleg
Din lanţul dorinţei
Puterile voinţei germinânde,
Ca dorul paralizant să-l transform, pentru tine,

570
Într-un sentiment al spiritului care află;
Ca tu, soră iubită,
În depărtate drumuri pământeşti,
Pe tine însăţi să te poţi scruta.

LUNA:

Vreau să chem puterile de renunţare ale inimii
Şi pacea ce susţine sufletul s-o întăresc.
Să se cunune ele şi să-aducă,
Din ale sufletului temelii,
Lumina spiritului care forţă dă.
Să se întrepătrundă ele

580
Şi-auzului spiritual atent
Să-i supună depărtările pământeşti;
Ca tu, soră iubită,
În orizontu-ndepărtat al timpului
Să poţi găsi urmele vieţii.

MARIA (după o pauză):


De pot să mă smulg
Sentimentului de sine care înşală
Şi să mă dărui vouă
Încât, din depărtări cosmice,
Fiinţa sufletului meu să-mi oglindiţi,

590
Atunci voi ajunge să mă desprind
Din cercul vieţii de acum
Şi să mă pot scruta
În alte forme de existenţă.

(După o pauză mai lungă.)

În voi, surorilor, eu văd fiinţele spirituale care,
Din întreg Universul, viaţă dau sufletelor.
Voi faceti să se maturizeze-n om
Forţele care germinează-n veşnicie.
Prin porţile sufletului meu am putut adesea
Să aflu calea în împărăţia voastră,

600
Şi am privit cu ochii sufletului
Formele originare ale existenţei pământeşti.
Silită-s să recurg acum la ajutorul vostru,
Fiindcă-i de datoria mea să aflu drumul care,
Din călătoria mea pământească de acum,
Urcă până-n epocile-ndepărtate ale omenirii.
Dezlegaţi-mi fiinţa sufletească de sentimentul Sinei
În viaţa ei de-acum.
Deschideti-mi cercul datoriilor
Din parcursul vieţilor mele trecute.

VOCEA SPIRITULUI, CONŞTIINŢA SPIRITUALĂ:

610
Gândurile ei caută
De-a lungul timpurilor.
Ce i-a rămas ca vină,
Ce îi e dat ca datorie,
Să urce din temelia sufletului său,
Din ale cărei adâncuri,
Visând,
Oamenii îşi conduc viaţa;
În ale cărei adâncuri,
Rătăcind,

620
Oamenii se pierd pe sine.



 (Cortina cade, în timp ce toţi sunt încă în scenă.)