|
O cameră de meditaţie în tonalitate violet. Atmosferă
gravă, dar nu sumbră. Benedictus, Maria, apoi făpturi spirituale ce
reprezintă Forţele sufletului.
| MARIA: |
Cumplite lupte sufleteşti
mă-mping în ceasul ăsta, |
|
| 330 | S-ascult la voi,
Îndrumătorul meu, un sfat înţelept. Mi-e stăpânită inima de-ntunecate presimţiri Şi nu-s în stare ca gândurilor, Ce-mi dau asalt fără-ncetare, Să mă împotrivesc. În miezu-adânc al fiinţei mele ele mă lovesc, Şi vor să-mi impună o poruncă Ce-mi pare-un sacrilegiu. Desigur că puteri înşelătoare mă ademenesc. Fierbinte vă rog, ajutaţi-mă |
|
| 340 |
Să le izgonesc. |
|
| BENEDICTUS: |
Niciodată nu-ţi va lipsi Ajutorul ce-l vrei de la mine. |
|
| MARIA: |
Ştiu drumul vieţii lui Johannes Ce strâns legat e de al meu. Un greu drum al destinului ne-a unit; Şi din înaltele lumi ale spiritului, Voinţa zeilor a binecuvântat legătura noastră. Îmi stau atât de clare-n faţă toate astea, Cum doar imaginea adevărului poate fi. |
|
| 350 |
Şi totuşi... mă cuprinde un fior De-ndată ce-mi mişc buzele Ca să rostesc acest cuvânt nelegiuit, – Şi totuşi... aud din adâncul sufletului meu O voce care-mi spune clar, Din nou repetând Când cred că am învins-o: „Tu trebuie să-l desprinzi pe Johannes de tine; Nu poţi să-l ţii alături, De vrei să-i aperi sufletul de rău. |
|
| 360 |
El trebuie singur să străbată
drumul Ce-l duce către ţelul său.“ Ştiu însă, doar un cuvânt dacă rostiţi, Această ţesătură-amăgitoare se va risipi din suflet. |
|
| BENEDICTUS: |
Maria, o nobilă durere te
face-acum Să iei drept nălucire adevărul. |
|
| MARIA: |
Să fie... adevărul... Dar nu! Fiinţă-nşelătoare se interpune iarăşi Între auzul propriu şi vorbele Îndrumătorului meu. O, mai spuneţi-mi o dată! |
|
| BENEDICTUS: |
370 |
Aşa e cum ai înţeles. Iubirea ta e de esenţă nobilă, Şi strâns este legat Johannes de tine. Iubirea însă trebuie să nu uite Că sora ei e-nţelepciunea. Mulţi ani, Johannes, spre salvarea sa, A fost unit cu tine; Dar drumul mai departe-al sufletului său Pretinde să-şi caute în libertate propriile ţeluri. Voinţa destinului nu vorbeşte |
| 380 |
De o ruptură exterioară a
prieteniei voastre; Dar cere, cu toată rigoarea, Fapta liberă a lui Johannes în sfera spiritului. |
|
| MARIA: |
Percep încă iluzii! Lăsaţi-mă să vorbesc mai departe; Voi trebuie să mă-nţelegeţi; Urechii voastre nici o nălucire N-ar îndrăzni să-i schimbe cuvântul. Uşor ar fi de izgonit orice-ndoială, dacă Doar drumul încâlcit al vieţii pământeşti |
|
| 390 |
Ar vrea să reţină sufletul lui
Johannes lângă-al meu. Dar legătura noastră a primit consacrarea Ce leagă pe vecie suflet de suflet; Şi, binecuvântând, puterile spiritului Au spus cuvântul ce izgoneşte orice îndoială: „El şi-a cucerit adevărul În împărăţia veşnicului, Fiindcă-n lumea simţurilor a fost deja legat de tine În fiinţa sa cea mai profundă.“ Cum să-nţeleg o revelaţie ca asta, |
|
| 400 |
Acum, când contrariul
trece drept adevăr? |
|
| BENEDICTUS: |
Trebuie să afli că şi celui ce-a
avut parte De multe revelaţii, multe-i pot încă lipsi Pentru o deplină maturitate. Drumurile adevărului suprem sunt încâlcite; – Se regăseşte-n ele doar cel ce cu răbdare E-n stare să străbată labirintul. În împărăţia luminii înalturilor, Tu ai putut vedea doar o parte a realităţii, Atunci când ochiului sufletului tău |
|
| 410 |
I-a apărut un tablou al lumii
spiritelor. Tabloul ăsta însă nu-i realitatea întreagă. Sufletul lui Johannes şi al tău sunt unite Prin astfel de legături pământeşti Încât fiecăruia dintre ele îi este hărăzit Să-şi afle drumul în sfera spiritului Prin forţele pe care le datorează celuilalt. Dar până-acum nimic n-a arătat Că voi aţi împlinit cerinţa asta. Voi aţi putut vedea în imagini |
|
| 420 |
Ce este rezervat în viitor
pentru voi, De veţi putea birui încercarea până la capăt. Iar faptul că vi s-au arătat roadele strădaniei voastre Nu-nseamnă că aţi ajuns La capătul acestei strădanii. Aţi contemplat o imagine, Dar numai voinţa voastră O poate transforma în realitate. |
|
| MARIA: |
Cuvintele voastre mă lovesc Ca o durere cumplită după o lungă fericire; |
|
| 430 |
Am învăţat însă bine Să mă supun luminii înţelepciunii, Când se impune prin forţa ei lăuntrică. Începe-a se schimba în limpezime Ce până acum în inimă era nedesluşit. Când însă, în culmea fericirii, strălucirea erorii Se prezintă minţii omului drept adevăr, E greu să-alungi bezna din suflet. Îmi trebuie mai mult decât mi-aţi dat, Să pot urma cu-adevărat ce-aţi spus. |
|
| 440 |
Mi-aţi îndrumat Sinea-n
acel adânc de suflet În care mi-a fost îngăduită lumina, Încât să pot pătrunde vieţi pământeşti Ce mi-au fost date-n timpuri de demult. Am putut afla cum sufletul prietenului S-a întâlnit cu-al meu. Că-n timpurile vechi am condus sufletul lui Johannes La adevăratul cuvânt al spiritului, Am putut socoti asta drept germene care, Crescând, ne-a dat fructul prieteniei, |
|
| 450 |
Găsită matură pentru vesnicie. |
|
| BENEDICTUS: |
Ai fost recunoscută demnă să
pătrunzi 'n-acele drumuri pământeşti Încredinţate ţie În vremuri de mult timp trecute. Privirea spiritului când ţi-o-ntorci în urmă, Să nu uiti însă-a cerceta De ai şi siguranţa că nu-ţi este asuns Nici unul din drumurile vieţii. |
|
| MARIA (după
o pauză care arată o profundă cufundarc în sine): |
||
| O, cum am putut să fiu
atât de oarbă! |
||
| 460 |
Acea fericire pe care-am
resimţit-o Când am putut vedea o parte din trecut, Ea m-a făcut să uit, într-o iluzie trufaşă, Ce multe încă-mi mai lipsesc. Şi-abia acum pot să presimt Că trebuie să privesc întunecimile, De vreau să mă-adâncesc pe drumul care, Din viaţa mea de-acum, mă duce-n acel timp În care sufletul prietenului S-a îndreptat spre sufletul meu. |
|
| 470 |
Şi vreau să vă promit,
Îndrumătorul meu, Să-mi înfrânez mândria sufletului...! Abia acum descopăr cum vanitatea cunoaşterii Poate ademeni sufletul; În loc să-absoarbă forţă Din bunul spiritual oferit de voi, El vrea să folosească darul Doar pentru-a se oglindi nesăbuit pe sine. Dar ştiu în clipa asta, Prin strigătul de prevenire din inima mea, |
|
| 480 |
Căreia forţă-i dau cuvintele
voastre, Cât de departe încă trebuie să mă simt De ţelul cel mai apropiat. Nu vreau să mai interpretez pripit Cunoştinţele provenite din lumea spirituală. Vreau să le socotesc ca pe o forţă Ce trebuie să îmi formeze sufletul, Şi nu ca o instrucţiune Ce-mi poate cruţa osteneala De-a recunoaşte-n viaţa însăşi ţelurile acţiunii. |
|
| 490 |
De-aş fi urmat mai curând
aceste cuvinte Ce-mi pretind modestie, Nu mi-ar fi rămas ascuns Că sufletul atât de dotat al prietenului meu Doar liber se poate dezvolta, Când îşi caută singur căi Ce nu i-au fost indicate de mine. Recunoscând asta, Voi dobândi şi forţa de a-mplini Ce cere de la mine datoria şi iubirea. |
|
| 500 |
Acum simt însă mai mult ca
oricând Că stau în faţa unei grele încercări a sufletului. De obicei, când oamenii îşi smulg din inimă Ceea ce trăieşte dintr-unul în celălalt, Iubirea s-a schimbat în contrariul ei. Ei înşişi transformă legăturile care-i uneau, Dar pasiunea şi instinctul le dau forţa; Eu, dimpotrivă, trebuie ca prin voinţă liberă Să sting efectul pe care l-am văzut apărând, Din viaţa propriului meu suflet, |
|
| 510 |
În faptele prietenului meu. Şi totuşi neschimbată trebuie să-mi rămână iubirea. |
|
| BENEDICTUS: |
Vei merge-n sensul just Când ai să vrei să recunoşti Ce ţi-a fost mai preţios în această iubire. Dacă ştii ce forţă te conduce, Inconştient, în suflet, Găseşti atunci puterea să-mplineşti Ce datoria trebuie să îţi impună. |
|
| MARIA: |
Spunând acestea, îmi
daţi şi ajutorul |
|
| 520 |
De care sufletul meu are
atâta nevoie. 'n-adâncul fiinţei mele trebuie să pun Această gravă întrebare: „Ce mă-mpinge cu forţă puternică-n această iubire?“ Văd viaţa propriului meu suflet acţionând În fiinţa şi creaţia prietenului meu. Eu caut deci satisfacţia Pe care-o simt în propria mea Sine; Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă. Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu |
|
| 530 |
Mă oglindesc doar pe mine
însămi. Balaurul egoismului este cel care, Înşelându-mă, mi-a ascuns ceea ce De fapt mă mâna. Însutite forme ia egoismul, Trebuie s-o recunosc. Şi când l-ai socotit învins, Învie cu o forţă şi mai mare Din ruina stăpânirii sale. Şi-atunci câştigă şi-n acea forţă |
|
| 540 |
Ce îţi arată iluzia drept
adevăr. (Maria se adânceşte-n meditaţie. Benedictus iese.) …………………………………………….. (Apar cele trei făpturi ale Forţei sufletului.) |
|
| MARIA: |
Voi, surorile mele, pe care 'n-adâncul fiinţei mele le aflu, Când sufletul meu se lărgeşte Şi se conduce pe sine În depărtările cosmice, Dezlegaţi-mi forţele clarvederii Din ale eterului înălţimi, Şi îndrumaţi-le pe căile Pământului; Să mă scrutez pe mine însămi |
|
| 550 |
În existenţa mea în
timp Şi să mă pot îndrepta Din vechile moduri de viaţă Spre noile cercuri de voinţă. ........................................................ |
|
| PHILIA: |
Vreau să mă umplu Cu lumina sufletească năzuindă Din ale inimii adâncuri; Vreau să aspir în mine Puterea de voinţă ce dă viaţă Din impulsuri spirituale; |
|
| 560 |
Ca tu, soră iubită, În vechile cercuri de viaţă Să poţi simţi lumina. ............................................................ |
|
| ASTRID: |
Vreau sentimentul personalităţii Să-l întreţes Voinţei de iubire devotată; Vreau să dezleg Din lanţul dorinţei Puterile voinţei germinânde, Ca dorul paralizant să-l transform, pentru tine, |
|
| 570 |
Într-un sentiment al
spiritului care află; Ca tu, soră iubită, În depărtate drumuri pământeşti, Pe tine însăţi să te poţi scruta. |
|
| LUNA: |
Vreau să chem puterile de
renunţare ale inimii Şi pacea ce susţine sufletul s-o întăresc. Să se cunune ele şi să-aducă, Din ale sufletului temelii, Lumina spiritului care forţă dă. Să se întrepătrundă ele |
|
| 580 |
Şi-auzului spiritual atent Să-i supună depărtările pământeşti; Ca tu, soră iubită, În orizontu-ndepărtat al timpului Să poţi găsi urmele vieţii. |
|
| MARIA (după
o pauză): |
||
| De pot să mă smulg Sentimentului de sine care înşală Şi să mă dărui vouă Încât, din depărtări cosmice, Fiinţa sufletului meu să-mi oglindiţi, |
||
| 590 |
Atunci voi ajunge să mă desprind Din cercul vieţii de acum Şi să mă pot scruta În alte forme de existenţă. (După o pauză mai lungă.) În voi, surorilor, eu văd fiinţele spirituale care, Din întreg Universul, viaţă dau sufletelor. Voi faceti să se maturizeze-n om Forţele care germinează-n veşnicie. Prin porţile sufletului meu am putut adesea Să aflu calea în împărăţia voastră, |
|
| 600 |
Şi am privit cu ochii sufletului Formele originare ale existenţei pământeşti. Silită-s să recurg acum la ajutorul vostru, Fiindcă-i de datoria mea să aflu drumul care, Din călătoria mea pământească de acum, Urcă până-n epocile-ndepărtate ale omenirii. Dezlegaţi-mi fiinţa sufletească de sentimentul Sinei În viaţa ei de-acum. Deschideti-mi cercul datoriilor Din parcursul vieţilor mele trecute. |
|
| VOCEA
SPIRITULUI, CONŞTIINŢA SPIRITUALĂ: |
||
| 610 |
Gândurile ei caută De-a lungul timpurilor. Ce i-a rămas ca vină, Ce îi e dat ca datorie, Să urce din temelia sufletului său, Din ale cărei adâncuri, Visând, Oamenii îşi conduc viaţa; În ale cărei adâncuri, Rătăcind, |
|
| 620 |
Oamenii se pierd pe sine. |
|
| (Cortina
cade, în timp ce toţi sunt încă în scenă.) |
||
