Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL PATRU


Aceeaşi cameră ca în primul tablou. Capesius şi Strader.

CAPESIUS (adresându-se lui Strader, care intră):


Cu bucurie îmi salut prietenul
Care-n dispute-aprinse
M-a înfruntat curajos.
N-aţi fost văzut de mult
În casa mea, voi care
Atât de bucuros veneaţi odinioară.

STRADER:      

N-am avut timp.
Viaţa mea s-a schimbat mult,
Nu îmi mai chinui mintea

810   Cu ţesături de gânduri fără de speranţă.
Am o cunoaştere de mine însumi cucerită,
Şi o consacru unei munci adevărate,
Ce poate fi folositoare-n viaţă.

CAPESIUS:

Aţi părăsit deci calea cercetării?

STRADER:

Să spunem mai curând
Că ea m-a părăsit pe mine.

CAPESIUS:
Şi care-s ţelurile spre care v-aţi îndreptat?

STRADER:   

Viaţa nu-i deloc făcută
Să indice oamenilor ţeluri pe care ei,

820
În plină lumină, să le poată privi.
Ea nu-i decât un angrenaj
Ce ne prinde-n mişcarea roţilor lui
Şi ne aruncă obosiţi în bezne,
Când măsura forţelor noastre a secătuit.

CAPESIUS:
V-am cunoscut pe când înfruntaţi,
Cu un curaj deosebit, enigma existenţei.
Am aflat şi cum aţi văzut prăbuşindu-se
Comorile ştiinţei cucerite,
Cum sufletul vostru a fost adânc zguduit

830
De-a fi băut cupa amară
A viselor cercetătorului dezamăgit.
Dar nici pe departe nu mă gândeam
Că aţi putea să vă smulgeţi din inimă
Impulsul de cunoaştere ce vă stăpânea.

STRADER:

V-aduceţi aminte
Şi ziua în care,
Prin adevărul cuvintelor ei, o văzătoare
Mi-a arătat deslusit eroarea drumului meu?
Am fost obligat să-mi mărturisesc
Că nici o muncă de gândire

840
Nu poate afla vreodată izvoarele vieţii.
Că orice gândire se rătăceşte dacă
Lumina celei mai înalte-nţelepciuni
Se poate revela puterii sufleteşti
Pe care-acea femeie spunea că o are.
Ştiinţa riguroasă, e cert, se străduie zadarnic
Spre o atare revelaţie.
De-aş fi rămas doar la această unică-nfrângere
A iluziei mele de cercetător,
As fi fost cred în stare-atunci

850
Să reiau totul de la capăt,
Şi drumul meu propriu
Să-l întreţes cu alte drumuri.
Dar când a trebuit să văd totuşi
Că o-nsuşire spirituală stranie,
Ce-mi apărea ca nebunie,
Transformă neputinţa în forţă creatoare,
Atunci mi-a încetat orice speranţă.
V-aduceţi aminte de tânărul pictor
Pe care împreună l-am întâlnit,

860
Pornit pe căi spirituale îndoielnice?...
Eu după astfel de lovituri ale soartei
Am trăit săptămâni în şir
Cu o întunecare a minţii, vecină nebuniei.
Şi când natura m-a făcut să-mi revin,
Am hotărât cu o tărie de granit
Să mă feresc pe mai departe de orice căutare.
Ca să ajung cu totul sănătos,
Mi-a trebuit un timp îndelungat.
L-am trăit, adevărat, fără bucurie.

870
M-am exersat în lucruri care
M-au dus la o viaţă practică,
Aşa încât, acum, conduc o fabrică
Unde se roluesc şuruburi.
Dar, graţie acestei munci,
Pot ore-ntregi să uit cât de chinuitoare-a fost
Lupta mea deşartă.

CAPESIUS:

Mărturisesc că regăsesc cu greu,
În cel ce azi îmi stă în faţă,
Pe-acel prieten de odinioară...

880
Dar în afara orelor de muncă
De care mi-aţi vorbit,
Nu sunt şi ceasuri
În care vechile furtuni revin
Şi vă împing afară din viaţa asta-apăsătoare?

STRADER:

Nu sunt cruţat de acele ore-n care,
În sufletul meu, neputinţa
Vrea doar cu neputinţa să se lupte.
Destinul meu n-a vrut însă
Ca în această viaţă, cu totul pierdută,

890
Să îmi pătrundă-n inimă
Noi raze de speranţă.
Voi reuşi s-ajung la resemnare.
Se poate ca forţa ce mi se pretinde acum
Să-mi dea capacitatea
De a parcurge altfel calea cercetării,
…………………………………….
Dacă-acest curs al vieţii pe Pământ s-ar repeta.

CAPESIUS:

Vorbiţi, o, am auzit bine,
De repetarea vieţii pământeşti.
Pe-acele căi ale spiritului

900
Pe care şi azi
Vreţi să le consideraţi doar îndoielnice,
Aţi căştigat deci adevărul
Cu greutate de destin?

STRADER:

Deci singur aţi descoperit al treilea fapt,
Cel ce mi-a dat puterea
Să-ncep o viaţă nouă.
Pe patul de boală am încercat
Să-mbrăţişez cu privirea, pentru ultima oară,
Întinderea cunoştinţelor pe care le dobândisem.

910
Şi am făcut-o înainte de a mă îndrepta spre alte ţeluri.
De-o sută de ori m-am întrebat:
Ce pot să ne înveţe cunoştintele despre natură,
Aşa cum le putem cuprinde azi cu mintea?
... Nu-i nici o ieşire...:
Să tăgăduiască repetarea vieţilor pământeşti
Nu poate şi n-are dreptul s-o facă nici o gândire,
De nu voieşte să rupă cu tot ceea ce
Strădania cercetătorilor a recunoscut de-a lungul timpului.

CAPESIUS:   

O experienţă ca aceasta

920
M-ar fi cruţat de foarte multă suferinţă.
În multe nopți fără de somn,
Cu înfocare mi-am dorit
Ca gânduri de acest fel
Să-mi poată-aduce liberarea.

STRADER:
Dar mie-această fulgerare-a spiritului
Şi ultimele forţe mi-a răpit.
Mereu simt în suflet, ca cel mai putemic impuls,
Să verific, în viaţă,
Ceea ce gândirea îmi dă drept adevăr.

930
O întâmplare-a vrut ca în acele zile grele
Să mi se dovedească-n existenţa proprie
Cât de teribilă e consecinţa acestui adevăr.
Ea lasă ca suferinţele şi bucuriile vieţii
Să-apară ca urmări ale propriei noastre fiinţe,
Şi asta e adesea greu de suportat.

CAPESIUS:

Îmi pare imposibilă această experienţă.
Ce poate întrece-n strălucire
Un adevăr fără-ncetare căutat
Şi care spiritului certitudine îi dă?

STRADER: 940
O fi aşa, se poate, pentru voi.
Dar eu în alt mod trebuie s-o simt.
Voi nu cunoaşteti drumul straniu-al vieţii mele.
Se pare că o pură întâmplare
A-mpiedicat intenţiile părinţilor mei.
Ei au voit să-ajung călugăr.
Şi-adesea mi-au spus
Că erezia fiului lor şi-o socotesc
Drept cea mai mare durere a vieţii.
Pe toate astea le-am luat...

950
Şi încă multe altele,
Aşa cum se ia viaţa în uşor
Când naşterea şi moartea sunt considerate
Ca limitele pelerinajului pământesc.
Şi viaţa mea de mai târziu chiar,
Cu toate speranţele ei călcate-n picioare,
Mi s-a înfăţişat într-un tablou
Ce doar prin sine însuşi se lasă explicat.
De n-ar fi venit ziua
Ce m-a silit să-mi schimb părerea!

960
Fiindcă, trebuie să ştiţi, nu v-am spus
Tot ceea ce destinul mi-a impus.
Eu nu sunt fiul oamenilor care
Voiau să facă din mine un călugăr.
M-au adoptat
Pe când aveam câteva zile.
Obârsia adevărată nu mi-o cunosc.
Aşa încât, eram străin încă din casa părintească.
Şi străin am rămas faţă de tot ce am trăit
În mediul meu de mai târziu.

970
Şi-acum, gândirea mă constrânge
Să îmi îndrept privirea spre timpuri de demult,
În care eu însumi m-am smuls lumii.
Un gând se leagă de altul:
Cel care-i stabilit străin să fie-n lume,
'nainte ca zorii conştienţei să-i mijească,
El şi-a voit acest destin
'nainte ca, gândind, să-l poată vrea.
Şi pentru că am rămas pe mai departe
Aşa cum la-nceput eram,

980
Trebuie să îmi dispară orice îndoială
Că m-aş putea supune apatic
Puterilor ce-mi ţes firul destinului,
Şi care nu vor să mi se reveleze.
Ce-mi mai lipseşte ca să-mi demonstreze cu cruzime
Cât sunt de dese vălurile
Ce propria existenţă mi-o ascund!
Şi-acum, o, judecaţi fără falsă nevoie de cunoaştere,
Dacă noul meu adevăr mi-a adus lumina.
Mi-a dat măcar certitudinea

990
Că trebuie în incertitudine să rămân.
Mi-a arătat în aşa fel destinul propriu
Încât, pe jumătate suferind,
Pe jumătate bătându-mi joc de el,
Îi plătesc cu aceeaşi monedă.
Cumplit a venit peste mine:
Chinuit de un amar sarcasm,
A trebuit să înfrunt viaţa;
Şi, persifland scamatoriile destinului,
M-am lăsat în voia beznei.

1000 
Un singur lucru mai puteam gândi:
Tu, roată a vieţii, ia-mă cu totul;
Nu vreau să ştiu cum ajungi să te mişti.

CAPESIUS:

Omul pe care îl cunosc în voi,
Chiar dacă-ar vrea, nu poate să rămână mult timp
Într-un astfel de pustiu al cunoaşterii.
În faţa ochilor mei stau deja zile
În care altfel ne vom întâlni.



(Cortina cade, în timp ce cei doi mai stau încă faţă în faţă.)