|
Un peisaj în care se află casa singuratică a soţilor
Balde.
Atmosferă de seară. Doamna Balde, Capesius, apoi Felix Balde, mai
târziu Johannes şi Dublul său; după aceea Lucifer şi Ahriman.
| CAPESIUS (sosind
şi apropiindu-se de banca din faţa casei, pe care
stă doamna Balde): |
||
| Veţi îngădui ca vechiul
nostru prieten Să zăbovească lângă voi puţin? |
||
| 1010
|
Mai mult ca altădată are nevoie
acum, De ajutorul ce l-a găsit adesea-n casa voastră. |
|
| DNA BALDE: | Când v-am văzut venind de
departe, Mi-au spus şi paşii voştri obosiţi Şi chiar şi ochii voştri când aţi ajuns aproape, Că azi durerea vă stăpâneşte peste suflet. |
|
| CAPESIUS (care
s-a aşezat): |
Nu am putut odinioară S-aduc în casa asta multă bucurie; Dar azi, când cu inima lipsită de pace Calc pragu-acestei case-a păcii, |
|
| 1020 |
Vă cer o-ngăduinţă-aparte. |
|
| DNA BALDE: |
Cu bucurie v-am văzut venind
aici, Pe timpul când alt om cu greu Se-apropia de casa asta. În ciuda multor lucruri ce stau între noi, Voi aţi rămas prietenul nostru Şi-acum, când mulţi caută bucuroşi Lăcaşul nostru-ndepărtat de lume. |
|
| CAPESIUS: |
E deci adevărat ce-am auzit, Că dragul nostru Felix |
|
| 1030 |
Odinioară-aşa tăcut, A devenit 'n-aceste zile Un om căutat de mulţi? |
|
| DNA BALDE: |
O, da, odinioară bunul Felix Ne izola de toată lumea... Iar azi, el trebuie să vorbească la mulţi oameni. Ca datoria lui, aşa-i apare-această viaţă nouă. În zile de demult, voia Doar propriului lăuntru să-i încredinţeze Ceea ce pădurea şi stâncile îi revelau |
|
| 1040 |
Despre faptele spiritului şi
puterile naturii. Pe-atunci, nimănui nu-i păreau demne a fi cunoscute. Dar cum s-au schimbat timpurile! Acum chiar mulţi ascultă însetaţi ştiinta Pe care Felix le-o poate revela, Pe care înainte O socoteau prostească. Şi când iubitul, bunul meu bărbat, (Felix Balde iese din casă) Adesea trebuie să povestească ore-n şir, Atunci tânjesc după vechile timpuri |
|
| 1050 |
În care Felix îmi
desluşea Cum sufletul trebuie doar într-o inimă tăcută Să-şi poarte darurile spirituale, Ce din împărăţia zeilor Prin har, îi sunt lui dăruite; Şi că acela care le dezvăluie unei urechi Ce nu-i deschisă decât lumii simţurilor Devine trădător al 'naltului cuvânt al spiritului. |
|
| FELIX
BALDE: |
Felicia se regăseşte doar cu greu În viaţa noastră-acum deplin schimbată; |
|
| 1060 |
Cândva, ea se
plângea de singurătate, Acum se plânge, nu mai puţin, De faptul că-n atât de multe zile Avem puţine ceasuri numai pentru noi. |
|
| CAPESIUS:
|
Şi ce v-a hotărât,
atât de ospitalier Să vă deschideţi oamenilor casa, Aşa de-nchisă odinioară? |
|
| FELIX BALDE: |
Supus am urmat călăuzirea
spirituală Care-n adâncul inimii mele vorbeşte, Atunci când ea îmi impunea tăcerea. |
|
| 1070 |
Şi-acum, când porunceşte
să vorbesc, Vreau să îi fiu la fel devotat. Fiinţa omenirii se schimbă O dată cu evoluţia existenţei Pământului. Ne-aflăm la un moment de cotitură a timpurilor. O parte a cunoaşterii spiritului Trebuie să fie dezvăluită tuturor oamenilor Care vor să-şi deschidă ei sufletul. Ştiu bine ce puţin se potriveşte felul meu de-a fi Cu formele apreciate în zilele noastre. |
|
| 1080 |
Ca să exprimi ceea ce trăieşte-n
spirit, se cere Cea mai strictă logică şi-nlăntuire de gânduri. Acestea n-ar fi proprii cuvântărilor mele. Se spune că pentru ştiinţa adevărată, Ce trebuie să aibă un reazem solid, Fiinţa mea poate sluji doar ca exemplu De cum visează sufletele oamenilor Atunci când, străine de ştiinţă, de instruire, Caută-nţelepciunea pe căi proprii; Dar unii socotesc că, |
|
| 1090 |
Prin încâlceala
cuvintelor mele, Descoperi din când în când ceva Ce se lasă prins cu raţiunea. Sunt un om căruia trebuie Să i se reverse-n inimă fără artificii Ceea ce i se revelează. Nu cunosc o cunoaştere fără cuvinte. Iar când mă reculeg 'n-adâncul inimii, Ca şi atunci când ascult natura, Trăieşte-n mine cunoaşterea care |
|
| 1100 |
Nu trebuie mai întâi
să caute cuvintele... Vorbirea e atât de legată de ea, Ca omul pământesc de forma corpului său. O cunoaştere care ni se revelează astfel Din lumile spirituale E folositoare chiar celor care nu o înteleg. De-aceea trebuie să poată veni la mine Oricine care vrea să-audă ce am de spus. Ştiu foarte bine, pe mulţi doar curiozitatea Şi alte motive mai puţin bune îi mână. |
|
| 1110 |
Chiar dacă sufletele unor astfel
de oameni Nu sunt mişcate încă în această viaţă, În ele binele va fi sădit Şi va lucra mai departe în ele. |
|
| CAPESIUS: | Vreau să vă vorbesc deschis... Sunt mulţi ani de când vă admir, Dar sensul ciudatelor voastre cuvinte Până-acum încă mi-a rămas închis. |
|
| FELIX BALDE: |
El vi se va deschide, desigur. Voi năzuiţi cu spirit bun şi inimă aleasă. |
|
| 1120 |
Şi trebuie să vină şi timpul Când o să auziţi vocea adevărului. Voi nu luaţi în seamă ce plin de conţinut E omul, ca imagine a-mpărăţiei cosmice. Capul lui e imaginea oglindită-a Cerului; Prin membrele lui acţionează spiritele sferelor; În pieptul lui se mişcă fiinţe-ale Pământului; Şi împotriva acestor toate, aprig luptând, Stau demoni din sfera lunară Ce se-ncrucişează cu ţelurile acestor fiinţe. |
|
| 1130 |
Ce stă 'naintea noastră ca o
fiinţă umană, Ce vieţuim ca suflet, Ce ne luminează ca spirit Era prevăzut din veşnicie de mulţi zei, Iar planul lor era Să reunească forţe din toate lumile Şi împreună să plăsmuiască omul. |
|
| CAPESIUS: |
Aproape mă cuprinde teama la
acest cuvânt Ce, îndrăzneţ, fiinţa omului vrea s-o privească În întregime ca operă zeiască. |
|
| FELIX BALDE: |
1140 |
Şi tocmai de aceea-i necesară
suprema umilinţă Aceluia ce vrea să-ajungă la ştiinţa spiritului. Iar celui care vrea cu vanitate şi trufie Pe sine-a se cunoaşte, Lui, porţile înţelepciunii nu i se deschid. (Felix Balde intră în casă.) |
| CAPESIUS:
|
Şi azi, cum a făcut-o de
atâtea ori, Iubita doamnă Felicia desigur mă va ajuta Să îmi întorc sufletul spre imagini care, Încălzindu-l, să-l facă în stare Să înţeleagă cum trebuie cuvintele voastre. |
|
| DNA BALDE: |
1150 |
Iubitul meu Felix Mi-a repetat adesea cuvintele Pe care tocmai le-a rostit, Iar ele mi-au desprins din inimă un tablou Pe care, îmi spuneam mereu, Trebuie să vi-l povestesc. |
| CAPESIUS:
|
O, faceţi asta, scumpă doamnă... Mi-e sete de înviorarea Ce vine din comoara voastră de imagini. |
|
| DNA BALDE: |
1160 |
Fie... Era odat' un băieţaş, Fiu unic al unor pădurari sărmani, Crescut în singurătatea pădurii. 'n-afara părinţilor săi, El nu ştia decât puţini oameni. Avea o constituţie fragilă: Aproape transparentă-i era pielea. Puteai privi-ndelung în ochii lui; Ascundeau minunile spirituale cele mai adânci. Şi chiar de-n cercul vieţii lui |
| 1170 |
Intraseră puţini oameni numai, Lui nu-i lipseau prietenii. Când limpezimea de aur a Soarelui Se aprindea pe munţii din apropiere, Ochiul meditativ al băiatului Sorbea în suflet aurul spiritului, Iar fiinţa inimii lui devenea La fel ca Soarele dimineţii. Când însă razele Soarelui de dimineaţă Nu răzbăteau prin norii-ntunecoşi |
|
| 1180 |
Iar munţii se posomorau, Atunci ochii copilului se tulburau Şi-adânc era mâhnită inima lui... Era deci dăruit cu totul Urzirii spirituale a lumii sale strâmte, Pe care n-o simţea mai străină de fiinţa lui Decât membrele trupului său. Copacii pădurii, florile, Erau prietenii lui; Fiinţe spirituale vorbeau din calicele |
|
| 1190 |
Şi corolele florilor, din
vârful pomilor,– El le putea-nţelege murmurul lor... Minunile lumilor tainice I se dezvăluiau băiatului, Când sufletul lui vorbea cu ceea ce, Pentru cei mai mulţi oameni, Era socotit a fi lipsit de viaţă. Şi deseori părinţii, seara, observându-i lipsa, Erau îngrijoraţi pentru vlăstarul lor. O dată, el stătea-ntr-un loc |
|
| 1200 |
Aproape de-un izvor
ţâşnind dintr-o stâncă, Şi care risipea-nmiit peste pietre Stropii de apă. Când strălucirea argintată a luminii Lunii Se oglindea-n curentul picăturilor de apă În magic joc de culori, Băiatul putea sta ore-n şir Acolo, la izvorul din stânci. Iar în vâltoarea apei, în lumina scânteietoare-a Lunii, Privirii văzătoare a copilului |
|
| 1210 |
Îi apărură făpturi
spirituale care Luară chipu-a trei femei, Şi care îi vorbiră despre-acele lucruri Spre care-l îndrepta pornirea sufletului lui. Şi când, într-o blândă noapte de vară, Băiatul iar stătea lângă izvor, Una dintre femei luă din pulberea multicoloră A fiinţelor picăturilor de apă Şi îi întinse celei de a doua femei, Care plăsmui din pulberea de picături |
|
| 1220 |
O cupă strălucind argintiu Şi o întinse celei de-a treia. Ea o umplu cu argintata lumină lunară Şi i-o dărui astfel băieţaşului. El urmărise toate astea Cu privirea lui clarvăzătoare de copil. În noaptea Ce-a urmat întâmplării, Visă că un balaur feroce Îi răpise potirul. |
|
| 1230 |
După această noapte, doar de
trei ori Mai trăi băieţaşul minunea de la izvor. Chiar dacă, în lumina argintie a lunii, Stătea gânditor lângă izvorul din stânci, Femeile nu mai veneau. Şi când se scurseră de trei ori Trei sute şaizeci de săptămâni, De mult băiatul era un bărbat, Plecat într-un oraş străin, Departe de casa părintească şi de adâncul pădurii. |
|
| 1240 |
Dar într-o seară când Trudit după o muncă grea Gândea la ce i-ar mai putea aduce viaţa, Deodată el se simţi băieţaşul Răpit de izvorul din stânci. Şi iar putu să vadă femeile apei, Dar de această dată le auzi vorbind. Şi prima dintre ele-i spuse: „Ţi-adu aminte de mine fiece dată când În viaţă singur te simţi. |
|
| 1250 |
Privirea sufletului oamenilor o
atrag În depărtările eterului şi în tării stelare. Iar celui ce vrea să mă simtă, Îi dau, din cupa mea fermecată, Bucuria Speranţei în viaţă.“ Vorbi şi cea de-a doua; „Nu mă uita în clipele Ce-ţi ameninţă curajul de-a trăi. Pornirea inimii oamenilor eu o-ndrept 'n-adânc de suflet şi în culmi de spirit. |
|
| 1260 |
Iar celui care lângă mine
caută forţa, Îi făuresc, cu ciocanul meu minuuat, Tăria Credinţei în viaţă.“ Iar cea de-a treia se făcu astfel auzită: „Spre mine ochiul spiritului ţi-l ridică, Enigmele vieţii când te năpădesc. Eu firele gândirii ţes În labirintul vieţii şi-n ale sufletului profunzimi. Iar celui ce are-ncredere în mine, Îi ţes, în războiul meu minunat de ţesut, |
|
| 1270 |
Razele Iubirii vieţii.“ În noaptea ce urmă întâmplării, Bărbatul visă Că un balaur feroce Se târa în jurul lui, Dar nu putea să se apropie de el; Îl apărau de-acest balaur Fiinţele pe care le văzuse odinioară la izvor Şi care, din ţara lui, Veniseră cu el în oraşul străin. ............................................................ |
|
| CAPESIUS: |
1280 |
Vă mulţumesc, iubită doamnă, Plec copleşit de un dar bogat. (Se ridică şi iese. Doamna Balde intră în casă.) (Capesius, singur, la o anumită depărtare.) |
| CAPESIUS:
|
Simt acţionând vindecător
în suflet O astfel de imagine şi simt cum poate da Întregii gândiri forţele pierdute. Era atât de simplu ce această doamnă povestea, Şi totuşi trezeşte-n mine forţe de gândire Ce-n lumi necunoscute mă poartă... Vreau, în singurătatea asta frumoasă, Visării să mă dărui, care de-atâtea ori |
|
| 1290 |
A vrut să îi dea
sufletului meu gânduri Ce s-au dovedit mult mai bune Decât roadele unor lungi săptămâni de meditări. ..................................................................... (Dispare în spatele unui tuftş des.) |
|
| JOHANNES (apare
cufundat în gânduri, în acelagi
peisaj al pădurii): |
||
| Un vis a fost? A fost
realitate...? Nu pot să suport ce-a spus despre despărţire, Cu calm atât de blând, dar grav, Prietena mea. O, de-aş putea gândi măcar că raţiunea, Vrăjmaşă impulsului spiritului, Voieşte să se interpună între noi |
||
| 1300 |
Ca o iluzie amăgitoare. ………………………………………. Nu pot, nu vreau să urmez Această chemare făcută de Maria Ca să-mi acopere vocea spiritului Ce ne-ncetat repetă: „O iubesc.“ lubirea mea e pentru mine izvorul acţiunilor, Şi este singurul pe care vreau să îl cunosc. Ce-s pentru mine impulsurile creatoare, Ce-i perspectiva 'naltelor ţeluri spirituale, Dacă vor să îmi răpească lumina care |
|
| 1310 |
Îmi poate ilumina
existenţa? Trebuie să pot trăi 'n această lumină; Şi dacă-mi este luată, Vreau numai moartea pentru veşnicie. Simt cum mă părăseşte forţa Dacă-ncerc să gândesc Că ar trebui să umblu Pe drumuri neluminate de lumina ei. ..................................................... Se ţese-n faţa ochilor mei O ceaţă, care schimbă-n haos |
|
| 1320 |
Minunile pe care-aceste
stânci şi păduri Le zugrăveau măreţ Ochilor mei... Un vis cumplit se'nalţă din abis... O, cum mă zguduie de groaznic... …………………………………… O, du-te de la mine!... Sunt însetat după singurătatea Ce vrea să-mi lase propriile vise; În ele încă pot să năzuiesc La ceea ce îmi pare pierdut. ………………………………………. |
|
| 1330 |
... Nu vrea să plece!... Atunci voi fugi eu– (Se simte ţintuit de pământ.) Ce lanţuri mă ţin Aici ferecat! (Apare Dublul lui Johannes Thomasius.) Ah... Oricine-ai fi, De curge sânge omenesc în forma ta, Ori de fiinţa-ţi este numai spirit, Mă lasă... ………………………………….. Cine e el?... Un demon, mie, pe mine însumi mă arată... |
|
| 1340 |
Nu vrea să plece;... El e imaginea fiinţei mele proprii, Şi pare-a fi chiar mai puternic Ca însăşi fiinţa mea proprie... |
|
| DUBLUL: |
Eu te iubesc, Maria... Cu inima zvâcnind, Cu sângele fierbinte, Doar astfel pot să stau în faţa ta.– Şi când privirea-ţi mă atinge, |
|
| 1350 |
Fior fierbinte mă străbate; Iar dacă mâna ta iubită În mâna mea vrei să o laşi, Simt fericirea În tot trupul... |
|
| JOHANNES: |
Tu, formă de nălucă, ţesută din
aburul ceţii, Tu îndrăzneşti aici să defăimezi Cele mai pure simţăminte ale inimii... O, care-mi este vina Încât să fiu nevoit să privesc |
|
| 1360 |
O caricatură lascivă a iubirii
mele, Ce-mi este-atât de sfântă... |
|
| DUBLUL: |
Am ascultat adesea vorbele tale; Mi se părea că le sug în sufletul meu Ca mesageri din lumea spiritelor. Mai mult ca orice revelaţie însă Simţeam, iubind, apropierea ta. Şi când vorbeai de drumuri sufleteşti, Mă copleşea o fericire Ce, furtunos, în sânge clocotea... |
|
| VOCEA
CONŞTIINŢEI: |
||
| 1370 |
Aşa vorbeşte nemărturisită, Dar nu izgonită, De aparenţă ferită, În sânge rămasă, Forţa ascunsă A patimii. |
|
| DUBLUL (cu
o voce puţin diferită): |
||
| Nu pot să te las; Mă vei găsi adesea lângă tine; Nu mă-ndepărtez de tine Cât timp nu găseşti forţa |
||
| 1380 |
Să faci din mine simbolul Fiinţei ce trebuie să devii. Acum, tu încă n-ai ajuns la asta. Doar în iluzia propriei personalităţi O vezi în tine. ………………………………… (Apar Lucifer şi Ahriman.) |
|
| LUCIFER: |
O, omule, învinge-te!; O, omule, mă liberează! Tu m-ai învins În înălţimile sufletului tău; Rămân legat de tine |
|
| 1390 |
'n adâncurile fiinţei tale. Mă vei găsi întotdeauna Pe drumurile vieţii tale, De vei vrea să te-ncumeţi A te feri cu totul de mine. O, omule, învinge-te!, O, omule, mă liberează! |
|
| AHRIMAN: |
O, omule, te-ncumetă!, O, omule, mă vieţuieşte! Tu ai putut dobândi |
|
| 1400 |
Vederea spiritului; A trebuit să-ţi pervertesc Viaţa inimii; De multe ori va trebui să suferi încă Cea mai puternică tortură sufletească, De nu vrei să te mulţumeşti Să depinzi de forţele mele. O, omule, te-ncumetă!, O, omule, mă vieţuieşte! (Lucifer şi Ahriman dispar, ca şi Dublul. Johannes, adâncit în meditaţie, dispare în întunericul pădurii.) (Capesius reapare. Aflat în spatele unui tufiş a luat parte, ca într-o viziune, la scena desfăşurată între Johannes şi Dublul său.) |
|
| CAPESIUS: |
Ce-a fost cu mine? Un coşmar greu |
|
| 1410 |
Mă-apasă. Thomasius venea pe drum; Părea că-i adâncit în gânduri. Apoi el s-a oprit de parcă-ar fi vorbit cu cineva, Dar în afara lui nu era nimeni în locul ăsta. Nelinişte grea am simţit cum mă apasă Şi n-am mai văzut ce se întâmplă-n jur. Ca dormind, trebuie să fi fost cufundat Inconştient în lumea-aceea de imagini, De care-mi pot aduce bine-aminte. Timp scurt trebuie să fi fost |
|
| 1420 |
Cât am rămas visând
pierdut 'n-afara mea. Şi totuşi ce bogată era această lume de vis, Şi cât de stranie îmi apărea. Puteam să văd desluşit oameni din timpuri trecute, Şi i-am auzit chiar vorbind. Am visat o Alianţă spirituală Ce aspira la ţelurile supreme ale omenirii. Pe mine însumi clar m-am recunoscut în mijlocul lor Şi m-am simţit ca aparţinându-le. Un vis doar, dar ce zguduitor. |
|
| 1430 |
Ştiu că-n viaţa asta niciodată N-o să pot avea parte de ceva asemănător. Iar sentimentul cu care am rămas Îmi umple sufletul şi-ntreaga viaţă. Putere covârşitoare mă atrage spre-aceste imagini. O, să pot vedea iar acest vis! |
|
| (Cortina
cade, Capesius rămâne pe loc.) |
||
