Un peisaj în care se află casa singuratică a soților Balde. Atmosferă de seară. Doamna Balde, Capesius, apoi Felix Balde, mai târziu Johannes și Dublul său; după aceea Lucifer și Ahriman.
| CAPESIUS (sosind și apropiindu-se de banca din fața casei, pe care stă doamna Balde): | ||
| Veți îngădui ca vechiul nostru prieten Să zăbovească lângă voi puțin? |
||
| 1010 | Mai mult ca altădată are nevoie acum, De ajutorul ce l-a găsit adesea-n casa voastră. |
|
| DNA BALDE: | Când v-am văzut venind de departe, Mi-au spus și pașii voștri obosiți Și chiar și ochii voștri când ați ajuns aproape, Că azi durerea vă stăpânește peste suflet. |
|
| CAPESIUS (care s-a așezat): | Nu am putut odinioară S-aduc în casa asta multă bucurie; Dar azi, când cu inima lipsită de pace Calc pragu-acestei case-a păcii, |
|
| 1020 | Vă cer o-ngăduință-aparte. |
|
| DNA BALDE: | Cu bucurie v-am văzut venind aici, Pe timpul când alt om cu greu Se-apropia de casa asta. În ciuda multor lucruri ce stau între noi, Voi ați rămas prietenul nostru Și-acum, când mulți caută bucuroși Lăcașul nostru-ndepărtat de lume. |
|
| CAPESIUS: | E deci adevărat ce-am auzit, Că dragul nostru Felix |
|
| 1030 | Odinioară-așa tăcut, A devenit 'n-aceste zile Un om căutat de mulți? |
|
| DNA BALDE: | O, da, odinioară bunul Felix Ne izola de toată lumea... Iar azi, el trebuie să vorbească la mulți oameni. Ca datoria lui, așa-i apare-această viață nouă. În zile de demult, voia Doar propriului lăuntru să-i încredințeze Ceea ce pădurea și stâncile îi revelau |
|
| 1040 | Despre faptele spiritului și puterile naturii. Pe-atunci, nimănui nu-i păreau demne a fi cunoscute. Dar cum s-au schimbat timpurile! Acum chiar mulți ascultă însetați știinta Pe care Felix le-o poate revela, Pe care înainte O socoteau prostească. Și când iubitul, bunul meu bărbat, (Felix Balde iese din casă) Adesea trebuie să povestească ore-n șir, Atunci tânjesc după vechile timpuri |
|
| 1050 | În care Felix îmi deslușea Cum sufletul trebuie doar într-o inimă tăcută Să-și poarte darurile spirituale, Ce din împărăția zeilor Prin har, îi sunt lui dăruite; Și că acela care le dezvăluie unei urechi Ce nu-i deschisă decât lumii simțurilor Devine trădător al 'naltului cuvânt al spiritului. |
|
| FELIX BALDE: | Felicia se regăsește doar cu greu În viața noastră-acum deplin schimbată; |
|
| 1060 | Cândva, ea se plângea de singurătate, Acum se plânge, nu mai puțin, De faptul că-n atât de multe zile Avem puține ceasuri numai pentru noi. |
|
| CAPESIUS: | Și ce v-a hotărât, atât de ospitalier Să vă deschideți oamenilor casa, Așa de-nchisă odinioară? |
|
| FELIX BALDE: | Supus am urmat călăuzirea spirituală Care-n adâncul inimii mele vorbește, Atunci când ea îmi impunea tăcerea. |
|
| 1070 | Și-acum, când poruncește să vorbesc, Vreau să îi fiu la fel devotat. Ființa omenirii se schimbă O dată cu evoluția existenței Pământului. Ne-aflăm la un moment de cotitură a timpurilor. O parte a cunoașterii spiritului Trebuie să fie dezvăluită tuturor oamenilor Care vor să-și deschidă ei sufletul. Știu bine ce puțin se potrivește felul meu de-a fi Cu formele apreciate în zilele noastre. |
|
| 1080 | Ca să exprimi ceea ce trăiește-n spirit, se cere Cea mai strictă logică și-nlăntuire de gânduri. Acestea n-ar fi proprii cuvântărilor mele. Se spune că pentru știința adevărată, Ce trebuie să aibă un reazem solid, Ființa mea poate sluji doar ca exemplu De cum visează sufletele oamenilor Atunci când, străine de știință, de instruire, Caută-nțelepciunea pe căi proprii; Dar unii socotesc că, |
|
| 1090 | Prin încâlceala cuvintelor mele, Descoperi din când în când ceva Ce se lasă prins cu rațiunea. Sunt un om căruia trebuie Să i se reverse-n inimă fără artificii Ceea ce i se revelează. Nu cunosc o cunoaștere fără cuvinte. Iar când mă reculeg 'n-adâncul inimii, Ca și atunci când ascult natura, Trăiește-n mine cunoașterea care |
|
| 1100 | Nu trebuie mai întâi să caute cuvintele... Vorbirea e atât de legată de ea, Ca omul pământesc de forma corpului său. O cunoaștere care ni se revelează astfel Din lumile spirituale E folositoare chiar celor care nu o înteleg. De-aceea trebuie să poată veni la mine Oricine care vrea să-audă ce am de spus. Știu foarte bine, pe mulți doar curiozitatea Și alte motive mai puțin bune îi mână. |
|
| 1110 | Chiar dacă sufletele unor astfel de oameni Nu sunt mișcate încă în această viață, În ele binele va fi sădit Și va lucra mai departe în ele. |
|
| CAPESIUS: | Vreau să vă vorbesc deschis... Sunt mulți ani de când vă admir, Dar sensul ciudatelor voastre cuvinte Până-acum încă mi-a rămas închis. |
|
| FELIX BALDE: | El vi se va deschide, desigur. Voi năzuiți cu spirit bun și inimă aleasă. |
|
| 1120 | Și trebuie să vină și timpul Când o să auziți vocea adevărului. Voi nu luați în seamă ce plin de conținut E omul, ca imagine a-mpărăției cosmice. Capul lui e imaginea oglindită-a Cerului; Prin membrele lui acționează spiritele sferelor; În pieptul lui se mișcă ființe-ale Pământului; Și împotriva acestor toate, aprig luptând, Stau demoni din sfera lunară Ce se-ncrucișează cu țelurile acestor ființe. |
|
| 1130 | Ce stă 'naintea noastră ca o ființă umană, Ce viețuim ca suflet, Ce ne luminează ca spirit Era prevăzut din veșnicie de mulți zei, Iar planul lor era Să reunească forțe din toate lumile Și împreună să plăsmuiască omul. |
|
| CAPESIUS: | Aproape mă cuprinde teama la acest cuvânt Ce, îndrăzneț, ființa omului vrea s-o privească În întregime ca operă zeiască. |
|
| FELIX BALDE: | 1140 | Și tocmai de aceea-i necesară suprema umilință Aceluia ce vrea să-ajungă la știința spiritului. Iar celui care vrea cu vanitate și trufie Pe sine-a se cunoaște, Lui, porțile înțelepciunii nu i se deschid. (Felix Balde intră în casă.) |
| CAPESIUS: | Și azi, cum a făcut-o de atâtea ori, Iubita doamnă Felicia desigur mă va ajuta Să îmi întorc sufletul spre imagini care, Încălzindu-l, să-l facă în stare Să înțeleagă cum trebuie cuvintele voastre. |
|
| DNA BALDE: | 1150 |
Iubitul meu Felix Mi-a repetat adesea cuvintele Pe care tocmai le-a rostit, Iar ele mi-au desprins din inimă un tablou Pe care, îmi spuneam mereu, Trebuie să vi-l povestesc. |
| CAPESIUS: | O, faceți asta, scumpă doamnă... Mi-e sete de înviorarea Ce vine din comoara voastră de imagini. |
|
| DNA BALDE: | 1160 | Fie... Era odat' un băiețaș, Fiu unic al unor pădurari sărmani, Crescut în singurătatea pădurii. 'n-afara părinților săi, El nu știa decât puțini oameni. Avea o constituție fragilă: Aproape transparentă-i era pielea. Puteai privi-ndelung în ochii lui; Ascundeau minunile spirituale cele mai adânci. Și chiar de-n cercul vieții lui |
| 1170 | Intraseră puțini oameni numai, Lui nu-i lipseau prietenii. Când limpezimea de aur a Soarelui Se aprindea pe munții din apropiere, Ochiul meditativ al băiatului Sorbea în suflet aurul spiritului, Iar ființa inimii lui devenea La fel ca Soarele dimineții. Când însă razele Soarelui de dimineață Nu răzbăteau prin norii-ntunecoși |
|
| 1180 | Iar munții se posomorau, Atunci ochii copilului se tulburau Și-adânc era mâhnită inima lui... Era deci dăruit cu totul Urzirii spirituale a lumii sale strâmte, Pe care n-o simțea mai străină de ființa lui Decât membrele trupului său. Copacii pădurii, florile, Erau prietenii lui; Ființe spirituale vorbeau din calicele |
|
| 1190 | Și corolele florilor, din vârful pomilor,– El le putea-nțelege murmurul lor... Minunile lumilor tainice I se dezvăluiau băiatului, Când sufletul lui vorbea cu ceea ce, Pentru cei mai mulți oameni, Era socotit a fi lipsit de viață. Și deseori părinții, seara, observându-i lipsa, Erau îngrijorați pentru vlăstarul lor. O dată, el stătea-ntr-un loc |
|
| 1200 | Aproape de-un izvor țâșnind dintr-o stâncă, Și care risipea-nmiit peste pietre Stropii de apă. Când strălucirea argintată a luminii Lunii Se oglindea-n curentul picăturilor de apă În magic joc de culori, Băiatul putea sta ore-n șir Acolo, la izvorul din stânci. Iar în vâltoarea apei, în lumina scânteietoare-a Lunii, Privirii văzătoare a copilului |
|
| 1210 | Îi apărură făpturi spirituale care Luară chipu-a trei femei, Și care îi vorbiră despre-acele lucruri Spre care-l îndrepta pornirea sufletului lui. Și când, într-o blândă noapte de vară, Băiatul iar stătea lângă izvor, Una dintre femei luă din pulberea multicoloră A ființelor picăturilor de apă Și îi întinse celei de a doua femei, Care plăsmui din pulberea de picături |
|
| 1220 | O cupă strălucind argintiu Și o întinse celei de-a treia. Ea o umplu cu argintata lumină lunară Și i-o dărui astfel băiețașului. El urmărise toate astea Cu privirea lui clarvăzătoare de copil. În noaptea Ce-a urmat întâmplării, Visă că un balaur feroce Îi răpise potirul. |
|
| 1230 | După această noapte, doar de trei ori Mai trăi băiețașul minunea de la izvor. Chiar dacă, în lumina argintie a lunii, Stătea gânditor lângă izvorul din stânci, Femeile nu mai veneau. Și când se scurseră de trei ori Trei sute șaizeci de săptămâni, De mult băiatul era un bărbat, Plecat într-un oraș străin, Departe de casa părintească și de adâncul pădurii. |
|
| 1240 | Dar într-o seară când Trudit după o muncă grea Gândea la ce i-ar mai putea aduce viața, Deodată el se simți băiețașul Răpit de izvorul din stânci. Și iar putu să vadă femeile apei, Dar de această dată le auzi vorbind. Și prima dintre ele-i spuse: „Ţi-adu aminte de mine fiece dată când În viață singur te simți. |
|
| 1250 | Privirea sufletului oamenilor o atrag În depărtările eterului și în tării stelare. Iar celui ce vrea să mă simtă, Îi dau, din cupa mea fermecată, Bucuria Speranței în viață.” Vorbi și cea de-a doua; „Nu mă uita în clipele Ce-ți amenință curajul de-a trăi. Pornirea inimii oamenilor eu o-ndrept 'n-adânc de suflet și în culmi de spirit. |
|
| 1260 | Iar celui care lângă mine caută forța, Îi făuresc, cu ciocanul meu minuuat, Tăria Credinței în viață.” Iar cea de-a treia se făcu astfel auzită: „Spre mine ochiul spiritului ți-l ridică, Enigmele vieții când te năpădesc. Eu firele gândirii țes În labirintul vieții și-n ale sufletului profunzimi. Iar celui ce are-ncredere în mine, Îi țes, în războiul meu minunat de țesut, |
|
| 1270 | Razele Iubirii vieții.” În noaptea ce urmă întâmplării, Bărbatul visă Că un balaur feroce Se târa în jurul lui, Dar nu putea să se apropie de el; Îl apărau de-acest balaur Ființele pe care le văzuse odinioară la izvor Și care, din țara lui, Veniseră cu el în orașul străin. ............................................................ |
|
| CAPESIUS: | 1280 | Vă mulțumesc, iubită doamnă, Plec copleșit de un dar bogat. (Se ridică și iese. Doamna Balde intră în casă.) (Capesius, singur, la o anumită depărtare.) |
| CAPESIUS: | Simt acționând vindecător în suflet O astfel de imagine și simt cum poate da Întregii gândiri forțele pierdute. Era atât de simplu ce această doamnă povestea, Și totuși trezește-n mine forțe de gândire Ce-n lumi necunoscute mă poartă... Vreau, în singurătatea asta frumoasă, Visării să mă dărui, care de-atâtea ori |
|
| 1290 | A vrut să îi dea sufletului meu gânduri Ce s-au dovedit mult mai bune Decât roadele unor lungi săptămâni de meditări. ..................................................................... (Dispare în spatele unui tuftș des.) |
|
| JOHANNES (apare cufundat în gânduri, în acelagi peisaj al pădurii): | ||
| Un vis a fost? A fost realitate...? Nu pot să suport ce-a spus despre despărțire, Cu calm atât de blând, dar grav, Prietena mea. O, de-aș putea gândi măcar că rațiunea, Vrăjmașă impulsului spiritului, Voiește să se interpună între noi |
||
| 1300 | Ca o iluzie amăgitoare. ………………………………………. Nu pot, nu vreau să urmez Această chemare făcută de Maria Ca să-mi acopere vocea spiritului Ce ne-ncetat repetă: „O iubesc.” lubirea mea e pentru mine izvorul acțiunilor, Și este singurul pe care vreau să îl cunosc. Ce-s pentru mine impulsurile creatoare, Ce-i perspectiva 'naltelor țeluri spirituale, Dacă vor să îmi răpească lumina care |
|
| 1310 | Îmi poate ilumina existența? Trebuie să pot trăi 'n această lumină; Și dacă-mi este luată, Vreau numai moartea pentru veșnicie. Simt cum mă părăsește forța Dacă-ncerc să gândesc Că ar trebui să umblu Pe drumuri neluminate de lumina ei. ..................................................... Se țese-n fața ochilor mei O ceață, care schimbă-n haos |
|
| 1320 | Minunile pe care-aceste stânci și păduri Le zugrăveau măreț Ochilor mei... Un vis cumplit se'nalță din abis... O, cum mă zguduie de groaznic... …………………………………… O, du-te de la mine!... Sunt însetat după singurătatea Ce vrea să-mi lase propriile vise; În ele încă pot să năzuiesc La ceea ce îmi pare pierdut. ………………………………………. |
|
| 1330 | ... Nu vrea să plece!... Atunci voi fugi eu– (Se simte țintuit de pământ.) Ce lanțuri mă țin Aici ferecat! (Apare Dublul lui Johannes Thomasius.) Ah... Oricine-ai fi, De curge sânge omenesc în forma ta, Ori de ființa-ți este numai spirit, Mă lasă... ………………………………….. Cine e el?... Un demon, mie, pe mine însumi mă arată... |
|
| 1340 | Nu vrea să plece;... El e imaginea ființei mele proprii, Și pare-a fi chiar mai puternic Ca însăși ființa mea proprie... |
|
| DUBLUL: | Eu te iubesc, Maria... Cu inima zvâcnind, Cu sângele fierbinte, Doar astfel pot să stau în fața ta.– Și când privirea-ți mă atinge, |
|
| 1350 | Fior fierbinte mă străbate; Iar dacă mâna ta iubită În mâna mea vrei să o lași, Simt fericirea În tot trupul... |
|
| JOHANNES: | Tu, formă de nălucă, țesută din aburul ceții, Tu îndrăznești aici să defăimezi Cele mai pure simțăminte ale inimii... O, care-mi este vina Încât să fiu nevoit să privesc |
|
| 1360 | O caricatură lascivă a iubirii mele, Ce-mi este-atât de sfântă... |
|
| DUBLUL: | Am ascultat adesea vorbele tale; Mi se părea că le sug în sufletul meu Ca mesageri din lumea spiritelor. Mai mult ca orice revelație însă Simțeam, iubind, apropierea ta. Și când vorbeai de drumuri sufletești, Mă copleșea o fericire Ce, furtunos, în sânge clocotea... |
|
| VOCEA CONȘTIINŢEI: | ||
| 1370 | Așa vorbește nemărturisită, Dar nu izgonită, De aparență ferită, În sânge rămasă, Forța ascunsă A patimii. |
|
| DUBLUL (cu o voce puțin diferită): | ||
| Nu pot să te las; Mă vei găsi adesea lângă tine; Nu mă-ndepărtez de tine Cât timp nu găsești forța |
||
| 1380 | Să faci din mine simbolul Ființei ce trebuie să devii. Acum, tu încă n-ai ajuns la asta. Doar în iluzia propriei personalități O vezi în tine. ………………………………… (Apar Lucifer și Ahriman.) |
|
| LUCIFER: | O, omule, învinge-te!; O, omule, mă liberează! Tu m-ai învins În înălțimile sufletului tău; Rămân legat de tine |
|
| 1390 | 'n adâncurile ființei tale. Mă vei găsi întotdeauna Pe drumurile vieții tale, De vei vrea să te-ncumeți A te feri cu totul de mine. O, omule, învinge-te!, O, omule, mă liberează! |
|
| AHRIMAN: | O, omule, te-ncumetă!, O, omule, mă viețuiește! Tu ai putut dobândi |
|
| 1400 | Vederea spiritului; A trebuit să-ți pervertesc Viața inimii; De multe ori va trebui să suferi încă Cea mai puternică tortură sufletească, De nu vrei să te mulțumești Să depinzi de forțele mele. O, omule, te-ncumetă!, O, omule, mă viețuiește! (Lucifer și Ahriman dispar, ca și Dublul. Johannes, adâncit în meditație, dispare în întunericul pădurii.) (Capesius reapare. Aflat în spatele unui tufiș a luat parte, ca într-o viziune, la scena desfășurată între Johannes și Dublul său.) |
|
| CAPESIUS: | Ce-a fost cu mine? Un coșmar greu |
|
| 1410 | Mă-apasă. Thomasius venea pe drum; Părea că-i adâncit în gânduri. Apoi el s-a oprit de parcă-ar fi vorbit cu cineva, Dar în afara lui nu era nimeni în locul ăsta. Neliniște grea am simțit cum mă apasă Și n-am mai văzut ce se întâmplă-n jur. Ca dormind, trebuie să fi fost cufundat Inconștient în lumea-aceea de imagini, De care-mi pot aduce bine-aminte. Timp scurt trebuie să fi fost |
|
| 1420 | Cât am rămas visând pierdut 'n-afara mea. Și totuși ce bogată era această lume de vis, Și cât de stranie îmi apărea. Puteam să văd deslușit oameni din timpuri trecute, Și i-am auzit chiar vorbind. Am visat o Alianță spirituală Ce aspira la țelurile supreme ale omenirii. Pe mine însumi clar m-am recunoscut în mijlocul lor Și m-am simțit ca aparținându-le. Un vis doar, dar ce zguduitor. |
|
| 1430 | Știu că-n viața asta niciodată N-o să pot avea parte de ceva asemănător. Iar sentimentul cu care am rămas Îmi umple sufletul și-ntreaga viață. Putere covârșitoare mă atrage spre-aceste imagini. O, să pot vedea iar acest vis! |
|
|
(Cortina cade, Capesius rămâne pe loc.)
|
||
