Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL CINCI


Un peisaj în care se află casa singuratică a soţilor Balde. Atmosferă de seară. Doamna Balde, Capesius, apoi Felix Balde, mai târziu Johannes şi Dublul său; după aceea Lucifer şi Ahriman.

CAPESIUS (sosind şi apropiindu-se de banca din faţa casei, pe care stă doamna Balde):


Veţi îngădui ca vechiul nostru prieten
Să zăbovească lângă voi puţin?

1010 
Mai mult ca altădată are nevoie acum,
De ajutorul ce l-a găsit adesea-n casa voastră.

DNA BALDE:
Când v-am văzut venind de departe,
Mi-au spus şi paşii voştri obosiţi
Şi chiar şi ochii voştri când aţi ajuns aproape,
Că azi durerea vă stăpâneşte peste suflet.

CAPESIUS (care s-a aşezat):
Nu am putut odinioară
S-aduc în casa asta multă bucurie;
Dar azi, când cu inima lipsită de pace
Calc pragu-acestei case-a păcii,

1020
Vă cer o-ngăduinţă-aparte.

DNA BALDE:

Cu bucurie v-am văzut venind aici,
Pe timpul când alt om cu greu
Se-apropia de casa asta.
În ciuda multor lucruri ce stau între noi,
Voi aţi rămas prietenul nostru
Şi-acum, când mulţi caută bucuroşi
Lăcaşul nostru-ndepărtat de lume.

CAPESIUS:

E deci adevărat ce-am auzit,
Că dragul nostru Felix

1030
Odinioară-aşa tăcut,
A devenit 'n-aceste zile
Un om căutat de mulţi?

DNA BALDE:

O, da, odinioară bunul Felix
Ne izola de toată lumea...
Iar azi, el trebuie să vorbească la mulţi oameni.
Ca datoria lui, aşa-i apare-această viaţă nouă.
În zile de demult, voia
Doar propriului lăuntru să-i încredinţeze
Ceea ce pădurea şi stâncile îi revelau

1040
Despre faptele spiritului şi puterile naturii.
Pe-atunci, nimănui nu-i păreau demne a fi cunoscute.
Dar cum s-au schimbat timpurile!
Acum chiar mulţi ascultă însetaţi ştiinta
Pe care Felix le-o poate revela,
Pe care înainte
O socoteau prostească.
Şi când iubitul, bunul meu bărbat,
(Felix Balde iese din casă)
Adesea trebuie să povestească ore-n şir,
Atunci tânjesc după vechile timpuri

1050
În care Felix îmi desluşea
Cum sufletul trebuie doar într-o inimă tăcută
Să-şi poarte darurile spirituale,
Ce din împărăţia zeilor
Prin har, îi sunt lui dăruite;
Şi că acela care le dezvăluie unei urechi
Ce nu-i deschisă decât lumii simţurilor
Devine trădător al 'naltului cuvânt al spiritului.

FELIX BALDE:       

Felicia se regăseşte doar cu greu
În viaţa noastră-acum deplin schimbată;

1060
Cândva, ea se plângea de singurătate,
Acum se plânge, nu mai puţin,
De faptul că-n atât de multe zile
Avem puţine ceasuri numai pentru noi.

CAPESIUS:   

Şi ce v-a hotărât, atât de ospitalier
Să vă deschideţi oamenilor casa,
Aşa de-nchisă odinioară?

FELIX BALDE:

Supus am urmat călăuzirea spirituală
Care-n adâncul inimii mele vorbeşte,
Atunci când ea îmi impunea tăcerea.

1070
Şi-acum, când porunceşte să vorbesc,
Vreau să îi fiu la fel devotat.
Fiinţa omenirii se schimbă
O dată cu evoluţia existenţei Pământului.
Ne-aflăm la un moment de cotitură a timpurilor.
O parte a cunoaşterii spiritului
Trebuie să fie dezvăluită tuturor oamenilor
Care vor să-şi deschidă ei sufletul.
Ştiu bine ce puţin se potriveşte felul meu de-a fi
Cu formele apreciate în zilele noastre.

1080
Ca să exprimi ceea ce trăieşte-n spirit, se cere
Cea mai strictă logică şi-nlăntuire de gânduri.
Acestea n-ar fi proprii cuvântărilor mele.
Se spune că pentru ştiinţa adevărată,
Ce trebuie să aibă un reazem solid,
Fiinţa mea poate sluji doar ca exemplu
De cum visează sufletele oamenilor
Atunci când, străine de ştiinţă, de instruire,
Caută-nţelepciunea pe căi proprii;
Dar unii socotesc că,

1090
Prin încâlceala cuvintelor mele,
Descoperi din când în când ceva
Ce se lasă prins cu raţiunea.
Sunt un om căruia trebuie
Să i se reverse-n inimă fără artificii
Ceea ce i se revelează.
Nu cunosc o cunoaştere fără cuvinte.
Iar când mă reculeg 'n-adâncul inimii,
Ca şi atunci când ascult natura,
Trăieşte-n mine cunoaşterea care

1100
Nu trebuie mai întâi să caute cuvintele...
Vorbirea e atât de legată de ea,
Ca omul pământesc de forma corpului său.
O cunoaştere care ni se revelează astfel
Din lumile spirituale
E folositoare chiar celor care nu o înteleg.
De-aceea trebuie să poată veni la mine
Oricine care vrea să-audă ce am de spus.
Ştiu foarte bine, pe mulţi doar curiozitatea
Şi alte motive mai puţin bune îi mână.

1110
Chiar dacă sufletele unor astfel de oameni
Nu sunt mişcate încă în această viaţă,
În ele binele va fi sădit
Şi va lucra mai departe în ele.

CAPESIUS:
Vreau să vă vorbesc deschis...
Sunt mulţi ani de când vă admir,
Dar sensul ciudatelor voastre cuvinte
Până-acum încă mi-a rămas închis.

FELIX BALDE:

El vi se va deschide, desigur.
Voi năzuiţi cu spirit bun şi inimă aleasă.

1120
Şi trebuie să vină şi timpul
Când o să auziţi vocea adevărului.
Voi nu luaţi în seamă ce plin de conţinut
E omul, ca imagine a-mpărăţiei cosmice.
Capul lui e imaginea oglindită-a Cerului;
Prin membrele lui acţionează spiritele sferelor;
În pieptul lui se mişcă fiinţe-ale Pământului;
Şi împotriva acestor toate, aprig luptând,
Stau demoni din sfera lunară
Ce se-ncrucişează cu ţelurile acestor fiinţe.

1130
Ce stă 'naintea noastră ca o fiinţă umană,
Ce vieţuim ca suflet,
Ce ne luminează ca spirit
Era prevăzut din veşnicie de mulţi zei,
Iar planul lor era
Să reunească forţe din toate lumile
Şi împreună să plăsmuiască omul.

CAPESIUS:

Aproape mă cuprinde teama la acest cuvânt
Ce, îndrăzneţ, fiinţa omului vrea s-o privească
În întregime ca operă zeiască.

FELIX BALDE:
1140
Şi tocmai de aceea-i necesară suprema umilinţă
Aceluia ce vrea să-ajungă la ştiinţa spiritului.
Iar celui care vrea cu vanitate şi trufie
Pe sine-a se cunoaşte,
Lui, porţile înţelepciunii nu i se deschid.
(Felix Balde intră în casă.)

CAPESIUS:   

Şi azi, cum a făcut-o de atâtea ori,
Iubita doamnă Felicia desigur mă va ajuta
Să îmi întorc sufletul spre imagini care,
Încălzindu-l, să-l facă în stare
Să înţeleagă cum trebuie cuvintele voastre.

DNA BALDE:
1150
Iubitul meu Felix
Mi-a repetat adesea cuvintele
Pe care tocmai le-a rostit,
Iar ele mi-au desprins din inimă un tablou
Pe care, îmi spuneam mereu,
Trebuie să vi-l povestesc.

CAPESIUS:   

O, faceţi asta, scumpă doamnă...
Mi-e sete de înviorarea
Ce vine din comoara voastră de imagini.

DNA BALDE:
1160
Fie...
Era odat' un băieţaş,
Fiu unic al unor pădurari sărmani,
Crescut în singurătatea pădurii.
'n-afara părinţilor săi,
El nu ştia decât puţini oameni.
Avea o constituţie fragilă:
Aproape transparentă-i era pielea.
Puteai privi-ndelung în ochii lui;
Ascundeau minunile spirituale cele mai adânci.
Şi chiar de-n cercul vieţii lui

1170
Intraseră puţini oameni numai,
Lui nu-i lipseau prietenii.
Când limpezimea de aur a Soarelui
Se aprindea pe munţii din apropiere,
Ochiul meditativ al băiatului
Sorbea în suflet aurul spiritului,
Iar fiinţa inimii lui devenea
La fel ca Soarele dimineţii.
Când însă razele Soarelui de dimineaţă
Nu răzbăteau prin norii-ntunecoşi

1180
Iar munţii se posomorau,
Atunci ochii copilului se tulburau
Şi-adânc era mâhnită inima lui...
Era deci dăruit cu totul
Urzirii spirituale a lumii sale strâmte,
Pe care n-o simţea mai străină de fiinţa lui
Decât membrele trupului său.
Copacii pădurii, florile,
Erau prietenii lui;
Fiinţe spirituale vorbeau din calicele

1190
Şi corolele florilor, din vârful pomilor,–
El le putea-nţelege murmurul lor...
Minunile lumilor tainice
I se dezvăluiau băiatului,
Când sufletul lui vorbea cu ceea ce,
Pentru cei mai mulţi oameni,
Era socotit a fi lipsit de viaţă.
Şi deseori părinţii, seara, observându-i lipsa,
Erau îngrijoraţi pentru vlăstarul lor.
O dată, el stătea-ntr-un loc

1200
Aproape de-un izvor ţâşnind dintr-o stâncă,
Şi care risipea-nmiit peste pietre
Stropii de apă.
Când strălucirea argintată a luminii Lunii
Se oglindea-n curentul picăturilor de apă
În magic joc de culori,
Băiatul putea sta ore-n şir
Acolo, la izvorul din stânci.
Iar în vâltoarea apei, în lumina scânteietoare-a Lunii,
Privirii văzătoare a copilului

1210
Îi apărură făpturi spirituale care
Luară chipu-a trei femei,
Şi care îi vorbiră despre-acele lucruri
Spre care-l îndrepta pornirea sufletului lui.
Şi când, într-o blândă noapte de vară,
Băiatul iar stătea lângă izvor,
Una dintre femei luă din pulberea multicoloră
A fiinţelor picăturilor de apă
Şi îi întinse celei de a doua femei,
Care plăsmui din pulberea de picături

1220
O cupă strălucind argintiu
Şi o întinse celei de-a treia.
Ea o umplu cu argintata lumină lunară
Şi i-o dărui astfel băieţaşului.
El urmărise toate astea
Cu privirea lui clarvăzătoare de copil.
În noaptea
Ce-a urmat întâmplării,
Visă că un balaur feroce
Îi răpise potirul.

1230
După această noapte, doar de trei ori
Mai trăi băieţaşul minunea de la izvor.
Chiar dacă, în lumina argintie a lunii,
Stătea gânditor lângă izvorul din stânci,
Femeile nu mai veneau.
Şi când se scurseră de trei ori
Trei sute şaizeci de săptămâni,
De mult băiatul era un bărbat,
Plecat într-un oraş străin,
Departe de casa părintească şi de adâncul pădurii.

1240
Dar într-o seară când
Trudit după o muncă grea
Gândea la ce i-ar mai putea aduce viaţa,
Deodată el se simţi băieţaşul
Răpit de izvorul din stânci.
Şi iar putu să vadă femeile apei,
Dar de această dată le auzi vorbind.
Şi prima dintre ele-i spuse:
„Ţi-adu aminte de mine fiece dată când
În viaţă singur te simţi.

1250
Privirea sufletului oamenilor o atrag
În depărtările eterului şi în tării stelare.
Iar celui ce vrea să mă simtă,
Îi dau, din cupa mea fermecată,
Bucuria Speranţei în viaţă.“
Vorbi şi cea de-a doua;
„Nu mă uita în clipele
Ce-ţi ameninţă curajul de-a trăi.
Pornirea inimii oamenilor eu o-ndrept
'n-adânc de suflet şi în culmi de spirit.

1260
Iar celui care lângă mine caută forţa,
Îi făuresc, cu ciocanul meu minuuat,
Tăria Credinţei în viaţă.“
Iar cea de-a treia se făcu astfel auzită:
„Spre mine ochiul spiritului ţi-l ridică,
Enigmele vieţii când te năpădesc.
Eu firele gândirii ţes
În labirintul vieţii şi-n ale sufletului profunzimi.
Iar celui ce are-ncredere în mine,
Îi ţes, în războiul meu minunat de ţesut,

1270
Razele Iubirii vieţii.“
În noaptea ce urmă întâmplării,
Bărbatul visă
Că un balaur feroce
Se târa în jurul lui,
Dar nu putea să se apropie de el;
Îl apărau de-acest balaur
Fiinţele pe care le văzuse odinioară la izvor
Şi care, din ţara lui,
Veniseră cu el în oraşul străin.
............................................................

CAPESIUS:
1280
Vă mulţumesc, iubită doamnă,
Plec copleşit de un dar bogat.
(Se ridică şi iese. Doamna Balde intră în casă.)

(Capesius, singur, la o anumită depărtare.)

CAPESIUS:   

Simt acţionând vindecător în suflet
O astfel de imagine şi simt cum poate da
Întregii gândiri forţele pierdute.
Era atât de simplu ce această doamnă povestea,
Şi totuşi trezeşte-n mine forţe de gândire
Ce-n lumi necunoscute mă poartă...
Vreau, în singurătatea asta frumoasă,
Visării să mă dărui, care de-atâtea ori

1290
A vrut să îi dea sufletului meu gânduri
Ce s-au dovedit mult mai bune
Decât roadele unor lungi săptămâni de meditări.
.....................................................................
(Dispare în spatele unui tuftş des.)

JOHANNES (apare cufundat în gânduri, în acelagi peisaj al pădurii):


Un vis a fost? A fost realitate...?
Nu pot să suport ce-a spus despre despărţire,
Cu calm atât de blând, dar grav,
Prietena mea.
O, de-aş putea gândi măcar că raţiunea,
Vrăjmaşă impulsului spiritului,
Voieşte să se interpună între noi

1300
Ca o iluzie amăgitoare.
……………………………………….
Nu pot, nu vreau să urmez
Această chemare făcută de Maria
Ca să-mi acopere vocea spiritului
Ce ne-ncetat repetă: „O iubesc.“
lubirea mea e pentru mine izvorul acţiunilor,
Şi este singurul pe care vreau să îl cunosc.
Ce-s pentru mine impulsurile creatoare,
Ce-i perspectiva 'naltelor ţeluri spirituale,
Dacă vor să îmi răpească lumina care

1310
Îmi poate ilumina existenţa?
Trebuie să pot trăi 'n această lumină;
Şi dacă-mi este luată,
Vreau numai moartea pentru veşnicie.
Simt cum mă părăseşte forţa
Dacă-ncerc să gândesc
Că ar trebui să umblu
Pe drumuri neluminate de lumina ei.
.....................................................
Se ţese-n faţa ochilor mei
O ceaţă, care schimbă-n haos

1320
Minunile pe care-aceste stânci şi păduri
Le zugrăveau măreţ
Ochilor mei...
Un vis cumplit se'nalţă din abis...
O, cum mă zguduie de groaznic...
……………………………………
O, du-te de la mine!...
Sunt însetat după singurătatea
Ce vrea să-mi lase propriile vise;
În ele încă pot să năzuiesc
La ceea ce îmi pare pierdut.
……………………………………….

1330
... Nu vrea să plece!...
Atunci voi fugi eu–
(Se simte ţintuit de pământ.)
Ce lanţuri mă ţin
Aici ferecat!
(Apare Dublul lui Johannes Thomasius.)
Ah...
Oricine-ai fi,
De curge sânge omenesc în forma ta,
Ori de fiinţa-ţi este numai spirit,
Mă lasă...
…………………………………..
Cine e el?...
Un demon, mie, pe mine însumi mă arată...

1340
Nu vrea să plece;...
El e imaginea fiinţei mele proprii,
Şi pare-a fi chiar mai puternic
Ca însăşi fiinţa mea proprie...

DUBLUL:

Eu te iubesc, Maria...
Cu inima zvâcnind, Cu sângele fierbinte,
Doar astfel pot să stau în faţa ta.–
Şi când privirea-ţi mă atinge,

1350
Fior fierbinte mă străbate;
Iar dacă mâna ta iubită
În mâna mea vrei să o laşi,
Simt fericirea
În tot trupul...

JOHANNES:

Tu, formă de nălucă, ţesută din aburul ceţii,
Tu îndrăzneşti aici să defăimezi
Cele mai pure simţăminte ale inimii...
O, care-mi este vina
Încât să fiu nevoit să privesc

1360
O caricatură lascivă a iubirii mele,
Ce-mi este-atât de sfântă...

DUBLUL:

Am ascultat adesea vorbele tale;
Mi se părea că le sug în sufletul meu
Ca mesageri din lumea spiritelor.
Mai mult ca orice revelaţie însă
Simţeam, iubind, apropierea ta.
Şi când vorbeai de drumuri sufleteşti,
Mă copleşea o fericire
Ce, furtunos, în sânge clocotea...

VOCEA CONŞTIINŢEI:

1370
Aşa vorbeşte nemărturisită,
Dar nu izgonită,
De aparenţă ferită,
În sânge rămasă,
Forţa ascunsă
A patimii.

DUBLUL (cu o voce puţin diferită):


Nu pot să te las;
Mă vei găsi adesea lângă tine;
Nu mă-ndepărtez de tine
Cât timp nu găseşti forţa

1380
Să faci din mine simbolul
Fiinţei ce trebuie să devii.
Acum, tu încă n-ai ajuns la asta.
Doar în iluzia propriei personalităţi
O vezi în tine.
…………………………………
(Apar Lucifer şi Ahriman.)

LUCIFER:

O, omule, învinge-te!;
O, omule, mă liberează!
Tu m-ai învins
În înălţimile sufletului tău;
Rămân legat de tine

1390
'n adâncurile fiinţei tale.
Mă vei găsi întotdeauna
Pe drumurile vieţii tale,
De vei vrea să te-ncumeţi
A te feri cu totul de mine.
O, omule, învinge-te!,
O, omule, mă liberează!

AHRIMAN:

O, omule, te-ncumetă!,
O, omule, mă vieţuieşte!
Tu ai putut dobândi

1400
Vederea spiritului;
A trebuit să-ţi pervertesc
Viaţa inimii;
De multe ori va trebui să suferi încă
Cea mai puternică tortură sufletească,
De nu vrei să te mulţumeşti
Să depinzi de forţele mele.
O, omule, te-ncumetă!,
O, omule, mă vieţuieşte!
(Lucifer şi Ahriman dispar, ca şi Dublul. Johannes, adâncit în meditaţie, dispare în întunericul pădurii.)

(Capesius reapare. Aflat în spatele unui tufiş a luat parte, ca într-o viziune, la scena desfăşurată între Johannes şi Dublul său.)

CAPESIUS:

Ce-a fost cu mine?
Un coşmar greu

1410
Mă-apasă.
Thomasius venea pe drum;
Părea că-i adâncit în gânduri.
Apoi el s-a oprit de parcă-ar fi vorbit cu cineva,
Dar în afara lui nu era nimeni în locul ăsta.
Nelinişte grea am simţit cum mă apasă
Şi n-am mai văzut ce se întâmplă-n jur.
Ca dormind, trebuie să fi fost cufundat
Inconştient în lumea-aceea de imagini,
De care-mi pot aduce bine-aminte.
Timp scurt trebuie să fi fost

1420
Cât am rămas visând pierdut 'n-afara mea.
Şi totuşi ce bogată era această lume de vis,
Şi cât de stranie îmi apărea.
Puteam să văd desluşit oameni din timpuri trecute,
Şi i-am auzit chiar vorbind.
Am visat o Alianţă spirituală
Ce aspira la ţelurile supreme ale omenirii.
Pe mine însumi clar m-am recunoscut în mijlocul lor
Şi m-am simţit ca aparţinându-le.
Un vis doar, dar ce zguduitor.

1430
Ştiu că-n viaţa asta niciodată
N-o să pot avea parte de ceva asemănător.
Iar sentimentul cu care am rămas
Îmi umple sufletul şi-ntreaga viaţă.
Putere covârşitoare mă atrage spre-aceste imagini.
O, să pot vedea iar acest vis!



(Cortina cade, Capesius rămâne pe loc.)