Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL OPT


Aceeaşi sală ca în tabloul precedent. Primul preceptor, Joseph Kühne, apoi Marele Maestru cu Simon, mai târziu primul şi al doilea Maestru de ceremonii. Joseph Kühne este în scenă. Preceptorul vine către el.

PRIMUL PRECEPTOR:

Doreaţi să îmi vorbiţi.

1950 
Ce-aveţi să-mi spuneţi?
 
JOSEPH KÜHNE:

Ce m-a împins să vin aici,
E important şi pentru voi şi pentru mine.
Cunoaşteţi pe maistrul miner Thomas?
E-n slujba voastră.

PRIMUL PRECEPTOR:

Cunosc prea bine pe-acest om curajos
Şi preţuim mult munca lui iscusită.
Toţi oamenii de sub conducerea lui
Îl iubesc.

JOSEPH KÜHNE:

Desigur o cunoaşteţi şi pe Cilli, fiica mea?

PRIMIJL PRECEPTOR (tulburat):

1960
Am văzut-o
Când i-am întâlnit pe-ai voştri.

JOSEPH KÜHNE:

Se întâmpla că îl vedeam pe Thomas
Chiar foarte des în casa noastră,
Îndată ce s-a stabilit aici.
Apoi a venit mereu mai des.
Curând după aceea am văzut că pentru Cilli
Avea cea mai adâncă simpatie,
Şi asta nu mi se părea ciudat.
Aşa cum este Cilli, n-am vrut să ne gândim

1970
Că ar putea răspunde la iubirea asta.
Ea nu trăia decât în rugăciuni
Şi evita aproape orice relaţii umane.
Apare însă tot mai clar
Că ea s-a dăruit din toată inima
Acestui om străin.
Aşa cum stau lucrurile acum,
Suntem siliţi să nu ne-opunem
Dorinţei copilului nostru, care vrea
Să se căsătorească cu Thomas.

PRIMUL PRECEPTOR (cu gesturi nesigure):

1980
De ce-i contrară voinţei voastre căsătoria asta?

JOSEPH KÜHNE:

Înaltul meu domn, voi ştiţi cât sunt de fidel devotat
Spiritului acestei Alianţe.
Şi doar cu o inimă grea am putut suporta
Ca fiica mea să-şi îndrepte întreaga iubire
De-acea parte ce ne acuză de erezie
Şi pe voi şi pe mine.
Călugărul, care e capul mânăstirii vecine
Şi care ne-ncetat combate ţelurile Alianţei,
A cucerit în întregime sufletul fiicei noastre.

1990
Cât timp ea va fi-n casa mea,
Eu nu voi pierde niciodată speranţa
Că va găsi drumul de-ntoarcere
Din întunericul spiritual către lumină.
Dar trebuie s-o socotesc pierdută
Dacă devine soţia omului care,
Ca şi ea, caută salvarea umană
În sensul acestui călugăr.
Călugărul a reuşit pe deplin
Să îi impună lui Thomas, drept credinţă,

2000
Propria sa părere.
N-am putut auzi decât cu oroare
Blestemele ce curgeau din gura lui Thomas
Când venea vorba de Alianţă.

PRIMUL PRECEPTOR:

Avem duşmani mulţi,
Şi doar puţin contează dacă numărul lor
Creşte cu unul.
Nu-mi este clar, din cuvintele voastre,
Ce pot avea de-a face cu-această căsătorie.

JOSEPH KÜHNE:

Înaltul meu domn, vedeţi sulul acesta...,

2010
Ascunde-n conţinutul lui dovezi sigure.
Soţia mea doar şi cu mine l-am citit până-acum.
În rest, e necunoscut în toată ţara asta.
Dar în acest moment trebuie
Şi vouă să vă devină cunoscut.
Fata care trece drept fiica noastră
Nu e vlăstarul meu şi al soţiei mele.
Noi am luat în îngrijire copilul
Atunci când îi murise mama.
Ce trebuie să-auziţi mai departe

2020
Lasă, cred, de prisos să spun
Cum s-a ajuns aici.
Mult timp n-am cunoscut pe tatăl pupilei noastre,
Şi Cilli nu-şi cunoaşte încă obârşia.
Ea vede-n noi părinţii ei adevăraţi.
Ar fi putut să rămână mereu aşa;
Iubim copilul ca pe-al nostru.
Ani mulţi după ce i-a murit mama,
Ni s-au adus aceste hârtii care limpezesc
Cine-i tatăl pupilei noastre.
(Preceptorul îşi pierde orice siguranţă.)

2030
Nu ştiu dacă vă este cunoscut
Dar pentru mine-acum e sigur, –
... Că voi înşivă sunteţi tatăl.
Nu e nevoie să mai adaug nimic.
Dar pentru că e vorba de sângele vostru,
Vă cer acum sprijinul.
Poate-mpreună vom reuşi
Să salvăm copilul de-ntuneric.

PRIMUL PRECEPTOR:

Iubitul meu Kühne, totdeauna v-aţi dovedit credincios.
Aş vrea să pot conta pe voi şi mai departe.

2040
Dar, nu-i aşa, înlăuntrul şi în afara-acestor ziduri,
În ţinutul ăsta, nimeni nu va auzi vreodată
În ce raport sunt cu această fată?

JOSEPH KÜHNE:

Vă dau cuvântul meu.
Nu vă voi face rău.
Cer numai ajutorul vostru.

PRIMUL PRECEPTOR:

Înţelegeţi că de-această dată
Nu pot vorbi mai mult.
Veniţi vă rog să ne-auzim mâine dimineaţă.

JOSEPH KÜHNE:

Voi veni....
(Kühne iese.)

PRIMUL PRECEPTOR (singur):

2050
Ce groaznic mi se împlineşte destinul!
Mi-am lăsat în mizerie soţie şi copil,
Fiindcă-i simţeam ca lanţuri.
Drumurile, pe care vanitatea mi le-a arătat,
M-au dus la această Alianţă spirituală.
Prin cuvinte ce sună sublim, m-am angajat
La opera iubirii de oameni.
Am putut s-o fac, încărcat cu-acea greşeală
Provenită din opusul iubirii.
Mi s-a dovedit clar

2060
Conducerea umană înţeleaptă-a Alianţei.
Ea m-a primit în sânul ei
Şi mi-a dat regulile sale stricte.
Silit m-am văzut la cunoaşterea de sine care,
Desigur, pe alte drumuri ale vieţii,
Ar fi trebuit să-mi rămână străină.
Când mai apoi, prin înlănţuirile destinului,
Fiul meu mi-a ajuns în preajmă,
Am crezut că 'nalte puteri
Mă lasă să cunosc calea-mpăcării.

2070
Ştiam de mult că pupila lui Kühne
E fiica pe care eu o părăsisem.
.............................................
Alianţa e-n pragul prăbuşirii;
Fraţii se vor dărui morţii,
Conştienţi că ţelurile pentru care
Ei îşi jertfesc viaţa vor dăinui.
Eu încă de mult simt
Că nu sunt demn de o asemenea moarte.
În mine s-a copt astfel hotărârea
Să îmi dezvălui situaţia Marelui Maestru,

2080
Rugându-l să mă lase să mă retrag.
Voiam să mă dedic apoi copiilor mei,
Ca încă din această viaţă, cât îmi e posibil,
Să ispăşesc acea greşeală.
Acum văd însă clar că nu dorul de tată
L-a condus aici pe fiul meu;
Aşa credea inima lui bună.
Era condus de forţele sângelui său
Ce-l leagă de soră.
Slăbite prin nesăbuinţa tatei,

2090
Au ieşit la iveală celelalte legături de sânge.
Călugărul nu ajungea altfel
Să mi-l răpească atât de deplin.
Răpirea a izbutit atât de bine
Încât acum, cu fratele o dată,
Şi sora se va-ndepărta de tată.
Nu-mi mai rămâne deci nimic de făcut
Decât să mă-ngrijesc ca ei, copiii mei,
Să afle-adevărata stare de fapt
Şi-apoi, în resemnare,

2100
Să-aştept ispăşirea de la acele puteri care
Ţin registrul datoriilor vieţii noastre.
(Preceptorul iese.)
(După o pauză intră în sală Marele Maestru şi Simon.)


MARELE MAESTRU:

De-acum trebuie să rămâneţi în cetate, Simon.
De când s-a răspândit povestea cu vrăjitoria,
Fiece pas ce-aţi vrea să-l faceţi în acest ţinut
Ar fi periculos pentru voi.

EVREUL:

În adevăr, mă doare cumplit să ştiu
Că oamenii, din neînţelegere,
Se pot arăta ostili ajutorului
Ce-ar fi spre sănătatea lor.

MARELE MAESTRU:
2110
Cel care, prin harul înaltelor puteri spirituale,
Îşi poate arunca privirea-n sufletul oamenilor,
Acela vede duşmanii care, acolo,
Se opun fiinţei acestora.
Lupta ce ne-o pregătesc adversarii
E doar o imagine a acelui mare război
Pe care, ne-ncetat, din inimă, din duşmănie,
O putere trebuie să-l ducă împotriva alteia.

EVREUL:

Înaltul meu domn, tocmai aţi spus un cuvânt
Ce mă atinge în adâncul sufletului.

2120
Adevărat, nu m-am născut visător;
Dar când cutreier câmpuri şi păduri, adesea
În faţa sufletului o imagine-mi apare,
Ce ţine tot atât de puţin de voinţa mea
Pe cât ţin lucrurile pe care ochii le privesc.
Se-nfăţişează înaintea mea o fiinţă umană
Şi vrea iubitoare să îmi întindă mâna ei.
Trăsăturile ei arată o durere
Ce n-am văzut-o încă pe vreun chip.
Iar măreţia şi frumuseţea acestui om

2130
Pun stăpânire pe toate forţele sufletului meu;
Aş vrea să mă aplec şi-n umilinţă
Să mă dărui mesagerului din alte lumi...
Dar chiar în clipa următoare
O furie sălbatică se-aprinde-n inima mea.
Nu pot rezista pornirii
Ce-aprinde-mpotrivirea în sufletul meu,...
Şi trebuie să resping acea mână
Ce-mi este-ntinsă atât de iubitor.
De-ndată ce-mi revin,

2140
Făptura de lumină deja a dispărut.
Când readuc apoi în gândire
Ce-adesea-n spirit mi-a apărut,
Un gând îmi stă atunci în faţa sufletului
Şi mă cutremură-n adâncul inimii.
Mă simt atras de învăţăturile voastre,
Care revelă fiinţa spiritului
Ce-a coborât din împărăţia Soarelui
Şi, apărând în formă umană senzorială,
A vrut să se facă-nţeleasă inimii oamenilor;

2150
Nu pot să mă închid în faţa frumuseţii
Propriilor voastre nobile învăţături –
Şi totuşi sufletul meu nu se poate consacra lor.
În fiinţa spirituală de care vorbiţi, eu trebuie să recunosc
Forma originară a fiinţei omului;
Dar propria-mi fiinţă mă opreşte cu-ndârjire
Când vreau, credincios, să mă întorc spre ea.
Deci trebuie să trăiesc în mine însumi războiul
Care-i imaginea originară a oricărei lupte exterioare.
Mă-ngrijorează-ades această grea întrebare-enigmă

2160
Ce-atinge destinul întregii mele vieţi:
Cum să iau faptul că pot să vă-nţeleg,
Dar nu pot să mă dărui cu credinţă
Conţinutului nobilei voastre revelaţii?
Urmez fidel modelul pe care îl daţi,
Şi totuşi sunt în contradicţie
Cu ţelul şi obârşia acestui model.
Când astfel trebuie să mă recunosc,
Atunci îndoiala depăşeşte orice credinţă
De-a mă găsi pe mine însumi în această viaţă.

2170
Mă umple adesea chiar teama şi grija
Că restul acesta confuz de-ndoială
Va dăinui în vieţile mele pământeşti viitoare.

MARELE MAESTRU:

Chipul pe care l-ai văzut, iubitul meu Simon,
Stătea în plină lumină-n faţa sufletului meu
Când tu mi-l zugrăveai viu în cuvinte.
Şi-n timp ce încă îmi vorbeai,
Acest chip creştea în faţa ochilor mei;
Şi am putut contempla lucruri
Care unesc ţelul cosmic cu destinul omenesc.
(Marele Maestru şi Simon ies.)

(După o pauză, intră în sală cei doi Maeştri de ceremonii.)

PRIMUL MAESTRU DE CEREMONII:

2180
Trebuie să-ţi mărturisesc liber, iubite frate,
Că indulgenţa superiorului nostru
Îmi pare-adesea de neînţeles,
Când văd nedreptatea adversarilor noştri.
Nu vor să primească nimic din învăţăturile noastre,
Şi-n faţa sufletului oamenilor le zugrăvesc oribil,
Ca erezie şi operă a diavolului.

AL DOILEA MAESTRU DE CEREMONII:


Blândeţea Maestrului vine din învăţăturile noastre.
Nu putem prezenta, ca ţel suprem al vieţii,
Înţelegerea tuturor sufletelor omeneşti,

2190
Iar pe-adversarii noştri să-i înţelegem greşit.
Sunt printre ei mulţi oameni care
Trăiesc în adevăr după modelul lui Hristos.
Sensul cel mai adânc al învăţăturilor noastre
Ar trebui să rămână închis sufletelor lor
Chiar şi atunci când ar voi să-asculte cu urechea exterioară.
Gândeşte-te, iubite Frate, cum tu însuţi
Cu rezistenţă interioară, doar timid,
Ai vrut să te deschizi auzului spiritual.
Din revelaţia Maeştrilor, noi ştim

2200
Cum oamenii în viitor vor vedea,
Prin lumina spiritului, Înalta fiinţă solară,
Care-a trăit o dată numai într-un trup pământesc.
Noi credem cu bucurie în Revelaţie
Fiindcă urmăm cu-ncredere deplină pe Îndrumători.
Şi totuşi omul în care recunoaştem Capul nostru,
Spunea mai înainte, cu un sens mai deplin:
„Treptat sufletele voastre trebuie să se maturizeze,
De vreţi să vedeţi deja acum, profetic,
Ce oamenilor li se va arăta în viitor.

2210
Nu trebuie să credeţi“ – spunea mai departe Maestrul –
Că-această viziune a viitorului vi se va dezvălui
După prima voastră încercare a sufletului.
Chiar dacă vi s-a dat deja certitudinea
Că orice viaţă umană revine,
Atunci abia vă va apărea a doua încercare
Ce vă descătuşează iluzia de sine,
Tulburând astfel lumina voastră spirituală.“
Maestrul chiar a dat acest grav avertisment:
„Cercetaţi adesea, în orele de reculegere cele mai tăcute,

2220
Cum această iluzie, ca monstru al sufletului,
Devine periculoasă pe drumul căutătorului spiritual
Cel care îi cedează ar dori să vadă omenescul
Şi acolo unde numai spiritul
Vrea să se reveleze luminii spirituale.
De vreţi să vă pregătiţi demn
Să primiţi în ochiul vostru sufletesc
Lumina-nţelepciunii din fiinţa lui Hristos,
Cu grijă trebuie să vă supravegheaţi pe voi înşivă
Pentru ca iluzia de sine să nu vă cuprindă

2230
Când sufletul vostru o crede cel mai departe.“
Şi dacă-avem clar în faţa ochilor acest cuvânt,
Curând ne va părăsi părerea falsă
Cum că, în timpurile noastre, vom putea uşor
Transmite înaltele învăţături
În care sufletele noastre cred.
Chiar trebuie să fie îmbucurător
Că putem întâlni atât de multe suflete care,
Deja-n aceste zile, inconştient,
Primesc germenul pentru vieţi pământeşti viitoare.

2240
La început, germenu-acesta se poate arăta în om
Ca adversar al acelor puteri spre care el
Va vrea să se îndrepte mai târziu.
În multa ură ce ne urmăreşte, pot descoperi
Numai sământa iubirii viitoare.

PRIMUL MAESTRU DE CEREMONII:


E sigur că ţelul adevărului suprem
Se poate dezvălui doar în cuvinte ca acestea;
Dar pare greu ca, încă în timpul nostru,
Să îţi conduci existenţa după sensul lor.

AL DOILEA MAESTRU DE CEREMONII:


Şi-n asta urmez cuvintele Maestrului meu.

2250
Nu le e dat tuturor oamenilor să trăiască dinainte
Existenţa viitoare a Pământului.
Dar totdeauna vor trebui să fie astfel de oameni
Care pot privi esenţa timpurilor viitoare,
Şi care îşi consacră inima lor acelor forţe
Ce smulg prezentului existenţa,
Vrând s-o păstreze pentru eternitate.

(Cortina cade, în timp ce cei doi Maeştri de ceremonii sunt încă în sală.)