Luminișul din pădure, ca în tabloul șase. Joseph Kühne, doamna Kühne, fiica lor Berta, apoi țărani; mai târziu călugărul și la urmă Cecilia, numită Cilli – fiica adoptivă a soților Kühne – și Thomas.
| BERTA: | Mi-ar plăcea mult, dragă mamă, Să-aud din gura ta istorioara De care Cilli a vorbit mai înainte. |
|
| 2260 | Tu știi să povestești fiece basm Pe care iubitul nostru tată Ni-l aduce-acasă de la Cavaleri, Și mulți 'l-ascultă-ntotdeauna cu mare bucurie. |
|
| JOSEPH KÜHNE: | Poveștile sunt pentru suflet comoară-adevărată. Ce ele dau spiritului nostru Dăinuie dincolo de moartea noastră Și va aduce roade în vieți pământești viitoare. Ne fac să presimțim nelămurit adevărul Și, din această presimțire, sufletele noastre făuresc |
|
| 2270 | Cunoașterea de care avem nevoie-n viață. O, dacă oamenii ar putea numai să-nțeleagă Toate câte le dau lor Cavalerii noștri! Cecilia și Thomas, din păcate, au acum Urechile surde pentru-aceste lucruri, Fiindcă ei primesc din altă parte-nțelepciunea. |
|
| BERTA: | Aș vrea să-ascult azi povestirea În care-i vorba despre bine și rău. |
|
| DNA KÜHNE: | Ţi-o voi povesti bucuros; ascultă: Trăia o dată-un om care |
|
| 2280 | Cugeta mult la lucrurile lumii. Își frământa cel mai mult creierul. Să afle obârșia răului. Nu-și putea da nici un răspuns. „Lumea vine de la Dumnezeu”, își spunea el, „Și Dumnezeu poate să aibă-n el numai binele. Cum pot să provină din bine oameni răi?” Și iar și iar gândea la asta-n van. Răspunsul nu voia să vină. S-a întâmplat într-o zi că acest iscoditor |
|
| 2290 | Văzu în drumul lui un arbore Care stătea de vorbă cu o secure. Securea îi spunea copacului: „Eu pot să fac ce ție nu-ți este cu putință-a face. Eu pot să te dobor; dar tu, pe mine, nu.” Îi spuse-atunci copacul securii îngâmfate: „Acum un an, cu o altă secure, Un om a luat din trupul meu Lemnul din care-a făcut coada ta.” După ce a auzit discuția, |
|
| 2300 | În sufletul omului se născu un gând Pe care nu-l putu tălmăci clar în cuvinte, Dar care răspundea deplin întrebării: „Cum poate răul să provină din bine?” |
|
| JOSEPH KÜHNE: | Să cugeți la istorioară, fiica mea, Și vei vedea cum contemplarea naturii Poate naște-n capul omului cunoaștere. Eu știu câte-mi pot explica Regândind povestirile Prin care Cavalerii noștri ne instruiesc. |
|
| BERTA: | 2310 | Cu-adevărat sunt o copilă simplă Și sigur n-aș înțelege nimic Din ce pot povesti oamenii învățați, În cuvinte savante, din știința lor. Îmi lipsește chiar simțul pentru astfel de lucruri, Și-adorm cu totul când Thomas Vrea să ne povestească despre treburile lui. Dar când iubitul meu tată aduce acasă, Din cetatea Cavalerilor, poveștile lui, Și-adesea ore-n șir întrețese în ele |
| 2320 | Propriile lui cuvinte, Ascult bucuroasă la nesfârșit. Adesea Cilli vorbește de simțul evlaviei Care, după părerea ei, mi-ar lipsi. Dar eu resimt o adevărată cucernicie Când îmi pun în fața ochilor aceste povești Și pot să mă bucur de ele din inimă. (Joseph Kühne, doamna Kühne și Berta se îndepărtează.) (După o pauză, intră în luminiș țăranii.) .................................................................... |
|
| PRIMUL ŢĂRAN: | S-a-ntors acasă ieri, unchiul meu. A fost plecat mult timp în Boemia Și a lucrat ca miner cinstit. |
|
| 2330 | El are multe de povestit Din ce-a auzit în timpul călătoriilor. E agitație peste tot. Sunt atacați acum Cavalerii spiritului. Chiar împotriva Confreriei noastre Este deja totul pregătit. Cetatea o să fie curând împresurată. |
|
| AL DOILEA ŢĂRAN: | Să nu ne lase să-așteptăm prea mult. Vor fi, desigur, între noi mulți care Or să se-alăture bucuroși luptătorilor. |
|
| 2340 | Eu sigur am să fiu printre primii. |
|
| PRIMA ŢĂRANCĂ: | Îți cauți sfârșitul. Cine-i atât de nesăbuit Încât să nu gândească Ce bine-ntărită-i cetatea. Cumplită va fi bătălia. |
|
| A DOUA ŢĂRANCĂ: | Ţăranii n-ar trebui să se-amestece În lucruri pe care nu le înțeleg. În loc de asta, mulți dintre ei Colindă prin ținutul nostru, |
|
| 2350 | Ațâțând la revoltă. S-a mers atât de departe Încât bolnavii gem lipsiți de ajutor. Acel om bun, care-nainte Era de ajutor atâtor oameni, Nici nu mai poate părăsi cetatea: A fost cumplit de urgisit. |
|
| A TREIA ŢĂRANCĂ: | Mulți oameni au fost mâhniți Când au auzit de unde vine boala Ce-a izbucnit printre vacile noastre. |
|
| 2360 | Evreul le-a făcut farmece. El doar în aparență-i vindecă pe oameni, Ca să poată sluji cu forțele Infernului Scopurile puterilor răului. |
|
| AL TREILEA ŢĂRAN: | Cu trăncăneala asta pe seama ereziei Nu era mult de aranjat. Oamenii aveau ce le era de trebuință Și n-aveau altceva de făcut Decât să își petreacă timpul Cu vorbe răutăcioase. |
|
| 2370 | Dibaci, un cunoscător de oameni A scornit atunci nerozia Că evreul ne-a fermecat vitele. Abia atunci s-a dezlănțuit vijelia. |
|
| AL PATRULEA ŢĂRAN: | Gândesc că trebuie să știți cu toții Ce-nseamnă războiul și nenorocirile lui. Părinții noștri ne-au povestit Tot ce-au trebuit să-ndure Pe vremea când ținutul ăsta A fost ocupat peste tot de trupe. |
|
| A CINCEA ŢĂRANCĂ: | 2380 | Am spus-o-ntotdeauna: Gloria Cavalerilor trebuie să dispară. Un vis mi-a arătat deja Cum am putea să slujim trupelor Ce or să vină pentru-asediere, Cum să le purtăm de grijă. |
| AL ȘASELEA ŢĂRAN: | Să nu ne mai întrebăm Dacă trebuie să credem în vise. Cavalerii au vrut să ne facă mai deștepți Decât erau părinții noștri. |
|
| 2390 | Acum ei or să afle Cât de deștepți am devenit noi. Părinții noștri i-au lăsat să intre-aici; Noi o să-i alungăm. Eu cunosc trecerile-ascunse Prin care se ajunge în cetate. Am lucrat acolo sus, până când mânia M-a făcut să-mi caut de drum. O să le arăt Cavalerilor Că știința lor ne poate fi de folos. |
|
| A PATRA ŢĂRANCĂ: | 2400 | Ăsta sigur nu gândește lucruri bune. M-a cuprins teama când vorbea. |
| AL CINCILEA ŢĂRAN: | Mi-a fost arătat deja într-o vedenie Cum un trădător, pe căi tainice, Îi conduce pe dușmani în cetate. |
|
| A ȘASEA ŢĂRANCĂ: | Găsesc cu totul dăunătoare astfel de viziuni. Cel care mai poate gândi creștinește, El știe că numai cinstea Și nu trădarea O să ne libereze de rău. |
|
| AL ȘASELEA ŢĂRAN: | 2410 |
Eu îi las pe oameni să vorbească Și fac ce poate fi de folos. Mulți numesc nelegiuire Ce nu pot ei înșiși să facă, Fiindcă n-au curaj. Să mergem însă mai departe. Vine părintele pe drum. Să nu îl stingherim. Puteam să-l urmez Atât de ușor în toate; |
| 2420 | Dar azi, în predica lui, multe cuvinte Mi-au fost chiar de neînțeles. (Ţăranii se îndreaptă spre pădure.) (După o pauză, călugărul vine pe drumul poienii.) |
|
| CĂLUGĂRUL: | Drumurile sufletului se-ncâlcesc. Când vrea să urmeze propriei sale naturi. Doar slăbiciunea inimii mele Putea să-aducă-n fața ochilor ei Plăsmuirile-amăgitoare, când eram în casa aceea. Că mi-au apărut luptându-se-ntre ele, Arată doar cât de puțin pot forțele sufletului Să rămână unite în mine. |
|
| 2430 | Mă voi strădui deci din nou Să-aprind în mine cuvintele care, Din înălțimi spirituale, îmi trimit lumina. Spre alte căi poate râvni doar cel căruia Amăgirea de sine îi întunecă mintea. Sufletul poate birui amăgirea Când se arată demn de harul pe care, Din izvoarele iubirii, lumina spiritului Vrea să i-l revele în cuvântu-nțelepciunii. Știu, eu te găsesc nobilă forță care |
|
| 2440 | Îmi poți limpezi învățăturile părinților, Dacă pot scăpa de întunecimile vanității, Cu o inimă pios devotată. (Călugărul iese.) (După o paură, apare în luminiș Cecilia – numită Cilli – și Thomas.) |
|
| CECILIA: | Iubitul meu frate, când deseori mă aplecam în rugi tăcute, Cu sufletul tot, spre izvorul luminii, Și când dorința de a mă uni cu el Îmi umplea inima, îmi apărea în spirit O făptură de lumină. Se revărsa din ea o căldură blândă; Lumina lua forma unui chip omenesc |
|
| 2450 | Ce mă privea cu un ochi blând, Și-mi răsunau de la el cuvinte. Sunau așa: „Ai fost o dată părăsită datorită unei iluzii omenești, Vei fi susținută acum de iubire omenească. Așteaptă deci ca dorul să găsească drumul Ce-o poate conduce la tine.” Așa-mi vorbea adesea chipul acela omenesc. Nu îmi puteam tălmăci cuvintele sale, Dar mă înviora presimțirea vagă |
|
| 2460 | Că ele se vor împlini cândva. Acum, când tu ai venit, frate iubit, Și pentru prima oară te-am putut vedea, Am simtit că-mi pierd cunoștinta, – Tu semănai acelui chip în totul. |
|
| THOMAS: | Nici visul și nici presimțirea nu te-au înșelat. Dorul m-a condus la tine. |
|
| CECILIA: | Când mi-ai cerut să te-nsoțesc în viață, Te-am crezut din spirit mie destinat. |
|
| THOMAS: | Că spiritul a vrut să ne-aducă împreună, | |
| 2470 | Apare-n adevăr cu toată claritatea, Deși la început l-am înțeles greșit. Mi se părea, pe când te-am cunoscut, Că vrea să-mi dăruie soția, Mi-am găsit însă sora, timpuriu pierdută. |
|
| CECILIA: | Nimic să nu ne mai despartă. |
|
| THOMAS: | Și totuși, câte se ridică între noi! Părinții tăi adoptivi sunt atât de strâns legați De Confreria pe care trebuie să o resping. |
|
| CECILIA: | Sunt plini cu totul de iubire și de bunătate; | |
| 2480 | Vei avea-n ei prieteni buni. |
|
| THOMAS: | Credința mea mă va despărți de ei. |
|
| CECILIA: | Prin mine vei găsi drumul către ei. |
|
| THOMAS: | Iubitul Kühne are idei rigide. Ce pentru mine-i izvorul oricărei lumini, Pentru el va fi numai beznă. Abia-n anii maturi m-am putut întoarce Spre-acestă lumină-a adevărului. Ceea ce, copil fiind, am aflat din ea, Abia a devenit conștient spiritului meu, |
|
| 2490 | Iar mai târziu n-am avut alt gând Decât să-mi însușesc cât mai bine știința Care trebuia să mă-ajute să trăiesc. Am găsit apoi Îndrumătorul Care-a putut să-mi libereze sufletul. Cuvintele pe care el m-a făcut să le-aud Poartă adevărata pecete a oricărui adevăr. Vorbește-n așa fel încât și inimă și cap Trebuie să se dăruiască-mpreună învățăturii Pe care-o dă, plin de blândețe și de bunătate. |
|
| 2500 | Mai înainte cheltuiam multă trudă Ca să-mi explic cealaltă formă de spiritualitate. Am găsit că nu putea duce decât la eroare. Ea se leagă numai cu acele forțe ale spiritului Care conduc sigur treburile pământești, Dar nu duc la lumi mai înalte. Și cum pot găsi acum drumul Spre inima acelor oameni care așteaptă toată salvarea Numai de la această eroare? |
|
| CECILIA: | Ascult cuvintele tale, frate iubit; | |
| 2510 | Nu-mi par izvorâte din pace. Dar ele au lăsat să-mi apară-n fața sufletului Un chip al păcii din timpuri de demult. Era o Vinerea Mare, sunt mulți ani de-atunci, Am văzut și-atunci chipul de care ți-am vorbit. Omul care purta trăsăturile Iubitului meu frate, mi-a spus: „Din ființa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului; Murind, el poate să se scufunde-n temeliile ființiale; El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morții.” |
|
| 2520 | Abia mai târziu mi-a fost clar conștient Că aceasta este deviza Cavalerilor. |
|
| THOMAS: | O, soră, trebuie deci din gura ta să răsune Cuvântul malefic care pentru adversarii noștri Trece drept conținutul suprem al adevărului spiritual! |
|
| CECILIA: | În inimă am o repulsie totală Față de faptele exterioare ale Cavalerilor Și sunt fidelă credinței care te zidește pe tine. Dar niciodată n-am să mă conving că oamenii aceștia, Ce și-au trasat astfel căile sufletului |
|
| 2530 | Drept țel al învățăturii lor, Nu merg pe urmele lui Hristos. Sunt discipolă credincioasă spiritului Și, trebuie să recunosc, eu vreau să cred Că spiritul fratelui meu, în acea zi, A vrut să vorbească de țelurile de pace din suflet. |
|
| THOMAS: | Nu par hărăzite-n viața noastră, Prin puterile destinului, țeluri pașnice. Ele ni l-au luat pe tata 'n-acelasi ceas în care ni l-au dat. |
|
| CECILIA: | 2540 | Suferinta îmi răpește limpezimea minții, Când te aud vorbind așa de tata. Inima ta, iubindu-l, te atrage către el, Și totuși te cutremuri numai la gândul Să fii în viață împreună cu el. Urmezi în credință pe-ndrumătorul nostru înțelept, Și nu poți auzi când, prin forța cuvântului lui, Se revarsă-atât de prietenos mesajul de iubire. Mă simt în fața unei enigme obscure: Văd inima ta bună și credința ta, |
| 2550 | Și mă-nfior în fața prăpastiei Ce se deschide groaznic între cei doi. Și dacă n-aș viețui consolator speranța că iubirea Întotdeauna se dovedește-nvingătoare Mi-ar lipsi curajul să port durerea asta. |
|
| THOMAS: | Îți este încă-ascuns, iubită soră, Cât de constrângătoare se dovedește forța gândurilor, Când a cuprins în întregime sufletul omului. Nu fiul se opune aici tatălui; Gândul respinge gând... |
|
| 2560 | Îi simt puterea-n sufletul meu. A mă opune ei ar fi pentru ființa proprie Adevărată moarte spirituală. (Cortina cade, în timp ce Thomas și Cecilia sunt încă în luminiș.)
|
