Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNCERCAREA SUFLETULUI

GA 14


TABLOUL NOUĂ


Luminişul din pădure, ca în tabloul şase. Joseph Kühne, doamna Kühne, fiica lor Berta, apoi ţărani; mai târziu călugărul şi la urmă Cecilia, numită Cilli – fiica adoptivă a soţilor Kühne – şi Thomas.

BERTA:

Mi-ar plăcea mult, dragă mamă,
Să-aud din gura ta istorioara
De care Cilli a vorbit mai înainte.

2260   Tu ştii să povesteşti fiece basm
Pe care iubitul nostru tată
Ni-l aduce-acasă de la Cavaleri,
Şi mulţi 'l-ascultă-ntotdeauna cu mare bucurie.

JOSEPH KÜHNE:

Poveştile sunt pentru suflet comoară-adevărată.
Ce ele dau spiritului nostru
Dăinuie dincolo de moartea noastră
Şi va aduce roade în vieţi pământeşti viitoare.
Ne fac să presimţim nelămurit adevărul
Şi, din această presimţire, sufletele noastre făuresc

2270
Cunoaşterea de care avem nevoie-n viaţă.
O, dacă oamenii ar putea numai să-nţeleagă
Toate câte le dau lor Cavalerii noştri!
Cecilia şi Thomas, din păcate, au acum
Urechile surde pentru-aceste lucruri,
Fiindcă ei primesc din altă parte-nţelepciunea.

BERTA:

Aş vrea să-ascult azi povestirea
În care-i vorba despre bine şi rău.

DNA KÜHNE:

Ţi-o voi povesti bucuros; ascultă:
Trăia o dată-un om care

2280
Cugeta mult la lucrurile lumii.
Îşi frământa cel mai mult creierul.
Să afle obârşia răului.
Nu-şi putea da nici un răspuns.
„Lumea vine de la Dumnezeu“, îşi spunea el,
„Şi Dumnezeu poate să aibă-n el numai binele.
Cum pot să provină din bine oameni răi?“
Şi iar şi iar gândea la asta-n van.
Răspunsul nu voia să vină.
S-a întâmplat într-o zi că acest iscoditor

2290
Văzu în drumul lui un arbore
Care stătea de vorbă cu o secure.
Securea îi spunea copacului:
„Eu pot să fac ce ţie nu-ţi este cu putinţă-a face.
Eu pot să te dobor; dar tu, pe mine, nu.“
Îi spuse-atunci copacul securii îngâmfate:
„Acum un an, cu o altă secure,
Un om a luat din trupul meu
Lemnul din care-a făcut coada ta.“
După ce a auzit discuţia,

2300
În sufletul omului se născu un gând
Pe care nu-l putu tălmăci clar în cuvinte,
Dar care răspundea deplin întrebării:
„Cum poate răul să provină din bine?“

JOSEPH KÜHNE:

Să cugeţi la istorioară, fiica mea,
Şi vei vedea cum contemplarea naturii
Poate naşte-n capul omului cunoaştere.
Eu ştiu câte-mi pot explica
Regândind povestirile
Prin care Cavalerii noştri ne instruiesc.

BERTA:
2310
Cu-adevărat sunt o copilă simplă
Şi sigur n-aş înţelege nimic
Din ce pot povesti oamenii învăţaţi,
În cuvinte savante, din ştiinţa lor.
Îmi lipseşte chiar simţul pentru astfel de lucruri,
Şi-adorm cu totul când Thomas
Vrea să ne povestească despre treburile lui.
Dar când iubitul meu tată aduce acasă,
Din cetatea Cavalerilor, poveştile lui,
Şi-adesea ore-n şir întreţese în ele

2320
Propriile lui cuvinte,
Ascult bucuroasă la nesfârşit.
Adesea Cilli vorbeşte de simţul evlaviei
Care, după părerea ei, mi-ar lipsi.
Dar eu resimt o adevărată cucernicie
Când îmi pun în faţa ochilor aceste poveşti
Şi pot să mă bucur de ele din inimă.

(Joseph Kühne, doamna Kühne şi Berta se îndepărtează.)
(După o pauză, intră în luminiş ţăranii.)

....................................................................

PRIMUL ŢĂRAN:

S-a-ntors acasă ieri, unchiul meu.
A fost plecat mult timp în Boemia
Şi a lucrat ca miner cinstit.

2330
El are multe de povestit
Din ce-a auzit în timpul călătoriilor.
E agitaţie peste tot.
Sunt atacaţi acum Cavalerii spiritului.
Chiar împotriva Confreriei noastre
Este deja totul pregătit.
Cetatea o să fie curând împresurată.

AL DOILEA ŢĂRAN:

Să nu ne lase să-aşteptăm prea mult.
Vor fi, desigur, între noi mulţi care
Or să se-alăture bucuroşi luptătorilor.

2340
Eu sigur am să fiu printre primii.

PRIMA ŢĂRANCĂ:

Îţi cauţi sfârşitul.
Cine-i atât de nesăbuit
Încât să nu gândească
Ce bine-ntărită-i cetatea.
Cumplită va fi bătălia.

A DOUA ŢĂRANCĂ:

Ţăranii n-ar trebui să se-amestece
În lucruri pe care nu le înţeleg.
În loc de asta, mulţi dintre ei
Colindă prin ţinutul nostru,

2350
Aţâţând la revoltă.
S-a mers atât de departe
Încât bolnavii gem lipsiţi de ajutor.
Acel om bun, care-nainte
Era de ajutor atâtor oameni,
Nici nu mai poate părăsi cetatea:
A fost cumplit de urgisit.

A TREIA ŢĂRANCĂ:

Mulţi oameni au fost mâhniţi
Când au auzit de unde vine boala
Ce-a izbucnit printre vacile noastre.

2360
Evreul le-a făcut farmece.
El doar în aparenţă-i vindecă pe oameni,
Ca să poată sluji cu forţele Infernului
Scopurile puterilor răului.

AL TREILEA ŢĂRAN:

Cu trăncăneala asta pe seama ereziei
Nu era mult de aranjat.
Oamenii aveau ce le era de trebuinţă
Şi n-aveau altceva de făcut
Decât să îşi petreacă timpul
Cu vorbe răutăcioase.

2370
Dibaci, un cunoscător de oameni
A scornit atunci nerozia
Că evreul ne-a fermecat vitele.
Abia atunci s-a dezlănţuit vijelia.

AL PATRULEA ŢĂRAN:

Gândesc că trebuie să ştiţi cu toţii
Ce-nseamnă războiul şi nenorocirile lui.
Părinţii noştri ne-au povestit
Tot ce-au trebuit să-ndure
Pe vremea când ţinutul ăsta
A fost ocupat peste tot de trupe.

A CINCEA ŢĂRANCĂ:
2380
Am spus-o-ntotdeauna:
Gloria Cavalerilor trebuie să dispară.
Un vis mi-a arătat deja
Cum am putea să slujim trupelor
Ce or să vină pentru-asediere,
Cum să le purtăm de grijă.

AL ŞASELEA ŢĂRAN:

Să nu ne mai întrebăm
Dacă trebuie să credem în vise.
Cavalerii au vrut să ne facă mai deştepţi
Decât erau părinţii noştri.

2390
Acum ei or să afle
Cât de deştepţi am devenit noi.
Părinţii noştri i-au lăsat să intre-aici;
Noi o să-i alungăm.
Eu cunosc trecerile-ascunse
Prin care se ajunge în cetate.
Am lucrat acolo sus, până când mânia
M-a făcut să-mi caut de drum.
O să le arăt Cavalerilor
Că ştiinţa lor ne poate fi de folos.

A PATRA ŢĂRANCĂ:
2400
Ăsta sigur nu gândeşte lucruri bune.
M-a cuprins teama când vorbea.

AL CINCILEA ŢĂRAN:

Mi-a fost arătat deja într-o vedenie
Cum un trădător, pe căi tainice,
Îi conduce pe duşmani în cetate.

A ŞASEA ŢĂRANCĂ:

Găsesc cu totul dăunătoare astfel de viziuni.
Cel care mai poate gândi creştineşte,
El ştie că numai cinstea
Şi nu trădarea
O să ne libereze de rău.

AL ŞASELEA ŢĂRAN:
2410
Eu îi las pe oameni să vorbească
Şi fac ce poate fi de folos.
Mulţi numesc nelegiuire
Ce nu pot ei înşişi să facă,
Fiindcă n-au curaj.
Să mergem însă mai departe.
Vine părintele pe drum.
Să nu îl stingherim.
Puteam să-l urmez
Atât de uşor în toate;

2420
Dar azi, în predica lui, multe cuvinte
Mi-au fost chiar de neînţeles.
(Ţăranii se îndreaptă spre pădure.)
(După o pauză, călugărul vine pe drumul poienii.)


CĂLUGĂRUL:

Drumurile sufletului se-ncâlcesc.
Când vrea să urmeze propriei sale naturi.
Doar slăbiciunea inimii mele
Putea să-aducă-n faţa ochilor ei
Plăsmuirile-amăgitoare, când eram în casa aceea.
Că mi-au apărut luptându-se-ntre ele,
Arată doar cât de puţin pot forţele sufletului
Să rămână unite în mine.

2430
Mă voi strădui deci din nou
Să-aprind în mine cuvintele care,
Din înălţimi spirituale, îmi trimit lumina.
Spre alte căi poate râvni doar cel căruia
Amăgirea de sine îi întunecă mintea.
Sufletul poate birui amăgirea
Când se arată demn de harul pe care,
Din izvoarele iubirii, lumina spiritului
Vrea să i-l revele în cuvântu-nţelepciunii.
Ştiu, eu te găsesc nobilă forţă care

2440
Îmi poţi limpezi învăţăturile părinţilor,
Dacă pot scăpa de întunecimile vanităţii,
Cu o inimă pios devotată.
(Călugărul iese.)

(După o paură, apare în luminiş Cecilia – numită Cilli – şi Thomas.)

CECILIA:

Iubitul meu frate, când deseori mă aplecam în rugi tăcute,
Cu sufletul tot, spre izvorul luminii,
Şi când dorinţa de a mă uni cu el
Îmi umplea inima, îmi apărea în spirit
O făptură de lumină.
Se revărsa din ea o căldură blândă;
Lumina lua forma unui chip omenesc

2450
Ce mă privea cu un ochi blând,
Şi-mi răsunau de la el cuvinte.
Sunau aşa:
„Ai fost o dată părăsită datorită unei iluzii omeneşti,
Vei fi susţinută acum de iubire omenească.
Aşteaptă deci ca dorul să găsească drumul
Ce-o poate conduce la tine.“
Aşa-mi vorbea adesea chipul acela omenesc.
Nu îmi puteam tălmăci cuvintele sale,
Dar mă înviora presimţirea vagă

2460
Că ele se vor împlini cândva.
Acum, când tu ai venit, frate iubit,
Şi pentru prima oară te-am putut vedea,
Am simtit că-mi pierd cunoştinta, –
Tu semănai acelui chip în totul.

THOMAS:

Nici visul şi nici presimţirea nu te-au înşelat.
Dorul m-a condus la tine.

CECILIA:

Când mi-ai cerut să te-nsoţesc în viaţă,
Te-am crezut din spirit mie destinat.

THOMAS:

Că spiritul a vrut să ne-aducă împreună,

2470
Apare-n adevăr cu toată claritatea,
Deşi la început l-am înţeles greşit.
Mi se părea, pe când te-am cunoscut,
Că vrea să-mi dăruie soţia,
Mi-am găsit însă sora, timpuriu pierdută.

CECILIA:

Nimic să nu ne mai despartă.

THOMAS:

Şi totuşi, câte se ridică între noi!
Părinţii tăi adoptivi sunt atât de strâns legaţi
De Confreria pe care trebuie să o resping.

CECILIA:

Sunt plini cu totul de iubire şi de bunătate;

2480
Vei avea-n ei prieteni buni.

THOMAS:

Credinţa mea mă va despărţi de ei.

CECILIA:

Prin mine vei găsi drumul către ei.

THOMAS:

Iubitul Kühne are idei rigide.
Ce pentru mine-i izvorul oricărei lumini,
Pentru el va fi numai beznă.
Abia-n anii maturi m-am putut întoarce
Spre-acestă lumină-a adevărului.
Ceea ce, copil fiind, am aflat din ea,
Abia a devenit conştient spiritului meu,

2490
Iar mai târziu n-am avut alt gând
Decât să-mi însuşesc cât mai bine ştiinţa
Care trebuia să mă-ajute să trăiesc.
Am găsit apoi Îndrumătorul
Care-a putut să-mi libereze sufletul.
Cuvintele pe care el m-a făcut să le-aud
Poartă adevărata pecete a oricărui adevăr.
Vorbeşte-n aşa fel încât şi inimă şi cap
Trebuie să se dăruiască-mpreună învăţăturii
Pe care-o dă, plin de blândeţe şi de bunătate.

2500
Mai înainte cheltuiam multă trudă
Ca să-mi explic cealaltă formă de spiritualitate.
Am găsit că nu putea duce decât la eroare.
Ea se leagă numai cu acele forţe ale spiritului
Care conduc sigur treburile pământeşti,
Dar nu duc la lumi mai înalte.
Şi cum pot găsi acum drumul
Spre inima acelor oameni care aşteaptă toată salvarea
Numai de la această eroare?

CECILIA:

Ascult cuvintele tale, frate iubit;

2510
Nu-mi par izvorâte din pace.
Dar ele au lăsat să-mi apară-n faţa sufletului
Un chip al păcii din timpuri de demult.
Era o Vinerea Mare, sunt mulţi ani de-atunci,
Am văzut şi-atunci chipul de care ţi-am vorbit.
Omul care purta trăsăturile
Iubitului meu frate, mi-a spus:
„Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el poate să se scufunde-n temeliile fiinţiale;
El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morţii.“

2520
Abia mai târziu mi-a fost clar conştient
Că aceasta este deviza Cavalerilor.

THOMAS:

O, soră, trebuie deci din gura ta să răsune
Cuvântul malefic care pentru adversarii noştri
Trece drept conținutul suprem al adevărului spiritual!

CECILIA:

În inimă am o repulsie totală
Faţă de faptele exterioare ale Cavalerilor
Şi sunt fidelă credinţei care te zideşte pe tine.
Dar niciodată n-am să mă conving că oamenii aceştia,
Ce şi-au trasat astfel căile sufletului

2530
Drept ţel al învăţăturii lor,
Nu merg pe urmele lui Hristos.
Sunt discipolă credincioasă spiritului
Şi, trebuie să recunosc, eu vreau să cred
Că spiritul fratelui meu, în acea zi,
A vrut să vorbească de ţelurile de pace din suflet.

THOMAS:

Nu par hărăzite-n viaţa noastră,
Prin puterile destinului, ţeluri paşnice.
Ele ni l-au luat pe tata
'n-acelasi ceas în care ni l-au dat.

CECILIA:
2540
Suferinta îmi răpeşte limpezimea minţii,
Când te aud vorbind aşa de tata.
Inima ta, iubindu-l, te atrage către el,
Şi totuşi te cutremuri numai la gândul
Să fii în viaţă împreună cu el.
Urmezi în credinţă pe-ndrumătorul nostru înţelept,
Şi nu poţi auzi când, prin forţa cuvântului lui,
Se revarsă-atât de prietenos mesajul de iubire.
Mă simt în faţa unei enigme obscure:
Văd inima ta bună şi credinţa ta,

2550
Şi mă-nfior în faţa prăpastiei
Ce se deschide groaznic între cei doi.
Şi dacă n-aş vieţui consolator speranţa că iubirea
Întotdeauna se dovedeşte-nvingătoare
Mi-ar lipsi curajul să port durerea asta.
THOMAS:

Îţi este încă-ascuns, iubită soră,
Cât de constrângătoare se dovedeşte forţa gândurilor,
Când a cuprins în întregime sufletul omului.
Nu fiul se opune aici tatălui;
Gândul respinge gând...

2560
Îi simt puterea-n sufletul meu.
A mă opune ei ar fi pentru fiinţa proprie
Adevărată moarte spirituală.

(Cortina cade, în timp ce Thomas şi Cecilia sunt încă în luminiş.)