|
Luminişul din pădure, ca în tabloul şase. Joseph Kühne, doamna Kühne, fiica lor Berta, apoi ţărani; mai târziu călugărul şi la urmă Cecilia, numită Cilli – fiica adoptivă a soţilor Kühne – şi Thomas.
| BERTA: |
Mi-ar plăcea mult, dragă mamă, Să-aud din gura ta istorioara De care Cilli a vorbit mai înainte. |
|
| 2260 | Tu ştii să povesteşti fiece basm Pe care iubitul nostru tată Ni-l aduce-acasă de la Cavaleri, Şi mulţi 'l-ascultă-ntotdeauna cu mare bucurie. |
|
| JOSEPH KÜHNE: |
Poveştile sunt pentru suflet
comoară-adevărată. Ce ele dau spiritului nostru Dăinuie dincolo de moartea noastră Şi va aduce roade în vieţi pământeşti viitoare. Ne fac să presimţim nelămurit adevărul Şi, din această presimţire, sufletele noastre făuresc |
|
| 2270 |
Cunoaşterea de care avem
nevoie-n viaţă. O, dacă oamenii ar putea numai să-nţeleagă Toate câte le dau lor Cavalerii noştri! Cecilia şi Thomas, din păcate, au acum Urechile surde pentru-aceste lucruri, Fiindcă ei primesc din altă parte-nţelepciunea. |
|
| BERTA: |
Aş vrea să-ascult azi povestirea În care-i vorba despre bine şi rău. |
|
| DNA KÜHNE: |
Ţi-o voi povesti bucuros;
ascultă: Trăia o dată-un om care |
|
| 2280 |
Cugeta mult la lucrurile lumii. Îşi frământa cel mai mult creierul. Să afle obârşia răului. Nu-şi putea da nici un răspuns. „Lumea vine de la Dumnezeu“, îşi spunea el, „Şi Dumnezeu poate să aibă-n el numai binele. Cum pot să provină din bine oameni răi?“ Şi iar şi iar gândea la asta-n van. Răspunsul nu voia să vină. S-a întâmplat într-o zi că acest iscoditor |
|
| 2290 |
Văzu în drumul lui un
arbore Care stătea de vorbă cu o secure. Securea îi spunea copacului: „Eu pot să fac ce ţie nu-ţi este cu putinţă-a face. Eu pot să te dobor; dar tu, pe mine, nu.“ Îi spuse-atunci copacul securii îngâmfate: „Acum un an, cu o altă secure, Un om a luat din trupul meu Lemnul din care-a făcut coada ta.“ După ce a auzit discuţia, |
|
| 2300 |
În sufletul omului se
născu un gând Pe care nu-l putu tălmăci clar în cuvinte, Dar care răspundea deplin întrebării: „Cum poate răul să provină din bine?“ |
|
| JOSEPH KÜHNE: |
Să cugeţi la istorioară, fiica
mea, Şi vei vedea cum contemplarea naturii Poate naşte-n capul omului cunoaştere. Eu ştiu câte-mi pot explica Regândind povestirile Prin care Cavalerii noştri ne instruiesc. |
|
| BERTA: |
2310 |
Cu-adevărat sunt o copilă simplă Şi sigur n-aş înţelege nimic Din ce pot povesti oamenii învăţaţi, În cuvinte savante, din ştiinţa lor. Îmi lipseşte chiar simţul pentru astfel de lucruri, Şi-adorm cu totul când Thomas Vrea să ne povestească despre treburile lui. Dar când iubitul meu tată aduce acasă, Din cetatea Cavalerilor, poveştile lui, Şi-adesea ore-n şir întreţese în ele |
| 2320 |
Propriile lui cuvinte, Ascult bucuroasă la nesfârşit. Adesea Cilli vorbeşte de simţul evlaviei Care, după părerea ei, mi-ar lipsi. Dar eu resimt o adevărată cucernicie Când îmi pun în faţa ochilor aceste poveşti Şi pot să mă bucur de ele din inimă. (Joseph Kühne, doamna Kühne şi Berta se îndepărtează.) (După o pauză, intră în luminiş ţăranii.) .................................................................... |
|
| PRIMUL ŢĂRAN: |
S-a-ntors acasă ieri, unchiul
meu. A fost plecat mult timp în Boemia Şi a lucrat ca miner cinstit. |
|
| 2330 |
El are multe de povestit Din ce-a auzit în timpul călătoriilor. E agitaţie peste tot. Sunt atacaţi acum Cavalerii spiritului. Chiar împotriva Confreriei noastre Este deja totul pregătit. Cetatea o să fie curând împresurată. |
|
| AL DOILEA ŢĂRAN: |
Să nu ne lase să-aşteptăm prea
mult. Vor fi, desigur, între noi mulţi care Or să se-alăture bucuroşi luptătorilor. |
|
| 2340 |
Eu sigur am să fiu printre
primii. |
|
| PRIMA ŢĂRANCĂ: |
Îţi cauţi sfârşitul. Cine-i atât de nesăbuit Încât să nu gândească Ce bine-ntărită-i cetatea. Cumplită va fi bătălia. |
|
| A DOUA ŢĂRANCĂ: |
Ţăranii n-ar trebui să
se-amestece În lucruri pe care nu le înţeleg. În loc de asta, mulţi dintre ei Colindă prin ţinutul nostru, |
|
| 2350 |
Aţâţând la revoltă. S-a mers atât de departe Încât bolnavii gem lipsiţi de ajutor. Acel om bun, care-nainte Era de ajutor atâtor oameni, Nici nu mai poate părăsi cetatea: A fost cumplit de urgisit. |
|
| A TREIA ŢĂRANCĂ: |
Mulţi oameni au fost
mâhniţi Când au auzit de unde vine boala Ce-a izbucnit printre vacile noastre. |
|
| 2360 |
Evreul le-a făcut farmece. El doar în aparenţă-i vindecă pe oameni, Ca să poată sluji cu forţele Infernului Scopurile puterilor răului. |
|
| AL TREILEA ŢĂRAN: |
Cu trăncăneala asta pe seama
ereziei Nu era mult de aranjat. Oamenii aveau ce le era de trebuinţă Şi n-aveau altceva de făcut Decât să îşi petreacă timpul Cu vorbe răutăcioase. |
|
| 2370 |
Dibaci, un cunoscător de oameni A scornit atunci nerozia Că evreul ne-a fermecat vitele. Abia atunci s-a dezlănţuit vijelia. |
|
| AL PATRULEA ŢĂRAN: |
Gândesc că trebuie să
ştiţi cu toţii Ce-nseamnă războiul şi nenorocirile lui. Părinţii noştri ne-au povestit Tot ce-au trebuit să-ndure Pe vremea când ţinutul ăsta A fost ocupat peste tot de trupe. |
|
| A CINCEA ŢĂRANCĂ: |
2380 |
Am spus-o-ntotdeauna: Gloria Cavalerilor trebuie să dispară. Un vis mi-a arătat deja Cum am putea să slujim trupelor Ce or să vină pentru-asediere, Cum să le purtăm de grijă. |
| AL ŞASELEA ŢĂRAN: |
Să nu ne mai întrebăm Dacă trebuie să credem în vise. Cavalerii au vrut să ne facă mai deştepţi Decât erau părinţii noştri. |
|
| 2390 |
Acum ei or să afle Cât de deştepţi am devenit noi. Părinţii noştri i-au lăsat să intre-aici; Noi o să-i alungăm. Eu cunosc trecerile-ascunse Prin care se ajunge în cetate. Am lucrat acolo sus, până când mânia M-a făcut să-mi caut de drum. O să le arăt Cavalerilor Că ştiinţa lor ne poate fi de folos. |
|
| A PATRA ŢĂRANCĂ: |
2400 |
Ăsta sigur nu gândeşte
lucruri bune. M-a cuprins teama când vorbea. |
| AL CINCILEA ŢĂRAN: |
Mi-a fost arătat deja
într-o vedenie Cum un trădător, pe căi tainice, Îi conduce pe duşmani în cetate. |
|
| A ŞASEA ŢĂRANCĂ: |
Găsesc cu totul dăunătoare
astfel de viziuni. Cel care mai poate gândi creştineşte, El ştie că numai cinstea Şi nu trădarea O să ne libereze de rău. |
|
| AL ŞASELEA ŢĂRAN: |
2410 |
Eu îi las pe oameni să
vorbească Şi fac ce poate fi de folos. Mulţi numesc nelegiuire Ce nu pot ei înşişi să facă, Fiindcă n-au curaj. Să mergem însă mai departe. Vine părintele pe drum. Să nu îl stingherim. Puteam să-l urmez Atât de uşor în toate; |
| 2420 |
Dar azi, în predica lui,
multe cuvinte Mi-au fost chiar de neînţeles. (Ţăranii se îndreaptă spre pădure.) (După o pauză, călugărul vine pe drumul poienii.) |
|
| CĂLUGĂRUL: |
Drumurile sufletului
se-ncâlcesc. Când vrea să urmeze propriei sale naturi. Doar slăbiciunea inimii mele Putea să-aducă-n faţa ochilor ei Plăsmuirile-amăgitoare, când eram în casa aceea. Că mi-au apărut luptându-se-ntre ele, Arată doar cât de puţin pot forţele sufletului Să rămână unite în mine. |
|
| 2430 |
Mă voi strădui deci din nou Să-aprind în mine cuvintele care, Din înălţimi spirituale, îmi trimit lumina. Spre alte căi poate râvni doar cel căruia Amăgirea de sine îi întunecă mintea. Sufletul poate birui amăgirea Când se arată demn de harul pe care, Din izvoarele iubirii, lumina spiritului Vrea să i-l revele în cuvântu-nţelepciunii. Ştiu, eu te găsesc nobilă forţă care |
|
| 2440 |
Îmi poţi limpezi
învăţăturile părinţilor, Dacă pot scăpa de întunecimile vanităţii, Cu o inimă pios devotată. (Călugărul iese.) (După o paură, apare în luminiş Cecilia – numită Cilli – şi Thomas.) |
|
| CECILIA: |
Iubitul meu frate, când
deseori mă aplecam în rugi tăcute, Cu sufletul tot, spre izvorul luminii, Şi când dorinţa de a mă uni cu el Îmi umplea inima, îmi apărea în spirit O făptură de lumină. Se revărsa din ea o căldură blândă; Lumina lua forma unui chip omenesc |
|
| 2450 |
Ce mă privea cu un ochi
blând, Şi-mi răsunau de la el cuvinte. Sunau aşa: „Ai fost o dată părăsită datorită unei iluzii omeneşti, Vei fi susţinută acum de iubire omenească. Aşteaptă deci ca dorul să găsească drumul Ce-o poate conduce la tine.“ Aşa-mi vorbea adesea chipul acela omenesc. Nu îmi puteam tălmăci cuvintele sale, Dar mă înviora presimţirea vagă |
|
| 2460 |
Că ele se vor împlini
cândva. Acum, când tu ai venit, frate iubit, Şi pentru prima oară te-am putut vedea, Am simtit că-mi pierd cunoştinta, – Tu semănai acelui chip în totul. |
|
| THOMAS: |
Nici visul şi nici presimţirea
nu te-au înşelat. Dorul m-a condus la tine. |
|
| CECILIA: |
Când mi-ai cerut să
te-nsoţesc în viaţă, Te-am crezut din spirit mie destinat. |
|
| THOMAS: |
Că spiritul a vrut să ne-aducă
împreună, |
|
| 2470 |
Apare-n adevăr cu toată
claritatea, Deşi la început l-am înţeles greşit. Mi se părea, pe când te-am cunoscut, Că vrea să-mi dăruie soţia, Mi-am găsit însă sora, timpuriu pierdută. |
|
| CECILIA: |
Nimic să nu ne mai despartă. |
|
| THOMAS: |
Şi totuşi, câte se ridică
între noi! Părinţii tăi adoptivi sunt atât de strâns legaţi De Confreria pe care trebuie să o resping. |
|
| CECILIA: |
Sunt plini cu totul de iubire şi
de bunătate; |
|
| 2480 |
Vei avea-n ei prieteni buni. |
|
| THOMAS: |
Credinţa mea mă va despărţi de
ei. |
|
| CECILIA: |
Prin mine vei găsi drumul către
ei. |
|
| THOMAS: |
Iubitul Kühne are idei
rigide. Ce pentru mine-i izvorul oricărei lumini, Pentru el va fi numai beznă. Abia-n anii maturi m-am putut întoarce Spre-acestă lumină-a adevărului. Ceea ce, copil fiind, am aflat din ea, Abia a devenit conştient spiritului meu, |
|
| 2490 |
Iar mai târziu n-am avut
alt gând Decât să-mi însuşesc cât mai bine ştiinţa Care trebuia să mă-ajute să trăiesc. Am găsit apoi Îndrumătorul Care-a putut să-mi libereze sufletul. Cuvintele pe care el m-a făcut să le-aud Poartă adevărata pecete a oricărui adevăr. Vorbeşte-n aşa fel încât şi inimă şi cap Trebuie să se dăruiască-mpreună învăţăturii Pe care-o dă, plin de blândeţe şi de bunătate. |
|
| 2500 |
Mai înainte cheltuiam
multă trudă Ca să-mi explic cealaltă formă de spiritualitate. Am găsit că nu putea duce decât la eroare. Ea se leagă numai cu acele forţe ale spiritului Care conduc sigur treburile pământeşti, Dar nu duc la lumi mai înalte. Şi cum pot găsi acum drumul Spre inima acelor oameni care aşteaptă toată salvarea Numai de la această eroare? |
|
| CECILIA: |
Ascult cuvintele tale, frate
iubit; |
|
| 2510 |
Nu-mi par izvorâte din
pace. Dar ele au lăsat să-mi apară-n faţa sufletului Un chip al păcii din timpuri de demult. Era o Vinerea Mare, sunt mulţi ani de-atunci, Am văzut şi-atunci chipul de care ţi-am vorbit. Omul care purta trăsăturile Iubitului meu frate, mi-a spus: „Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului; Murind, el poate să se scufunde-n temeliile fiinţiale; El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morţii.“ |
|
| 2520 |
Abia mai târziu mi-a fost
clar conştient Că aceasta este deviza Cavalerilor. |
|
| THOMAS: |
O, soră, trebuie deci din gura
ta să răsune Cuvântul malefic care pentru adversarii noştri Trece drept continutul suprem al adevărului spiritual! |
|
| CECILIA: |
În inimă am o repulsie
totală Faţă de faptele exterioare ale Cavalerilor Şi sunt fidelă credinţei care te zideşte pe tine. Dar niciodată n-am să mă conving că oamenii aceştia, Ce şi-au trasat astfel căile sufletului |
|
| 2530 |
Drept ţel al învăţăturii
lor, Nu merg pe urmele lui Hristos. Sunt discipolă credincioasă spiritului Şi, trebuie să recunosc, eu vreau să cred Că spiritul fratelui meu, în acea zi, A vrut să vorbească de ţelurile de pace din suflet. |
|
| THOMAS: |
Nu par hărăzite-n viaţa noastră, Prin puterile destinului, ţeluri paşnice. Ele ni l-au luat pe tata 'n-acelasi ceas în care ni l-au dat. |
|
| CECILIA: |
2540 |
Suferinta îmi răpeşte
limpezimea minţii, Când te aud vorbind aşa de tata. Inima ta, iubindu-l, te atrage către el, Şi totuşi te cutremuri numai la gândul Să fii în viaţă împreună cu el. Urmezi în credinţă pe-ndrumătorul nostru înţelept, Şi nu poţi auzi când, prin forţa cuvântului lui, Se revarsă-atât de prietenos mesajul de iubire. Mă simt în faţa unei enigme obscure: Văd inima ta bună şi credinţa ta, |
| 2550 |
Şi mă-nfior în faţa
prăpastiei Ce se deschide groaznic între cei doi. Şi dacă n-aş vieţui consolator speranţa că iubirea Întotdeauna se dovedeşte-nvingătoare Mi-ar lipsi curajul să port durerea asta. |
|
| THOMAS: |
Îţi este
încă-ascuns, iubită soră, Cât de constrângătoare se dovedeşte forţa gândurilor, Când a cuprins în întregime sufletul omului. Nu fiul se opune aici tatălui; Gândul respinge gând... |
|
| 2560 |
Îi simt puterea-n sufletul
meu. A mă opune ei ar fi pentru fiinţa proprie Adevărată moarte spirituală. (Cortina cade, în
timp ce Thomas şi Cecilia sunt încă în luminiş.)
|
