Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile III, IV)


TABLOUL TREI

Al treilea tablou al dramei se petrece în domeniul lui Lucifer. În legătură cu domeniul lui Lucifer, Rudolf Steiner spune, printre altele, în ciclul Orientul în lumina Occidentului, în conferinţa a VI-a:

„Dintr-o divinitate sufletesc-exterioară, Hristos a devenit o divinitate sufletesc-interioară care va cuprinde din ce în ce mai mult sufletele omeneşti, pe măsură ce acestea, prin vieţuirile lor sufleteşti, se vor apropia tot mai mult de acest Hristos. Dar prin faptul că tot ceea ce se petrece în lumea fizică exterioară este o acţiune a spiritualului, tot aşa un efect al acestei hristificări a sufletului apare evident pentru altă viaţă. Acest efect se arată la început în Misterii şi el s-a revelat deja parţial începând cu întemeierea Misteriilor occidentale ale rosicrucienilor. Când, prin disciplina spirituală din vechile Misterii, sufletul se interioriza şi cobora spre zeii inferiori, el îl găsea pe Dionysos, care nu este decât un alt nume pentru lumea vastă a divinităţilor luciferice. Dar conştienţa clarvăzătoare, când nu atinsese cea mai înaltă treaptă, dispărea în întuneric, în timp ce Hristos, în gloria sa, se apropia de Pământ; entitatea luciferică dispărea. Numai cei mai avansaţi iniţiaii mai puteau coborî spre zeii luciferici. Trebuia să li se spună celorlalţi oameni: dacă veţi coborî lipsiţi de maturitate şi de o suficientă purificare, entităţile luciferice vă vor apărea doar ca demoni sălbatici în caricatura lor, vă vor conduce spre tot ce este mai rău în facultăţile voastre degradate... Dar problema este că, după ce principiul hristic a hristificat o perioadă sufletul, omului văzător îi apare mai întâi tot lumea luciferică. Dacă Hristos a acţionat în suflet un anumit timp, acest suflet, prin faptul că s-a impregnat de substanţa lui, devine prin această creştinare matur pentru a pătrunde din nou în domeniul entităţilor luciferice. Iniţiaţii rosicrucieni sunt primii care au realizat acest fapt. Ei s-au străduit să-l înţeleagă şi să îl contemple pe Hristos într-o astfel de formă în care el, ca Hristos mistic, pătrunde şi în sufletele lor, trăieşte în ei încât, aşa-zicând, ei sunt tari în propriul lor interior prin această substanţă a lui Hristos; şi această substanţă este în ei pavăza şi arma împotriva oricăror adversităţi. Această substanţă hristică devine astfel în ei o nouă lumină care îi străluminează interior, o lumină astrală interioară. Vieţuirea istorică a lui Hristos în adevărul ei străluminează trăirile sufletului nostru, încât noi devenim în stare să pătrundem din nou în sfera lui Lucifer“.

Această intrare în sfera lui Lucifer este în raport cu transformarea corpului astral, datorită impulsului dat Eului omului de către Hristos. Pentru Eurile care nu au primit în ele impulsul lui Hristos, oprirea în sfera lui Lucifer este periculoasă. Dar cel ce îşi pătrunde inima cu forţa sacrificiului din iubire, proprie fiinţei lui Hristos, nu este biruit de pericolele ameninţătoare din sfera lui Lucifer. Dimpotrivă, prin victoria sa, el cucereşte comori de înţelepciune. Rudolf Steiner descrie – în aceeaşi conferinţă – ce poate să câştige în sfera lui Lucifer iniţiatul rosicrucian. El spune: „Ce rezultat au pentru iniţiaţii rosicrucieni actuali aceste pătrunderi în lumile luciferice? Dacă sentimentul este plin de căldură şi de entuziasm pentru divin, dacă este hristificat, atunci celelalte facultăţi spirituale prin care înţelegem şi concepem lumea, prin care o cuprindem şi o percepem vor fi străluminate, pătrunse de forţă şi străbătute prin principiul luciferic. Aşa se înalţă iniţiatul rosicrucian la cunoaşterea principiului luciferic. Prin această experienţă, calităţile sale spirituale sunt ascuţite, perfecţionate prin iniţiere, aşa încât el nu va mai simţi pe Hristos doar mistic în sufletul său; el va putea povesti cine este Hristos, îl va putea cuprinde în tablouri ideatice, în tablouri spirituale, nu doar să-l vieţuiască obscur, ci avându-l înaintea lui ca o făptură a lumii exterioare, a lumii senzoriale exterioare în contururi concrete. A-l resimţi pe Hristos ca substanţă sufletească este posibil prin faptul că omul îşi îndreaptă privirea spre făptura lui Hristos, aşa cum ne-o arată Evangheliile. Dar a-l descrie pe Hristos, a-l înţelege aşa cum înţelegi celelalte manifestări şi vieţuiri ale lumii, şi prin aceasta a-i remarca mai întâi măreţia, însemnătatea sa pentru lume, cauzalitatea sa în evoluţia cosmică, acest lucru nu este posibil decât dacă iniţiatul mistic creştin se ridică mai departe la cunoaşterea sferei lui Lucifer“.

Deci iniţiatul rosicrucian are nevoie să cunoască sfera lui Lucifer pentru a-şi continua evoluţia sa. De aceea şi Maria spune (spre sfârşitul discuţiei cu Capesius) în imperiul lui Lucifer:

„Eu ştiu că-n sferele-acestea spirituale
Nu-nveţi prin cuvânt, ci prin contemplare.
Ce văd 'n-această clipă eu,
Prin faptul că mi-ai apărut,
O să s-arate-n sufletul meu ca progres
În discipolatul meu spiritual“.

O cunoaştere decisivă, pe care Maria a dobândit-o în împărăţia lui Lucifer, o exprimă în cuvintele:

„Iar dacă sufletul omului priveşte-n imagini
Acele ţeluri cosmice la care aspiră Lucifer
Şi le confruntă cu ce vor Puterile
Ce-l au ca adversar al ţelurilor lor,
El poate şti atunci că îl distruge
Prin biruinţele repurtate-asupra sa însuşi“.

Prin viziunea asupra scopurilor Potrivnicului, omul stimulat de impulsul lui Hristos devine conştient de ţelurile omenirii; el vede că Eul său obişnuit este legat de scopurile lui Lucifer care se luptă şi se opune ţelurilor lui Hristos – şi astfel el recunoaşte că, învingându-se pe el însuşi, poate să îl învingă pe Lucifer în sine însuşi.

Capesius se află într-o stare ce poate fi înţeleasă prin următoarele cuvinte ale lui Rudolf Steiner: „Întocmai cum transporţi în perioadele ulterioare ale vieţii amintirile perioadelor anterioare, tot astfel trebuie transportat din planul fizic în planul spiritual tot ceea ce ai întărit şi consolidat în suflet. Trebuie deci să intri în lumea spirituală cu un suflet care îşi aminteşte de lumea fizică. Şi atunci trebuie să suporţi ceva precis. Ceea ce trebuie să suporţi în acel moment poate fi descris astfel: presupuneţi că poate apărea în viaţa dumneavoastră pământească obişnuită un moment în care întreaga dumneavoastră percepţie ar înceta. Nu veţi mai vedea şi nu veţi mai auzi nimic, nu veţi mai gândi la nimic nou, nu veţi mai simţi şi nici nu veţi mai voi nimic. Întregul fel de viaţă de până acum încetează şi nu aţi şti decât despre cele ce vă puteţi aminti. Vă aflaţi chiar în această stare atunci când, cu conştienta dumneavoastră clarvăzătoare, vă înălţaţi în lumea spirituală. Acolo nu există nimic ce aţi putea presimţi la început ca ceva nou. Înţelegeţi numai din amintirile dumneavoastră. Sufletul se vieţuieşte astfel încât poate să spună despre sine: Acum tu nu mai eşti decât ceea ce ai devenit; existenţa ta este alcătuită din ceea ce ai fost; prezentul şi viitorul nu au la început nici un sens pentru tine, ce eşti constă în ce ai fost. Este ceva care uneori este uşor de exprimat; dar a te contempla doar ca amintire, fără să poţi vieţui prezentul, a vorbi despre ce eşti ca despre ceva ce ai fost constituie o vieţuire plină de semnificatie. Dacă omul face această experientă, dacă sufletul clarvăzător ajunge la ea, abia atunci poate el să înţeleagă corect făptura al cărei nume a fost atât de des pronuntat acum, Lucifer. Fiindcă, în domeniul spiritului, sufletul omenesc se vieţuieşte resimţind la un moment dat: tu nu eşti decât ce ai fost. În ordinea cosmică, Lucifer este o fiinţă care a ajuns să fie doar făptura ce a fost, să fie doar ceea ce i-au dat sufletului lui Lucifer epocile pământeşti dispărute, ceea ce i-au adus sufletului său epocile cosmice dispărute... Însuşi sufletul uman, când se înalţă în aceste lumi spirituale, vieţuieşte un moment în care el nu este decât ce a fost, un moment în care se află în faţa neantului, în care nu este decât un punct în Univers şi nu se resimte decât ca un punct“ (Ciclul 29*, Conferinta VI, p. 8).

* Tainele pragului, GA 147

Capesius vieţuieşte atât de intens această stare încât este în pericolul de a nu se mai putea desprinde din ea. Viaţa pe care a trăit-o până acum i se pare un vis. Cuvintele Mariei îl ajută, cu toate că îl fac să sufere. Dat fiind că Maria a dezvoltat deja puternic forţele Eului superior, ea are puterea să trezească în Capesius conştienţa acestui Eu superior. Ea îi aminteşte lui Capesius de forţele pe care omul le datorează întrupării pământeşti. Capesius însă îşi resimte corpul pământesc ca pe o închisoare. Viaţa în corpul pământesc este înfricoşătoare pentru el, îi este frică de ea. Maria îi aminteşte că trupul pământesc îi dă omului posibilitatea să creeze germenii care vor înflori şi vor rodi într-o zi în devenirea cosmică, şi că prin intermediul trupului el resimte forţa către Eul fiinţial. Cuvintele Mariei în legătură cu Eul fiinţal acţionează asupra lui Capesius – care se află sub vraja lui Lucifer – ca un foc ce arde dureros. În ciclul Despre iniţiere..., Rudolf Steiner arată că aici nu se vorbeşte doar simbolic despre durere arzătoare. El spune: „Când se spune că avariţia sau invidia sau ura «ard», o asemenea exprimare conţine ceva ce poate fi considerat printre numeroasele şi minunatele taine ale activităţii creatoare în limbaj, ceva prin care luminează în conştienţa omenească elementară primitivă ceea ce există în realitatea sa abia în lumile superioare. Căci fiecare ştie că atunci când vorbeşte despre «ura arzătoare» nu se gândeşte la o arsură analoagă celei a focului din lumea naturală; el ştie că îi transpune sensul, că vorbeşte în «sens figurat» şi că nu i-ar ajuta în nici un fel dacă ar vrea să explice lucruri şi fenomene din natură făcând apel la reprezentări morale. Dar de îndată ce se vorbeşte despre evenimente din lumea spirituală, când foloseşti aceste expresii nu mai vorbeşti în acelaşi sens simbolic sau prin asemanări sonore. Vă pot aminti că în drama Păzitorul Pragului este folosită de două ori expresia că anumite stări sufleteşti, anumite sentimenie, dorinţe, «ard» în lumile superioare. Nu este aici vorba de un simbol, ci de ceva absolut real, adevărat, spiritual adevărat“ (Conferinţa III).

Capesius nu are forţele necesare pentru a se opune lui Lucifer. Maria, pentru că a dezvoltat deja la un grad înalt forţele care îi lipsesc lui Capesius, poate – prin prezenţa sa – să îl facă să devină conştient de ceea ce îi lipseşte lui şi să suscite în el dezvoltarea forţelor care îi lipsesc. Rudolf Steiner a arătat că atunci când, în lumea suprasensibilă, eşti lipsit de anumite calităţi, eşti condus spre fiinţe în care aceste calităţi s-au dezvoltat perfect. În conferinţa citată mai sus, el spune: „Să presupunem că un om ajunge în lumile suprasensibile, fie prin faptul că a trecut prin primele trepte ale inţierii şi prin aceasta pătrunde în lumile superioare, fie pentru că trece prin poarta morţii şi intră în felul acesta în lumile superioare. Să presupunem că acest om ar fi adus cu sine din lumea senzorială – pentru că este vorba de ceva ce face parte din însuşirile sale – o anumită imperfecţiune sau ceva ce a comis el în lumea fizică şi este o amintire care îl roade în lumile spirituale. Pentru a face această observaţie, nu este atât de important pentru clarvăzător să privească în interiorul sufletului acestui om, ci să îi privească anturajul. De ce? Pentru că un astfel de conţinut sufletesc, o astfel de însuşire în suflet, care a fost adusă cu sine ca o imperfecţiune, ca o deficienţă morală, produce ceva real, ceva evident. Acest defect îl conduce, îl îndrumă pe om într-un anume loc din lumea spirituală. În ce loc? Într-un loc în care se află o fiinţă care posedă într-un grad perfect ceea ce el nu posedă decât într-un grad imperfect. Acest defect moral, conştienţa insuficienţei unei capacităţi produce deci ceva real; acest lucru îl duce pe cel în cauză în locul unde are în faţă o fiinţă care posedă într-un mod perfect ceea ce el are imperfect. Eşti astfel condamnat, prin faptul că te afli în faţa acestei fiinţe, să o contempli continuu. În lumile suprasensibile, procese reale – nu ceea ce numim dorinţă în aparenţa senzorială – îl conduc pe om în vecinătatea entităţilor care posedă tot ceea ce îi lipseşte lui şi care îi arată continuu ceea ce îi lipseşte. Când clarvăzătorul observă ce fel de fiinţe se află în vecinătatea unui om, el ştie printr-o observaţie obiectivă ce îi lipseşte acestui om, ce nu are. Condamnarea de a privi continuu în vecinătate stă acolo – am putea spune – ca un permanent reproş şi acest reproş, care se află exterior, acţionează în aşa fel încât în acea fiinţă se iveşte ceea ce în lumea suprasensibilă am putea numi, ca o dorinţă arzătoare, dorinţa de a deveni altfel; şi acest fapt generează activitatea, forţa de a lucra în adevăr asupra ta pentru a suprima imperfecţiunea sau greşeala“.

Acesta este modul în care Capesius află de la Maria ce îi lipseşte lui şi cum trebuie să se transforme pentru a se dezvolta într-o manieră corectă. Nu trebuie însă să credem că, în lumea suprasensibilă, omul ar fi constrâns prin astfel de modele să se dezvolte într-un anumit fel. Rudolf Steiner se opune acestui mod de a înţelege lucrurile, prin cuvintele: „S-ar putea spune cu uşurinţă: Dacă ar fi aşa, atunci omul s-ar afla în lumile spirituale complet neliber, s-ar afla în faţa lumii exterioare şi ar fi obligat să lucreze asupra sa aşa cum îi dictează această lume exterioară. Dar dacă observi cu atenţie în lumile suprasenzoriale, vei constata că: o fiinţă resimte reproşul şi începe să lucreze în sensul perfecţionării ei; altă fiinţă se apără, refuză să imite ceea ce se află în faţa ei ca un reproş. Acest refuz acţionează însă în lumile suprasensibile cu totul diferit decât în existenţa sensibilă. Când o fiinţă refuză să se perfecţioneze, ea este respinsă şi constrânsă să meargă spre cu totul alte lumi, care îi sunt cu totul neobişnuite, în care nu se recunoaşte, în care îi lipsesc condiţiile de viaţă, adică se condamnă la un fel de proces de autodistrugere“.

Prin prezenţa Mariei, Capesius resimte puternic reproşul, ca pe o suferinţă. Dar el nu îl respinge într-un mod care să îl îndepărteze de modelul ei. Mai mult, el aşteaptă de la Maria ajutor, pe baza datoriei karmice pe care ea o are faţă de el. Nu vede însă clar cum îl va ajuta. Crede că ea va face acest lucru slujindu-l pe Lucifer. Maria însă priveşte obligaţia karmică drept ceva sfânt pentru ea. Împlinirea datoriei sale karmice, în sensul voinţei ei hristificate, nu este o datorie exterioară, ci cea mai intimă dorinţă. Cele mai nimerite sunt de aceea cuvintele lui Capesius: „Tu vrei desigur să-ţi împlineşti datoria“, şi el adaugă cu o anumită justificare: „Dar poţi s-o faci doar dacă Lucifer te-ajută“; fiindcă Lucifer, prin însăşi opoziţia sa, trebuie să slujească Puterilor divine.

De datoria sa, Maria a devenit conştientă într-o viziune retrospectivă a unei vieţi pământeşti anterioare, aşa cum mi se înfăţişează în Încercarea sufletului. Maria spune acolo, în finalul dramei:

„Am văzut, în trupurile lor pământeşti de odinioară,
Sufletul lui Johannes întorcându-se de la tatăl lui,
Şi am văzut puterile care m-au împins pe mine însămi
Să-nstrăinez pe fiu de inima tatălui.
Azi, tatăl stă în faţa mea, prevenindu-mă
Asupra datoriei vechi a vieţii...
Dacă sufletul meu rămâne credincios luminii
Pe care i-o dăruie puterile spiritului,
El îşi va crea forţe prin serviciile pe care
Le poate aduce lui Capesius
În asprul lui pelerinaj pământesc.
Cu puterile astfel dobândite,
El va contempla sigur steaua lui Johannes,
Chiar când acesta, abătut de cătuşele dorintei,
Nu străbate calea inundată de lumină“.

Maria ştie cum poate dezlega nodul destinului care o leagă de Capesius şi Johannes. Ea cunoaşte forţele care rup vraja lui Lucifer şi ştie şi cum pot fi conduse aceste forţe într-un mod salvator. Întoarsă spre Lucifer, ea a spus în ultimul tablou al dramei precedente:

„Există-n fiinţa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Şi ele se deschid când vechi greşeli ale vieţii,
Cu care omul s-a-ncărcat inconştient,
Sunt contemplate-n spirit în vieţi pămănteşti ulterioare,
Şi când, prin liberă voinţă de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viaţă
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărată-a omului.
Puterile destinului au vrut să-mi dăruie
Privirea care vede epoci vechi;
Mi-au fost date şi semnele
Care mă-nvaţă să-mi îndrum voinţa de jertfă
Încât să înflorească salvarea acelor suflete-omeneşti
Ale căror fire de viaţă vor trebui mereu
Să se unească cu-ale mele în devenirea Pământului“.

Este vorba în primul rând de a activa izvoarele de iubire existente în fiinţa umană, la care izvoare Lucifer nu are acces. Sunt izvoarele iubirii ce ajută dezinteresat, care se nasc în om datorită impulsului lui Hristos. Forţele acestei iubiri nu ajung la o deplină eficienţă decât dacă sunt conduse în modul corespunzător lor. Chiar ordinea acestor acţiuni impulsionate prin aceste forţe este importantă. Pentru a deznoda un nod al destinului se cere mai înainte de orice să suporti bucuros suferinţele impuse de destin şi să-ţi achiţi obligaţiile de destin. Acceptarea voluntară a durerilor impuse de destin se exprimă în aceste cuvinte ale Mariei:

„'n-acele dureri pe care a trebuit să le port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte“.

Maria ştie că forţele prin care vrea să îl ajute pe Johannes nu vor fi forţe libere decât în măsura în care îşi va îndeplini obligaţiile de destin faţă de Capesius. Ea a început să-l ajute pe Capesius prin discuţia pe care a avut-o cu el în împărăţia lui Lucifer. Astfel este deschis drumul pentru a-l ajuta pe Johannes în împărăţia lui Lucifer. Dar nu-l va putea ajuta în continuare decât după ce îl va fi ajutat şi mai mult pe Capesius. În faţa ei apare acum Lucifer, ca stăpân al domeniului în care ea tocmai se întâlnise cu Capesius. În legătură cu modul în care se întâlnesc fiintele spirituale în lumea suprasensibilă, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „În această lume spirituală găsim ceea ce în lumea fizic-senzorială avem doar ca imagini de umbră, ca imagini de gânduri, adică găsim substanţa de gânduri din care sunt formate fiinţele în interiorul cărora suntem cufundaţi. Aşa cum fiinţele senzorial-fizice sunt alcătuite din carne şi sânge, aceste fiinţe din lumea spirituală sunt făcute din substanţa gândirii; sunt gânduri, pure gânduri, însă gânduri vii cu fiinţialitate interioară, ele sunt fiinţe-gând vii. De aceea, aceste fiinţe-gând vii în interiorul cărora trăieşti nu pot înfăptui acte, aşa cum înfăptuiesc mâinile fizice. Actele pe care le înfăptuiesc fiinţele ce provoacă raporturile unei fiinţe cu alta în lumea spirituală nu pot fi comparate decât cu ceea ce în lumea senzorială este ca o copie slabă, şi anume: întruparea gândurilor în vorbire. Trăieşti în lumea spirituală, vieţuieşti fiinţe-gând vii, şi tot ceea ce ele fac, ceea ce sunt, modul cum acţionează unele asupra altora, toate acestea formează un dialog între spirite. Un spirit vorbeşte celuilalt şi în această ţară a spiritelor se vorbeşte un limbaj din gânduri! Dar acest limbaj de gânduri nu este un simplu limbaj, ci este – în totalitatea sa – şi ceea ce reprezintă faptele lumii spirituale. În timp ce aceste fiinţe vorbesc, ele acţionează, făptuiesc. Deci, dacă ai trecut Pragul lumii spirituale, vieţuieşti într-o lume în care gândurile sunt fiinţe, în care fiinţele sunt gânduri; dar, ca fiinţe, sunt infinit mai reale decât omul din carne şi sânge în lumea senzorială. Simţi că trăieşti într-o lume în care activitatea constă în dialoguri spirituale, în care cuvintele se deplasează de aici dincolo şi unde, dacă s-a rostit un cuvânt, el se înfăptuieşte. De aceea, pentru a caracteriza aceste lumi spirituale şi evenimentele care se petrec acolo, trebuie spus ceea ce este rostit în tabloul trei din Păzitorul Pragului: «Cuvintele, în locul ăsta-s fapte, şi alte fapte trebuie să le urmeze». Această convorbire a spiritelor, care în acelaşi timp este fapta aceloraşi spirite, a fost privită totdeauna de cunoaşterea ocultă şi percepută din toate timpurile de iniţiaţi ca acţionând pentru salvarea omenirii. O expresie caracteristică o numea: Cuvântul cosmic“ (Conferinţa IV, p. 11).

Toate manifestările Cuvântului cosmic divin răsună împreună armonios. Anumite fiinţe-gând vii s-au despărţit de această armonie împreună cu Lucifer şi ele au format sub conducerea lui un domeniu propriu: Tot ceea ce se separă prin egoism de armonia divină cade sub stăpânirea lui Lucifer. Astfel, Lucifer, ca putere cosmică, se opune sferei Cuvântului divin. La început s-ar părea că este imposibil ca o fiinţă umană individuală să poată rezista lui Lucifer în sfera acestuia. Totuşi, în ce o priveşte pe Maria, Lucifer ştie că ea poate să-i dăuneze. El vede că, în Maria, forţa Cuvântului cosmic divin a început să acţioneze ca forţă a lui Hristos. El ştie deci că ea poate să rostească, în sfera lui, cuvinte care îi pot face rău. El încearcă să o împiedice, spunându-i:

„Dar cât te afli-n faţa tronului meu,
Îţi poruncesc să nu rosteşti nici un cuvânt
Despre Johannes.
Aici, un astfel de cuvânt m-ar arde.
Cuvintele, în locul ăsta-s fapte,
Şi alte fapte trebuie să le urmeze“.

Prin aceste cuvinte, partea din fiinţa Mariei care se află încă sub dominaţia lui Lucifer este puternic activată, în scopul de a împiedica astfel ca forţa lui Hristos să stăpânească în ea. În ea începe o luptă între puterea cosmică a lui Lucifer şi forţa care, în unire cu Cuvântul cosmic divin, vrea să acţioneze în Eul ei. Atunci îi vine în ajutor Benedictus, ca luptător pentru Cuvântul cosmic divin. Cuvintele sale resping cu o forţă magică cuvintele lui Lucifer şi întăresc în Maria forţele la al căror izvor Lucifer nu poate ajunge. Benedictus reaminteşte că deja este înfăptuit ceea ce îl învinge pe Lucifer. Lucifer este biruit pentru omenire prin fapta lui Hristos. Deci, Maria, în domeniul destinului ei, a înfăptuit deja ceva ce îl învinge pe Lucifer. Ea a recunoscut datoria spirituală cea mai înaltă şi este hotărâtă să o împlinească. În faptul că vrea să împlinească datoria ei spirituală din impulsul cel mai lăuntric se vede acţiunea forţei lui Hristos.

Această forţă trece dincolo de împlinirea datoriei, trece într-un legământ grav şi sacru pe care Maria îl poartă în sufletul ei.

După ce Benedictus a respins cuvintele magice ale lui Lucifer, Maria poate rosti în domeniul lui Lucifer ceva ce se opune voinţei acestuia. Ea vrea ca Johannes să apară împreună cu Dublul său în faţa lui Lucifer, iar Lucifer să îi ofere Dublului ceea ce îi este necesar pentru a păşi pe căile spirituale pe care îl va conduce în viitor Maria. În ce priveşte Dublul, Rudolf Steiner spune următoarele în ciclul Orientul în lumina Occidentului:

„Prima experienţă care intervine prin corpul astral, deci ca urmare a meditaţiei, a concentrării ş.a.m.d., ar putea fi exprimată ca o vieţuire de sentiment, de simţire, ca o vieţuire pe care, dacă am vrea să o descriem, am putea cel mai bine s-o numim: o scindare deplin conştienţă a personalităţii... Simţi că eşti în corpul tău fizic, dar nu concrescut cu el; nu eşti una cu el. Această eliberare interioară, acest sentiment interior de a exista ca o a doua personalitate, care s-a separat din prima, este întâia mare vieţuire pe drumul perceperii clarvăzătoare a lumii... O altă experienţă este faptul că a doua personalitate, care este ascunsă în prima, dobândeşte încetul cu încetul capacitatea de a ieşi realmente spiritual-sufletesc din această primă personalitate. Această vieţuire este deja evidentă atunci când omul, adesea chiar pentru un timp foarte scurt, face experienţa de a se vedea pe sine însuşi ca şi când ar avea în faţă Dublul său. Cea de a doua experienţă are, desigur, o importanţă mult mai mare decât prima... Ce suntem noi atunci când ne aflăm acolo, afară, când stăm în faţa noastră înşine? Suntem ceea ce am devenit în cursul evoluţiei cosmice trecând dintr-o viaţă în alta. Atâta timp cât, de dimineaţă până seara, suntem intraţi în corpul nostru fizic, ceea ce am dezorganizat noi înşine din întrupare în întrupare pe parcursul vieţilor noastre pământeşti este corectat de creatorii divini ai templului corpului nostru fizic; acum însă, când ieşim din el, corpul nostru eteric şi corpul nostru astral au ceea ce au câştigat din viaţă în viaţă, fără corecţie; acum ele arată aşa cum trebuie să arate după tot ce au făcut ele însele din ele. Dacă omul iese din corpul său fizic fără o pregătire suficientă, el nu este o fiinţă de o formă mai elevată, mai nobilă, mai pură decât cea pe care o are în corpul fizic, ci o fiintă cu toate imperfecţiunile cu care s-a încărcat karma sa. Acestea toate rămân invizibile cât timp templul corpului nostru adăposteşte corpul nostru eteric, corpul nostru astral şi Eul nostru. Ele devin vizibile în momentul în care, cu mădularele superioare ale fiinţialităţii noastre, noi ieşim din corpul nostru fizic. Atunci apar în faţa ochilor noştri – dacă în acelaşi timp am devenit clarvăzători – toate înclinaţiile şi pasiunile pe care încă le mai avem din ceea ce am fost în vieţile pământeşti anterioare. Percepi în sfârşit că în cursul viitoarei epoci pământeşti mai ai încă multe de străbătut; vei face un lucru sau altul, vei împlini una sau alta. Pentru multe lucruri pe care le vei înfăptui există deja înclinaţiile, instinctele, pasiunile: le-ai format în întrupările anterioare. Tot ceea ce omul este în stare să înfăptuiască în lume, un lucru sau altul, tot ce este dator faţă de unii sau alţii, ceea ce are de achitat în viitor faţă de unii sau de alţii, toate acestea sunt încorporate în corpul astral şi corpul eteric atunci când el iese din corpul fizic“ (Conferinţa II).

Lucifer nu poate să împiedice ca Johannes, la cuvintele Mariei, să apară în faţa sa împreună cu Dublul său. Atunci se vede că Johannes, datorită forţei purificatoare a gândirii, şi-a transformat Dublul. În Dublu s-a dezvoltat ceva care se ridică deasupra sferei de dominaţie a lui Lucifer. Această parte din fiinţa Dublului este în acord cu forţele Sinei superioare care acţionează în Maria. Prin faptul că fiinţa lui Johannes se manifestă în Dublu, vedem că însuşi Johannes a purificat o parte din fiinţa sa şi s-a înălţat deasupra domeniului în care stăpâneşte Lucifer. Partea fiinţei sale purificată de gândirea pură pretinde acum să stăpânească toată fiinţa lui Johannes, deci şi partea care se mai află încă sub dominaţia lui Lucifer. Următoarele cuvinte pe care Dublul le adresează lui Lucifer o arată:

„…Johannes trebuia,
În viaţă, să stea departe de Maria.
S-a dăruit atunci gândirii riguroase;
Şi asta are forţe care purifică sufletele.
Ce s-a vărsat din puritatea gândurilor sale
A curs şi-n mine. Am fost transformat;
Îi simt şi-n mine puritatea.
El n-are de ce să se teamă de mine,
Dacă acum se simte atras de Maria.
Dar el aparţine încă sferelor tale.
În ceasul ăsta, eu ţi-l cer 'napoi.
Acum, el va putea să-mi vieţuiască fiinţa,
Chiar dacă nu tu stabileşti sensul“.

Acea parte din fiinţa lui Johannes purificată prin gândire pură nu este încă atât de puternică încât să rezulte cu certitudine că ar putea opune oricând rezistenţă forţelor care acţionează în sânge şi sunt sub puterea lui Lucifer. Rămâne pericolul ca gândirea pură să slujească instinctele impure şi astfel binele să fie transformat în rău. Acest lucru ar fi deosebit de funest pentru Johannes fiindcă, prin aceasta, ştiinţa spiritului elaborată de el ar cădea şi ea în mâinile lui Lucifer. Lucifer încearcă să redobândească întreaga putere asupra lui Johannes. Acest fapt reiese din cuvintele pe care le adresează Dublului:

„Eu trebuie să te transform acum...
De mult deja am pregătit
Ce-acuma o s-apară-n tine desluşit.
Vei apărea în viitor ca altul.
Johannes n-o s-o mai iubească pe Maria
Aşa cum o iubea cândva.
Dar va iubi cu pasiunea, cu toată forţa
Cu care a iubit-o pe ea“.

Cuvintele pe care le rosteşte în continuare Benedictus arată în ce situaţie se află Johannes. Inima lui este aproape de a se supune spiritului. Dacă reuşeşte asta, el se poate elibera de Lucifer şi poate să smulgă fapta sa de cunoaştere de sub influenţa acestuia. Dar dacă iubirea pe care Johannes i-a dat-o până acum Mariei se va transforma în acea pasiune de care Lucifer are nevoie în scopurile sale, atunci Johannes ar trebui, pornind din lumile spirituale, să schimbe în rău binele pe care l-a putut realiza prin fapta sa de cunoaştere. La întrebarea Mariei, dacă mai există posibilitatea salvării, dacă mai există vreo speranţă ca Johannes să nu cadă în stăpânirea puterilor luciferice, Benedictus răspunde:

„Aşa ar trebui să fie doar dacă toate forţele
Rămân aşa cum s-au rânduit până-acum.
Dar dacă în momentul propice tu faci
Să acţioneze-n sufletul tău sacrul legământ,
Va trebui ca ele-n viitor să-şi schimbe cursul“.

Conform constelaţiei de forţe calculabile, Johannes ar fi trebuit să cadă sub stăpânirea lui Lucifer, pentru că acesta dispune de forţe cosmice în faţa cărora forţa unui singur om pare să fie infim de mică. Omul care nu poate conta decât pe el însuşi ar fi pierdut dacă nu i-ar veni în ajutor forţe divine. Maria spune că, începând cu ispita luciferică, sufletele omeneşti sunt locul în care Lucifer luptă cu zeii. O astfel de luptă este înfăţişată aici. Prin cuvintele magice ale lui Lucifer, Theodora este chemată în domeniul lui, iar Dublul lui Johannes este transformat în aşa fel încât acum Johannes ar trebui să îşi pună întreaga sa gândire în slujba lui Lucifer, dacă n-ar avea de partea lui un ajutor care depăşeşte puterile sale individuale. În sensul ajutorului divin, Benedictus cheamă în Maria forţa care, ca forţă a Eului superior, este expresie a Cuvântului cosmic divin sau a lui Hristos. Prin Maria, în faţa lui Johannes se arată ceea ce corespunde Eului său superior, pentru ca acesta să se trezească în el şi să reţină impulsul de a împlini ceea ce exprimă Maria prin legământul ei.

Temelia acestui fapt a fost pusă prin intrarea biruitoare a lui Hristos în împărăţia lui Lucifer, la începutul erei noastre. Atunci a fost spus oamenilor: „Dacă rămâneţi în Cuvântul meu (deci în Cuvântul divin creator umplut cu forţa iubirii), veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va face liberi“. Impulsul voinţei ce acţionează din iubirea dezinteresată, care a pătruns cândva în Eul omului dominat de Lucifer, a dus la faptul că, în prezent, un gânditor îndrăzneţ (Johannes) poate să dezlege în aşa fel ştiinţa de darurile lui Lucifer, „încât ea să se dedice zeilor umani“.

Impulsul de cunoaştere al omului este, la obârşia sa, unul dintre impulsurile egoiste ale Sineităţii dominate de Lucifer. Prin gândirea pură, strădania de cunoaştere este purificată până la dezinteresare, înălţându-se astfel deasupra domeniului lui Lucifer. În această situaţie, omul se poate opune lui Lucifer, dacă poartă în sine forţa cuvintelor cu care Maria îl combate pe Lucifer, atunci când îi spune:

„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viaţă
Puterii de-a ţine mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaştere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Şi astfel, gândind, să 'nalţe zeilor fructele cunoaşterii.
Cunoaşterea va fi pentru mine un sacerdoţiu“.

Cuvintele Mariei, rostite chiar în locul unde cuvintele sunt fapte, au putere să se imprime în fiinţa lui Johannes astfel încât transformarea Dublului de către Lucifer să eşueze, iar Johannes însuşi să poată dobândi puterea de a se opune influenţei lui Lucifer. După ce forţele cosmice luciferice vor fi astfel respinse prin forţele divine cosmice, Johannes va putea decide singur asupra direcţiei de evoluţie pe care vrea să o urmeze.

Pentru el sunt acum potrivite cuvintele spuse de Rudolf Steiner în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?:

„Al doilea Păzitor al Pragului se apropie acum de acest suflet eliberat de  toate legăturile senzoriale şi spune oarecum următoarele: Tu te-ai eliberat de lumea simţurilor. Ai dobândit dreptul de cetăţean al lumii suprasensibile. De aici înainte vei putea acţiona din această lume. În ce te priveşte, tu nu mai ai nevoie de corporalitatea ta fizică, sub forma ei actuală. Dacă ai fi vrut numai să cucereşti facultatea de a locui în această lume suprasensibilă, nu ai mai avea nevoie să te întorci în lumea senzorială. Dar acum, priveşte-mă. Vezi cât de nemăsurat de sus stau eu deasupra a tot ceea ce ai făcut tu din tine până acum. Tu ai ajuns pe treapta actuală a perfecţiunii tale prin facultăţile pe care le-ai putut dezvolta în lumea simţurilor, atâta timp cât ai fost în ea. Dar acum pentru tine trebuie să înceapă un timp în care puterile tale eliberate să lucreze mai departe pentru această lume senzorială. Până acum n-ai făcut decât să te mântuieşti pe tine; acum, ca un eliberator, poţi contribui la eliberarea tuturor semenilor tăi din lumea senzorială... Dacă te-ai despărţi de ei, ai folosi rău forţele pe care le-ai putut dezvolta numai în comuniune cu ei“. Johannes se află în această etapă de evoluţie în care poate folosi rău facultăţile sale suprasenzoriale. El se află în faţa unor hotărâri grele în consecinţe.

TABLOUL PATRU

În tabloul precedent am văzut cum progresele realizate în evoluţia spirituală a unui om (Maria) ajută şi înlesnesc evoluţia altor oameni. Acum vedem cum înfrângerea unui om (Johannes) poate împiedica şi îmbolnăvi o altă fiinţă. Tabloul începe în atmosfera unei fericiri paşnice şi sfârşeşte cu spaima dureroasă în faţa unui destin de neînţeles.

Îi vedem pe Theodora şi Strader în casa lor, în ziua aniversării a şapte ani de la căsătorie. Această zi trezeşte în amândoi amintirile vieţii lor trecute. Aruncând o privire în urmă, Strader spune: „Eram, spiritual, un om sărac când mi-ai venit alături şi mi-ai dat ce lumea-mi refuzase până-atunci“. Această frază ne aminteşte cuvintele din Predica de pe munte: „Fericiţi sunt cei săraci în spirit (cerşetori de spirit); căci ei vor găsi în Eul lor împărăţiile Cerului“. În legătură cu aceste cuvinte, Rudolf Steiner spune în ciclul Evanghelia după Matei:

„Să aruncăm o privire înapoi, în vechile timpuri: oamenii priveau înlăuntrul lumii spirituale; bogăţia acestei lumi li se oferea prin vechea clarvedere. Acum însă cei care, datorită progresului evoluţiei, nu mai pot vedea în lumile spirituale, au devenit săraci în spirit, cerşetori însetaţi de spirit. Dar prin faptul că Hristos a făcut public misterul, prin faptul că în Eu – chiar şi în Eul planului fizic – sensibil – pot curge forţele împărăţiei cereşti, şi cei care au pierdut vechea clarvedere, şi prin aceasta împărăţia lumii spirituale, pot să vieţuiască în ei spiritul şi să devină fericiţi, preafericiţi“ (Conferinţa IX). Chiar Eul care face din planul fizic propriul câmp de acţiune – cum era cazul lui Strader – poate găsi în el legătura cu spiritul viu. De altminteri, Strader spune mai târziu, în cursul discuţiei: „Era întâia dată când cunoşteam nemijlocit spiritul în sufletul meu“.

Strader îşi aminteşte de zadarnicele lui eforturi, de a „cerceta temeinic, în sensul ştiinţei riguroase, valorile vieţii şi ţelurile existenţei“. Fiinţa sa cea mai intimă a fost răscolită de experienţa clarvăzătoare a Theodorei. În cele din urmă el şi-a pierdut credinţa în raţiune şi în ştiinţă atunci când a putut vedea cum lucrase disciplina spirituală în Johannes. I s-a părut atunci că propria strădanie intelectuală este lipsită de perspectivă. A avut apoi o a doua întâlnire cu Theodora; din aceasta s-a dezvoltat prietenia lor. Theodora îşi dezvoltase pe atunci, la un nivel foarte înalt, sub îndrumarea lui Felix Balde, forţa de clarvedere. Ea a putut risipi toate îndoielile lui Strader. Atunci, el a „văzut ce este spiritul în adevăr“. Modul în care au acţionat asupra lui toate acestea este arătat în cuvintele sale: „Iar sufletu-mi care de-atâta timp privea doar bezne, privi lumina-adevărată“.

Mult timp, Strader nu s-a gândit că Theodora i-ar putea fi predestinată ca tovarăşă de viaţă. El avea nevoie de ajutorul şi de sfatul ei pentru dezvoltarea sa sufletesc-spirituală. Amintindu-şi de această perioadă, Theodora spune:

„Şi totuşi, cuvintele pe care-apoi
O inimă le-a revărsat în alta
Ne-au arătat îndată că nu putea să fie altfel.
Adesea inimile trebuie să prevadă destinul“.

Când întrebările pornesc din inimă şi când inima trebuie să le răspundă, atunci o discuţie poate fi condusă de forţele subconştiente în care domneşte destinul. În legătură cu acţiunea acestor forte, Rudolf Steiner spune în ciclul Moarte pământească şi viaţă cosmică:

„Ceea ce noi numim destin este un lucru foarte complicat. Destinul nostru pare să se apropie de noi în aşa fel că evenimentele sale ne împing din spate. Să luăm un caz eclatant, un caz pe care mulţi oameni îl cunosc: să presupunem că cineva face cunoştinţă cu o altă persoană care ajunge apoi prietenul său în viaţă, sau soţul său, sau soţia sa. Acest eveniment este înţeles de supraconştientul obişnuit ca şi cum ne-ar fi fost împins în faţă, ca şi când noi n-am fi făcut nimic pentru ca persoana respectivă să intre în sfera vieţii noastre. Nu ăsta este însă adevărul. Adevărul este cu totul altul. Din momentul în care intrăm prin naştere în existenţă – mai mult, din momentul când începem să spunem despre noi înşine «Eu» – noi schiţăm, cu ajutorul acelei forţe care sălăşluieşte în subconştient, şi pe care tocmai am arătat-o, schiţăm în aşa fel drumul vieţii noastre încât el întretaie într-un anumit moment drumul celuilalt. Oamenii nu remarcă lucrurile minunate care ar apărea dacă ar observa un anumit drum de viaţă – să zicem al unui om care, de pildă, se logodeşte la un moment dat. Dacă i-am urmări viaţa, cum a evoluat ea în copilărie şi tinereţe, din loc în loc, până când omul ajunge să se logodească cu celălalt, am găsi în curgerea acestei vieţi lucruri pline de sens. Am înţelege că persoana respectivă nu a ajuns aici întâmplător sau că ceva a împins-o pur şi simplu în faţă, ci că felul cum el a mers până aici, până l-a întâlnit pe celălalt, a fost plin de sens. Întreaga sa viaţă este condusă de o asemenea căutare. Întregul destin este o astfel de căutare. Ce-i drept, trebuie să ne reprezentăm că o astfel de căutare nu se desfăşoară ca o activitate dirijată de gândirea obişnuită. Aceasta din urmă se desfăşoară în linie dreaptă. Dar există ceva în subconştientul omului care se desfăşoară «plin de sens». Nu este deloc corect să se vorbească despre «inconştient»; ar trebui să se spună: supraconştient sau subconştient – fiindcă «inconştient» nu are sens decât în raport cu conştienţa obişnuită“.

Când dorinţele egoiste şi poftele amuţesc, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu Theodora şi Strader, inimile sunt cele care pot tălmăci, pot interpreta destinul cu mai multă siguranţă. Prin ei vedem că o comuniune întemeiată pe destin poate face ca evoluţia spirituală să progreseze puternic. Anumite transformări se pot produce neconştient, dar pot fi conştientizate apoi prin amintire, aşa cum spun cuvintele lui Strader:

„Şi când inima ta rosti cuvântul destinului,
S-au revărsat în mine valuri de viaţă
Pe care, atunci când erau, nu le puteam simţi,
Dar care mult mai târziu au urcat ca amintire
Din temeliile sufletului şi-apoi
Erau resimţite ca strălucire de lumină“.

Strader a putut astfel să cunoască nemijlocit spiritul în sufletul său; deşi această experienţă nu s-a repetat, ea a răspândit raze pline de lumină asupra întregii sale vieţi. Noua sa dispozitie faţă de lumea spirituală a fecundat şi munca sa în domeniul mecanicii, făcându-l apt pentru invenţia care a trezit speranţe, despre care s-a vorbit în primul tablou al dramei. Prin lumina care izvora din Theodora, în Strader s-au trezit forţele sufleteşti care s-ar fi pierdut dacă i-ar fi lipsit acest ajutor. El a dobândit o siguranţă de viaţă ce pare de neînvins. Viziunea pe care a avut-o Theodora i-a adus mai întâi cunoaşterea – atât de căutată de el – privind valorile vieţii şi scopurile existenţei, iar când revelaţia a încetat, Theodora a rămas pentru el o lumină sufletească constantă.

Încetarea revelaţiei spirituale a fost acceptată de Theodora cu calm, ca o hotărâre a destinului. Modul în care revelaţia părea că revine îi provoca însă o suferinţă mai puternică, fiindcă acum viziunea spirituală era legată de un sentiment de repulsie. În timpul unui efort spiritual deosebit, i-a apărut că Johannes Thomasius este cauza acestei vieţuiri neplăcute. Aflând aceasta, Strader îşi aminteşte cele spuse de Johannes Thomasius în faţa Alianţei miştilor, cu privire la Ahriman şi la sine însuşi. Dar acest lucru nu explică încă în ce măsură dificultăţile de dezvoltare ale lui Johannes Thomasius pot să exercite asupra Theodorei o astfel de influenţă. Întrebarea se ridică în legătură cu condiţiile de destin prealabile, care pot face aşa ceva. Johannes spune mai târziu, în faţa Păzitorului Pragului, că numai sângele său i-a putut da o viziune adevărată, corectă; într-o epocă de demult, sângele i-a arătat cine este tatăl şi cine sora credincioasă. El vorbeşte aici despre viaţa sa pământească anterioară, înfăţişată în drama precedentă – Încercarea sufletului – unde Capesius apare ca tatăl lui iar Theodora ca sora sa. Acolo, Capesius era vinovat de faptul că Theodora şi Thomasius (Cecilia şi Thomas, nota trad.) au fost obligaţi să crească despărţiţi unul de celălalt. Când s-au cunoscut apoi, ei nu ştiau că sunt frate şi soră şi se iubeau într-un mod care ar fi putut să ducă la o căsătorie incestuoasă, dacă părintii adoptivi nu i-ar fi făcut să cunoască, în momentul respectiv, adevărata situaţie şi să le dea explicaţii. Prin această intrare pe căi greşite – iubirea incestuoasă – s-au creat condiţiile preliminare care îi dau acum posibilitatea lui Lucifer să aprindă în Johannes focul unei iubiri pasionate pentru Theodora.

Întrucât, într-o viaţă anterioară, Capesius a fost responsabil de greşeala iubirii incestuoase, acum el este condamnat să asiste, în împărăţia lui Lucifer, la urmările determinate de vina sa. Eul său adevărat este trezit şi chemat de Maria în sfera lui Lucifer şi va trebui să facă efortul de a învinge consecinţele.

Cu privire la Johannes, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Dar Johannes Thomasius abia acum intră, ca să spunem aşa, în lumea spirituală obiectivă. De aceea el poate încă să aducă cu sine toate posibilităţile de eroare ale sufletului omenesc şi, înainte de toate, raportul său special faţă de Theodora. Acest raport trebuie înţeles, ca şi semnificaţia sa. S-ar putea spune: Johannes pătrunde în lumea superioară cu toată zgura Eului inferior. Dar el se află chiar în faţa lumii superioare; şi dacă aş vrea să descriu acest lucru cu o expresie de-a dreptul plată, aş spune: Johannes Thomasius se îndrăgosteşte de Theodora ocult. Deci anumite impulsuri din lumea fizică s-au introdus astfel în relaţia lui Johannes cu Theodora. Johannes ajunge – prin tot ce a trecut – la ceea ce este arătat în finalul dramei Păzitorul Pragului; la o vieţuire a Sinei obişnuite, care aparţine lumii fizice şi lumii elementare, şi pe care o duci cu tine atunci când treci prin lume ca om, şi la vieţuirea celeilalte Sine, pe care o întâlneşti când intri în lumea spirituală“.