|
(Tablourile III, IV)
Al treilea tablou al dramei se petrece în domeniul lui
Lucifer. În legătură cu domeniul lui Lucifer, Rudolf Steiner
spune, printre altele, în ciclul Orientul în
lumina Occiclentului, în conferinţa a VI-a:
„Dintr-o divinitate sufletesc-exterioară, Hristos a devenit o
divinitate sufletesc-interioară care va cuprinde din ce în ce mai
mult sufletele omeneşti, pe măsură ce acestea, prin vieţuirile lor
sufleteşti, se vor apropia tot mai mult de acest Hristos. Dar prin
faptul că tot ceea ce se petrece în lumea fizică exterioară este
o acţiune a spiritualului, tot aşa un efect al acestei hristificări a
sufletului apare evident pentru altă viaţă. Acest efect se arată la
început în Misterii şi el s-a revelat deja parţial
începând cu întemeierea Misteriilor occidentale ale
rosicrucienilor. Când, prin disciplina spirituală din vechile
Misterii, sufletul se interioriza şi cobora spre zeii inferiori, el
îl găsea pe Dionysos, care nu este decât un alt nume pentru
lumea vastă a divinităţilor luciferice. Dar conştienţa clarvăzătoare,
când nu atinsese cea mai înaltă treaptă, dispărea în
întuneric, în timp ce Hristos, în gloria sa, se
apropia de Pământ; entitatea luciferică dispărea. Numai cei mai
avansaţi iniţiaii mai puteau coborî spre zeii luciferici. Trebuia
să li se spună celorlalţi oameni: dacă veţi coborî lipsiţi de
maturitate şi de o suficientă purificare, entităţile luciferice vă vor
apărea doar ca demoni sălbatici în caricatura lor, vă vor conduce
spre tot ce este mai rău în facultăţile voastre degradate... Dar
problema este că, după ce principiul hristic a hristificat o perioadă
sufletul, omului văzător îi apare mai întâi tot lumea
luciferică. Dacă Hristos a acţionat în suflet un anumit timp,
acest suflet, prin faptul că s-a impregnat de substanţa lui, devine
prin această creştinare matur pentru a pătrunde din nou în
domeniul entităţilor luciferice. Iniţiaţii rosicrucieni sunt primii
care au realizat acest fapt. Ei s-au străduit să-l înţeleagă şi
să îl contemple pe Hristos într-o astfel de formă în
care el, ca Hristos mistic, pătrunde şi în sufletele lor,
trăieşte în ei încât, aşa-zicând, ei sunt tari
în propriul lor interior prin această substanţă a lui Hristos; şi
această substanţă este în ei pavăza şi arma împotriva
oricăror adversităţi. Această substanţă hristică devine astfel în
ei o nouă lumină care îi străluminează interior, o lumină astrală
interioară. Vieţuirea istorică a lui Hristos în adevărul ei
străluminează trăirile sufletului nostru, încât noi devenim
în stare să pătrundem din nou în sfera lui Lucifer“.
Această intrare în sfera lui Lucifer este în raport cu transformarea corpului astral, datorită impulsului dat Eului omului de către Hristos. Pentru Eurile care nu au primit în ele impulsul lui Hristos, oprirea în sfera lui Lucifer este periculoasă. Dar cel ce îşi pătrunde inima cu forţa sacrificiului din iubire, proprie fiinţei lui Hristos, nu este biruit de pericolele ameninţătoare din sfera lui Lucifer. Dimpotrivă, prin victoria sa, el cucereşte comori de înţelepciune. Rudolf Steiner descrie – în aceeaşi conferinţă – ce poate să câştige în sfera lui Lucifer iniţiatul rosicrucian. El spune: „Ce rezultat are pentru iniţiaţii rosicrucieni actuali aceste pătrunderi în lumile luciferice? Dacă sentimentul este plin de căldură şi de entuziasm pentru divin, dacă este hristificat, atunci celelalte facultăţi spirituale prin care înţelegem şi concepem lumea, prin care o cuprindem şi o percepem vor fi străluminate, pătrunse de forţă şi străbătute prin principiul luciferic. Aşa se înalţă iniţiatul rosicrucian la cunoaşterea principiului luciferic. Prin această experienţă, calităţile sale spirituale sunt ascuţite, perfecţionate prin iniţiere, aşa încât el nu va mai simţi pe Hristos doar mistic în sufletul său; el va putea povesti cine este Hristos, îl va putea cuprinde în tablouri ideatice, în tablouri spirituale, nu doar să-l vieţuiască obscur, ci avându-l înaintea lui ca o făptură a lumii exterioare, a lumii senzoriale exterioare în contururi concrete. A-l resimţi pe Hristos ca substanţă sufletească este posibil prin faptul că omul îşi îndreaptă privirea spre făptura lui Hristos, aşa cum ne-o arată Evangheliile. Dar a-l descrie pe Hristos, a-l înţelege aşa cum înţelegi celelalte manifestări şi vieţuiri ale lumii, şi prin aceasta a-i remarca mai întâi măreţia, însemnătatea sa pentru lume, cauzalitatea sa în evoluţia cosmică, acest lucru nu este posibil decât dacă iniţiatul mistic creştin se ridică mai departe la cunoaşterea sferei lui Lucifer“.
Deci iniţiatul rosicrucian are nevoie să cunoască sfera lui Lucifer
pentru a-şi continua evoluţia sa. De aceea şi Maria spune (spre
sfârşitul discuţiei cu Capesius) în imperiul lui Lucifer:
„Eu ştiu că-n sferele-acestea spirituale
Nu-nveţi prin cuvânt, ci prin contemplare.
Ce văd 'n-această clipă eu,
Prin faptul că mi-ai apărut,
O să s-arate-n sufletul meu ca progres
În discipolatul meu spiritual“.
O cunoaştere decisivă, pe care Maria a dobândit-o în
împărăţia lui Lucifer, o exprimă în cuvintele:
„Iar dacă sufletul omului priveşte-n
imagini
Acele ţeluri cosmice la care aspiră Lucifer
Şi le confruntă cu ce vor Puterile
Ce-l au ca adversar al ţelurilor lor,
El poate şti atunci că îl distruge
Prin biruinţele repurtate-asupra sa însuşi“.
Prin viziunea asupra scopurilor Potrivnicului, omul stimulat de
impulsul lui Hristos devine conştient de ţelurile omenirii; el vede că
Eul său obişnuit este legat de scopurile lui Lucifer care se luptă şi
se opune ţelurilor lui Hristos – şi astfel el recunoaşte că,
învingându-se pe el însuşi, poate să îl
învingă pe Lucifer în sine însuşi.
Capesius se află într-o stare ce poate fi înţeleasă prin
următoarele cuvinte ale lui Rudolf Steiner: „Întocmai cum
transporţi în perioadele ulterioare ale vieţii amintirile
perioadelor anterioare, tot astfel trebuie transportat din planul fizic
în planul spiritual tot ceea ce ai întărit şi consolidat
în suflet. Trebuie deci să intri în lumea spirituală cu un
suflet care îşi aminteşte de lumea fizică. Şi atunci trebuie să
suporţi ceva precis. Ceea ce trebuie să suporţi în acel moment
poate fi descris astfel: presupuneţi că poate apărea în viaţa
dumneavoastră pământească obişnuită un moment în care
întreaga dumneavoastră percepţie ar înceta. Nu veţi mai
vedea şi nu veţi mai auzi nimic, nu veţi mai gândi la nimic nou,
nu veţi mai simţi şi nici nu veţi mai voi nimic. Întregul fel de
viaţă de până acum încetează şi nu aţi şti decât
despre cele ce vă puteţi aminti. Vă aflaţi chiar în această stare
atunci când, cu conştienta dumneavoastră clarvăzătoare, vă
înălţaţi în lumea spirituală. Acolo nu există nimic ce aţi
putea presimţi la început ca ceva nou. Înţelegeţi numai din
amintirile dumneavoastră. Sufletul se vieţuieşte astfel
încât poate să spună despre sine: Acum tu nu mai eşti
decât ceea ce ai devenit; existenţa ta este alcătuită din ceea ce
ai fost; prezentul şi viitorul nu au la început nici un sens
pentru tine, ce eşti constă în ce ai fost. Este ceva care uneori
este uşor de exprimat; dar a te contempla doar ca amintire, fără să
poţi vieţui prezentul, a vorbi despre ce eşti ca despre ceva ce ai fost
constituie o vieţuire plină de semnificatie. Dacă omul face această
experientă, dacă sufletul clarvăzător ajunge la ea, abia atunci poate
el să înţeleagă corect făptura al cărei nume a fost atât de
des pronuntat acum, Lucifer. Fiindcă, în domeniul spiritului,
sufletul omenesc se vieţuieşte resimţind la un moment dat: tu nu eşti
decât ce ai fost. În ordinea cosmică, Lucifer este o fiinţă
care a ajuns să fie doar făptura ce a fost, să fie doar ceea ce i-au
dat sufletului lui Lucifer epocile pământeşti dispărute, ceea ce
i-au adus sufletului său epocile cosmice dispărute... Însuşi
sufletul uman, când se înalţă în aceste lumi
spirituale, vieţuieşte un moment în care el nu este decât
ce a fost, un moment în care se află în faţa neantului,
în care nu este decât un punct în Univers şi nu se
resimte decât ca un punct“ (Ciclul
29*, Conferinta VI, p. 8).
* Tainele pragului,
GA 147
Capesius vieţuieşte atât de intens această stare
încât este în pericolul de a nu se mai putea
desprinde din ea. Viaţa pe care a trăit-o până acum i se pare un
vis. Cuvintele Mariei îl ajută, cu toate că îl fac să
sufere. Dat fiind că Maria a dezvoltat deja puternic forţele Eului
superior, ea are puterea să trezească în Capesius conştienţa
acestui Eu superior. Ea îi aminteşte lui Capesius de forţele pe
care omul le datorează întrupării pământeşti. Capesius
însă îşi resimte corpul pământesc ca pe o
închisoare. Viaţa în corpul pământesc este
înfricoşătoare pentru el, îi este frică de ea. Maria
îi aminteşte că trupul pământesc îi dă omului
posibilitatea să creeze germenii care vor înflori şi vor rodi
într-o zi în devenirea cosmică, şi că prin intermediul
trupului el resimte forţa către Eul fiinţial. Cuvintele Mariei în
legătură cu Eul fiinţal acţionează asupra lui Capesius – care se află
sub vraja lui Lucifer – ca un foc ce arde dureros. În ciclul Despre iniţiere...,
Rudolf Steiner arată că aici nu se vorbeşte doar simbolic despre durere
arzătoare. El spune: „Când se spune că avariţia sau invidia sau
ura «ard», o asemenea exprimare conţine ceva ce poate fi
considerat printre numeroasele şi minunatele taine ale activităţii
creatoare în limbaj, ceva prin care luminează în conştienţa
omenească elementară primitivă ceea ce există în realitatea sa
abia în lumile superioare. Căci fiecare ştie că atunci când
vorbeşte despre «ura arzătoare» nu se gândeşte la o
arsură analoagă celei a focului din lumea naturală; el ştie că îi
transpune sensul, că vorbeşte în «sens figurat» şi că
nu i-ar ajuta în nici un fel dacă ar vrea să explice lucruri şi
fenomene din natură făcând apel la reprezentări morale. Dar de
îndată ce se vorbeşte despre evenimente din lumea spirituală,
când foloseşti aceste expresii nu mai vorbeşti în acelaşi
sens simbolic sau prin asemanări sonore. Vă pot aminti că în
drama Păzitorul Pragului este
folosită de două ori expresia că anumite stări sufleteşti, anumite
sentimenie, dorinţe, «ard» în lumile superioare. Nu
este aici vorba de un simbol, ci de ceva absolut real, adevărat,
spiritual adevărat“ (Conferinţa III).
Capesius nu are forţele necesare pentru a se opune lui Lucifer.
Maria, pentru că a dezvoltat deja la un grad înalt forţele care
îi lipsesc lui Capesius, poate – prin prezenţa sa – să îl
facă să devină conştient de ceea ce îi lipseşte lui şi să suscite
în el dezvoltarea forţelor care îi lipsesc. Rudolf Steiner
a arătat că atunci când, în lumea suprasensibilă, eşti
lipsit de anumite calităţi, eşti condus spre fiinţe în care
aceste calităţi s-au dezvoltat perfect. În conferinţa citată mai
sus, el spune: „Să presupunem că un om ajunge în lumile
suprasensibile, fie prin faptul că a trecut prin primele trepte ale
inţierii şi prin aceasta pătrunde în lumile superioare, fie
pentru că trece prin poarta morţii şi intră în felul acesta
în lumile superioare. Să presupunem că acest om ar fi adus cu
sine din lumea senzorială – pentru că este vorba de ceva ce face parte
din însuşirile sale – o anumită imperfecţiune sau ceva ce a comis
el în lumea fizică şi este o amintire care îl roade
în lumile spirituale. Pentru a face această observaţie, nu este
atât de important pentru clarvăzător să privească în
interiorul sufletului acestui om, ci să îi privească anturajul.
De ce? Pentru că un astfel de conţinut sufletesc, o astfel de
însuşire în suflet, care a fost adusă cu sine ca o
imperfecţiune, ca o deficienţă morală, produce ceva real, ceva evident.
Acest defect îl conduce, îl îndrumă pe om
într-un anume loc din lumea spirituală. În ce loc?
Într-un loc în care se află o fiinţă care posedă
într-un grad perfect ceea ce el nu posedă decât
într-un grad imperfect. Acest defect moral, conştienţa
insuficienţei unei capacităţi produce deci ceva real; acest lucru
îl duce pe cel în cauză în locul unde are în
faţă o fiinţă care posedă într-un mod perfect ceea ce el are
imperfect. Eşti astfel condamnat, prin faptul că te afli în faţa
acestei fiinţe, să o contempli continuu. În lumile
suprasensibile, procese reale – nu ceea ce numim dorinţă în
aparenţa senzorială – îl conduc pe om în vecinătatea
entităţilor care posedă tot ceea ce îi lipseşte lui şi care
îi arată continuu ceea ce îi lipseşte. Când
clarvăzătorul observă ce fel de fiinţe se află în vecinătatea
unui om, el ştie printr-o observaţie obiectivă ce îi lipseşte
acestui om, ce nu are. Condamnarea de a privi continuu în
vecinătate stă acolo – am putea spune – ca un permanent reproş şi acest
reproş, care se află exterior, acţionează în aşa fel
încât în acea fiinţă se iveşte ceea ce în lumea
suprasensibilă am putea numi, ca o dorinţă arzătoare, dorinţa de a
deveni altfel; şi acest fapt generează activitatea, forţa de a lucra
în adevăr asupra ta pentru a suprima imperfecţiunea sau greşeala“.
Acesta este modul în care Capesius află de la Maria ce
îi lipseşte lui şi cum trebuie să se transforme pentru a se
dezvolta într-o manieră corectă. Nu trebuie însă să credem
că, în lumea suprasensibilă, omul ar fi constrâns prin
astfel de modele să se dezvolte într-un anumit fel. Rudolf
Steiner se opune acestui mod de a înţelege lucrurile, prin
cuvintele: „S-ar putea spune cu uşurinţă: Dacă ar fi aşa, atunci omul
s-ar afla în lumile spirituale complet neliber, s-ar afla
în faţa lumii exterioare şi ar fi obligat să lucreze asupra sa
aşa cum îi dictează această lume exterioară. Dar dacă observi cu
atenţie în lumile suprasenzoriale, vei constata că: o fiinţă
resimte reproşul şi începe să lucreze în sensul
perfecţionării ei; altă fiinţă se apără, refuză să imite ceea ce se
află în faţa ei ca un reproş. Acest refuz acţionează însă
în lumile suprasensibile cu totul diferit decât în
existenţa sensibilă. Când o fiinţă refuză să se perfecţioneze, ea
este respinsă şi constrânsă să meargă spre cu totul alte lumi,
care îi sunt cu totul neobişnuite, în care nu se
recunoaşte, în care îi lipsesc condiţiile de viaţă, adică
se condamnă la un fel de proces de autodistrugere“.
Prin prezenţa Mariei, Capesius resimte puternic reproşul, ca pe o
suferinţă. Dar el nu îl respinge într-un mod care să
îl îndepărteze de modelul ei. Mai mult, el aşteaptă de la
Maria ajutor, pe baza datoriei karmice pe care ea o are faţă de el. Nu
vede însă clar cum îl
va ajuta. Crede că ea va face acest lucru slujindu-l pe Lucifer. Maria
însă priveşte obligaţia karmică drept ceva sfânt pentru ea.
Împlinirea datoriei sale karmice, în sensul voinţei ei
hristificate, nu este o datorie exterioară, ci cea mai intimă dorinţă.
Cele mai nimerite sunt de aceea cuvintele lui Capesius: „Tu vrei
desigur să-ţi împlineşti datoria“, şi el adaugă cu o anumită
justificare: „Dar poţi s-o faci doar dacă Lucifer te-ajută“; fiindcă
Lucifer, prin însăşi opoziţia sa, trebuie să slujească Puterilor
divine.
De datoria sa, Maria a devenit conştientă într-o viziune
retrospectivă a unei vieţi pământeşti anterioare, aşa cum mi se
înfăţişează în Încercarea
sufletului. Maria spune acolo, în finalul dramei:
„Am văzut, în trupurile lor
pământeşti de odinioară,
Sufletul lui Johannes întorcându-se de la tatăl lui,
Şi am văzut puterile care m-au împins pe mine însămi
Să-nstrăinez pe fiu de inima tatălui.
Azi, tatăl stă în faţa mea, prevenindu-mă
Asupra datoriei vechi a vieţii...
Dacă sufletul meu rămâne credincios luminii
Pe care i-o dăruie puterile spiritului,
El îşi va crea forţe prin serviciile pe care
Le poate aduce lui Capesius
În asprul lui pelerinaj pământesc.
Cu puterile astfel dobândite,
El va contempla sigur steaua lui Johannes,
Chiar când acesta, abătut de cătuşele dorintei,
Nu străbate calea inundată de lumină“.
Maria ştie cum poate dezlega nodul destinului care o leagă de
Capesius şi Johannes. Ea cunoaşte forţele care rup vraja lui Lucifer şi
ştie şi cum pot fi conduse aceste forţe într-un mod salvator.
Întoarsă spre Lucifer, ea a spus în ultimul tablou al
dramei precedente:
„Există-n fiinţa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Şi ele se deschid când vechi greşeli ale vieţii,
Cu care omul s-a-ncărcat inconştient,
Sunt contemplate-n spirit în vieţi pămănteşti ulterioare,
Şi când, prin liberă voinţă de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viaţă
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărată-a omului.
Puterile destinului au vrut să-mi dăruie
Privirea care vede epoci vechi;
Mi-au fost date şi semnele
Care mă-nvaţă să-mi îndrum voinţa de jertfă
Încât să înflorească salvarea acelor suflete-omeneşti
Ale căror fire de viaţă vor trebui mereu
Să se unească cu-ale mele în devenirea Pământului“.
Este vorba în primul rând de a activa izvoarele de
iubire existente în fiinţa umană, la care izvoare Lucifer nu are
acces. Sunt izvoarele iubirii ce ajută dezinteresat, care se nasc
în om datorită impulsului lui Hristos. Forţele acestei iubiri nu
ajung la o deplină eficienţă decât dacă sunt conduse în
modul corespunzător lor. Chiar ordinea acestor acţiuni impulsionate
prin aceste forţe este importantă. Pentru a deznoda un nod al
destinului se cere mai înainte de orice să suporti bucuros
suferinţele impuse de destin şi să-ţi achiţi obligaţiile de destin.
Acceptarea voluntară a durerilor impuse de destin se exprimă în
aceste cuvinte ale Mariei:
„'n-acele dureri pe care a trebuit să le
port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte“.
Maria ştie că forţele prin care vrea să îl ajute pe Johannes
nu vor fi forţe libere decât în măsura în care
îşi va îndeplini obligaţiile de destin faţă de Capesius. Ea
a început să-l ajute pe Capesius prin discuţia pe care a avut-o
cu el în împărăţia lui Lucifer. Astfel este deschis drumul
pentru a-l ajuta pe Johannes în împărăţia lui Lucifer. Dar
nu-l va putea ajuta în continuare decât după ce îl va
fi ajutat şi mai mult pe Capesius. În faţa ei apare acum Lucifer,
ca stăpân al domeniului în care ea tocmai se
întâlnise cu Capesius. În legătură cu modul în
care se întâlnesc fiintele spirituale în lumea
suprasensibilă, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„În această lume spirituală găsim ceea ce în lumea
fizic-senzorială avem doar ca imagini de umbră, ca imagini de
gânduri, adică găsim substanţa de gânduri din care sunt
formate fiinţele în interiorul cărora suntem cufundaţi. Aşa cum
fiinţele senzorial-fizice sunt alcătuite din carne şi sânge,
aceste fiinţe din lumea spirituală sunt făcute din substanţa
gândirii; sunt gânduri, pure gânduri, însă
gânduri vii cu fiinţialitate interioară, ele sunt
fiinţe-gând vii. De aceea, aceste fiinţe-gând vii în
interiorul cărora trăieşti nu pot înfăptui acte, aşa cum
înfăptuiesc mâinile fizice. Actele pe care le
înfăptuiesc fiinţele ce provoacă raporturile unei fiinţe cu alta
în lumea spirituală nu pot fi comparate decât cu ceea ce
în lumea senzorială este ca o copie slabă, şi anume:
întruparea gândurilor în vorbire. Trăieşti în
lumea spirituală, vieţuieşti fiinţe-gând vii, şi tot ceea ce ele
fac, ceea ce sunt, modul cum acţionează unele asupra altora, toate
acestea formează un dialog între spirite. Un spirit vorbeşte
celuilalt şi în această ţară a spiritelor se vorbeşte un limbaj
din gânduri! Dar acest limbaj de gânduri nu este un simplu
limbaj, ci este – în totxlitatea sa – şi ceea ce reprezintă
faptele lumii spirituale. În timp ce aceste fiinţe vorbesc, ele
acţionează, făptuiesc. Deci, dacă ai trecut Pragul lumii spirituale,
vieţuieşti într-o lume în care gândurile sunt fiinţe,
în care fiinţele sunt gânduri; dar, ca fiinţe, sunt infinit
mai reale decât omul din carne şi sânge în lumea
senzorială. Simţi că trăieşti într-o lume în care
activitatea constă în dialoguri spirituale, în care
cuvintele se deplasează de aici dincolo şi unde, dacă s-a rostit un
cuvânt, el se înfăptuieşte. De aceea, pentru a caracteriza
aceste lumi spirituale şi evenimentele care se petrec acolo, trebuie
spus ceea ce este rostit în tabloul trei din Păzitorul Pragului:
«Cuvintele, în locul ăsta-s fapte, şi alte fapte trebuie să
le urmeze». Această convorbire a spiritelor, care în
acelaşi timp este fapta aceloraşi spirite, a fost privită totdeauna de
cunoaşterea ocultă şi percepută din toate timpurile de iniţiaţi ca
acţionând pentru salvarea omenirii. O expresie caracteristică o
numea: Cuvântul cosmic“ (Conferinţa IV, p. 11).
Toate manifestările Cuvântului cosmic divin răsună
împreună armonios. Anumite fiinţe-gând vii s-au despărţit
de această armonie împreună cu Lucifer şi ele au format sub
conducerea lui un domeniu propriu: Tot ceea ce se separă prin egoism de
armonia divină cade sub stăpânirea lui Lucifer. Astfel, Lucifer,
ca putere cosmică, se opune sferei Cuvântului divin. La
început s-ar părea că este imposibil ca o fiinţă umană
individuală să poată rezista lui Lucifer în sfera acestuia.
Totuşi, în ce o priveşte pe Maria, Lucifer ştie că ea poate să-i
dăuneze. El vede că, în Maria, forţa Cuvântului cosmic
divin a început să acţioneze ca forţă a lui Hristos. El ştie deci
că ea poate să rostească, în sfera lui, cuvinte care îi pot
face rău. El încearcă să o împiedice, spunându-i:
„Dar cât te afli-n faţa tronului
meu,
Îţi poruncesc să nu rosteşti nici un cuvânt
Despre Johannes.
Aici, un astfel de cuvânt m-ar arde.
Cuvintele, în locul ăsta-s fapte,
Şi alte fapte trebuie să le urmeze“.
Prin aceste cuvinte, partea din fiinţa Mariei care se află
încă sub dominaţia lui Lucifer este puternic activată, în
scopul de a împiedica astfel ca forţa lui Hristos să
stăpânească în ea. În ea începe o luptă
între puterea cosmică a lui Lucifer şi forţa care, în unire
cu Cuvântul cosmic divin, vrea să acţioneze în Eul ei.
Atunci îi vine în ajutor Benedictus, ca luptător pentru
Cuvântul cosmic divin. Cuvintele sale resping cu o forţă magică
cuvintele lui Lucifer şi întăresc în Maria forţele la al
căror izvor Lucifer nu poate ajunge. Benedictus reaminteşte că deja
este înfăptuit ceea ce îl învinge pe Lucifer. Lucifer
este biruit pentru omenire prin fapta lui Hristos. Deci, Maria,
în domeniul destinului ei, a înfăptuit deja ceva ce
îl învinge pe Lucifer. Ea a recunoscut datoria spirituală
cea mai înaltă şi este hotărâtă să o împlinească.
În faptul că vrea să împlinească datoria ei spirituală din
impulsul cel mai lăuntric se vede acţiunea forţei lui Hristos.
Această forţă trece dincolo de împlinirea datoriei, trece
într-un legământ grav şi sacru pe care Maria îl
poartă în sufletul ei.
După ce Benedictus a respins cuvintele magice ale lui Lucifer, Maria
poate rosti în domeniul lui Lucifer ceva ce se opune voinţei
acestuia. Ea vrea ca Johannes să apară împreună cu Dublul său
în faţa lui Lucifer, iar Lucifer să îi ofere Dublului ceea
ce îi este necesar pentru a păşi pe căile spirituale pe care
îl va conduce în viitor Maria. În ce priveşte Dublul,
Rudolf Steiner spune următoarele în ciclul Orientul în
lumina Occidentului:
„Prima experienţă care intervine prin corpul astral, deci ca urmare
a meditaţiei, a concentrării ş.a.m.d., ar putea fi exprimată ca o
vieţuire de sentiment, de simţire, ca o vieţuire pe care, dacă am vrea
să o descriem, am putea cel mai bine s-o numim: o scindare deplin conştienţă a
personalităţii... Simţi că eşti în corpul tău fizic, dar nu
concrescut cu el; nu eşti una cu el. Această eliberare interioară,
acest sentiment interior de a exista ca o a doua personalitate, care
s-a separat din prima, este întâia mare vieţuire pe drumul
perceperii clarvăzătoare a lumii... O altă experienţă este faptul că a
doua personalitate, care este ascunsă în prima, dobândeşte
încetul cu încetul capacitatea de a ieşi realmente
spiritual-sufletesc din această primă personalitate. Această vieţuire
este deja evidentă atunci când omul, adesea chiar pentru un timp
foarte scurt, face experienţa de a se vedea pe sine însuşi ca şi
când ar avea în faţă Dublul său. Cea de a doua experienţă
are, desigur, o importanţă mult mai mare decât prima... Ce suntem
noi atunci când ne aflăm acolo, afară, când stăm în
faţa noastră înşine? Suntem ceea ce am devenit în cursul
evoluţiei cosmice trecând dintr-o viaţă în alta.
Atâta timp cât, de dimineaţă până seara, suntem
intraţi în corpul nostru fizic, ceea ce am dezorganizat noi
înşine din întrupare în întrupare pe parcursul
vieţilor noastre pământeşti este corectat de creatorii divini ai
templului corpului nostru fizic; acum însă, când ieşim din
el, corpul nostru eteric şi corpul nostru astral au ceea ce au
câştigat din viaţă în viaţă, fără corecţie; acum ele arată
aşa cum trebuie să arate după tot ce au făcut ele însele din ele.
Dacă omul iese din corpul său fizic fără o pregătire suficientă, el nu
este o fiinţă de o formă mai elevată, mai nobilă, mai pură decât
cea pe care o are în corpul fizic, ci o fiintă cu toate
imperfecţiunile cu care s-a încărcat karma sa. Acestea toate
rămân invizibile cât timp templul corpului nostru
adăposteşte corpul nostru eteric, corpul nostru astral şi Eul nostru.
Ele devin vizibile în momentul în care, cu mădularele
superioare ale fiinţialităţii noastre, noi ieşim din corpul nostru
fizic. Atunci apar în faţa ochilor noştri – dacă în acelaşi
timp am devenit clarvăzători – toate înclinaţiile şi pasiunile pe
care încă le mai avem din ceea ce am fost în vieţile
pământeşti anterioare. Percepi în sfârşit că în
cursul viitoarei epoci pământeşti mai ai încă multe de
străbătut; vei face un lucru sau altul, vei împlini una sau alta.
Pentru multe lucruri pe care le vei înfăptui există deja
înclinaţiile, instinctele, pasiunile: le-ai format în
întrupările anterioare. Tot ceea ce omul este în stare să
înfăptuiască în lume, un lucru sau altul, tot ce este dator
faţă de unii sau alţii, ceea ce are de achitat în viitor faţă de
unii sau de alţii, toate acestea sunt încorporate în corpul
astral şi corpul eteric atunci când el iese din corpul fizic“
(Conferinţa II).
Lucifer nu poate să împiedice ca Johannes, la cuvintele
Mariei, să apară în faţa sa împreună cu Dublul său. Atunci
se vede că Johannes, datorită forţei purificatoare a gândirii,
şi-a transformat Dublul. În Dublu s-a dezvoltat ceva care se
ridică deasupra sferei de dominaţie a lui Lucifer. Această parte din
fiinţa Dublului este în acord cu forţele Sinei superioare care
acţionează în Maria. Prin faptul că fiinţa lui Johannes se
manifestă în Dublu, vedem că însuşi Johannes a purificat o
parte din fiinţa sa şi s-a înălţat deasupra domeniului în
care stăpâneşte Lucifer. Partea fiinţei sale purificată de
gândirea pură pretinde acum să stăpânească toată fiinţa lui
Johannes, deci şi partea care se mai află încă sub dominaţia lui
Lucifer. Următoarele cuvinte pe care Dublul le adresează lui Lucifer o
arată:
„…Johannes trebuia,
În viaţă, să stea departe de Maria.
S-a dăruit atunci gândirii riguroase;
Şi asta are forţe care purifică sufletele.
Ce s-a vărsat din puritatea gândurilor sale
A curs şi-n mine. Am fost transformat;
Îi simt şi-n mine puritatea.
El n-are de ce să se teamă de mine,
Dacă acum se simte atras de Maria.
Dar el aparţine încă sferelor tale.
În ceasul ăsta, eu ţi-l cer 'napoi.
Acum, el va putea să-mi vieţuiască fiinţa,
Chiar dacă nu tu stabileşti sensul“.
Acea parte din fiinţa lui Johannes purificată prin gândire
pură nu este încă atât de puternică încât să
rezulte cu certitudine că ar putea opune oricând rezistenţă
forţelor care acţionează în sânge şi sunt sub puterea lui
Lucifer. Rămâne pericolul ca gândirea pură să slujească
instinctele impure şi astfel binele să fie transformat în rău.
Acest lucru ar fi deosebit de funest pentru Johannes fiindcă, prin
aceasta, ştiinţa spiritului elaborată de el ar cădea şi ea în
mâinile lui Lucifer. Lucifer încearcă să
redobândească întreaga putere asupra lui Johannes. Acest
fapt reiese din cuvintele pe care le adresează Dublului:
„Eu trebuie să te transform acum...
De mult deja am pregătit
Ce-acuma o s-apară-n tine desluşit.
Vei apărea în viitor ca altul.
Johannes n-o s-o mai iubească pe Maria
Aşa cum o iubea cândva.
Dar va iubi cu pasiunea, cu
toată forţa
Cu care a iubit-o pe ea“.
Cuvintele pe care le rosteşte în continuare Benedictus arată
în ce situaţie se află Johannes. Inima lui este aproape de a se
supune spiritului. Dacă reuşeşte asta, el se poate elibera de Lucifer
şi poate să smulgă fapta sa de cunoaştere de sub influenţa acestuia.
Dar dacă iubirea pe care Johannes i-a dat-o până acum Mariei se
va transforma în acea pasiune de care Lucifer are nevoie în
scopurile sale, atunci Johannes ar trebui, pornind din lumile
spirituale, să schimbe în rău binele pe care l-a putut realiza
prin fapta sa de cunoaştere. La întrebarea Mariei, dacă mai
există posibilitatea salvării, dacă mai există vreo speranţă ca
Johannes să nu cadă în stăpânirea puterilor luciferice,
Benedictus răspunde:
„Aşa ar trebui să fie doar dacă toate
forţele
Rămân aşa cum s-au rânduit până-acum.
Dar dacă în momentul propice tu faci
Să acţioneze-n sufletul tău sacrul legământ,
Va trebui ca ele-n viitor să-şi schimbe cursul“.
Conform constelaţiei de forţe calculabile, Johannes ar fi trebuit să
cadă sub stăpânirea lui Lucifer, pentru că acesta dispune de
forţe cosmice în faţa cărora forţa unui singur om pare să fie
infim de mică. Omul care nu poate conta decât pe el însuşi
ar fi pierdut dacă nu i-ar veni în ajutor forţe divine. Maria
spune că, începând cu ispita luciferică, sufletele omeneşti
sunt locul în care Lucifer luptă cu zeii. O astfel de luptă este
înfăţişată aici. Prin cuvintele magice ale lui Lucifer, Theodora
este chemată în domeniul lui, iar Dublul lui Johannes este
transformat în aşa fel încât acum Johannes ar trebui
să îşi pună întreaga sa gândire în slujba lui
Lucifer, dacă n-ar avea de partea lui un ajutor care depăşeşte puterile
sale individuale. În sensul ajutorului divin, Benedictus cheamă
în Maria forţa care, ca forţă a Eului superior, este expresie a
Cuvântului cosmic divin sau a lui Hristos. Prin Maria, în
faţa lui Johannes se arată ceea ce corespunde Eului său superior,
pentru ca acesta să se trezească în el şi să reţină impulsul de a
împlini ceea ce exprimă Maria prin legământul ei.
Temelia acestui fapt a fost pusă prin intrarea biruitoare a lui
Hristos în împărăţia lui Lucifer, la începutul erei
noastre. Atunci a fost spus oamenilor: „Dacă rămâneţi în
Cuvântul meu (deci în Cuvântul divin creator umplut
cu forţa iubirii), veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va face
liberi“. Impulsul voinţei ce acţionează din iubirea dezinteresată, care
a pătruns cândva în Eul omului dominat de Lucifer, a dus la
faptul că, în prezent, un gânditor îndrăzneţ
(Johannes) poate să dezlege în aşa fel ştiinţa de darurile lui
Lucifer, „încât ea să se dedice zeilor umani“.
Impulsul de cunoaştere al omului este, la obârşia sa, unul
dintre impulsurile egoiste ale Sineităţii dominate de Lucifer. Prin
gândirea pură, strădania de cunoaştere este purificată până
la dezinteresare, înălţându-se astfel deasupra domeniului
lui Lucifer. În această situaţie, omul se poate opune lui
Lucifer, dacă poartă în sine forţa cuvintelor cu care Maria
îl combate pe Lucifer, atunci când îi spune:
„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viaţă
Puterii de-a ţine mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaştere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Şi astfel, gândind, să 'nalţe zeilor fructele cunoaşterii.
Cunoaşterea va fi pentru mine un sacerdoţiu“.
Cuvintele Mariei, rostite chiar în locul unde cuvintele sunt
fapte, au putere să se imprime în fiinţa lui Johannes astfel
încât transformarea Dublului de către Lucifer să eşueze,
iar Johannes însuşi să poată dobândi puterea de a se opune
influenţei lui Lucifer. După ce forţele cosmice luciferice vor fi
astfel respinse prin forţele divine cosmice, Johannes va putea decide
singur asupra direcţiei de evoluţie pe care vrea să o urmeze.
Pentru el sunt acum potrivite cuvintele spuse de Rudolf Steiner
în Cum se
dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?:
„Al doilea Păzitor al Pragului se apropie acum de acest suflet
eliberat de toate legăturile senzoriale şi spune oarecum
următoarele: Tu te-ai eliberat de lumea simţurilor. Ai dobândit
dreptul de cetăţean al lumii suprasensibile. De aici înainte vei
putea acţiona din această lume. În ce te priveşte, tu nu mai ai
nevoie de corporalitatea ta fizică, sub forma ei actuală. Dacă ai fi
vrut numai să cucereşti facultatea de a locui în această lume
suprasensibilă, nu ai mai avea nevoie să te întorci în
lumea senzorială. Dar acum, priveşte-mă. Vezi cât de nemăsurat de
sus stau eu deasupra a tot ceea ce ai făcut tu din tine până
acum. Tu ai ajuns pe treapta actuală a perfecţiunii tale prin
facultăţile pe care le-ai putut dezvolta în lumea simţurilor,
atâta timp cât ai fost în ea. Dar acum pentru tine
trebuie să înceapă un timp în care puterile tale eliberate
să lucreze mai departe pentru această lume senzorială. Până acum
n-ai făcut decât să te mântuieşti pe tine; acum, ca un
eliberator, poţi contribui la eliberarea tuturor semenilor tăi din
lumea senzorială... Dacă te-ai despărţi de ei, ai folosi rău forţele pe
care le-ai putut dezvolta numai în comuniune cu ei“. Johannes se
află în această etapă de evoluţie în care poate folosi rău
facultăţile sale suprasenzoriale. El se află în faţa unor
hotărâri grele în consecinţe.
În tabloul precedent am văzut cum progresele realizate
în evoluţia spirituală a unui om (Maria) ajută şi înlesnesc
evoluţia altor oameni. Acum vedem cum înfrângerea unui om
(Johannes) poate împiedica şi îmbolnăvi o altă fiinţă.
Tabloul începe în atmosfera unei fericiri paşnice şi
sfârşeşte cu spaima dureroasă în faţa unui destin de
neînţeles.
Îi vedem pe Theodora şi Strader în casa lor, în
ziua aniversării a şapte ani de la căsătorie. Această zi trezeşte
în amândoi amintirile vieţii lor trecute. Aruncând o
privire în urmă, Strader spune: „Eram, spiritual, un om sărac
când mi-ai venit alături şi mi-ai dat ce lumea-mi refuzase
până-atunci“. Această frază ne aminteşte cuvintele din Predica de
pe munte: „Fericiţi sunt cei săraci în spirit (cerşetori de
spirit); căci ei vor găsi în Eul lor împărăţiile Cerului“.
În legătură cu aceste cuvinte, Rudolf Steiner spune în
ciclul Evanghelia
după Matei:
„Să aruncăm o privire înapoi, în vechile timpuri:
oamenii priveau înlăuntrul lumii spirituale; bogăţia acestei lumi
li se oferea prin vechea clarvedere. Acum însă cei care, datorită
progresului evoluţiei, nu mai pot vedea în lumile spirituale, au
devenit săraci în spirit, cerşetori însetaţi de spirit. Dar
prin faptul că Hristos a făcut public misterul, prin faptul că în
Eu – chiar şi în Eul planului fizic – sensibil – pot curge
forţele împărăţiei cereşti, şi cei care au pierdut vechea
clarvedere, şi prin aceasta împărăţia lumii spirituale, pot să
vieţuiască în ei spiritul şi să devină fericiţi, preafericiţi“
(Conferinţa IX). Chiar Eul care face din planul fizic propriul
câmp de acţiune – cum era cazul lui Strader – poate găsi în
el legătura cu spiritul viu. De altminteri, Strader spune mai
târziu, în cursul discuţiei: „Era întâia dată
când cunoşteam nemijlocit spiritul în sufletul meu“.
Strader îşi aminteşte de zadarnicele lui eforturi, de a
„cerceta temeinic, în sensul ştiinţei riguroase, valorile vieţii
şi ţelurile existenţei“. Fiinţa sa cea mai intimă a fost răscolită de
experienţa clarvăzătoare a Theodorei. În cele din urmă el şi-a
pierdut credinţa în raţiune şi în ştiinţă atunci când
a putut vedea cum lucrase disciplina spirituală în Johannes. I
s-a părut atunci că propria strădanie intelectuală este lipsită de
perspectivă. A avut apoi o a doua întâlnire cu Theodora;
din aceasta s-a dezvoltat prietenia lor. Theodora îşi dezvoltase
pe atunci, la un nivel foarte înalt, sub îndrumarea lui
Felix Balde, forţa de clarvedere. Ea a putut risipi toate
îndoielile lui Strader. Atunci, el a „văzut ce este spiritul
în adevăr“. Modul în care au acţionat asupra lui toate
acestea este arătat în cuvintele sale: „Iar sufletu-mi care
de-atâta timp privea doar bezne, privi lumina-adevărată“.
Mult timp, Strader nu s-a gândit că Theodora i-ar putea fi
predestinată ca tovarăşă de viaţă. El avea nevoie de ajutorul şi de
sfatul ei pentru dezvoltarea sa sufletesc-spirituală. Amintindu-şi de
această perioadă, Theodora spune:
„Şi totşi, cuvintele pe care-apoi
O inimă le-a revărsat în alta
Ne-au arătat îndată că nu putea să fie altfel.
Adesea inimile trebuie să prevadă destinul“.
Când întrebările pornesc din inimă şi când inima
trebuie să le răspundă, atunci o discuţie poate fi condusă de forţele
subconştiente în care domneşte destinul. În legătură cu
acţiunea acestor forte, Rudolf Steiner spune în ciclul Moarte
pământească şi viaţă cosmică:
„Ceea ce noi numim destin este
un lucru foarte complicat. Destinul nostru pare să se apropie de noi
în aşa fel că evenimentele sale ne împing din spate. Să
luăm un caz eclatant, un caz pe care mulţi oameni îl cunosc: să
presupunem că cineva face cunoştinţă cu o altă persoană care ajunge
apoi prietenul său în viaţă, sau soţul său, sau soţia sa. Acest
eveniment este înţeles de supraconştientul obişnuit ca şi cum
ne-ar fi fost împins în faţă, ca şi când noi n-am fi
făcut nimic pentru ca persoana respectivă să intre în sfera
vieţii noastre. Nu ăsta este însă adevărul. Adevărul este cu
totul altul. Din momentul în care intrăm prin naştere în
existenţă – mai mult, din momentul când începem să spunem
despre noi înşine «Eu» – noi schiţăm, cu ajutorul
acelei forţe care sălăşluieşte în subconştient, şi pe care tocmai
am arătat-o, schiţăm în aşa fel drumul vieţii noastre
încât el întretaie într-un anumit moment drumul
celuilalt. Oamenii nu remarcă lucrurile minunate care ar apărea dacă ar
observa un anumit drum de viaţă – să zicem al unui om care, de pildă,
se logodeşte la un moment dat. Dacă i-am urmări viaţa, cum a evoluat ea
în copilărie şi tinereţe, din loc în loc, până
când omul ajunge să se logodească cu celălalt, am găsi în
curgerea acestei vieţi lucruri pline de sens. Am înţelege că
persoana respectivă nu a ajuns aici întâmplător sau că ceva
a împins-o pur şi simplu în faţă, ci că felul cum el a mers
până aici, până l-a întâlnit pe celălalt, a
fost plin de sens.
Întreaga sa viaţă este condusă de o asemenea căutare.
Întregul destin este o astfel de căutare. Ce-i drept, trebuie să
ne reprezentăm că o astfel de căutare nu se desfăşoară ca o activitate
dirijată de gândirea obişnuită. Aceasta din urmă se desfăşoară
în linie dreaptă. Dar există ceva în subconştientul omului
care se desfăşoară «plin de sens». Nu este deloc corect să
se vorbească despre «inconştient»; ar trebui să se spună:
supraconştient sau subconştient – fiindcă «inconştient» nu
are sens decât în raport cu conştienţa obişnuită“.
Când dorinţele egoiste şi poftele amuţesc, aşa cum s-au
petrecut lucrurile cu Theodora şi Strader, inimile sunt cele care pot
tălmăci, pot interpreta destinul cu mai multă siguranţă. Prin ei vedem
că o comuniune întemeiată pe destin poate face ca evoluţia
spirituală să progreseze puternic. Anumite transformări se pot produce
neconştient, dar pot fi conştientizate apoi prin amintire, aşa cum spun
cuvintele lui Strader:
„Şi când inima ta rosti
cuvântul destinului,
S-au revărsat în mine valuri de viaţă
Pe care, atunci când erau, nu le puteam simţi,
Dar care mult mai târziu au urcat ca amintire
Din temeliile sufletului şi-apoi
Erau resimţite ca strălucire de lumină“.
Strader a putut astfel să cunoască nemijlocit spiritul în
sufletul său; deşi această experienţă nu s-a repetat, ea a
răspândit raze pline de lumină asupra întregii sale vieţi.
Noua sa dispozitie faţă de lumea spirituală a fecundat şi munca sa
în domeniul mecanicii, făcându-l apt pentru invenţia care a
trezit speranţe, despre care s-a vorbit în primul tablou al
dramei. Prin lumina care izvora din Theodora, în Strader s-au
trezit forţele sufleteşti care s-ar fi pierdut dacă i-ar fi lipsit
acest ajutor. El a dobândit o siguranţă de viaţă ce pare de
neînvins. Viziunea pe care a avut-o Theodora i-a adus mai
întâi cunoaşterea – atât de căutată de el – privind
valorile vieţii şi scopurile existenţei, iar când revelaţia a
încetat, Theodora a rămas pentru el o lumină sufletească
constantă.
Încetarea revelaţiei spirituale a fost acceptată de Theodora
cu calm, ca o hotărâre a destinului. Modul în care
revelaţia părea că revine îi provoca însă o suferinţă mai
puternică, fiindcă acum viziunea spirituală era legată de un sentiment
de repulsie. În timpul unui efort spiritual deosebit, i-a apărut
că Johannes Thomasius este cauza acestei vieţuiri neplăcute.
Aflând aceasta, Strader îşi aminteşte cele spuse de
Johannes Thomasius în faţa Alianţei miştilor, cu privire la
Ahriman şi la sine însuşi. Dar acest lucru nu explică încă
în ce măsură dificultăţile de dezvoltare ale lui Johannes
Thomasius pot să exercite asupra Theodorei o astfel de influenţă.
Întrebarea se ridică în legătură cu condiţiile de destin
prealabile, care pot face aşa ceva. Johannes spune mai târziu,
în faţa Păzitorului Pragului, că numai sângele său i-a
putut da o viziune adevărată, corectă; într-o epocă de demult,
sângele i-a arătat cine este tatăl şi cine sora credincioasă. El
vorbeşte aici despre viaţa sa pământească anterioară,
înfăţişată în drama precedentă – Încercarea
sufletului – unde Capesius apare ca tatăl lui iar Theodora
ca sora sa. Acolo, Capesius era vinovat de faptul că Theodora şi
Thomasius (Cecilia şi Thomas, nota trad.) au fost obligaţi să crească
despărţiţi unul de celălalt. Când s-au cunoscut apoi, ei nu ştiau
că sunt frate şi soră şi se iubeau într-un mod care ar fi putut
să ducă la o căsătorie incestuoasă, dacă părintii adoptivi nu i-ar fi
făcut să cunoască, în momentul respectiv, adevărata situaţie şi
să le dea explicaţii. Prin această intrare pe căi greşite – iubirea
incestuoasă – s-au creat condiţiile preliminare care îi dau acum
posibilitatea lui Lucifer să aprindă în Johannes focul unei
iubiri pasionate pentru Theodora.
Întrucât, într-o viaţă anterioară, Capesius a fost
responsabil de greşeala iubirii incestuoase, acum el este condamnat să
asiste, în împărăţia lui Lucifer, la urmările determinate
de vina sa. Eul său adevărat este trezit şi chemat de Maria în
sfera lui Lucifer şi va trebui să facă efortul de a învinge
consecinţele.
Cu privire la Johannes, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„Dar Johannes Thomasius abia acum intră, ca să spunem aşa, în
lumea spirituală obiectivă. De aceea el poate încă să aducă cu
sine toate posibilităţile de eroare ale sufletului omenesc şi,
înainte de toate, raportul său special faţă de Theodora. Acest
raport trebuie înţeles, ca şi semnificaţia sa. S-ar putea spune:
Johannes pătrunde în lumea superioară cu toată zgura Eului
inferior. Dar el se află chiar în faţa lumii superioare; şi dacă
aş vrea să descriu acest lucru cu o expresie de-a dreptul plată, aş
spune: Johannes Thomasius se îndrăgosteşte de Theodora ocult.
Deci anumite impulsuri din lumea fizică s-au introdus astfel în
relaţia lui Johannes cu Theodora. Johannes ajunge – prin tot ce a
trecut – la ceea ce este arătat în finalul dramei Păzitorul Pragului; la o vieţuire a
Sinei obişnuite, care aparţine lumii fizice şi lumii elementare, şi pe
care o duci cu tine atunci când treci prin lume ca om, şi la
vieţuirea celeilalte Sine, pe care o întâlneşti când
intri în lumea spirituală“.
