Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile V, VI, VII)


TABLOUL CINCI

Evenimentele desfăşurate în tabloul precedent al dramei au îmbolnăvit-o într-atât pe Theodora încât ea moare. Acum Strader rămâne iar singur. Desigur, ceea ce Theodora i-a dat rămâne nepieritor; dar ea nu mai este alături de el pentru a-l sfătui şi ajuta. În singurătatea sa, el caută prietenii comuni în casa Balde. Capesius şi doamna Balde sunt şi ei prezenti. Theodora fusese unită cu aceşti oameni într-o viaţă anterioară prin destin. Capesius fusese tatăl ei, Felix şi Felicia Balde părinţii săi adoptivi. Cei prezenţi acum vor să se unească şi în viitor cu fiinţa Theodorei prin gânduri pline de iubire. Felix Balde este mirat de moartea ei prematură, dat fiind că el şi-a educat facultatea de a vedea forţele lăuntrice de viaţă ale oamenilor şi a întrevăzut astfel, pe baza viziunii sale, o viaţă pământească lungă pentru Theodora. El spune că viziunea sa l-a înşelat cu privire la Theodora. Strader povesteşte atunci dureroasa vieţuire avută de Theodora şi faptul că viziunea ei spirituală i-a arătat că Johannes Thomasius era cauza suferinţei ei.

Începe să vorbească acum Capesius, într-un mod uimitor pentru cei prezenţi, să explice ce a aflat prin vieţuirea sa în domeniul lui Lucifer cu privire la Thomasius şi Theodora. Strader este speriat de ceea ce află de la Capesius şi îi cere lui Felix Balde o explicaţie mai completă. Felix Balde îi vorbeşte atunci despre dispoziţia spirituală aparte în care a intrat treptat Capesius. Doamna Balde completează explicaţia. Ansamblul acestei discuţii ne arată cum se manifestă pe planul fizic raportul cu totul aparte pe care îl are Capesius cu domeniul lui Lucifer, care este prezentat în tabloul trei al dramei. Acolo el spune că din conversaţiile oamenilor pe planul fizic înţelege doar acele cuvinte care îi amintesc tot ce e mai frumos din ce poate contempla el în domeniul spiritului. Aici însă el a reacţionat la cuvintele care i-au readus în memorie experienţe dureroase din lumea suprasensibilă. Faptul este firesc, pe de o parte datorită strânsei sale legături karmice cu Theodora şi Johannes Thomasius, despre care se discută acum pe planul fizic, iar pe de altă parte datorită transformării pe care a provocat-o în el convorbirea cu Maria, în domeniul lui Lucifer. Strader vrea să ştie dacă cele spuse de Capesius sunt adevărate. Felix Balde îi confirmă că sunt demne de încredere. Strader încă se mai îndoieşte. Ar fi cumplit şi îngrozitor dacă cele spuse lui Capesius ar fi adevărate.

Apare atunci sub formă vizibilă sufletul Theodorei, pentru a confirma adevărul celor spuse de Capesius. Cu privire la această dureroasă tragedie, Theodora adaugă şi cele ce s-au făcut pentru a învinge această situaţie tragică, şi ce mai trebuie făcut. Ea spune:

„Thomasius nu trebuie să cadă;
Maria a aprins deja în inima ei tare
Jertfa puterii de iubire
Iar Theodora vrea, din înălţimi spirituale,
Să dea, din puterile iubirii, raze de binecuvântare“.

Apoi Theodora se adresează direct lui Strader, rugându-l să-l ajute pe Johannes. Strader este fericit că poate continua legătura şi colaborarea cu Theodora şi după moartea ei. El însuşi, prin amintirea sa plină de iubire, a ajutat ca ea să îi apară. În legătură cu posibilitatea unei legături cu cei morţi, Rudolf Steiner spune în conferinţa din 22 iulie 1923, publicată în „Goetheanum“, 1931, nr. 9–11: „Dacă suntem în stare să creăm o legătură vie interioară între amintire şi iubire, între amintirea care domneşte în noi datorită corpului astral şi iubirea datorată Eului, în anumite cazuri se va putea petrece un miracol... Purtăm amintirea unui mort iubit, dincolo de moartea lui; purtăm imaginea lui în sufletul nostru. Cu toată forţa şi intensitatea sufletului nostru continuăm în amintire viaţa noastră cu cel decedat, aşa încât nu mai avem un suport prin impresiile senzoriale exterioare şi încercăm să aducem amintirile până la a deveni atât de vii încât să ni se pară că cel care a murit s-ar afla acolo, în vieţuirea nemijlocită. Rămânem conştienţi că acest lucru il purtăm în amintirea noastră, dar unim apoi forţa rezultată din întărirea corpului nostru astral cu acea forţă pe care o datorăm Eului nostru, forţa iubirii... Aceasta este atunci o cale prin care, treji lăuntric, desprindem până la un anumit grad corpul astral şi Eul de corpul fizic; şi exact în memoria pe care o putem păstra despre cel mort se află una din primele trepte pentru eliberarea Eului şi corpului astral de corpul fizic şi corpul eteric în timpul stării de veghe. Ştim că prin conştienţa noastră trează unim cu imaginea celui mort iubirea pe care am fi avut-o doar dacă am fi primit de la el impresiile senzoriale. Toate acestea trebuie să fie foarte active şi vii în noi. Impulsul reuşeşte dacă putem dezvolta forţele interioare necesare. Impulsul are loc. Trecem Pragul în lumea spirituală. Mortul poate să fie acolo, în realitatea sa. Este una din căile prin care oamenii pot pătrunde în lumea spirituală“.

Capesius îi explică lui Strader mai precis modalitatea prin care îl poate ajuta pe Johannes, aşa cum o doreşte Theodora. El descrie mai întâi pericolul în care se află Johannes. Modul cum Strader îl poate ajuta este rezumat în aceste cuvinte:

„Thomasius va fi însă cu siguranţă
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre acele ţeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual ştiinţa umană,
Apropiind-o astfel de ştiinţa divină.
Ca ţelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus“.

Pentru a înţelege mai bine calea evoluţiei lui Strader, ne putem referi la ceea ce a spus Rudolf Steiner în ultima conferinţă din ciclul 45* cu privire la vieţuirea interioară a Învierii; el spune:

„Aristotel a parcurs deja o cale interioară cu totul particulară – să-i zicem cale mistică. El a vrut să afle ce anume îi dă sufletului certitudinea interioară că sufletul este nemuritor. – Or, dacă cineva face un timp destul de lung, în mod cinstit şi corect, o activitate meditativă interioară, face exerciţii, el va ajunge cu siguranţă, în timp ce se deschide la ceea ce este nemuritor în interiorul său, să vieţuiască interior forţa nemuririi sufletului. Lui Aristotel i-a fost absolut clar că poţi vieţui în interior ceea ce poate fi exprimat astfel: eu vieţuiesc în interior ceea ce este independent de corp, ceva care, în consecinţă, nu are nimic de-a face cu moartea corpului. Pentru Aristotel era un lucru foarte clar. Dar el merge mai departe şi încearcă să resimtă foarte intens în el ceea ce ştii numai atunci când vieţuieşti faptul că aceasta nu aparţine corpului. Şi aici el resimte foarte clar... acel lucru pe care l-am arătat la înţelegerea Misteriului de pe Golgota: singurătatea interioară. În experienţa mistică nu se ajunge la altceva decât la această singurătate, la a trece într-un fel prin durerea acestei singurătăţi... În acest sentiment al singurătăţii ştii cu precizie că în interior există ceva care depăşeşte moartea, dar care nu are legătură decât cu Eul propriu şi nu are nici o legătură cu lumea exterioară. Ajungem deci la ceea ce a descoperit şi Aristotel: că legătura cu lumea exterioară se face prin intermediul organelor corpului... «Nu pot înainta mai departe în înţelegerea nemuririi» – aşa îşi spune Aristotel – «decât până la a vedea că, după moarte, eu însumi mă voi simţi în singurătate absolută, neavând în faţa mea în toată eternitatea decât ceea ce am făcut în viaţă bun sau rău şi că pe acestea le voi contempla veşnic. Prin propria ta forţă, aici ajungi. Dacă vrei să afli altceva despre lumea spirituală, nu poţi conta pe forţa ta proprie, ci trebuie fie să fii iniţiat, fie să asculţi ceea ce spun iniţiaţii...» Descoperind aceasta, Aristotel devine şi un fel de profet, un profet pentru un alt lucru «care în epoca sa nu era posibil, dar care astăzi se prezintă altfel decât în vremea lui Aristotel»... Să aruncăm din nou o privire asupra acestei singurătăţi absolute la care ajungi, asupra acestei experiente mistice care este cu totul altceva decât sunt descrise adesea experienţele mistice. Ele sunt adesea descrise într-un mod vanitos, atunci când se spune: Îl vieţuieşti pe Dumnezeu în interiorul tău. – Dar asta nu este experienţa mistică completă; experienţa mistică completă este: Îl vieţuieşti pe Dumnezeu într-o singurătate totală, în singurătatea absolută. Te simţi singur cu Dumnezeu. Şi atunci nu poţi face nimic decât să ai tăria de a continua să trăieşti în această singurătate. Pentru că această singurătate este o forţă, iubiţii mei prieteni, o forţă puternică! Dacă nu te laşi doborât de ea şi o laşi să trăiască în tine ca forţă, atunci acestei singurătăţi i se adaugă o nouă vieţuire (fireşte, astfel de lucruri nu pot fi descrise, dar fiecare le poate vieţui), ajungi la vieţuirea interioară nemijlocită: această singurătate pe care o vieţuieşti este pricinuită de tine. Dumnezeul pe care îl vieţuieşti acolo este cel din care te-ai născut, dar această singurătate nu s-a născut cu tine; această singurătate iese din tine, tu eşti vinovat de această singurătate. – Este cea de a doua vieţuire. Când ai avut această vieţuire, ea te conduce nemijlocit la sentimentul că eşti părtaş la uciderea a ceea ce a ieşit din Dumnezeu. În acel moment, dacă singurătatea sufletului a acţionat destul de mult timp, apare clar: ceva a survenit în timp..., ceva prin care divinul a fost omorât de omenesc. – În acel moment începi să te simţi vinovat de moartea lui Dumnezeu – şi dacă aş avea timp am putea ajunge la următoarea definiţie, cea a omorârii Fiului lui Dumnezeu. Vieţuirea mistică nu trebuie să fie unică, nebuloasă, confuză, ci trebuie să urce în trepte. Se poate vieţui moartea lui Hristos. – Şi este apoi nevoie ca această vieţuire să devină din nou forţă puternică, şi atunci – da, nu pot spune altfel – atunci Hristos este aici, şi anume Înviatul! Căci el este înainte de toate ca vieţuire interioară mistică, Înviatul, Cel care a trecut prin moarte. Iar motivarea morţii o resimţi în modul pe care l-am arătat... Corpul eteric s-a despărţit de suflet (după moarte) ca un fel de al doilea cadavru; dar datorită impulsului lui Hristos, care a rămas prezent o dată cu Misteriul de pe Golgota, el este într-un anumit fel păstrat, nu se risipeşte, este păstrat. Şi dacă ai credinţă – îngăduiţi-mi să folosesc cuvântul «credinţă» aşa cum l-am definit la începutul conferinţelor – dacă ai credinţă că, de pildă, «Goethe a înviat în corp eteric», dacă te adânceşti în studiul operelor sale vei ajunge ca ideile şi reprezentările sale să devină vii în sufletul tău, ca cititor, şi nu-l vei mai descrie aşa cum a fost el, ci aşa cum este el astăzi. Atunci ai transpus în viaţă ideea Învierii... Dacă aţi avut odată această trăire, dacă v-aţi ataşat de un gând al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui corp fizic este deja integrat Pământului, şi a cărui gândire continuă să vieţuiască în voi, atunci va veni o zi în care veţi spune: Aşa cum trăieşte acest gând, aşa cum el este iar pentru mine, viaţa lui se datorează lui Hristos, şi niciodată el n-ar fi putut să fie atât de viu înainte ca Hristos să fi coborât pe Pământ. – Există deci o cale spre Misteriul de pe Golgota, care poate să fie parcursă lăuntric“.

* Pietre fundamentale pentru cunoaşterea Misteriului de pe Golgota, GA 175.

Această cale de evoluţie corespunde situaţiei de viaţă a lui Strader. Cel care, asemenea lui Strader, se dăruie total cu gândirea domeniului mecanicii moarte, se dezvoltă într-o direcţie care duce la singurătatea dureroasă descrisă aici, siugurătate pe care Strader a vieţuit-o efectiv şi pe care o retrăieşe după moartea Theodorei. În situaţia sa, evoluţia corectă duce la vieţuirea morţii şi a învierii prezentată aici. Dacă îşi uneşte în iubire gândurile lui cu ale Theodorei, el va ajunge la vieţuirea învierii gândurilor. Întreaga sa gândire poate fi străbătută de acest impuls al Învierii, astfel încât şi gândurile moarte din domeniul mecanicii se vor trezi la o viaţă nouă. Astfel ştiinţa umană va fi transformată şi apropiată de ştiinţa zeilor, corespunzător misiunii ce i-a fost atribuită. În Strader se uneşte atunci ştiinţa pământească cu contemplarea spirituală pură a Theodorei, pentru ca aceasta să nu poată fi răpită de Lucifer.

În timp ce Strader se dedică în primul rând cunoaşterii senzoriale şi încearcă, pornind de la această cunoaştere, să stabilească legătura cu lumea spiritului, Capesius, la nivelul actual al evoluţiei sale, lasă ca evenimentele lumii senzoriale să treacă pe lângă el neluate în seamă şi trăieşte aproape exclusiv în lumile suprasensibile. Strader dezvoltă anumite forţe în singurătatea sa spirituală. Alte forţe poate dezvolta Capesius pentru împlinirea misiunilor viitoare, prin degajarea sa de lumea simţurilor. În timp ce Strader, pornind din lumea simţurilor, urmează să caute o nouă legătură cu lumea spirituală, Capesius nu se va putea dezvolta corect decât dacă, pornind din lumea suprasensibilă, va cultiva legătura cu lumea senzorială. Strader primeşte un mesaj din lumea spirituală prin intermediul Theodorei; Capesius primeşte promisiunea doamei Balde, şi anume că, prin poveştile ei, va face să-i parvină în lumea spiritului mesaje din lumea simţurilor.

TABLOUL ŞASE

În tabloul şase al dramei vedem cum Maria, care începuse să-l ajute pe Capesius prin discuţia pe care a avut-o cu el în domeniul lui Lucifer, continuă să-l ajute în alte sfere ale lumilor suprasensibile. Prin ea, el ajunge să audă acolo cuvintele lui Benedictus: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice“. El citise aceste cuvinte, înainte să ajungă la clarvedere, în Cartea vieţii scrisă de Benedictus şi, împreună cu alte cuvinte, l-au impresionat într-atât încât a recunoscut lipsa de fiinţialitate a gândirii sale de până atunci şi şi-a îndreptat forţele sufleteşti spre adevărurile spirituale care l-au condus mai târziu la viziunea retrospectivă a unei vieţi pământeşti anterioare. Între timp, Capesius s-a dăruit atât de des vieţii în lumea spirituală încât lumea simţurilor i-a devenit străină. Şi domeniul spiritual în care se află acum, în care „existenţa spirituală vrea să se unească cu fiinţa pământească pentru o creaţie comună“ îi este la fel de străin. Până acum el nu s-a aflat decât în domenii ale lumii spiritului unde nu pătrundea nici o cunoaştere din lumea simţurilor. Cuvintele pe care le-a scris Benedictus pentru sufletele care trăiesc pe Pământ acţionează asupra lui ca venind din lumea simţurilor şi întunecă sfera spirituală în care se află. Pentru el este o enigmă faptul că aceste cuvinte sunt percepute în lumea spirituală.

În timp ce Capesius se află în această dispoziţie, cuprins de întrebări, aude cuvintele: „În simţirea ta ţes forţe cosmice“. El spune apoi:

„E încă un cuvânt care dincolo
E-ncredinţat de Benedictus discipolilor lui
Şi care-aici se re-creează-n vocea sa!
Stârnind prin sine forţe-ntunecate, el se revarsă
Prin spaţiile fără margini ale acestei împărăţii“.

Ceea ce spune apoi Maria acţionează ca o limpezire a tenebrelor interioare. În lumea suprasensibilă, discuţiile sunt de aşa natură, încât o fiinţă aude în ea însăşi cuvintele rostite de o altă fiinţă. Capesius vieţuieşte astfel în el cuvintele Mariei, ca pe ceva ce clarifică încetul cu încetul întunericul întrebării sale interioare. Maria simte ce trebuie să afle în acel loc. Ştie că aceste cuvinte pe care Benedictus le-a încredinţat discipolilor săi nu sunt decât semne pentru fiinţialul spiritual care poate fi contemplat aici. Ea vrea ca prin concentrarea forţelor sufletului să-şi elibereze fiinţa sa interioară de existenţa pământească şi astfel să aştepte ce va voi să i se arate ca revelaţie prin aceste spaţii spirituale. În ciclul 20*, în conferinţa a III-a, Rudolf Steiner descrie amănunţit desprinderea de existenţa pământească: „Pentru antroposofi, pot rezuma această observaţie spunând că un om care a reuşit să se elibereze de instrumentul său fizic corporal nu se foloseşte, pentru a acţiona în interiorul sufletului său, decât de instrumentele care sunt date în organismul său eteric, organismul său astral şi Eul său. Deci el se foloseşte de ceea ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepţia corpului fizic. Ceea ce răsare atunci din aceasta în suflet are o forţă interioară mult mai mare, o vitalitate interioară mult mai puternică decât cea a gândurilor obişnuite, provocate de obiectele exterioare. Mai mult, asta dă impresia a ceva care ne înconjură peste tot ca o fină substanţialitate interioară. Nu poţi exprima acest lucru decât spunând că se aseamănă unei lumini care vine în valuri; nu trebuie însă să ne gândim la lumina care ajunge la noi prin intermediul ochiului omenesc, deci printr-un instrument corporal exterior, ci să ne reprezentăm că această substanţialitate care se răspândeşte în jur şi în care te afli ca într-o mare agitată este resimţită mai mult interior decât ca strălucire luminoasă sau ceva asemănător. Este resimţită interior şi, dacă omul o resimte cu adevărat, i se stinge reprezentarea, ca şi cum acolo s-ar afla într-un neant... Şi acum se pune întrebarea: Ce remarcă ocultistul care percepe plutind în această mare imagini ciudate pe care acum le poate înţelege şi în faţa cărora nu mai face pur şi simplu apel la memoria sa, pentru că ele au devenit atât de puternice încât mintea le poate cuprinde? Ce remarcă deci ocultistul în legătură cu toate acestea? Vedeţi dumneavoastră, ocultistul remarcă ceva din aceste lucruri, ce-i drept, doar dacă înainte a învăţat ceva, şi anume: dacă înainte a făcut cunoştinţă cu diferite idei ale filosofilor, dacă s-a ocupat puţin cu filosofia. Atunci ochiului lui spiritual i se revelează că adevăratele gânduri ale filosofilor sunt umbre, imagini a ceea ce acolo, în lumina care vine în valuri, este perceput ca viu.“

* Lumea simţurilor şi lumea spiritului, GA 134

În timpul viziunii sale spirituale, Maria devine conştientă de modul în care va acţiona mai apoi această revelaţie spirituală în existenţa sa pământească. Ea spune:

„Vreau, adunându-mi forţele sufletului,
Să-mi liberez lăuntrul de existenţa pământească.
Şi astfel să aştept ceea ce, revelându-se,
Vrea să mi se-arate prin întinderile spirituale.
Când iar mă voi întoarce la viaţa pământească,
Va deveni gând care-mi va lumina în suflet,
În cugetarea ulterioară, drept cunoaştere“.

Apoi apare însuşi Benedictus în domeniul spiritului, unde sunt Maria şi Capesius. El spune:

„Te cucereşte-n forţa gândurilor cosmice,
Te pierde prin viaţa forţelor cosmice;
Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se
Prin fiinţa ta-n lumina lumilor“.

În viaţa pământească, aceste cuvinte au fost spuse de către Benedictus discipolilor săi, dar într-o altă expresie, şi anume:

„Te pierde-n gândurile cosmice,
Te vieţuieşte prin forţele cosmice...
Cunoscându-te în tine,
Tu ţelurile zeilor le afli“.

Acolo, discipolul spiritual trebuia să se piardă în gândurile cosmice pentru ca prin adevărata cunoaştere de sine să afle ţelurile zeilor. Aici, cuvintele pe care le rosteste Benedictus sunt ca o continuare a celorlalte; fiindcă, dăruindu-se gândurilor cosmice în mod dezinteresat, omul dezvoltă în el adevărata forţă-Eu care este în armonie cu forța gândurilor cosmice. Într-o reală unire cu forţa gândurilor cosmice, viaţa proprie, deviată de această forţă, se descompune. De unde şi cuvintele: „Te pierde prin viaţa forţelor cosmice“. În timp ce erorile de viaţă ale fiinţei proprii se dizolvă în viaţa forţelor cosmice, se revelează ţelurile pământeşti care sunt necesare pentru repararea erorilor vieţii: „Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se prin fiinţa ta-n lumina lumilor“.

Pentru Capesius este înainte de toate o enigmă faptul că Benedictus apare aici în spirit şi rosteşte aceste cuvinte. Treptat, Capesius este condus de Benedictus la cunoaşterea de sine în lumea spirituală. Capesius s-a detaşat atât de mult de existenţa pământească încât nu-şi mai simte personalitatea aşa cum era ea pe Pământ. La început, Benedictus trezeşte în Capesius amintirea personalităţii sale pământeşti, apoi îi explică starea dezvoltării sale prezente. Cu acest prilej, Benedictus menţionează datoria pe care o are Îndrumătorul, aceea de a continua să însoţească pe discipol pe calea pe care i-a arătat-o în existenţa pământească. El îi spune lui Capesius:

„Tu poţi depune corpul fizic
Dar nu şi fina ţesătură-a trupului gândirii.
Vei putea privi lumea-n adevărul ei
Doar când nici un rest din personalitate
Nu poate tulbura prea tare claritatea viziunii.
Doar cel ce-a învăţat să-şi vadă gândirea
'N-afara sa, aşa cum forţele clarvăzătorului
Privesc spre trupul pământesc despărţit de sine,
Acela va pătrunde-n realităţile spirituale“.

În ciclul Despre fiinţa interioară a omului... Rudolf Steiner descrie această contemplare a propriei gândiri, când spune: „Dacă încerci să practici o activitate interioară – dar în afara corpului –, activitate care se aseamănă gândirii, dar care este altceva decât gândirea obişnuită, care este o desfăşurare a unei forţe creatoare sufleteşti interioare, dacă dezvolţi această activitate, observi în această fiinţă de lumină mai mult: vezi în ea forţe în mişcare, forţe care – s-ar putea spune – străbat această formă luminoasă ca un fel de circulaţie de forţe. Ştii deci: ceea ce vezi acolo ca un fel de enclavă în corpul tău de lumină este viaţa gândurilor tale, văzută din exterior. Acum o poţi recunoaşte ca o parte a corpului eteric pe care tocmai îl vezi, fiindcă acest corp eteric este viaţa ţesândă a gândurilor. Vezi ca o circulaţie de valuri întunecate, ca o circulaţie de sânge spirituală, se poate spune: valuri întunecate în corpul luminos, care dau ansamblului un aspect specific şi ciudat şi care impune chiar, celui care îl contemplă, această cunoaştere: în corpul tău fizic unduieşte şi freamătă corpul tău eteric, pe care îl priveşti acum din afară, care acum ţi-a devenit vizibil“ (Conferinţa I).

Acum Benedictus face vizibile pentru Capesius gândurile în forme fiinţial-spaţiale, şi spune:

„Contemplă astfel în imagine, aşa încât ea
Să îţi devină cunoaştere prin forţa clarvederii,
Gânduri care se conturează fiinţal
Ca forme spaţiale, oglindind gândirea umană“.

Ne putem aminti aici ce a spus Rudolf Steiner în conferinţa a III-a din acelaşi ciclu: „Când gândim, gândul real nu impresionează deloc corpul fizic, ci corpul eteric. Dar în timp ce gândim, nu tot ceea ce se află în gândire pătrunde în noi. Dacă ar pătrunde în noi tot ceea ce gândim, am simţi pulsând în noi, ori de câte ori gândim, fiinţe elementare vii; ne-am simţi interior cu totul plini de viaţă ... Această viaţă nu o percepem cu adevărat pentru că, într-un fel, din gândirea umană numai spuma ei ajunge la conştienţa noastră şi formează imaginile-umbră ale gândurilor, care se înalţă în noi ca gândire a noastră. Dimpotrivă, ceea ce străbate gândurile ca forţe vii se cufundă în corpul nostru eteric. Noi nu percepem fiinţele elementare vii care freamătă în noi; în gânduri, noi percepem oarecum doar extractul, ceva asemănător unei umbriri; cealaltă însă, viaţa, pătrunde în noi şi, pătrunzând în noi, ne îmbibă din nou, astfel încât rezultă iarăşi o luptă în corpul nostru eteric, de data aceasta o luptă între spiritele progresiste şi Ahriman, entităţile ahrimance. Expresia acestei lupte este atunci faptul că gândurile nu se desfăşoară în noi cum s-ar fi desfăşurat dacă ele ar fi fost fiinţe vii. Dacă ele s-ar desfăşura aşa cum sunt în realitate, atunci ne-am simţi în viaţa fiinţelor-gânduri: ele s-ar mişca încoace şi încolo; dar noi, de fapt, nu percepem aşa ceva. Acesta este motivul pentru care corpul nostru eteric, care altfel ar fi fost complet transparent, a devenit oarecum opac; aş spune că a devenit ca un topaz fumuriu, străbătut de umbre întunecate, în timp ce cuarţul este în întregime pur şi transparent. Corpul nostru eteric este străbătut de tenebre spirituale. Ceea ce ne străbate aici corpul eteric este comoara memoriei noastre“.

După cuvintele introductive rostite de Philia, Astrid şi Luna, intră Lucifer şi Ahriman, care rostesc cuvinte însoţitoare ale mişcărilor ce oglindesc gândirea umană. Se exprimă astfel faptul că în gândirea omului acţionează Lucifer şi Ahriman. Pentru Capesius, recunoaşterea acţiunii lui Lucifer în propria sa gândire şi în propriul său sentiment constituie o vieţuire răscolitoare. El spune:

„Sufletul se vieţuieşte lăuntric;
El crede că gândeşte pentru că el nu vede
Gândurile ce se află-n faţa lui în spaţiu.
El crede că simte, pentru că sentimentele
Nu luminează clipind ca fulgerele-n nori;...
El nu îl vede pe Lucifer, din care
Se revarsă gânduri şi dau năvală sentimente –
De-aceea poate crede că-i singur cu ele.
De ce se dăruie el unei astfel de iluzii?“

În legătură cu acţiunea lui Lucifer şi Ahriman în gândirea, simţirea şi voirea obişnuită, Rudolf Steiner spune în conferinţa a III-a din ciclul Lumea simţurilor şi lumea spiritului: „În stadiul actual, omul este strâns împletit cu gândirea, simţirea şi voirea sa. Aproape că nu poate fi întâlnită o stare în conştienţa exterioară în care omul să fie exclusiv în Eul său, în care el să nu se amestece deloc cu gândirea, simţirea, voirea... Atunci când omul este sănătos în sufletul său, aceste expresii de gând, sentiment, voinţă năvălesc prin suflet; după care şi dorinţele. El nu este acolo niciodată despărtit, cu Eul său, de gândirea, sentimentul şi voirea sa. Dar iată la ce ajungi prin cele patru stări indicate: să poţi să te plasezi în afara gândirii, simţirii şi voirii şi să le poţi privi ca pe ceva din exteriorul tău. Gândurile noastre trebuie să ne devină la fel de indiferente precum obiectele din jurul nostru – când nu mai spunem: Eu gândesc – când gândirea noastră ne apare ca un proces în desfăşurare, dar care de fapt nu ne priveşte pe noi. Şi tot aşa pentru simţire şi voinţă... De aici decurge întreaga influenţă luciferică; prin faptul că forţa luciferică s-a introdus în Eu, acest Eu s-a amestecat în mod impur cu gândirea, cu simţirea şi voirea şi apoi a căpătat preponderenţă luciferică asupra corpului astral“. În continuare, Rudolf Steiner arată modul în care acţiunea lui Lucifer a antrenat-o pe cea a lui Ahriman.

Capesius recunoaşte acum acţiunea lui Lucifer asupra gândirii şi simţirii sale; el se întreabă de ce sufletul cade în iluzia de a considera opera lui Lucifer ca fiind propria sa operă. Maria răspunde la întrebarea pe care el şi-a pus-o sieşi şi rămâne uimit că altcineva decât el poate auzi ceea ce se întreabă în propria sa interioritate. Maria îi răspunde:

„Dar sufletele-aici nu-s separate.
Sunt astfel doar când se slujesc de trup.
Aicea fiecare se-aude pe sine în cuvântul celuilalt.
Îţi spui deci ţie însuţi când eu îţi spun:
'N-adâncuri caută răspunsul“.

Această împreună-vieţuire a fiinţei celuilalt în lumea spirituală este descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Despre iniţiere... cu următoarele cuvinte: „Presupuneţi că v-aţi aşezat undeva şi vă propuneţi să nu vă străduiţi să gândiţi un lucru sau altul ci, dimpotrivă, să nu gândiţi la nimic anume. Apare în dumneavoastră un gând pe care nu l-aţi chemat, la care nu aţi făcut apel. El pune stăpânire pe sufletul dumneavoastră cu o astfel de insistenţă, încât îl umple până-ntr-atât că puteţi ajunge la sentimentul că nu mai puteţi deosebi absolut deloc acest gând de dumneavoastră înşivă, că sunteţi una cu el. Când aveţi sentimentul că acest gând trăieşte şi vă atrage sufletul cu el, atunci sufletul dumneavoastră este legat de el. S-ar putea spune la fel de bine: «gândul este în suflet» sau «sufletul este în gând» – la fel este şi în lumea senzorială când iei cunoştinţă şi intri în relaţie cu entităţile ierarhiilor superioare. Cuvintele: «eşti lângă ele», «eşti în afara lor» îşi pierd sensul. Eşti cu ele, aşa cum gândurile trăiesc cu cineva; dar nu încât să poţi spune: «gândurile se trăiesc în cineva», ci – mai bine spus – «gândurile se gândesc în cineva». Ele se vieţuiesc şi se împreună-vieţuieşte vieţuirea entităţilor. Suntem chiar în aceste entităţi, suntem una cu ele, încât întreaga fiinţă s-a revărsat în sfera în care trăiesc aceste entităţi, vieţuind împreună existenţa lor, ştiind cu precizie că ele se vieţuiesc în aceasta“.

Legăturile karmice existente între Maria şi Capesius îi dau Mariei posibilitatea să învigoreze acea parte din fiinţa lui Capesius care se armonizează cu fiinţa ei; cu această parte a fiinţei sale îşi spune Capesius sieşi ceea ce îi spune Maria, adică faptul că trebuie să caute răspunsul în adâncul propriei sale fiinţe. Dar Capesius are sentimentul că în adâncurile sufletului ameninţă sumbra teamă. Maria îl îndeamnă să îl întrebe pe Lucifer dacă teama vine de la el. Lucifer revelează atunci partea fiinţei sale care îl slujeşte pe om spre bine. Deşi prin aceasta nu iese la iveală întreaga fiinţă a lui Lucifer, se arată totuşi că teama nu trebuie căutată la el, ci în altă sferă de putere. Ahriman îşi revelează fiinţa sa şi arată că teama vine de la el. Capesius recunoaşte acum că teama emană din sfera lui Ahriman, iar ura din domenul lui Lucifer. La cuvintele rostite de Ahriman, apare Benedictus. El îi spune lui Capesius:

„Tu trebuie să te recunoşti în cuvintele cosmice
Şi să te simţi în forţa gândurilor cosmice.
Şi pentru că acum tu ai putut să vezi 'n-afara ta
Ce tu visai drept individualitatea ta,
Găseste-te şi nu te mai înfiora
La cuvântul care pe drept răsună şi care
Trebuie să-ţi dea dovada propriei existenţe“.

Capesius ajunge acum să înţeleagă ceea ce i se păruse enigmatic atunci când auzise cuvintele lui Benedictus:

„Te cucereşte-n forţa gândurilor cosmice,
Te pierde prin viaţa forţelor cosmice;
Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se
Prin fiinţa ta-n lumina lumilor“.

Capesius înţelege acum ceea ce mai înainte lua drept propria sa fiinţă. El îşi găseşte adevăratul Eu în ţelurile pământeşti care se reflectă prin individualitatea sa în lumina cosmică; cu alte cuvinte, el se regăseşte pe sine în propriul său destin, aşa cum arată Rudolf Steiner în cuvintele: „Dacă arunci o privire spre ceea ce ai văzut mai înainte din tine însuţi, şi care era înfăţişat ca lume exterioară: acest corp de lumină cu circulaţie întunecată de gânduri din corpul eteric – în clipa în care te concentrezi, în afara corpului, asupra lumii astrale, asupra vieţii stelare a corpului astral, ceea ce ai părăsit – corpul părăsit – îţi apare altfel. Şi acum poţi observa clar deosebirea, care poate fi exprimată astfel: Te poţi concentra în urmă asupra ta; vei vedea atunci corpul tău de lumină şi corpul eteric de gânduri. Dar dacă te poţi concentra asupra ta încât în tine se desfăşoară o lume stelară interioară, despre care ştii: tu o umpli..., şi priveşti acum înapoi la corpul tău fizic pe care l-ai părăsit, atunci lumina se poate stinge, circulaţia gândurilor se opreşte (într-o anumită măsură poţi să o faci după voia ta) şi în locul lor apare o imagine a propriei noastre entităţi; ea ne apare – da, nu poate fi defintă altfel – drept karma noastră personificată. Ceea ce purtăm în noi, ca oameni – de aceea pregătim un destin sau altul –, se află înfăşurat. Karma noastră, destinul nostru personificat se află în faţa noastră. Şi când privim asta, acum ştim: Asta eşti tu, dar aşa cum eşti în eutitatea ta morală interioară. Asta eşti tu, aşa cum te afli în lume ca individualitate; asta eşti tu însuţi pe de-a-ntregul“ (Ciclul 32*, Conferinta I).

* Inneres Wesen des Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt, (Fiinţa interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere), GA 153

Acum Capesius poate să spună:

„Deci pot în viitor din nou să-mi aparţin.
Acuma mă voi căuta, fiindcă pot trăi
Contemplându-mă în gândirea cosmică“.

Dacă comparăm aceste cuvinte ale lui Capesius cu cele pe care le-a pronunţat mai înainte în sfera lui Lucifer, vom vedea cât a progresat el datorită ajutorului dat de Benedictus şi Maria. Chiar dacă ceea ce a dobândit nu va putea fi păstrat de el fără întrerupere în viitor, acest lucru, odată cucerit, îi va da puterea să năzuiască iar şi iar spre ceea ce a atins acum. Ca ajutor şi întărire pentru această năzuinţă a lui, doamna Balde îi aduce din lumea simţurilor în lumea suprasensibilă basmul despre fantezie. Rudolf Steiner a vorbit deseori despre importanţa fanteziei. Să ne reamintim cuvintele pe care le-a spus în conferinţa Simbolică şi fantezie, ţinută la Berlin în 19 decembrie 1911: „Nimic din ceea ce este activ în om, din ceea ce este într-adevăr regal în natura umană, nu poate fi împiedicat să aducă în lumea realităţii obişnuite ceva din lumea în cate sufletul îşi are rădăcinile. Şi ceea ce este astfel adus este tocmai proiecţia – în lumea noastră –, imaginea-umbră a celor vieţuite de noi acolo. Aceasta este lumea fanteziei, a adevăratei fantezii – nu a acelei fantezii care asamblează simplu petice de viaţă, ci a adevăratei fantezii, care îşi are locul în interiorul omului, şi care este împinsă din acest interior în afară, spre toate amănuntele creaţiei... În această fantezie, care este umbra imaginaţiunii, se elaborează ceva care nu are o formă sau alta, care nu cunoaşte la început formele exterioare pentru ceea ce trebuie creat, ceva în care, din interior, materia zoreşte spre creaţie; intervine apoi, asemenea unei întunecări a întregului proces luminos, ceea ce – ca artă formatoare în imagini – se apleacă cu devotament spre realitatea concretă. Este exact contrarul procedeului pe care îl remarcăm adesea în creaţia artistică actuală. Totul porneşte dintr-un ceutru spre această fantezie care, ca un element spiritual – la început al unei realităţi imaginative –, se află în spatele realităţii noastre sensibile. Ceea ce rezultă de aici este în acelagi timp o fantezie-realitate. Este, de fapt, ceea ce poate trece justificat din lumea spirituală în realitatea noastră... Şi dintre toate genurile poetice, cel care este cel mai puţin legat de realitatea exterioară este tocmai basmul. Indiferent că este vorba despre Saga, despre mit sau legendă; în toate vedem că trăsăturile care ascultă doar de legi suprasensibile sunt îmbibate – în Saga şi mituri – de legile adevăratei realităţi, fiindcă se iese din spiritual în lumea exterioară şi pentru că izvoarele, care sunt izvoare istorice sau legate într-un fel cu istoria, sunt puse acum în legătură cu forma istorică. Numai basmul nu se lasă modelat precum formele reale; el poate folosi aceste forme reale complet liber, poate utiliza după bunul plac ceea ce există în realitate şi a şi făcut-o. De aceea basmul este vlăstarul cel mai pur al vechii clarvederi primitive. Este ca un rest al clarvederii anterioare. Pedantul rece, care ajunge în toate la o abordare profesorală, poate să nu simtă acest lucru; el nu are nici un motiv să-l simtă, dat fiind că, în faţa oricărui adevăr, el întreabă: „Corespunde asta întru totul cu realitatea?“

Imediat după ce doamna Balde a povestit basmul despre fantezie, apar Philia, Astrid, Luna şi Cealaltă Philia. Cuvintele lor revelează dispoziţia sufletească plină de speranţă în care se află Capesius după ce a depăşit dificultăţile care l-au întâmpinat pe calea dezvoltării sale.

TABLOUL ŞAPTE

Păzitorul Pragului – al cărui nume îl poartă drama – apare acum aici, în tabloul şapte, sub formă vizibilă. În prezentarea personajelor şi evenimentelor din dramă, Rudolf Steiner a aşezat Păzitorul Pragului printre făpturile pe care le-a indicat ca entităţi ale elementului spiritual uman, alături de Dublul lui Thomasius, Sufletul Theodorei, Vocea conştiinţei, Philia, Astrid, Luna, Cealaltă Philia. Toate aceste făpturi stau într-un raport strâns cu Păzitorul Pragului.

Printr-o strădanie serioasă spre cunoaşterea de sine, conştiinţa morală îl poate conduce pe om la vieţuiri precum cele pe care Rudolf Steiner le descrie drept întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Dacă, cu conştiinţa trează, urmărim viaţa noastră de până acum şi ne îndreptăm mai întâi privirea spre tot ceea ce conştiinţa noastră respinge, ne vedem pe noi înşine încărcaţi cu toate slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre. Viziunea pe care o are conştiinţa ne arată o imagine a propriei noastre fiinţe greu de suportat. Cu cât conştiinta noastră morală este mai trează, cu cât viziunea vieţii noastre este mai clară, cu atât mai mult descoperim în noi slăbiciuni şi insuficienţe. Prin disciplina spirituală, faptul poate deveni şi mai puternic. Viziunea fiinţei proprii, la care ajungi astfel, ar putea deveni insuportabilă dacă nu s-ar dezvolta simultan forţele şi facultătile care acţionează în acord cu conştiinţa noastră. Dacă ajungi să înţelegi că în conştiinţa morală se manifestă o voinţă divină, şi dacă, în acelaşi timp, nu descoperi nimic în fiinţa proprie care să aparţină voinţei divine, atunci ai impresia că această conştiinţă morală ar condamna fiinţa proprie.

Conştiinţa morală nu numai că îi conştientizează omului propriile sale slăbiciuni şi lipsuri; ea îl conduce spre cunoaşterea a ceea ce corespunde adevăratei entităţi umane, nu spre cea care este plină de slăbiciuni şi imperfecţiuni. Când conştiinţa noastră nu este de acord cu faptele şi comportarea noastră, atunci ştim – într-un mod mai mult sau mai puţin clar – ce înseamnă o comportare demnă a omului. Aprecierile pe care le-am dobândit despre demnitatea umană, toate aprecierile se pot completa şi asambla într-o imagine a idealului omenirii care ne apare ca o formă de lumină. Remarcăm apoi că slăbiciunile şi lipsurile noastre devin vizibile prin lumina acestei forme ideale. Vedem distanţa dintre fiinţa noastră actuală şi ţelul dezvoltării noastre ca om. Vedem ceea ce nu corespunde ţelului dezvoltării noastre şi trebuie biruit, dacă vrem să devenim în adevăr oameni. Recunoaştem ceea ce trebuie să biruim sau să lepădăm, dacă vrem să acţionăm în acord cu armonia cosmică spirituală divină.

Te poti întreba dacă orice efort individual nu te abate de la armonia cosmică spiritual-divină şi dacă strădania individuală nu încetează în armonia cosmică. La această întrebare se poate răspunde că, în cursul evoluţiei umane, formarea individualităţii s-a legat cu o abatere a omului de la armonia cosmică spiritual-divină. Individualitatea, sau ceea ce este personal în om, era ceva ce nu corespundea cu voinţa divină. Acordul cu voinţa divină nu putea fi restabilit decât prin renunţarea la voinţa proprie. Acest lucru s-a modificat prin întruparea lui Hristos în omul individual. Prin aceasta, în omenire a intrat capacitatea de a face din impulsurile individuale ceva care să corespundă voinţei divine. Aceasta este capacitatea de iubire, care se dăruie liber, fără să ia în seamă legăturile de sânge, reciprocitatea sau recompensa. Această iubire se manifestă ca o facultate individuală, şi totuşi ea este în acord cu armonia cosmică spiritual-divină. Ea este exprimarea individualităţii spirituale sau a Eului superior al omului, da, ea este forţa centrală a Eului superior. Prin faptul că a venit în omenire prin Hristos, ea poate fi caracterizată ca forţă a lui Hristos care acţionează în om. Acolo unde această forţă este prezentă în om, conştiinţa nu poate condamna întreaga lui proprie fiinţă. Imaginea ideală a omenirii nu mai este pentru el ceva individual exterior, care respinge orice efort individual, ci este modelul individualităţii sale spirituale, a Eului său superior. Prin faptul că, în forţa Eului superior, omul recunoaste forţa pe care a dat-o Hristos omenirii, imaginea ideală umană a Eului superior îi va apărea ca fiind imaginea spirituală a lui Hristos.

Ceea ce apare, mai mult sau mai puţin clar, în judecata pe care o face conştiinţa morală asupra propriei noastre vieţi apare în toată intensitatea şi claritatea sa la întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Această întâlnire şi felul cum omul vieţuieşte adevăratul Eu propriu sunt descrise de Rudolf Steiner în ciclul Tainele Pragului, unde spune: „Aş dori să vă fac atenţi asupra faptului că omul, când părăseşte corpul său fizic, în jurul căruia are lumea fizică, intră apoi în lumea elementară; după ce lumea elementară a devenit ambianţa sa, el trăieşte în corpul său eteric întocmai cum în lumea fizică trăieşte cu corpul fizic. Când el, clarvăzător, iese din corpul său eteric, trăieşte în corpul său astral, având ca ambianţă lumea spirituală. Şi am arătat că omul poate ieşi şi din corpul său astral şi să fie în adevăratul său Eu. Atunci el are ca ambianţă lumea supraspirituală. Intrând în aceste lumi, omul ajunge în cele din urmă la ceea ce are mereu în adâncurile sufletului său, la adevăratul său Eu, în timp ce în lumea spirituală el ajunge la modalitatea în care se revelează în ea adevăratul Eu, cealaltă Sine, adică se învăluie de entitate-gând vie. Noi toţi, care trăim în lumea fizică, avem în noi această «cealaltă Sine», numai că o conştienţă normală nu ştie că fiinţa celeilalte Sine, adevăratul Eu, este vieţuită doar atunci când te înalţi în lumea spirituală şi supra-spirituală. Dar, de fapt, purtăm mereu în noi acest adevărat Eu, ca pe însoţitorul nostru permanent. Însă acest adevărat Eu îl întâlnim la Pragul lumii spirituale, acest Eu adevărat există într-un mod aparte, s-ar putea spune că este împodobit într-un mod ciudat. La Pragul către lumea spirituală, acest adevărat Eu se poate îmbrăca cu tot ceea ce – aş zice – ne atrage, ne reţine întreaga noastră fiinţă în lumea fizic-senzorială, sau cel puţin în lumea elementară. – Deci întâlnim adevăratul, propriul nostru Eu la Pragul lumilor spirituale... Şi această cealaltă Sine, acest adevărat Eu, îmbracă toate slăbiciunile noastre, tot ceea ce trebuie să lepădăm şi ceea ce nu vrem să lepădăm atunci când trebuie să trecem Pragul pentru că – ca oameni fizic-senzoriali – suntem legaţi de toate acestea prin obişnuinţă. Întâlnim deci la Pragul lumii spirituale o fiinţă spirituală care este diferită de toate celelalte fiinţe spirituale pe care le putem întâlni în lumea suprasensibilă. Toate celelalte fiinţe spirituale apar oarecum, mai mult sau mai puţin, cu învelişuri care sunt totuşi mai potrivite naturii lor proprii decât este cazul cu învelişurile Păzitorului Pragului“ (p. 5).

În Ştiinţa ocultă, Rudolf Steiner a arătat cum întâlnirea cu Păzitorul Pragului devine o întâlnire cu Hristos: „Când discipolul spiritual s-a ridicat la o trăire a intuiţiei, el nu numai că va cunoaşte imaginile lumii spiritual-sufleteşti, nu numai că va citi relaţia lor în «scrierea ocultă»; el ajunge la cunoaşterea fiinţelor prin a căror acţiune comună a luat naştere lumea, căreia el îi aparţine ca om. Prin aceasta el învaţă să se cunoască pe sine însuşi sub acea formă pe care o avea ca fiinţă spirituală în lumea spiritual-sufletească. El a ajuns la o percepţie a Eului superior şi a remarcat cum trebuie să-şi ducă mai departe munca pentru a-şi domina Dublul său, «Păzitorul Pragului». Dar el l-a întâlnit şi pe marele Păzitor al Pragului, care stă în faţa lui somându-1 să-şi continue munca. Acest «mare Păzitor al Pragului» devine acum modelul său, spre care aspiră. Când discipolul ajunge la acest sentiment, el poate să recunoască cine se află de fapt în faţa lui ca «marele Păzitor al Pragului». Acest Păzitor se transformă de-acum înainte pentru percepţia discipolului spiritual în forma-Hristos, a cărui entitate şi intervenţie în dezvoltarea pământească au fost arătate în capitolele precedente din această carte. Discipolul spiritual devine prin aceasta iniţiat în însuşi misterul sublim care este legat de numele lui Hristos. Hristos i se arată ca fiind «marele model pământesc uman»“.

În dramă, la începutul tabloului şapte se face o prezentare a Păzitorului Pragului; din cuvintele sale aflăm modul în care se apropie Johannes Thomasius de Pragul lumii spirituale. Păzitorul spune:

„Ce aprige dorinţe răsună până-aici;
Aşa lărmuiesc sufletele umane ce se-apropie de mine
'Nainte de-a-şi fi cucerit deplin calmul lăuntric.
Totuşi pofta e cea care le mână
Şi nu forţa care poate vorbi creând,
Fiindcă, tăcând, ea s-a putut crea pe sine“.

Rudolf Steiner a prezentat în conferinţa a VIII-a din ciclul Tainele Pragului influenţa pe care, la Prag, o poate avea asupra lumii spirituale lăcomia după trăiri spirituale. El spune: „Dacă omul caută, cu sufletul său sănătos, cunoştinţele ştiinţei spiritului şi nu trăieşte cu pofta bolnăvicioasă după trăiri spirituale, nu i se va putea întâmpla nimic rău la acest hotar. Când observi tot ce este de observat în cadrul adevăratei, autenticei ştiinţe a spiritului, nu se întâmplă altceva decât că, într-un fel, pentru sufletul căutător, Lucifer şi Ahriman îşi ţin reciproc echilibrul la Pragul lumii spirituale şi tocmai de aceea omul nu intră cu sufletul său în lumea spirituală. Dar dacă există o anumită lăcomie de a pătrunde în lumea spirituală, atunci are loc ceea ce poate fi numit: râvneşti la lumea spirituală. Ahriman învârtoşează această jinduire, iar în conştienţa omului se năpusteşte ceva ce totuşi nu poate intra. Atunci omul vieţuieste în stare învârtoşată ceea ce a râvnit din lumea spirituală, şi aceasta îi apare în totul după modelul impresiilor fizice; pe scurt, el are halucinaţii, iluzii, el crede că se află în faţa lumii spirituale, pentru că a ajuns până la Păzitorul Pragului, dar nu a trecut prin faţa lui, ci a fost respins împreună cu lăcomia lui spirituală. Şi ceea ce a jinduit se învârtoşează în ceva ce poate conţine imagini adevărate ale lumii spirituale, dar nu conţine ceea ce este important, ceea ce este necesar pentru ca sufletul să aibă o viziune clară a adevărului şi valoarea a ceea ce el vede. – Pentru a trece corect pe lângă Păzitorul Pragului, este nevoie ca omul să dezvolte într-un mod just cunoaşterea de sine, adevărata, reala cunoaştere de sine, cunoaşterea de sine fără nici o rezervă“ (p. 7). Din cuvintele pe care le rosteşte Johannes Thomasius în faţa Păzitorului este evident că el contemplă unele iluzii anterioare ale cunoaşterii de sine şi nu remarcă eroarea în care se află. Cum primul avertisment al Păzitorului Pragului nu-l poate reţine în dorinţă de a trece Pragul, este obligat să-şi amintească faptul că de cealaltă parte a Pragului nu poţi păstra cu tine decât ceea ce ai dobândit printr-o strădanie spirituală pură şi a rămas la fel de pur. Dar acest lucru el i l-ar fi dat în posesie lui Ahriman. Astfel, lui nu i-ar mai fi rămas nimic. Dacă el s-ar regăsi spiritual, ar fi o fiinţă fără de fiinţă. Dar nici asta nu-l face să dea înapoi. El este gata să renunţe la toată fiinţa lui de până aici pentru a o găsi pe Theodora. Pasiunea pentru ea s-a transformat într-o căutare pătimaşă după lumina care i se revelează sufletului ei. El spune:

„Eu însă voi fi şi-o voi găsi pe Theodora.
Ea trebuie să-mi fie izvorul luminii care,
Sufletului ei, lipsit de ştiinţa pământească,
Mereu i se poate revela din belşug“.

Să ne reamintim aici cuvintele pe care le-a rostit Capesius în tabloul cinci, anume ce i se dezvăluie prin contemplarea spirituală cu privire la starea de fapt a lui Johannes Thomasius:

„Thomasius o poate vedea pe Theodora,
De vrea să folosească ochiul spiritului.
De-aceea nici moartea ei nu pune capăt
Patimei ce lui îi este-atâta de funestă.
Va trebui doar să se comporte altfel
Decât atunci când Theodora încă
Era în trupul pământesc:
El va râvni cu pasiune la lumina
Ce i se revelează ei din înălţimi spirituale,
Chiar dacă ea nu are ştiinţa pământească.

Ar urma ca Thomasius să capteze această lumină,
Ca prin el, apoi, s-o poată primi Lucifer.
Atunci acesta va putea ca, prin lumina zeilor,
Să ţină pe vecie-n sfera sa
Ştiinţa pe care Thomasius a putut
S-o cucerească prin forţe pământeşti“.

Cuvintele lui Johannes, prezentate mai înainte, concordă cu intenţiile lui Lucifer menţionate aici. Ele sunt rostite sub influenţa lui Lucifer. Referitor la cuvintele citate aici, Capesius a indicat un ajutor ce poate veni prin Strader. Dar deja în tabloul trei al dramei se vede că Maria şi Benedictus duc o luptă împotriva lui Lucifer pentru a-l ajuta pe Johannes să se poată libera din sfera lui Lucifer. Influenţa lui Lucifer asupra lui Johannes devenind evidentă în faţa Păzitorului Pragului, Maria începe să vorbească şi continuă astfel să-l ajute. Ea descrie mai întâi fiinţa Păzitorului Pragului şi misiunea lui. Referindu-ne la acest moment al dramei, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul Despre iniţiere...: „Să presupunem că cineva, după ce a dobândit capacitatea de a trece graniţa respectivă, ajunge din lumea simţurilor în lumea suprasensibilă. La graniţă, el se va întreba: Ce trebuie să las acum dacă vreau să mă cuuosc în lumea suprasenzorială? «Trebuie să părăsesc – îşi spune el, dacă este cu totul stăpân pe sine –, trebuie să părăsesc tot ceea ce am vieţuit, învăţat, dobândit în diferitele întrupări pe Pământ – de la începuturile lui până în timpul de faţă. Toate acestea trebuie să le las aici, fiindcă păşesc într-o lume în care tot ceea ce se poate învăţa în timpul întrupărilor nu mai are nici un sens»... La graniţa dintre existenţa senzorială şi existenţa spirituală te afli deci nu în faţa unui sistem de noţiuni, ci în faţa unei realităţi care acţionează doar ca a realitate suprasenzorială, dar atât de concret, atât de viu, precum un om: acesta este Păzitorul Pragului. El este aici ca o fiinţă reală concretă. Şi dacă faci cunoştinţă cu el, îl cunoşti şi ca pe o fiinţă ce aparţine unei categorii de entităţi care au participat într-un fel la viaţă, de la începutul Pământului, dar nu au mai participat la ceea ce este vieţuit drept fiinţă sufletească. Aceasta este fiinţa care urma să fie caracterizată în drama Păzitorul Pragului prin cuvintele:

«Tu, care de la-nceputul Pământului trebuie
Să păzeşti Pragul acestei împărăţii, tu ştii
Ce au nevoie, ca să-l poată trece,
Fiinţele ce ţin de felul şi de timpul tău».

Acest «timp al tău» şi «felul tău» este ceva ce decurge din fiinţa lucrului: alt timp şi altă natură au oamenii – altă natură şi alt timp au fiinţele care s-au separat de la începuturile Pământului de căile omenirii. Intri acolo în contact cu o fiinţă despre care îţi spui: «O fiinţă este în faţa mea, ea află şi vieţuieşte multe din lume; dar ea nu se preocupă de ceea ce poate fi vieţuit pe Pământ ca iubire, durere şi chin şi nici ca eroare şi imoralitate; ea nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre tot ce s-a petrecut în entitatea fundamentală a omului până în prezent». Tradiţia creştină exprimă acest fapt, spunând: «În faţa misterului devenirii omului, aceste entităţi şi-au acoperit faţa». Deosebirea care există între aceste entităţi şi naturile omeneşti este ca de la cer la pământ... Astfel ai sentimentul că: «Trecând prin culturile pământeşti tu te-ai încărcat vrând-nevrând cu imperfecţiuni; dar trebuie să te întorci la starea originară, trebuie să găseşti pe Pământ calea înapoi, iar această fiinţă şi-o poate arăta fiindcă ea nu s-a încărcat cu greşelile tale». Acum stai în faţa unei fiinţe ca în faţa unui adevărat reproş, mare şi grandios, care este ca un imbold spre ceea ce nu eşti. Asta îţi arată în mod viu această fiinţă, şi aici te simţi umplut cu totul în fiinţa ta de ştiinţa a ceea ce eşti sau nu eşti. Te afli deci în faţa unui reproş viu... Este o întâlnire absolut reală şi ea face ca în faţa ochilor tăi să apară dintr-o dată ceea ce ai devenit ca om pământesc, în existenţa sensibilă. În acelaşi timp, ea este cunoaştere de sine în sensul cel mai adevărat, mai cuprinzător. Te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi te vezi pe tine însuţi aşa cum trebuie să devii!“ (p. 46).

Aceste cuvinte ale lui Rudolf Steiner lămuresc cunoaşterea pe care o are Maria cu privire la fiinţa şi sarcinile Păzitorului Pragului. Cu toate că, potrivit acestei cunoaşteri, Johannes ar putea să treacă Pragul în lumea spirituală doar ca o fiinţă fără de fiinţă; Maria ştie că în el trăieşte ceva care are trăinicie de cealaltă parte a Pragului, şi anume acea iubire care a fost destinată oamenilor „mai înainte ca Lucifer să înceapă lupta“. Într-o viaţă pământească de demult, ea însăşi i-a putut revela lui Johannes:

„Despre-acel Dumnezeu ce locuieşte-n oameni
Şi care-a biruit odinioară puterile morţii
Pentru că El putea trăi Fiinţa iubirii“.

Dacă Maria îl însoţeşte acum pe Johannes cu această iubire dincolo de Prag, se poate ca în el să se trezească amintirea acelei vieţi pământeşti anterioare şi, o dată cu aceasta, iubirea divină pe care el a primit-o atunci.

Johannes se vede pe sine aşa cum a fost într-o viaţă anterioară, fără să se recunoască însă. El vieţuieşte gândurile sale trecute care erau pătrunse de comunicările unui îndrumător înţelept, care a dat o cu totul altă orientarea vieţii sale. El se leagă cu iubire de făptura în care se vede pe sine însuşi – fără să se recunoască – într-o viaţă pământească anterioară. Putem remarca aici ceea ce Rudolf Steiner a descris ca fiind urmarea unei jinduiri către lumea spirituală, cauzată de lăcomie. Un tablou adevărat al lumii spirituale se uneşte cu o iluzie. Johannes consideră drept percepţie a sa spirituală ceea ce de fapt el ar dori să perceapă. El vrea să vadă în viziunea spirituală o confirmare a dorinţelor sale prezente şi crede că o vede pe Theodora într-o viaţă pământească anterioară.

Păzitorul îi cere să recunoască fiinţa sufletească spre care el se înclină cu iubire fierbinte. Te poţi îndoi că această fiinţă i-ar fi la fel de benefică precum a visat-o el. Lucifer şi „cealaltă Philia“ caută să-l menţină pe Johannes în iluzia sa.