|
(Tablourile V, VI, VII)
Evenimentele desfăşurate în tabloul precedent al dramei au
îmbolnăvit-o într-atât pe Theodora încât
ea moare. Acum Strader rămâne iar singur. Desigur, ceea ce
Theodora i-a dat rămâne nepieritor; dar ea nu mai este alături de
el pentru a-l sfătui şi ajuta. În singurătatea sa, el caută
prietenii comuni în casa Balde. Capesius şi doamna Balde sunt şi
ei prezenti. Theodora fusese unită cu aceşti oameni într-o viaţă
anterioară prin destin. Capesius fusese tatăl ei, Felix şi Felicia
Balde părinţii săi adoptivi. Cei prezenţi acum vor să se unească şi
în viitor cu fiinţa Theodorei prin gânduri pline de iubire.
Felix Balde este mirat de moartea ei prematură, dat fiind că el şi-a
educat facultatea de a vedea forţele lăuntrice de viaţă ale oamenilor
şi a întrevăzut astfel, pe baza viziunii sale, o viaţă
pământească lungă pentru Theodora. El spune că viziunea sa l-a
înşelat cu privire la Theodora. Strader povesteşte atunci
dureroasa vieţuire avută de Theodora şi faptul că viziunea ei
spirituală i-a arătat că Johannes Thomasius era cauza suferinţei ei.
Începe să vorbească acum Capesius, într-un mod uimitor
pentru cei prezenţi, să explice ce a aflat prin vieţuirea sa în
domeniul lui Lucifer cu privire la Thomasius şi Theodora. Strader este
speriat de ceea ce află de la Capesius şi îi cere lui Felix Balde
o explicaţie mai completă. Felix Balde îi vorbeşte atunci despre
dispoziţia spirituală aparte în care a intrat treptat Capesius.
Doamna Balde completează explicaţia. Ansamblul acestei discuţii ne
arată cum se manifestă pe planul fizic raportul cu totul aparte pe care
îl are Capesius cu domeniul lui Lucifer, care este prezentat
în tabloul trei al dramei. Acolo el spune că din conversaţiile
oamenilor pe planul fizic înţelege doar acele cuvinte care
îi amintesc tot ce e mai frumos din ce poate contempla el
în domeniul spiritului. Aici însă el a reacţionat la
cuvintele care i-au readus în memorie experienţe dureroase din
lumea suprasensibilă. Faptul este firesc, pe de o parte datorită
strânsei sale legături karmice cu Theodora şi Johannes Thomasius,
despre care se discută acum pe planul fizic, iar pe de altă parte
datorită transformării pe care a provocat-o în el convorbirea cu
Maria, în domeniul lui Lucifer. Strader vrea să ştie dacă cele
spuse de Capesius sunt adevărate. Felix Balde îi confirmă că sunt
demne de încredere. Strader încă se mai îndoieşte. Ar
fi cumplit şi îngrozitor dacă cele spuse lui Capesius ar fi
adevărate.
Apare atunci sub formă vizibilă sufletul Theodorei, pentru a
confirma adevărul celor spuse de Capesius. Cu privire la această
dureroasă tragedie, Theodora adaugă şi cele ce s-au făcut pentru a
învinge această situaţie tragică, şi ce mai trebuie de făcut. Ea
spune:
„Thomasius nu trebuie să cadă;
Maria a aprins deja în inima ei tare
Jertfa puterii de iubire
Iar Theodora vrea, din înălţimi spirituale,
Să dea, din puterile iubirii, raze de biuecuvântare“.
Apoi Theodora se adresează direct lui Strader, rugându-l să-l
ajute pe Johannes. Strader este fericit că poate continua legătura şi
colaborarea cu Theodora şi după moartea ei. El însuşi, prin
amintirea sa plină de iubire, a ajutat ca ea să îi apară.
În legătură cu posibilitatea unei legături cu cei morţi, Rudolf
Steiner spune în conferinţa din 22 iulie 1923, publicată în
„Goetheanum“, 1931, nr. 9–11: „Dacă suntem în stare să creăm o
legătură vie interioară între amintire şi iubire, între
amintirea care domneşte în noi datorită corpului astral şi
iubirea datorată Eului, în anumite cazuri se va putea petrece un
miracol... Purtăm amintirea unui mort iubit, dincolo de moartea lui;
purtăm imaginea lui în sufletul nostru. Cu toată forţa şi
intensitatea sufletului nostru continuăm în amintire viaţa
noastră cu cel decedat, aşa încât nu mai avem un suport
prin impresiile senzoriale exterioare şi încercăm să aducem
amintirile până la a deveni atât de vii încât
să ni se pară că cel care a murit s-ar afla acolo, în vieţuirea
nemijlocită. Rămânem conştienţi că acest lucru il purtăm în
amintirea noastră, dar unim apoi forţa rezultată din întărirea
corpului nostru astral cu acea forţă pe care o datorăm Eului nostru,
forţa iubirii... Aceasta este atunci o cale prin care, treji lăuntric,
desprindem până la un anumit grad corpul astral şi Eul de corpul
fizic; şi exact în memoria pe care o putem păstra despre cel mort
se află una din primele trepte pentru eliberarea Eului şi corpului
astral de corpul fizic şi corpul eteric în timpul stării de
veghe. Ştim că prin conştienţa noastră trează unim cu imaginea celui
mort iubirea pe care am fi avut-o doar dacă am fi primit de la el
impresiile senzoriale. Toate acestea trebuie să fie foarte active şi
vii în noi. Impulsul reuşeşte dacă putem dezvolta forţele
interioare necesare. Impulsul are loc. Trecem Pragul în lumea
spirituală. Mortul poate să fie acolo, în realitatea sa. Este una
din căile prin care oamenii pot pătrunde în lumea spirituală“.
Capesius îi explică lui Strader mai precis modalitatea prin
care îl poate ajuta pe Johannes, aşa cum o doreşte Theodora. El
descrie mai întâi pericolul în care se află Johannes.
Modul cum Strader îl poate ajuta este rezumat în aceste
cuvinte:
„Thomasius va fi însă cu siguranţă
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre acele ţeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual ştiinţa umană,
Apropiind-o astfel de ştiinţa divină.
Ca ţelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus“.
Pentru a înţelege mai bine calea evoluţiei lui Strader, ne
putem referi la ceea ce a spus Rudolf Steiner în ultima
conferinţă din ciclul 45* cu privire la vieţuirea interioară a
Învierii; el spune:
„Aristotel a parcurs deja o cale interioară cu totul particulară –
să-i zicem cale mistică. El a vrut să afle ce anume îi dă
sufletului certitudinea interioară că sufletul este nemuritor. – Or,
dacă cineva face un timp destul de lung, în mod cinstit şi
corect, o activitate meditativă interioară, face exerciţii, el va
ajunge cu siguranţă, în timp ce se deschide la ceea ce este
nemuritor în interiorul său, să vieţuiască interior forţa
nemuririi sufletului. Lui Aristotel i-a fost absolut clar că poţi
vieţui în interior ceea ce poate fi exprimat astfel: eu vieţuiesc
în interior ceea ce este independent de corp, ceva care, în
consecinţă, nu are nimic de-a face cu moartea corpului. Pentru
Aristotel era un lucru foarte clar. Dar el merge mai departe şi
încearcă să resimtă foarte intens în el ceea ce ştii numai
atunci când vieţuieşti faptul că aceasta nu aparţine corpului. Şi
aici el resimte foarte clar... acel lucru pe care l-am arătat la
înţelegerea Misteriului de pe Golgota: singurătatea interioară. În
experienţa mistică nu se ajunge la altceva decât la această
singurătate, la a trece într-un fel prin durerea acestei
singurătăţi... În acest sentiment al singurătăţii ştii cu
precizie că în interior există ceva care depăşeşte moartea, dar
care nu are legătură decât cu Eul propriu şi nu are nici o
legătură cu lumea exterioară. Ajungem deci la ceea ce a descoperit şi
Aristotel: că legătura cu lumea exterioară se face prin intermediul
organelor corpului... «Nu pot înainta mai departe în
înţelegerea nemuririi» – aşa îşi spune Aristotel –
«decât până la a vedea că, după moarte, eu
însumi mă voi simţi în singurătate absolută, neavând
în faţa mea în toată eternitatea decât ceea ce am
făcut în viaţă bun sau rău şi că pe acestea le voi contempla
veşnic. Prin propria ta forţă, aici ajungi. Dacă vrei să afli altceva
despre lumea spirituală, nu poţi conta pe forţa ta proprie, ci trebuie
fie să fii iniţiat, fie să asculţi ceea ce spun iniţiaţii...»
Descoperind aceasta, Aristotel devine şi un fel de profet, un profet
pentru un alt lucru «care în epoca sa nu era posibil, dar
care astăzi se prezintă altfel decât în vremea lui
Aristotel»... Să aruncăm din nou o privire asupra acestei
singurătăţi absolute la care ajungi, asupra acestei experiente mistice
care este cu totul altceva decât sunt descrise adesea
experienţele mistice. Ele sunt adesea descrise într-un mod
vanitos, atunci când se spune: Îl vieţuieşti pe Dumnezeu
în interiorul tău. – Dar asta nu este experienţa mistică
completă; experienţa mistică completă este: Îl vieţuieşti pe
Dumnezeu într-o singurătate totală, în singurătatea
absolută. Te simţi singur cu Dumnezeu. Şi atunci nu poţi face nimic
decât să ai tăria de a continua să trăieşti în această
singurătate. Pentru că această singurătate este o forţă, iubiţii mei
prieteni, o forţă puternică! Dacă nu te laşi doborât de ea şi o
laşi să trăiască în tine ca forţă, atunci acestei singurătăţi i
se adaugă o nouă vieţuire (fireşte, astfel de lucruri nu pot fi
descrise, dar fiecare le poate vieţui), ajungi la vieţuirea interioară
nemijlocită: această singurătate pe care o vieţuieşti este pricinuită
de tine. Dumnezeul pe care îl vieţuieşti acolo este cel din care
te-ai născut, dar această singurătate nu s-a născut cu tine; această
singurătate iese din tine, tu eşti vinovat de această singurătate. –
Este cea de a doua vieţuire. Când ai avut această vieţuire, ea te
conduce nemijlocit la sentimentul că eşti părtaş la uciderea a ceea ce
a ieşit din Dumnezeu. În acel moment, dacă singurătatea
sufletului a acţionat destul de mult timp, apare clar: ceva a survenit
în timp..., ceva prin care divinul a fost omorât de
omenesc. – În acel moment începi să te simţi vinovat de
moartea lui Dumnezeu – şi dacă aş avea timp am putea ajunge la
următoarea definiţie, cea a omorârii Fiului lui Dumnezeu.
Vieţuirea mistică nu trebuie să fie unică, nebuloasă, confuză, ci
trebuie să urce în trepte. Se poate vieţui moartea lui Hristos. –
Şi este apoi nevoie ca această vieţuire să devină din nou forţă
puternică, şi atunci – da, nu pot spune altfel – atunci Hristos este
aici, şi anume Înviatul! Căci el este înainte de toate ca
vieţuire interioară mistică, Înviatul, Cel care a trecut prin
moarte. Iar motivarea morţii o resimţi în modul pe care l-am
arătat... Corpul eteric s-a despărţit de suflet (după moarte) ca un fel
de al doilea cadavru; dar datorită impulsului lui Hristos, care a rămas
prezent o dată cu Misteriul de pe Golgota, el este într-un anumit
fel păstrat, nu se risipeşte, este păstrat. Şi dacă ai credinţă –
îngăduiţi-mi să folosesc cuvântul «credinţă»
aşa cum l-am definit la începutul conferinţelor – dacă ai
credinţă că, de pildă, «Goethe a înviat în corp
eteric», dacă te adânceşti în studiul operelor sale
vei ajunge ca ideile şi reprezentările sale să devină vii în
sufletul tău, ca cititor, şi nu-l vei mai descrie aşa cum a fost el, ci
aşa cum este el astăzi. Atunci ai transpus în viaţă ideea
Învierii... Dacă aţi avut odată această trăire, dacă v-aţi ataşat
de un gând al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui
corp fizic este deja integrat Pământului, şi a cărui
gândire continuă să vieţuiască în voi, atunci va veni o zi
în care veţi spune: Aşa cum trăieşte acest gând, aşa cum el
este iar pentru mine, viaţa lui se datorează lui Hristos, şi niciodată
el n-ar fi putut să fie atât de viu înainte ca Hristos să
fi coborât pe Pământ. – Există deci o cale spre Misteriul
de pe Golgota, care poate să fie parcursă lăuntric“.
* Pietre fundamentale pentru cunoaşterea Misteriului de pe Golgota, GA 175.
Această cale de evoluţie corespunde situaţiei de viaţă a lui
Strader. Cel care, asemenea lui Strader, se dăruie total cu
gândirea domeniului mecanicii moarte, se dezvoltă într-o
direcţie care duce la singurătatea dureroasă descrisă aici, siugurătate
pe care Strader a vieţuit-o efectiv şi pe care o retrăieşe după moartea
Theodorei. În situaţia sa, evoluţia corectă duce la vieţuirea
morţii şi a învierii prezentată aici. Dacă îşi uneşte
în iubire gândurile lui cu ale Theodorei, el va ajunge la
vieţuirea învierii gândurilor. Întreaga sa
gândire poate fi străbătută de acest impuls al Învierii,
astfel încât şi gândurile moarte din domeniul
mecanicii se vor trezi la o viaţă nouă. Astfel ştiinţa umană va fi
transformată şi apropiată de ştiinţa zeilor, corespunzător misiunii ce
i-a fost atribuită. În Strader se uneşte atunci ştiinţa
pământească cu contemplarea spirituală pură a Theodorei, pentru
ca aceasta să nu poată fi răpită de Lucifer.
În timp ce Strader se dedică în primul rând
cunoaşterii senzoriale şi încearcă, pornind de la această
cunoaştere, să stabilească legătura cu lumea spiritului, Capesius, la
nivelul actual al evoluţiei sale, lasă ca evenimentele lumii senzoriale
să treacă pe lângă el neluate în seamă şi trăieşte aproape
exclusiv în lumile suprasensibile. Strader dezvoltă anumite forţe
în singurătatea sa spirituală. Alte forţe poate dezvolta Capesius
pentru împlinirea misiunilor viitoare, prin degajarea sa de lumea
simţurilor. În timp ce Strader, pornind din lumea simţurilor,
urmează să caute o nouă legătură cu lumea spirituală, Capesius nu se va
putea dezvolta corect decât dacă, pornind din lumea
suprasensibilă, va cultiva legătura cu lumea senzorială. Strader
primeşte un mesaj din lumea spirituală prin intermediul Theodorei;
Capesius primeşte promisiunea doamei Balde, şi anume că, prin poveştile
ei, va face să-i parvină în lumea spiritului mesaje din lumea
simţurilor.
În tabloul şase al dramei vedem cum Maria, care începuse
să-l ajute pe Capesius prin discuţia pe care a avut-o cu el în
domeniul lui Lucifer, continuă să-l ajute în alte sfere ale
lumilor suprasensibile. Prin ea, el ajunge să audă acolo cuvintele lui
Benedictus: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice“.
El citise aceste cuvinte, înainte să ajungă la clarvedere,
în Cartea vieţii scrisă de Benedictus şi, împreună cu alte
cuvinte, l-au impresionat într-atât încât a
recunoscut lipsa de fiinţialitate a gândirii sale de până
atunci şi şi-a îndreptat forţele sufleteşti spre adevărurile
spirituale care l-au condus mai târziu la viziunea retrospectivă
a unei vieţi pământeşti anterioare. Între timp, Capesius
s-a dăruit atât de des vieţii în lumea spirituală
încât lumea simţurilor i-a devenit străină. Şi domeniul
spiritual în care se află acum, în care „existenţa
spirituală vrea să se unească cu fiinţa pământească pentru o
creaţie comună“ îi este la fel de străin. Până acum el nu
s-a aflat decât în domenii ale lumii spiritului unde nu
pătrundea nici o cunoaştere din lumea simţurilor. Cuvintele pe care
le-a scris Benedictus pentru sufletele care trăiesc pe Pământ
acţionează asupra lui ca venind din lumea simţurilor şi întunecă
sfera spirituală în care se află. Pentru el este o enigmă faptul
că aceste cuvinte sunt percepute în lumea spirituală.
În timp ce Capesius se află în această dispoziţie,
cuprins de întrebări, aude cuvintele: „În simţirea ta ţes
forţe cosmice“. El spune apoi:
„E încă un cuvânt care
dincolo
E-ncredinţat de Benedictus discipolilor lui
Şi care-aici se re-creează-n vocea sa!
Stârnind prin sine forţe-ntunecate, el se revarsă
Prin spaţiile fără margini ale acestei împărăţii“.
Ceea ce spune apoi Maria acţionează ca o limpezire a tenebrelor
interioare. În lumea suprasensibilă, discuţiile sunt de aşa
natură, încât o fiinţă aude în ea însăşi
cuvintele rostite de o altă fiinţă. Capesius vieţuieşte astfel în
el cuvintele Mariei, ca pe ceva ce clarifică încetul cu
încetul întunericul întrebării sale interioare. Maria
simte ce trebuie să afle în acel loc. Ştie că aceste cuvinte pe
care Beneciictus le-a încredinţat discipolilor săi nu sunt
decât semne pentru fiinţialul spiritual care poate fi contemplat
aici. Ea vrea ca prin concentrarea forţelor sufletului să-şi elibereze
fiinţa sa interioară de existenţa pământească şi astfel să
aştepte ce va voi să i se arate ca revelaţie prin aceste spaţii
spirituale. În ciclul 20*, în conferinţa a III-a, Rudolf
Steiner descrie amănunţit desprinderea de existenţa pământească:
„Pentru antroposofi, pot rezuma această observaţie spunând că un
om care a reuşit să se elibereze de instrumentul său fizic corporal nu
se foloseşte, pentru a acţiona în interiorul sufletului său,
decât de instrumentele care sunt date în organismul său
eteric, organismul său astral şi Eul său. Deci el se foloseşte de ceea
ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepţia corpului fizic.
Ceea ce răsare atunci din aceasta în suflet are o forţă
interioară mult mai mare, o vitalitate interioară mult mai puternică
decât cea a gândurilor obişnuite, provocate de obiectele
exterioare. Mai mult, asta dă impresia a ceva care ne înconjură
peste tot ca o fină substanţialitate interioară. Nu poţi exprima acest
lucru decât spunând că se aseamănă unei lumini care vine
în valuri; nu trebuie însă să ne gândim la lumina
care ajunge la noi prin intermediul ochiului omenesc, deci printr-un
instrument corporal exterior, ci să ne reprezentăm că această
substanţialitate care se răspândeşte în jur şi în
care te afli ca într-o mare agitată este resimţită mai mult
interior decât ca strălucire luminoasă sau ceva asemănător. Este
resimţită interior şi, dacă omul o resimte cu adevărat, i se stinge
reprezentarea, ca şi cum acolo s-ar afla într-un neant... Şi acum
se pune întrebarea: Ce remarcă ocultistul care percepe plutind
în această mare imagini ciudate pe care acum le poate
înţelege şi în faţa cărora nu mai face pur şi simplu apel
la memoria sa, pentru că ele au devenit atât de puternice
încât mintea le poate cuprinde? Ce remarcă deci ocultistul
în legătură cu toate acestea? Vedeţi dumneavoastră, ocultistul
remarcă ceva din aceste lucruri, ce-i drept, doar dacă înainte a
învăţat ceva, şi anume: dacă înainte a făcut cunoştinţă cu
diferite idei ale filosofilor, dacă s-a ocupat puţin cu filosofia.
Atunci ochiului lui spiritual i se revelează că adevăratele
gânduri ale filosofilor sunt umbre, imagini a ceea ce acolo,
în lumina care vine în valuri, este perceput ca viu.“
* Lumea simţurilor şi
lumea spiritului, GA 134
În timpul viziunii sale spirituale, Maria devine conştientă de
modul în care va acţiona mai epoi această revelaţie spirituală
în existenţa sa pământească. Ea spune:
„Vreau, adunându-mi forţele
sufletului,
Să-mi liberez lăuntrul de existenţa pământească.
Şi astfel să aştept ceea ce, revelându-se,
Vrea să mi se-arate prin întinderile spirituale.
Când iar mă voi întoarce la viaţa pământească,
Va deveni gând care-mi va lumina în suflet,
În cugetarea ulterioară, drept cunoaştere“.
Apoi apare însuşi Benedictus în domeniul spiritului,
unde sunt Maria şi Capesius. El spune:
„Te cucereşte-n forţa gândurilor
cosmice,
Te pierde prin viaţa forţelor cosmice;
Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se
Prin fiinţa ta-n lumina lumilor“.
În viaţa pământească, aceste cuvinte au fost spuse de
către Benedictus discipolilor săi, dar într-o altă expresie, şi
anume:
„Te pierde-n gândurile cosmice,
Te vieţuieşte prin forţele cosmice...
Cunoscându-te în tine,
Tu ţelurile zeilor le afli“.
Acolo, discipolul spiritual trebuia să se piardă în
gândurile cosmice pentru ca prin adevărata cunoaştere de sine să
afle ţelurile zeilor. Aici, cuvintele pe care le rosteste Benedictus
sunt ca o continuare a celorlalte; fiindcă, dăruindu-se
gândurilor cosmice în mod dezinteresat, omul dezvoltă
în el adevărata forţă-Eu care este în armonie cu forta
gândurilor cosmice. Într-o reală unire cu forţa
gândurilor cosmice, viaţa proprie, deviată de această forţă, se
descompune. De unde şi cuvintele: „Te pierde prin viaţa forţelor
cosmice“. În timp ce erorile de viaţă ale fiinţei proprii se
dizolvă în viaţa forţelor cosmice, se revelează ţelurile
pământeşti care sunt necesare pentru repararea erorilor vieţii:
„Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se prin fiinţa ta-n
lumina lumilor“.
Pentru Capesius este înainte de toate o enigmă faptul că
Benedictus apare aici în spirit şi rosteşte aceste cuvinte.
Treptat, Capesius este condus de Benedictus la cunoaşterea de sine
în lumea spirituală. Capesius s-a detaşat atât de mult de
existenţa pământească încât nu-şi mai simte
personalitatea aşa cum era ea pe Pământ. La început,
Benedictus trezeşte în Capesius amintirea personalităţii sale
pământeşti, apoi îi explică starea dezvoltării sale
prezente. Cu acest prilej, Benedictus menţionează datoria pe care o are
Îndrumătorul, aceea de a continua să însoţească pe discipol
pe calea pe care i-a arătat-o în existenţa pământească. El
îi spune lui Capesius:
„Tu poţi depune corpul fizic
Dar nu şi fina ţesătură-a trupului gândirii.
Vei putea privi lumea-n adevărul ei
Doar când nici un rest din personalitate
Nu poate tulbura prea tare claritatea viziunii.
Doar cel ce-a învăţat să-şi vadă gândirea
'N-afara sa, aşa cum forţele clarvăzătorului
Privesc spre trupul pământesc despărţit de sine,
Acela va pătrunde-n realităţile spirituale“.
În ciclul Despre
fiinţa interioară a omului... Rudolf Steiner descrie această
contemplare a propriei gândiri, când spune: „Dacă
încerci să practici o activitate interioară – dar în afara
corpului –, activitate care se aseamănă gândirii, dar care este
altceva decât gândirea obişnuită, care este o desfăşurare a
unei forţe creatoare sufleteşti
interioare, dacă dezvolţi această activitate, observi în această
fiinţă de lumină mai mult: vezi în ea forţe în mişcare,
forţe care – s-ar putea spune – străbat această formă luminoasă ca un
fel de circulaţie de forţe.
Ştii deci: ceea ce vezi acolo ca un fel de enclavă în corpul tău
de lumină este viaţa gândurilor tale, văzută din exterior. Acum o
poţi recunoaşte ca o parte a corpului eteric pe care tocmai îl
vezi, fiindcă acest corp eteric este viaţa ţesândă a
gândurilor. Vezi ca o circulaţie de valuri întunecate, ca o
circulaţie de sânge spirituală, se poate spune: valuri
întunecate în corpul luminos, care dau ansamblului un
aspect specific şi ciudat şi care impune chiar, celui care îl
contemplă, această cunoaştere: în corpul tău fizic unduieşte şi
freamătă corpul tău eteric, pe care îl priveşti acum din afară,
care acum ţi-a devenit vizibil“ (Conferinţa I).
Acum Benedictus face vizibile pentru Capesius gândurile
în forme fiinţial-spaţiale, şi spune:
„Contemplă astfel în imagine, aşa
încât ea
Să îţi devină cunoaştere prin forţa clarvederii,
Gânduri care se conturează fiinţal
Ca forme spaţiale, oglindind gândirea umană“.
Ne putem aminti aici ce a spus Rudolf Steiner în conferinţa a
III-a din acelaşi ciclu: „Când gândim, gândul real nu
impresionează deloc corpul fizic, ci corpul eteric. Dar în timp
ce gândim, nu tot ceea ce se află în gândire pătrunde
în noi. Dacă ar pătrunde în noi tot ceea ce gândim,
am simţi pulsând în noi, ori de câte ori
gândim, fiinţe elementare vii; ne-am simţi interior cu totul
plini de viaţă ... Această viaţă nu o percepem cu adevărat pentru că,
într-un fel, din gândirea umană numai spuma ei ajunge la
conştienţa noastră şi formează imaginile-umbră ale gândurilor,
care se înalţă în noi ca gândire a noastră.
Dimpotrivă, ceea ce străbate gândurile ca forţe vii se cufundă
în corpul nostru eteric. Noi nu percepem fiinţele elementare vii
care freamătă în noi; în gânduri, noi percepem
oarecum doar extractul, ceva asemănător unei umbriri; cealaltă
însă, viaţa, pătrunde în noi şi, pătrunzând în
noi, ne îmbibă din nou, astfel încât rezultă iarăşi o
luptă în corpul nostru eteric, de data aceasta o luptă
între spiritele progresiste şi Ahriman, entităţile ahrimance.
Expresia acestei lupte este atunci faptul că gândurile nu se
desfăşoară în noi cum s-ar fi desfăşurat dacă ele ar fi fost
fiinţe vii. Dacă ele s-ar desfăşura aşa cum sunt în realitate,
atunci ne-am simţi în viaţa fiinţelor-gânduri: ele s-ar
mişca încoace şi încolo; dar noi, de fapt, nu percepem aşa
ceva. Acesta este motivul pentru care corpul nostru eteric, care altfel
ar fi fost complet transparent, a devenit oarecum opac; aş spune că a
devenit ca un topaz fumuriu, străbătut de umbre întunecate,
în timp ce cuarţul este în întregime pur şi
transparent. Corpul nostru eteric este străbătut de tenebre spirituale. Ceea ce ne
străbate aici corpul eteric este comoara memoriei noastre“.
După cuvintele introductive rostite de Philia, Astrid şi Luna, intră
Lucifer şi Ahriman, care rostesc cuvinte însoţitoare ale
mişcărilor ce oglindesc gândirea umană. Se exprimă astfel faptul
că în gândirea omului acţionează Lucifer şi Ahriman. Pentru
Capesius, recunoaşterea acţiunii lui Lucifer în propria sa
gândire şi în propriul său sentiment constituie o vieţuire
răscolitoare. El spune:
„Sufletul se vieţuieşte lăuntric;
El crede că gândeşte pentru că el nu vede
Gândurile ce se află-n faţa lui în spaţiu.
El crede că simte, pentru că sentimentele
Nu luminează clipind ca fulgerele-n nori;...
El nu îl vede pe Lucifer, din care
Se revarsă gânduri şi dau năvală sentimente –
De-aceea poate crede că-i singur cu ele.
De ce se dăruie el unei astfel de iluzii?“
În legătură cu acţiunea lui Lucifer şi Ahriman în
gândirea, simţirea şi voirea obişnuită, Rudolf Steiner spune
în conferinţa a III-a din ciclul Lumea simţurilor şi
lumea
spiritului: „În stadiul actual, omul este strâns
împletit cu gândirea, simţirea şi voirea sa. Aproape că nu
poate fi întâlnită o stare în conştienţa exterioară
în care omul să fie exclusiv în Eul său, în care el
să nu se amestece deloc cu gândirea, simţirea, voirea... Atunci
când omul este sănătos în sufletul său, aceste expresii de
gând, sentiment, voinţă năvălesc prin suflet; după care şi
dorinţele. El nu este acolo niciodată despărtit, cu Eul său, de
gândirea, sentimentul şi voirea sa. Dar iată la ce ajungi prin
cele patru stări indicate: să poţi să te plasezi în afara
gândirii, simţirii şi voirii şi să le poţi privi ca pe ceva din
exteriorul tău. Gândurile noastre trebuie să ne devină la fel de
indiferente precum obiectele din jurul nostru – când nu mai
spunem: Eu gândesc – când gândirea noastră ne apare
ca un proces în desfăşurare, dar care de fapt nu ne priveşte pe
noi. Şi tot aşa pentru simţire şi voinţă... De aici decurge
întreaga influenţă luciferică; prin faptul că forţa luciferică
s-a introdus în Eu, acest Eu s-a amestecat în mod impur cu
gândirea, cu simţirea şi voirea şi apoi a căpătat preponderenţă
luciferică asupra corpului astral“. În continuare, Rudolf Steiner
arată modul în care acţiunea lui Lucifer a antrenat-o pe cea a
lui Ahriman.
Capesius recunoaşte acum acţiunea lui Lucifer asupra gândirii
şi simţirii sale; el se întreabă de ce sufletul cade în
iluzia de a considera opera lui Lucifer ca fiind propria sa operă.
Maria răspunde la întrebarea pe care el şi-a pus-o sieşi şi
rămâne uimit că altcineva decât el poate auzi ceea ce se
întreabă în propria sa interioritate. Maria îi
răspunde:
„Dar sufletele-aici nu-s separate.
Sunt astfel doar când se slujesc de trup.
Aicea fiecare se-aude pe sine în cuvântul celuilalt.
Îţi spui deci ţie însuţi când eu îţi spun:
'N-adâncuri caută răspunsul“.
Această împreună-vieţuire a fiinţei celuilalt în lumea
spirituală este descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Despre iniţiere...
cu următoarele cuvinte: „Presupuneţi că v-aţi aşezat undeva şi vă
propuneţi să nu vă străduiţi să gândiţi un lucru sau altul ci,
dimpotrivă, să nu gândiţi la nimic anume. Apare în
dumneavoastră un gând pe care nu l-aţi chemat, la care nu aţi
făcut apel. El pune stăpânire pe sufletul dumneavoastră cu o
astfel de insistenţă, încât îl umple
până-ntr-atât că puteţi ajunge la sentimentul că nu mai
puteţi deosebi absolut deloc acest gând de dumneavoastră
înşivă, că sunteţi una cu el. Când aveţi sentimentul că
acest gând trăieşte şi vă atrage sufletul cu el, atunci sufletul
dumneavoastră este legat de el. S-ar putea spune la fel de bine:
«gândul este în suflet» sau «sufletul
este în gând» – la fel este şi în lumea
senzorială când iei cunoştinţă şi intri în relaţie cu
entităţile ierarhiilor superioare. Cuvintele: «eşti lângă
ele», «eşti în afara lor» îşi pierd
sensul. Eşti cu ele, aşa cum gândurile trăiesc cu cineva; dar nu
încât să poţi spune: «gândurile se trăiesc
în cineva», ci – mai bine spus – «gândurile se
gândesc în cineva». Ele se vieţuiesc şi se
împreună-vieţuieşte vieţuirea entităţilor. Suntem chiar în
aceste entităţi, suntem una cu ele, încât întreaga
fiinţă s-a revărsat în sfera în care trăiesc aceste
entităţi, vieţuind împreună existenţa lor, ştiind cu precizie că
ele se vieţuiesc în aceasta“.
Legăturile karmice existente între Maria şi Capesius îi
dau Mariei posibilitatea să învigoreze acea parte din fiinţa lui
Capesius care se armonizează cu fiinţa ei; cu această parte a fiinţei
sale îşi spune Capesius sieşi ceea ce îi spune Maria, adică
faptul că trebuie să caute răspunsul în adâncul propriei
sale fiinţe. Dar Capesius are sentimentul că în adâncurile
sufletului ameninţă sumbra teamă. Maria îl îndeamnă să
îl întrebe pe Lucifer dacă teama vine de la el. Lucifer
revelează atunci partea fiinţei sale care îl slujeşte pe om spre
bine. Deşi prin aceasta nu iese la iveală întreaga fiinţă a lui
Lucifer, se arată totuşi că teama nu trebuie căutată la el, ci în
altă sferă de putere. Ahriman îşi revelează fiinţa sa şi arată că
teama vine de la el. Capesius recunoaşte acum că teama emană din sfera
lui Ahriman, iar ura din domenul lui Lucifer. La cuvintele rostite de
Ahriman, apare Benedictus. El îi spune lui Capesius:
„Tu trebuie să te recunoşti în
cuvintele cosmice
Şi să te simţi în forţa gândurilor cosmice.
Şi pentru că acum tu ai putut să vezi 'n-afara ta
Ce tu visai drept individualitatea ta,
Găseste-te şi nu te mai înfiora
La cuvântul care pe drept răsună şi care
Trebuie să-ţi dea dovada propriei existenţe“.
Capesius ajunge acum să înţeleagă ceea ce i se păruse
enigmatic atunci când auzise cuvintele lui Benedictus:
„Te cucereşte-n forţa gândurilor
cosmice,
Te pierde prin viaţa forţelor cosmice;
Vei afla ţelurile pământeşti oglindindu-se
Prin fiinţa ta-n lumina lumilor“.
Capesius înţelege acum ceea ce mai înainte lua drept
propria sa fiinţă. El îşi găseşte adevăratul Eu în ţelurile
pământeşti care se reflectă prin individualitatea sa în
lumina cosmică; cu alte cuvinte, el se regăseşte pe sine în
propriul său destin, aşa cum arată Rudolf Steiner în cuvintele:
„Dacă arunci o privire spre ceea ce ai văzut mai înainte din tine
însuţi, şi care era înfăţişat ca lume exterioară: acest
corp de lumină cu circulaţie întunecată de gânduri din
corpul eteric – în clipa în care te concentrezi, în
afara corpului, asupra lumii astrale, asupra vieţii stelare a corpului
astral, ceea ce ai părăsit – corpul părăsit – îţi apare altfel.
Şi acum poţi observa clar deosebirea, care poate fi exprimată astfel:
Te poţi concentra în urmă asupra ta; vei vedea atunci corpul tău
de lumină şi corpul eteric de gânduri. Dar dacă te poţi concentra
asupra ta încât în tine se desfăşoară o lume stelară interioară, despre
care ştii: tu o umpli..., şi priveşti acum înapoi la corpul tău
fizic pe care l-ai părăsit, atunci lumina se poate stinge, circulaţia
gândurilor se opreşte (într-o anumită măsură poţi să o faci
după voia ta) şi în locul lor apare o imagine a propriei noastre
entităti; ea ne apare – da, nu poate fi defintă altfel – drept karma noastră personificată. Ceea ce purtăm
în noi, ca oameni – de aceea pregătim un destin sau altul –, se
află înfăşurat. Karma noastră, destinul nostru personificat se
află în faţa noastră. Şi când privim asta, acum ştim: Asta eşti tu, dar aşa cum eşti
în eutitatea ta morală interioară. Asta eşti tu, aşa cum te afli
în lume ca individualitate; asta eşti tu însuţi pe
de-a-ntregul“ (Ciclul 32*, Conferinta I).
* Inneres Wesen des
Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt, (Fiinţa interioară a omului şi viaţa dintre
moarte şi o nouă naştere), GA 153
Acum Capesius poate să spună:
„Deci pot în viitor din nou să-mi
aparţin.
Acuma mă voi căuta, fiindcă pot trăi
Contemplându-mă în gândirea cosmică“.
Dacă comparăm aceste cuvinte ale lui Capesius cu cele pe care le-a
pronunţat mai înainte în sfera lui Lucifer, vom vedea
cât a progresat el datorită ajutorului dat de Benedictus şi
Maria. Chiar dacă ceea ce a dobândit nu va putea fi păstrat de el
fără întrerupere în viitor, acest lucru, odată cucerit,
îi va da puterea să năzuiască iar şi iar spre ceea ce a atins
acum. Ca ajutor şi întărire pentru această năzuinţă a lui, doamna
Balde îi aduce din lumea simţurilor în lumea suprasensibilă
basmul despre fantezie. Rudolf Steiner a vorbit deseori despre
importanţa fanteziei. Să ne reamintim cuvintele pe care le-a spus
în conferinţa Simbolică şi fantezie,
ţinută la Berlin în 19 decembrie 1911: „Nimic din ceea ce este
activ în om, din ceea ce este într-adevăr regal în
natura umană, nu poate fi împiedicat să aducă în lumea
realităţii obişnuite ceva din lumea în cate sufletul îşi
are rădăcinile. Şi ceea ce este astfel adus este tocmai proiecţia –
în lumea noastră –, imaginea-umbră a celor vieţuite de noi acolo.
Aceasta este lumea fanteziei,
a adevăratei fantezii – nu a acelei fantezii care asamblează simplu
petice de viaţă, ci a adevăratei fantezii, care îşi are locul
în interiorul omului, şi care este împinsă din acest
interior în afară, spre toate amănuntele creaţiei... În
această fantezie, care este umbra imaginaţiunii, se elaborează ceva
care nu are o formă sau alta, care nu cunoaşte la început formele
exterioare pentru ceea ce trebuie creat, ceva în care, din
interior, materia zoreşte spre creaţie; intervine apoi, asemenea unei
întunecări a întregului proces luminos, ceea ce – ca artă
formatoare în imagini – se apleacă cu devotament spre realitatea
concretă. Este exact contrarul procedeului pe care îl remarcăm
adesea în creaţia artistică actuală. Totul porneşte dintr-un
ceutru spre această fantezie care, ca un element spiritual – la
început al unei realităţi imaginative –, se află în spatele
realităţii noastre sensibile. Ceea ce rezultă de aici este în
acelagi timp o fantezie-realitate. Este, de fapt, ceea ce poate trece
justificat din lumea spirituală în realitatea noastră... Şi
dintre toate genurile poetice, cel care este cel mai puţin legat de
realitatea exterioară este tocmai basmul.
Indiferent că este vorba despre Saga, despre mit sau legendă; în
toate vedem că trăsăturile care ascultă doar de legi suprasensibile
sunt îmbibate – în Saga şi mituri – de legile adevăratei
realităţi, fiindcă se iese din spiritual în lumea exterioară şi
pentru că izvoarele, care sunt izvoare istorice sau legate
într-un fel cu istoria, sunt puse acum în legătură cu forma
istorică. Numai basmul nu se lasă modelat precum formele reale; el
poate folosi aceste forme reale complet liber, poate utiliza după bunul
plac ceea ce există în realitate şi a şi făcut-o. De aceea basmul
este vlăstarul cel mai pur al vechii clarvederi primitive. Este ca un
rest al clarvederii anterioare. Pedantul rece, care ajunge în
toate la o abordare profesorală, poate să nu simtă acest lucru; el nu
are nici un motiv să-l simtă, dat fiind că, în faţa oricărui
adevăr, el întreabă: „Corespunde asta întru totul cu
realitatea?“
Imediat după ce doamna Balde a povestit basmul despre fantezie, apar
Philia, Astrid, Luna şi Cealaltă Philia. Cuvintele lor revelează
dispoziţia sufletească plină de speranţă în care se află Capesius
după ce a depăşit dificultăţile care l-au întâmpinat pe
calea dezvoltării sale.
Păzitorul Pragului – al cărui nume îl poartă drama – apare
acum aici, în tabloul şapte, sub formă vizibilă. În
prezentarea personajelor şi evenimentelor din dramă, Rudolf Steiner a
aşezat Păzitorul Pragului printre făpturile pe care le-a indicat ca
entităţi ale elementului spiritual uman, alături de Dublul lui
Thomasius, Sufletul Theodorei, Vocea conştiinţei, Philia, Astrid, Luna,
Cealaltă Philia. Toate aceste făpturi stau într-un raport
strâns cu Păzitorul Pragului.
Printr-o strădanie serioasă spre cunoaşterea de sine, conştiinţa
morală îl poate conduce pe om la vieţuiri precum cele pe care
Rudolf Steiner le descrie drept întâlnirea cu Păzitorul
Pragului. Dacă, cu conştiinţa trează, urmărim viaţa noastră de
până acum şi ne îndreptăm mai întâi privirea
spre tot ceea ce conştiinţa noastră respinge, ne vedem pe noi
înşine încărcaţi cu toate slăbiciunile şi imperfecţiunile
noastre. Viziunea pe care o are conştiinţa ne arată o imagine a
propriei noastre fiinţe greu de suportat. Cu cât conştiinta
noastră morală este mai trează, cu cât viziunea vieţii noastre
este mai clară, cu atât mai mult descoperim în noi
slăbiciuni şi insuficienţe. Prin disciplina spirituală, faptul poate
deveni şi mai puternic. Viziunea fiinţei proprii, la care ajungi
astfel, ar putea deveni insuportabilă dacă nu s-ar dezvolta simultan
forţele şi facultătile care acţionează în acord cu conştiinţa
noastră. Dacă ajungi să înţelegi că în conştiinţa morală se
manifestă o voinţă divină, şi dacă, în acelaşi timp, nu descoperi
nimic în fiinţa proprie care să aparţină voinţei divine, atunci
ai impresia că această conştiinţă morală ar condamna fiinţa proprie.
Conştiinţa morală nu numai că îi conştientizează omului
propriile sale slăbiciuni şi lipsuri; ea îl conduce spre
cunoaşterea a ceea ce corespunde adevăratei entităţi umane, nu spre cea
care este plină de slăbiciuni şi imperfecţiuni. Când conştiinţa
noastră nu este de acord cu faptele şi comportarea noastră, atunci ştim
– într-un mod mai mult sau mai puţin clar – ce înseamnă o
comportare demnă a omului. Aprecierile pe care le-am dobândit
despre demnitatea umană, toate aprecierile se pot completa şi asambla
într-o imagine a idealului omenirii care ne apare ca o formă de
lumină. Remarcăm apoi că slăbiciunile şi lipsurile noastre devin
vizibile prin lumina acestei forme ideale. Vedem distanţa dintre fiinţa
noastră actuală şi ţelul dezvoltării noastre ca om. Vedem ceea ce nu
corespunde ţelului dezvoltării noastre şi trebuie biruit, dacă vrem să
devenim în adevăr oameni. Recunoaştem ceea ce trebuie să biruim
sau să lepădăm, dacă vrem să acţionăm în acord cu armonia cosmică
spirituală divină.
Te poti întreba dacă orice efort individual nu te abate de la
armonia cosmică spiritual-divină şi dacă strădania individuală nu
încetează în armonia cosmică. La această întrebare se
poate răspunde că, în cursul evoluţiei umane, formarea
individualităţii s-a legat cu o abatere a omului de la armonia cosmică
spiritual-divină. Individualitatea, sau ceea ce este personal în
om, era ceva ce nu corespundea cu voinţa divină. Acordul cu voinţa
divină nu putea fi restabilit decât prin renunţarea la voinţa
proprie. Acest lucru s-a modificat prin întruparea lui Hristos
în omul individual. Prin aceasta, în omenire a intrat
capacitatea de a face din impulsurile individuale ceva care să
corespundă voinţei divine. Aceasta este capacitatea de iubire, care se
dăruie liber, fără să ia în seamă legăturile de sânge,
reciprocitatea sau recompensa. Această iubire se manifestă ca o
facultate individuală, şi totuşi ea este în acord cu armonia
cosmică spiritual-divină. Ea este exprimarea individualităţii
spirituale sau a Eului superior al omului, da, ea este forţa centrală a
Eului superior. Prin faptul că a venit în omenire prin Hristos,
ea poate fi caracterizată ca forţă a lui Hristos care acţionează
în om. Acolo unde această forţă este prezentă în om,
conştiinţa nu poate condamna întreaga lui proprie fiinţă.
Imaginea ideală a omenirii nu mai este pentru el ceva individual
exterior, care respinge orice efort individual, ci este modelul
individualităţii sale spirituale, a Eului său superior. Prin faptul că,
în forţa Eului superior, omul recunoaste forţa pe care a dat-o
Hristos omenirii, imaginea ideală umană a Eului superior îi va
apărea ca fiind imaginea spirituală a lui Hristos.
Ceea ce apare, mai mult sau mai puţin clar, în judecata pe
care o face conştiinţa morală asupra propriei noastre vieţi apare
în toată intensitatea şi claritatea sa la întâlnirea
cu Păzitorul Pragului. Această întâlnire şi felul cum omul
vieţuieşte adevăratul Eu propriu sunt descrise de Rudolf Steiner
în ciclul Tainele
Pragului, unde spune: „Aş dori să vă fac atenţi asupra
faptului
că omul, când părăseşte corpul său fizic, în jurul căruia
are lumea fizică, intră apoi în lumea elementară; după ce lumea
elementară a devenit ambianţa sa, el trăieşte în corpul său
eteric întocmai cum în lumea fizică trăieşte cu corpul
fizic. Când el, clarvăzător, iese din corpul său eteric, trăieşte
în corpul său astral, având ca ambianţă lumea spirituală.
Şi am arătat că omul poate ieşi şi din corpul său astral şi să fie
în adevăratul său Eu. Atunci el are ca ambianţă lumea
supraspirituală. Intrând în aceste lumi, omul ajunge
în cele din urmă la ceea ce are mereu în adâncurile
sufletului său, la adevăratul său Eu, în timp ce în lumea
spirituală el ajunge la modalitatea în care se revelează în
ea adevăratul Eu, cealaltă Sine, adică se învăluie de
entitate-gând vie. Noi toţi, care trăim în lumea fizică,
avem în noi această «cealaltă Sine», numai că o
conştienţă normală nu ştie că fiinţa celeilalte Sine, adevăratul Eu,
este vieţuită doar atunci când te înalţi în lumea
spirituală şi supra-spirituală. Dar, de fapt, purtăm mereu în noi
acest adevărat Eu, ca pe însoţitorul nostru permanent. Însă
acest adevărat Eu îl întâlnim la Pragul lumii
spirituale, acest Eu adevărat există într-un mod aparte, s-ar
putea spune că este împodobit într-un mod ciudat. La Pragul
către lumea spirituală, acest adevărat Eu se poate îmbrăca cu tot
ceea ce – aş zice – ne atrage, ne reţine întreaga noastră fiinţă
în lumea fizic-senzorială, sau cel puţin în lumea
elementară. – Deci întâlnim adevăratul, propriul nostru Eu
la Pragul lumilor spirituale... Şi această cealaltă Sine, acest
adevărat Eu, îmbracă toate slăbiciunile noastre, tot ceea ce
trebuie să lepădăm şi ceea ce nu vrem să lepădăm atunci când
trebuie să trecem Pragul pentru că – ca oameni fizic-senzoriali –
suntem legaţi de toate acestea prin obişnuinţă. Întâlnim
deci la Pragul lumii spirituale o fiinţă spirituală care este diferită
de toate celelalte fiinţe spirituale pe care le putem
întâlni în lumea suprasensibilă. Toate celelalte
fiinţe spirituale apar oarecum, mai mult sau mai puţin, cu
învelişuri care sunt totuşi mai potrivite naturii lor proprii
decât este cazul cu învelişurile Păzitorului Pragului“ (p.
5).
În Ştiinţa ocultă,
Rudolf Steiner a arătat cum întâlnirea cu Păzitorul
Pragului devine o întâlnire cu Hristos: „Când
discipolul spiritual s-a ridicat la o trăire a intuiţiei, el nu numai
că va cunoaşte imaginile lumii spiritual-sufleteşti, nu numai că va
citi relaţia lor în «scrierea ocultă»; el ajunge la
cunoaşterea fiinţelor prin a căror acţiune comună a luat naştere lumea,
căreia el îi aparţine ca om. Prin aceasta el învaţă să se
cunoască pe sine însuşi sub acea formă pe care o avea ca fiinţă
spirituală în lumea spiritual-sufletească. El a ajuns la o
percepţie a Eului superior şi a remarcat cum trebuie să-şi ducă mai
departe munca pentru a-şi domina Dublul său, «Păzitorul
Pragului». Dar el l-a întâlnit şi pe marele Păzitor
al Pragului, care stă în faţa lui somându-1 să-şi continue
munca. Acest «mare Păzitor al Pragului» devine acum modelul
său, spre care aspiră. Când discipolul ajunge la acest sentiment,
el poate să recunoască cine se află de fapt în faţa lui ca
«marele Păzitor al Pragului». Acest Păzitor se transformă
de-acum înainte pentru percepţia discipolului spiritual în
forma-Hristos, a cărui entitate şi intervenţie în dezvoltarea
pământească au fost arătate în capitolele precedente din
această carte. Discipolul spiritual devine prin aceasta iniţiat
în însuşi misterul sublim care este legat de numele lui
Hristos. Hristos i se arată ca fiind «marele model
pământesc uman»“.
În dramă, la începutul tabloului şapte se face o
prezentare a Păzitorului Pragului; din cuvintele sale aflăm modul
în care se apropie Johannes Thomasius de Pragul lumii spirituale.
Păzitorul spune:
„Ce aprige dorinţe răsună
până-aici;
Aşa lărmuiesc sufletele umane ce se-apropie de mine
'Nainte de-a-şi fi cucerit deplin calmul lăuntric.
Totuşi pofta e cea care le mână
Şi nu forţa care poate vorbi creând,
Fiindcă, tăcând, ea s-a putut crea pe sine“.
Rudolf Steiner a prezentat în conferinţa a VIII-a din ciclul Tainele Pragului
influenţa pe care, la Prag, o poate avea asupra lumii spirituale
lăcomia după trăiri spirituale. El spune: „Dacă omul caută, cu sufletul
său sănătos, cunoştinţele ştiinţei spiritului şi nu trăieşte cu pofta
bolnăvicioasă după trăiri spirituale, nu i se va putea
întâmpla nimic rău la acest hotar. Când observi tot
ce este de observat în cadrul adevăratei, autenticei ştiinţe a
spiritului, nu se întâmplă altceva decât că,
într-un fel, pentru sufletul căutător, Lucifer şi Ahriman
îşi ţin reciproc echilibrul la Pragul lumii spirituale şi tocmai
de aceea omul nu intră cu sufletul său în lumea spirituală. Dar
dacă există o anumită lăcomie de a pătrunde în lumea spirituală,
atunci are loc ceea ce poate fi numit: râvneşti la lumea
spirituală. Ahriman învârtoşează această jinduire, iar
în conştienţa omului se năpusteşte ceva ce totuşi nu poate intra.
Atunci omul vieţuieste în stare învârtoşată ceea ce a
râvnit din lumea spirituală, şi aceasta îi apare în
totul după modelul impresiilor fizice; pe scurt, el are halucinaţii,
iluzii, el crede că se află în faţa lumii spirituale, pentru că a
ajuns până la Păzitorul Pragului, dar nu a trecut prin faţa lui,
ci a fost respins împreună cu lăcomia lui spirituală. Şi ceea ce
a jinduit se învârtoşează în ceva ce poate conţine
imagini adevărate ale lumii spirituale, dar nu conţine ceea ce este
important, ceea ce este necesar pentru ca sufletul să aibă o viziune
clară a adevărului şi valoarea a ceea ce el vede. – Pentru a trece
corect pe lângă Păzitorul Pragului, este nevoie ca omul să
dezvolte într-un mod just cunoaşterea de sine, adevărata, reala
cunoaştere de sine, cunoaşterea de sine fără nici o rezervă“ (p. 7).
Din cuvintele pe care le rosteşte Johannes Thomasius în faţa
Păzitorului este evident că el contemplă unele iluzii anterioare ale
cunoaşterii de sine şi nu remarcă eroarea în care se află. Cum
primul avertisment al Păzitorului Pragului nu-l poate reţine în
dorinţă de a trece Pragul, este obligat să-şi amintească faptul că de
cealaltă parte a Pragului nu poţi păstra cu tine decât ceea ce ai
dobândit printr-o strădanie spirituală pură şi a rămas la fel de
pur. Dar acest lucru el i l-ar fi dat în posesie lui Ahriman.
Astfel, lui nu i-ar mai fi rămas nimic. Dacă el s-ar regăsi spiritual,
ar fi o fiinţă fără de fiinţă. Dar nici asta nu-l face să dea
înapoi. El este gata să renunţe la toată fiinţa lui de până
aici pentru a o găsi pe Theodora. Pasiunea pentru ea s-a transformat
într-o căutare pătimaşă după lumina care i se revelează
sufletului ei. El spune:
„Eu însă voi fi şi-o voi găsi pe Theodora.
Ea trebuie să-mi fie izvorul luminii care,
Sufletului ei, lipsit de ştiinţa pământească,
Mereu i se poate revela din belşug“.
Să ne reamintim aici cuvintele pe care le-a rostit Capesius în
tabloul cinci, anume ce i se dezvăluie prin contemplarea spirituală cu
privire la starea de fapt a lui Johannes Thomasius:
„Thomasius o poate vedea pe Theodora,
De vrea să folosească ochiul spiritului.
De-aceea nici moartea ei nu pune capăt
Patimei ce lui îi este-atâta de funestă.
Va trebui doar să se comporte altfel
Decât atunci când Theodora încă
Era în trupul pământesc:
El va râvni cu pasiune la lumina
Ce i se revelează ei din înălţimi spirituale,
Chiar dacă ea nu are ştiinţa pământească.
Ar urma ca Thomasius să capteze această
lumină,
Ca prin el, apoi, s-o poată primi Lucifer.
Atunci acesta va putea ca, prin lumina zeilor,
Să ţină pe vecie-n sfera sa
Ştiinţa pe care Thomasius a putut
S-o cucerească prin forţe pământeşti“.
Cuvintele lui Johannes, prezentate mai înainte, concordă cu
intenţiile lui Lucifer menţionate aici. Ele sunt rostite sub influenţa
lui Lucifer. Referitor la cuvintele citate aici, Capesius a indicat un
ajutor ce poate veni prin Strader. Dar deja în tabloul trei al
dramei se vede că Maria şi Benedictus duc o luptă împotriva lui
Lucifer pentru a-l ajuta pe Johumes să se poată libera din sfera lui
Lucifer. Influenţa lui Lucifer asupra lui Johannes devenind evidentă
în faţa Păzitorului Pragului, Maria începe să vorbească şi
continuă astfel să-l ajute. Ea descrie mai întâi fiinţa
Păzitorului Pragului şi misiunea lui. Referindu-ne la acest moment al
dramei, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul Despre iniţiere...:
„Să presupunem că cineva, după ce a dobândit capacitatea de a
trece graniţa respectivă, ajunge din lumea simţurilor în lumea
suprasensibilă. La graniţă, el se va întreba: Ce trebuie să las
acum dacă vreau să mă cuuosc în lumea suprasenzorială?
«Trebuie să părăsesc – îşi spune el, dacă este cu totul
stăpân pe sine –, trebuie să părăsesc tot ceea ce am vieţuit,
învăţat, dobândit în diferitele întrupări pe
Pământ – de la începuturile lui până în timpul
de faţă. Toate acestea trebuie să le las aici, fiindcă păşesc
într-o lume în care tot ceea ce se poate învăţa
în timpul întrupărilor nu mai are nici un sens»... La
graniţa dintre existenţa senzorială şi existenţa spirituală te afli
deci nu în faţa unui sistem de noţiuni, ci în faţa unei
realităţi care acţionează doar ca a realitate suprasenzorială, dar
atât de concret, atât de viu, precum un om: acesta este
Păzitorul Pragului. El este aici ca o fiinţă reală concretă. Şi dacă
faci cunoştinţă cu el, îl cunoşti şi ca pe o fiinţă ce aparţine
unei categorii de entităţi care au participat într-un fel la
viaţă, de la începutul Pământului, dar nu au mai participat
la ceea ce este vieţuit drept fiinţă sufletească. Aceasta este fiinţa
care urma să fie caracterizată în drama Păzitorul Pragului prin cuvintele:
«Tu, care de la-nceputul
Pământului trebuie
Să păzeşti Pragul acestei împărăţii, tu ştii
Ce au nevoie, ca să-l poată trece,
Fiinţele ce ţin de felul şi de timpul tău».
Acest «timp al tău» şi «felul tău» este ceva
ce decurge din fiinţa lucrului: alt timp şi altă natură au oamenii –
altă natură şi alt timp au fiintţele care s-au separat de la
începuturile Pământului de căile omenirii. Intri acolo
în contact cu o fiinţă despre care îţi spui: «O
fiinţă este în faţa mea, ea află şi vieţuieşte multe din lume;
dar ea nu se preocupă de ceea ce poate fi vieţuit pe Pământ ca
iubire, durere şi chin şi nici ca eroare şi imoralitate; ea nu ştie şi
nu vrea să ştie nimic despre tot ce s-a petrecut în entitatea
fundamentală a omului până în prezent». Tradiţia
creştină exprimă acest fapt, spunând: «În faţa
misterului devenirii omului, aceste entităţi şi-au acoperit
faţa». Deosebirea care există între aceste entităţi şi
naturile omeneşti este ca de la cer la pământ... Astfel ai
sentimentul că: «Trecând prin culturile pământeşti tu
te-ai încărcat vrând-nevrând cu imperfecţiuni; dar
trebuie să te întorci la starea originară, trebuie să găseşti pe
Pământ calea înapoi, iar această fiinţă şi-o poate arăta
fiindcă ea nu s-a încărcat cu greşelile tale». Acum stai
în faţa unei fiinţe ca în faţa unui adevărat reproş, mare
şi grandios, care este ca un imbold spre ceea ce nu eşti. Asta
îţi arată în mod viu această fiinţă, şi aici te simţi
umplut cu totul în fiinţa ta de ştiinţa a ceea ce eşti sau nu
eşti. Te afli deci în faţa unui reproş viu... Este o
întâlnire absolut reală şi ea face ca în faţa ochilor
tăi să apară dintr-o dată ceea ce ai devenit ca om pământesc,
în existenţa sensibilă. În acelaşi timp, ea este cunoaştere de sine în sensul
cel mai adevărat, mai cuprinzător. Te vezi pe tine însuţi aşa cum
eşti şi te vezi pe tine însuţi aşa cum trebuie să devii!“ (p. 46).
Aceste cuvinte ale lui Rudolf Steiner lămuresc cunoaşterea pe care o
are Maria cu privire la fiinţa şi sarcinile Păzitorului Pragului. Cu
toate că, potrivit acestei cunoaşteri, Johannes ar putea să treacă
Pragul în lumea spirituală doar ca o fiinţă fără de fiinţă; Maria
ştie că în el trăieşte ceva care are trăinicie de cealaltă parte
a Pragului, şi anume acea iubire care a fost destinată oamenilor „mai
înainte ca Lucifer să înceapă lupta“. Într-o viaţă
pământească de demult, ea însăşi i-a putut revela lui
Johannes:
„Despre-acel Dumnezeu ce locuieşte-n
oameni
Şi care-a biruit odinioară puterile morţii
Pentru că El putea trăi Fiinţa iubirii“.
Dacă Maria îl însoţeşte acum pe Johannes cu această
iubire dincolo de Prag, se poate ca în el să se trezească
amintirea acelei vieţi pământeşti anterioare şi, o dată cu
aceasta, iubirea divină pe care el a primit-o atunci.
Johannes se vede pe sine aşa cum a fost într-o viaţă
anterioară, fără să se recunoască însă. El vieţuieşte
gândurile sale trecute care erau pătrunse de comunicările unui
îndrumător înţelept, care a dat o cu totul altă orientarea
vieţii sale. El se leagă cu iubire de făptura în care se vede pe
sine însuşi – fără să se recunoască – într-o viaţă
pământească anterioară. Putem remarca aici ceea ce Rudolf Steiner
a descris ca fiind urmarea unei jinduiri către lumea spirituală,
cauzată de lăcomie. Un tablou adevărat al lumii spirituale se uneşte cu
o iluzie. Johannes consideră drept percepţie a sa spirituală ceea ce de
fapt el ar dori să perceapă. El vrea să vadă în viziunea
spirituală o confirmare a dorinţelor sale prezente şi crede că o vede
pe Theodora într-o viaţă pământească anterioară.
Păzitorul îi cere să recunoască fiinţa sufletească spre care
el se înclină cu iubire fierbinte. Te poţi îndoi că această
fiinţă i-ar fi la fel de benefică precum a visat-o el. Lucifer şi
„cealaltă Philia“ caută să-l menţină pe Johannes în iluzia sa.
