Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile VIII, IX, X)


TABLOUL OPT

Pentru că Maria a făcut legământ să-l însoţească pe Johannes în lumea spirituală şi să trezească în el forţa iubirii spirituale, pe care ea i-o mijlocise într-o viaţă pământească anterioară ca forţă hristică, pot trece amândoi Pragul spre lumea spirituală. De aceea, în acest tablou este prezentată sfera în care pătrund ei imediat după întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Despre ce sferă este vorba, vom afla din următorul pasaj din ciclul Problemele sociale şi pedagogice din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, în care Rudolf Steiner spune: „Ştiţi cu toţii din prezentarea pe care am făcut-o privitor la această vieţuire individuală că momentul când omul păşeşte peste acel Prag între aici – care pentru conştienţa omului este lumea senzorială – şi dincolo, care este lumea spirituală, este un eveniment care cuprinde fiinţa umană în adâncul ei. Tot ce se află dincolo de Pragul spre lumea suprasensibilă este cu adevărat altfel decât stau lucrurile în lumea senzorială. Omul încearcă atunci ceva ce a fost vieţuit în liniştea vechilor epoci, iar cei ce l-au vieţuit atunci l-au exprimat prin acest cuvânt plin de semnificaţie: «a trece prin poarta morţii». Cel care vrea cu adevărat să treacă Pragul, trebuie neapărat să cunoască ce este moartea în fiinţialitatea ei. Trebuie să recunoască semnificaţia morţii pentru ansamblul vieţii omului“ (p. 46).

Domeniul morţii, în care intră cel ce trebuie iniţiat după trecerea Pragului, îl vedem înfăţişat aici ca „împărăţia lui Ahriman“. Cu privire la misiunea lui Ahriman, Rudolf Steiner spune în ciclul Despre iniţiere... următoarele: „În timp ce Lucifer dezvăluie tot nedezvăluitul, Ahriman are o misiune ce poate fi caracterizată astfel: acolo unde se află lumea noastră senzorială, acolo unde ea poate deveni vizibilă, acolo este şi Ahriman; doar că el este invizibil pentru lumea senzorială, el pătrunde în ea suprasensibil. Ce ajutor ne oferă Ahriman? În lumea simţurilor, el ne ajută enorm. El ajută fiecare suflet; şi anume, el ajută fiecare suflet să transporte în lumile superioare cât se poate mai mult din lumea simţurilor, din ceea ce are loc în lumea simţurilor şi nu poate avea loc decât acolo. Lumea simţurilor este aici cu un scop; ea nu este numai o Maya. Ea există pentru ca în ea să aibă loc evenimente, pentru ca entităţile să aibă experienţe. Ceea ce se desfăşoară, ceea ce este vieţuit aici trebuie transportat în lumea suprasensibilă. Iar forţa care poate transporta în veşnicii ceea ce este mai valoros în lumea senzorială, această forţă este forţa lui Ahriman“ (p. 95).

Astfel, aşa cum în strădania omului spre revelaţia spirituală este prezent Lucifer, tot astfel activitatea pământească îl îndreaptă spre Ahriman. În dramă, vedem mai întâi, în împărăţia lui Ahriman, pe Marele Maestru (Hilarius) şi pe maestrul de ceremonii (Friedrich Trautmann) al Alianţei miştilor, care continuă strădaniile Ordinului templierilor, vrând să cerceteze adevăratele ţeluri de viitor ale omenirii, spre a sădi germeni pentru viitoare fapte în sufletele oamenilor. Efortul îndreptat spre activitatea pământească îi conduce pe aceşti doi reprezentanţi ai Alianţei miştilor în sfera lui Ahriman. Ei vor să ia din domeuiul morţii seminţele pentru fapte viitoare ale oamenilor. Bineînţeles, acest lucru este posibil doar dacă acolo sunt prezente forţele de înviere aduse în omenire prin Hristos. Nu te poţi aştepta de la Ahriman ca el să reveleze adevăratele ţeluri ale omenirii. În timp ce Hilarius crede că va primi de aici – de la Ahriman – indicaţia corectă, el este victima erorii. Friedrich Trautmann începe să întrevadă această eroare.

Pentru cel care vrea să acţioneze în mod just pe Pământ, este important să cunoască sfera lui Ahriman. În ciclul: Cerinţa fundamentală a epocii noastre, Rudolf Steiner spune: „Omul modern trebuie în primul rând să aibă un sentiment precis, sau măcar o reprezentare intelectuală clară, despre forţele care sunt în Univers forţele de degenerare, forţele de distrugere..., forţele de dezintegrare, forţele de moarte, forţele paralizante – de la care omul îşi întoarce bucuros privirea: prin aceasta el se face pe sine orb şi nu învaţă să participe la evoluţie, fiindcă el fuge din faţa forţelor de dezintegrare“ (p. 146).

Este extrem de important ca omul actual să cunoască acţiunea lui Ahriman, fiindcă ştiinţa modernă a naturii, cu toate că a devenit ceva ahrimanic, poate fi considerată ca precursor al unei noi cunoaşteri şi al unei noi înţelepciuni. Rudolf Steiner spune în acelaşi ciclu: „Un precursor al unui mod nou de a pătrunde în înţelepciunea cosmică, chiar dacă este doar un precursor şi chiar dacă este într-un mod ce, pentru început, i-aş spune ateu – un precursor a apărut o dată cu noul mod de gândire naturalist-ştiinţific. Acolo mai este ceva ce omul încearcă să elaboreze prin activitatea sufletului său. Este vorba desigur, aşa cum am accentuat adesea, de a privi în viitor antroposofic lumea spirituală, la fel cum, de la Copernic încoace, s-a privit ordinea naturală exterioară pur mecanic. A învăţa să priveşti divinul aşa cum ai învăţat să priveşti mecanic lumea exterioară, de la Copernic, Galilei, Giordano Bruno încoace – este ceva ce trebuie înţeles de fiecare dacă vrem să ajungem să înţelegem epoca noastră“ (p. 223).

Din următoarele cuvinte ce aparţin aceluiaşi ciclu, reiese că Rudolf Steiner a aşezat ca sarcină esenţială pentru ştiinţa spiritului antroposofică: „O gândire pătrunzătoare, educată la şcoala reprezentărilor ştinţelor naturale moderne, dar îndreptată spre lumea spirituală care se revelează din nou: aceasta este, în fond, şi configuraţia ştiinţei spiritului orientată antroposofic. Acesta este scopul ei, fiindcă ea ţine seama de cerinţele prezentului. De aceea ea poate coborî din anumite înălţimi spirituale până la înțelegerea omului cu nevoile sale de zi cu zi“ (p. 204).

Asemănătoare este şi sarcina comunicată lui Strader prin gura lui Capesius, ca revelaţie spirituală, în tabloul cinci al dramei, pentru a-l ajuta pe Johannes Thomasius, şi anume:

„Thomasius va fi însă cu siguranţă
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre-acele ţeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual ştiinţa umană,
Apropiind-o astfel de ştiinţa divină.
Ca ţelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus“.

Benedictus arată că la început se impune ca Strader să ajungă la cunoaşterea sferei lui Ahriman. De aceea Strader intră aici cu aceste cuvinte:

„Îndrumările ce mi le-a dat Benedictus,
De a mă-vieţui puternic în gândire,
Ele m-au dus 'n-această-mpărăţie-a morţii?“

Strader vieţuieşte acum cum doisprezece oameni legaţi karmic de el, ale căror suflete au ajuns, în somn, până acolo, sunt judecate de Ahriman. Calculat la rece, destinul lor este trasat. Strader îşi dă seama că ceea ce spune Ahriman este adevărat în acest loc, pentru Pământ însă ar trebui să se dovedească fals. Apoi Strader vieţuieşte durerea profundă ascunsă în cuvintele aspre ale lui Ahriman. Această latură a fiinţei lui Ahriman, Rudolf Steiner o descrie în conferinţa din 23 octombrie 1921 (apărută în „Goetheanum“, anul 1931). El spune acolo: „În timp ce fiinţele luciferice sunt, ca să spunem aşa, fiinţe ale mâniei, fiintele ahrimanice pot fi numite fiinte ale suferinţei, fiindcă ele tind propriu-zis spre forma umană, dar nu pot ajunge pentru ele însele la ea. Aceste fiinţe ahrimanice trec printr-o suferinţă cumplită. Lucrurile se petrec ca şi când un animal ar simţi în sine într-un mod obscur: Trebuie să stai drept, trebuie să fii un om – ca şi când totul în el ar vrea să se sfărâme. Această durere cumplită o simt de fapt fiinţele ahrimanice. Şi ea nu poate fi uşurată decât dacă ele se apropie de om şi pun stăpânire pe inteligenţa lui. Atunci inteligenta le ostoieşte această durere. – De aceea ele ţin morţiş la inteligenţa umană, se cramponează de ea oarecum cu toată fiinţa lor. Fiinţa ahrimanică are ca o dureroasă pătrundere de sine cu inteligenţa omenească; de aceea doreşte ea să se unească cu omul, pentru a ajunge la inteligenţă. – Deci omul este câmpul de luptă între luciferic şi ahrimanic. Se poate spune: lucifericul pune stăpânire pe tot ceea ce este artistic, pe tot ce este teologic abstract. Arhimanicul este ca ceva ce se înalţă din lumea materială, trece prin lumea animală, face un efort cumplit de dureros către om, vrea să-şi însuşească inteligenţa – dar este respins de fiinţa supraumană –, totdeauna este respins, dar ar dori să ia cu sine inteligenţa umană. Ahrimanicul vrea în permanenţă să pătrundă în om şi să-l oprească doar la inteligentă, nelăsându-l să se ridice spre imaginaţiune şi inspiraţie, fiindcă el ar vrea să-l oprească pe om lângă el ca să îşi uşureze propria sa suferinţă. Tot ceea ce s-a format în omenire începând cu epoca ahrimanică, în special ca ştiinţă materialistă, care provine din această durere a existenţei materiale ostoită prin om, este de natură ahrimanică. Vedem cum urcă ştiinţa materialistă. Omul o plăsmuieşte. Din momentul în care omul o cultivă în sine, Ahriman se uneşte cu ştiinţa sa în el. Şi întocmai cum Lucifer este implicat în artistic, Ahriman este implicat în special în creaţia mecanică, tehnică, în ceea ce vrea să extragă inteligenţa din om, vrând s-o atragă în maşină, indiferent dacă aceasta este un instrument mecanic sau maşinăria fiinţei statului“ (p. 209).

În aceeaşi conferinţă, Rudolf Steiner vorbeşte şi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de fiinţele ahrimanice: „Singura posibilitate este ca în tot ce a apărut de la Renaştere încoace să introducem adevărul despre Hristos. Ceea ce s-a dezvoltat ca ştiinţă materialistă, ca tehnică industrială în timpurile mai noi, este cu totul de natură ahrimanică şi l-ar înlănţui pe om de pământ dacă ele s-ar răspândi fără înţelegerea lui Hristos. Omul nu ar mai ajunge la existenţa jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre Hristos, dacă vom aduce o nouă viaţă spirituală, dacă vom aduce într-o formă nouă imaginaţiunile, inspiraţia, intuiţia în cunoaşterea lumii exterioare, vom mântui forţele ahrimanice. Cum poate fi prezentată artistic această mântuire am prezentat, din cele mai diverse laturi, în dramele-misterii. Dar ar fi o înfrângere a omului prin Ahriman dacă adevărul despre Hristos nu s-ar putea dezvolta în continuare ca o concepţie cu adevărat spiritualizată, debarasată de teologie. Ştiinţa materialistă, mecanicismul industrial exterior ar hărăzi pe om morţii pământeşti, adică ar construi o cu totul altă lume, în care omul ar continua să trăiască mai mult sau mai puţin pietrificat în folosul entităţilor ahrimanice, dacă adevărul despre Hristos nu ar pătrunde din nou fiinţa materialistă modernă, spiritul mecanic modern, într-un mod spiritual“ (p. 210).

Acţiunea fiinţei lui Hristos în această sferă ne este prezentată în dramă prin Maria şi Johannes, care au apărut, după Strader, în domeniul lui Ahriman. Ei au trecut Pragul spre lumea spirituală – Prag în faţa căruia se aflaseră în tabloul precedent – şi a trebuit să intre mai întâi în acest domeniu, Aici, Johannes resimte teamă şi aixietate. Maria îi arată forţa prin care va putea să suporte această încercare. Este forţa care acţionează datorită legământului pe care ea l-a rostit în împărăţia lui Lucifer, cu aceste cuvinte:

„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viaţă
Puterii de-a ţine mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaştere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Şi astfel, gândind, să-nalţe zeilor fructele cunoaşterii.
Cunoaşterea va fi pentru mine un sacerdoţiu.
Şi ceea ce lucrează astfel înlăuntrul meu
O să se reverse apoi puternic asupra lui Johannes“.

Forţa acestui sacrificiu se opune influenţelor pietrificatoare ale lui Ahriman. Odată cu ea, omul cucereşte lumina „pe care spiritele trebuie să o creeze când beznele paralizează forţele de viaţă“.

Ahriman spune că în imperiul său dorinţele îngheaţă şi el trebuie să trăiască fără bucurie, în frig. Viziunea spirituală pe care a vieţuit-o Johannes în faţa Păzitorului Pragului a fost falsificată datorită dorinţelor aduse cu el din existenţa senzorială. Îngheţarea dorinţelor în imperiul lui Ahriman poate duce la biruinţa asupra iluziei pricinuite de aceste dorinţe. Păzitorul spune acum despre sufletul a cărui întrupare interioară a contemplat-o Johannes şi – cu toate că era propriul său suflet – l-a considerat ca fiind sufletul Theodorei:

„Când încă erai 'n-afara acestei împărăţii
Şi mă rugai să îţi îngădui să intri.
El ţi-a apărut în imagine; şi iluzia-i posibilă
Doar în imaginea creată de dorinţă.
Acum vei putea privi însă-n adevăr
Sufletul care, într-o viaţă de demult,
Locuia-n acel bătrân pe care l-ai văzut“.

Abia acum Johannes se recunoaşte pe sine în făptura în care el a vrut să vadă sufletul Theodorei, fiindcă o dorea. Acum, cu forţele pe care i le dăruie Maria, el poate să intre:

„... în temeliile lumilor în care
Sufletele-şi cuceresc simţământul divinului
Prin victorii care nimicesc şi din care nimicire
Îşi cuceresc curajos existenţa“.

TABLOUL NOUĂ

Vedem aici pe scenă, în prim-plan, un peisaj matinal plăcut însorit, iar în fundal un oraş plin de fabrici şi de construcţii industriale. Prim-planul şi atmosfera ce se degajă din el diferă cu totul de tabloul precedent, care înfăţişa imperiul lui Ahriman.

„Aici e locul unde-adesea Benedictus,
În blânda lumină-a soarelui de dimineaţă,
Se dedică discipolilor săi, care pot asculta atent
În sacră dispoziţie, cuvintele înţelepciunii sale“.

Fundalul, îngrămădirea aridă a clădirilor oraşului în care Benedictus face efortul „s-aline prin fapte de iubire durerea oamenilor“, reaminteşte de imperiul lui Ahriman. Prim-planul este mai înrudit cu imperiul lui Lucifer. Dar cuvintele pe care Benedictus le spune aici elevilor săi se referă la acţiunea corectă a oamenilor pe Pământ, la care Lucifer şi Ahriman trebuie luaţi în seamă, fără însă să aibă un rol determinant.

În discuţia cu Capesius, Benedictus arată că un nod al destinului trebuie să fie desfăcut prin actul liber al discipolilor săi. Aceste noduri ale destinului iau naştere prin datoriile apărute între oameni. Pentru a deznoda un nod al destinului este necesar să cunoşti datoriile pe care le ai, dar nu numai cunoaşterea greşelilor ca fapte, ci şi posibilitatea de a le transforma în bine. În lumina acestei cunoaşteri – devin perceptibile ţelurile Sinei superioare, care este motivată să îndrepte greşelile şi prin această îndreptare cucereşte dreptul creaţiei libere. Cunoaşterea culiselor destinului îi face pe oameni să se unească pentru ca, prin acţiunea lor comună, nodurile destinului să poată fi desfăcute şi ei să se străduie în deplină libertate spre ţelurile omenirii. Acestea sunt cuprinse în discuţia dintre Benedictus şi Capesius. Benedictus arată îndeosebi că, în viitor, Capesius va avea o importantă activitate împreună cu Johannes Thomasius şi Strader, activitate care va promova în sens corect binele omenirii. În legătură cu deosebirea dintre căile de iniţiere ale acestor trei personaje, au fost date aici multe indicaţii. Amintim că acestea s-au pregătit intens de la obârşiile Pământului pentru ca acum să se poată uni într-o triadă puternică.

Importanţa triadei a fost arătată pe larg de către Rudolf Steiner în conferinţa a V-a din ciclul Tainele Pragului. El se referă acolo la anumite vieţuiri ale lui Capesius, care nu sunt înfăţişate în drame. El descrie foarte concret cum Capesius vine în căsuţa familiei Balde cuprins de îndoială cu privire la adevărul şi temeiul ştiinţei naturii şi cum tata Felix şi doamna Felicia pregătesc în el o înţelegere a tainei numărului şi măsurii. Felix Balde vorbeşte de raporturile numerice în care sunt rânduiţi atomii, încât – datorită înţelepciunii care apare în raporturile numerice – să se poată revela principiul spiritual dintre atomi. Doamna Felicia, printr-o povestire care trezeşte forţe în sufletul lui, îl face să înteleagă ceea ce spune Benedictus în legătură cu acest mister. Rudolf Steiner spune textual: „Şi în timp ce înainte profesorul Capesius, probabil tocmai datorită erudiţiei sale, ar fi avut puţină înţelegere pentru expunerile lui Benedictus, acum el le înţelege perfect; ca şi cum un bob de grâu ar fi căzut în sufletul său prin povestirea Feliciei, ar fi fecundat forţele sufletului său... Benedictus spunea: Să observăm trei lucruri! În primul rând gândirea umană, reprezentarea umană, gândul pe care îl poate purta omul în sine, prin care – în singurătatea sa – îşi face inteligibilă lumea. Să aibă gânduri, să şi le expună lăuntric în deplină singurătate, asta omul o poate face numai pentru sine. Pentru asta nu ar avea nevoie să se lege cu un alt om. Cel mai bine este să se închidă în cămăruţa lui şi, în tăcere, să încerce să înţeleagă lumea şi evenimentele ei prin gândirea care este închisă în el, cu forţa pe care o are gândirea lui la un moment dat. Apoi, Benedictus spunea: Da, când se procedează astfel cu gândirea, atunci în fiecare om elementul sensibil al sufletului urcă în permanenţă în gânduri, înlăuntrul reprezentărilor. Prin aceasta se apropie mereu de om tentaţia, ispita elementului luciferic. Este absolut de neimaginat ca omul să reflecteze în singurătate, să mediteze, să filosofeze şi să-şi explice lucrurile lumii fără ca în gândirea sa să pătrundă o influenţă din sufletul său simţitor şi, prin aceasta, un impuls luciferic... În ce priveşte scrierea, lucrurile se petrec puţin altfel. Prin ea, gândirea este sustrasă dispariţiei şi devine durabilă. V-am arătat cum Ahriman încearcă mereu să sustragă dispariţiei tot ceea ce vieţuieşte în gândirea umană... Între cele două, între gândirea solitară şi scriere, avem cuvântul; cuvântul, prin care nu mai poţi fi singur, ca în cazul gândirii. Prin cuvânt trăieşti într-o comunitate... Limbajul are importanţă în comunitate. Astfel cuvântul este smuls din singurătatea personalităţii umane; el se desfăşoară în comunitate... Aşadar, în elementul vorbirii, al cuvântului, avem o stare intermediară. Dacă ar fi rămas ceea ce trebuia să fie, dacă elementul luciferic nu ar fi intervenit în cuvânt, atunci cuvântul ar fi corespuns stării intermediare divine, liberă de Lucifer şi Ahriman... Aşa însă cuvântul a fost pe de o parte influentat de Lucifer. În timp ce gândul, dacă este luat singur, este supus aproape în întregime elementului luciferic, cuvântul – pe de o parte – este puţin cuprins de elementul luciferic, în modul în care am explicat; pe de altă parte, şi scrisul acţionează înapoi asupra cuvântului, şi cu cât va progresa omenirea, cu atât va fi mai mare importanţa scrisului pentru vorbire... Faptul este recunoscut de acest suflet al lui Capesius, după ce s-a maturizat îndestul peutru a putea înţelege că în întregul curs al evoluţiei cosmice există o trinitate – pe de o parte lucifericul, gândirea solitară, pe de altă parte ahrimanicul, scrierea, iar în al treilea rând, starea de mijloc, divinul pur. El a recunoscut acum numărul trei în acest fapt important al dezvoltării culturii pe plan fizic şi a putut presimţi că numărul trei trebuie căutat pretutindeni. Atitudinea lui Capesius faţă de legea numărului este acum diferită, el simte acum... fiinţa numărului în devenirea lumii; tot acum îi apare clară şi fiinţa măsurii: el întelege că, în fiecare triadă, două se comportă ca opuse şi trebuie aduse în armonie. Capesius a recunoscut o mare, o puternică lege cosmică, ştie că această lege trebuie să se afle, sub o anumită formă, nu numai în planul fizic, ci şi în lumile superioare“ (pp. 5–11).

Dacă luăm în seamă cuvintele lui Benedictus, după care forţele sufleteşti ale lui Capesius, Johannes Thomasius şi Strader pot acum să se unească puternic într-o triadă, atunci găsim că şi în această triadă putem recunoaşte doi poli şi un mijloc. Pe Capesius l-am văzut în domeniul lui Lucifer, nu însă şi pe Strader. În sfera lui Ahriman l-am întâlnit pe Strader, dar nu şi pe Capesius. Johannes Thomasius era atât în sfera lui Lucifer cât şi în cea a lui Ahriman. Mijlocul nu este deci scutit de influenţa lui Lucifer şi a lui Ahriman, ci este terenul de luptă a acestor două puteri. Misiunea părţii mediane a fiinţei umane este tocmai aceea de a armoniza tot mai mult influenţele luciferice şi ahrimanice, pentru a înfăptui adevăratul umanism, în acord cu voinţa divină. În legătură cu aceasta, în conferinţa a şasea din acelaşi ciclu, în care vorbeşte despre lucifericul şi ahrimanicul din arte, Rudolf Steiner spune: „În arhitectură şi sculptură sunt impulsuri ahrimanice. Aici avem de-a face cu formele. Dacă vrei să realizezi ceva în arhitectură sau sculptură, trebuie să vieţuieşti în elementul formei. Acest element al formei domneşte în planul fizic. Aici, stăpânii propriu-zis sunt Spiritele formei... În domeniul fizic avem de-a face cu Spiritele formei împreună cu elementul ahrimanic. Pe de altă parte, dacă luăm elementul muzical şi poetic, acestea sunt arte în care, într-un sens mai restrâns, acţionează impulsurile luciferice. Într-un anumit sens, putem numi poezia şi muzica arte influenţate luciferic, în timp ce în sculptură şi arhitectură sunt influenţe ahrimanice... Pe linia de mijloc între ahrimanic – în arhitectură şi sculptură – şi luciferic, în poezie şi muzică, se află pictura; ea este, într-un fel, un domeniu neutru, dar nu aşa încât să te instalezi comod şi să-ţi spui: Deci, eu pot picta liniştit, nici Lucifer şi nici Ahriman nu au nici o putere! Tocmai linia mediană este locul spre care se îndreaptă din ambele părţi atacurile luciferice şi ahrimanice, şi în fiecare clipă trebuie să te aperi de ele; deci în domeniul picturii se poate întâmpla să cazi, în sensul cel mai puternic al cuvântului, sub stăpânirea uneia sau alteia dintre aceste puteri. Linia mediană este aceea în care tot timpul trebuie să te menţii între polarităţi, între opoziţii, şi să păstrezi echilibrul armonic prin voinţa omenească şi prin fapta omenească“ (pp. 3–5).

Această triadă ce rezultă din două polarităţi şi mijlocul echilibrat poate fi găsită în diferite domenii ale activităţii umane. Rudolf Steiner spune, în conferinţa a V-a din acelaşi ciclu, în legătură cu un domeniu şi mai important: „Aceeaşi domnie a trinităţii, a polarităţii sau a opozabilităţii în trinitate, a echilibrului poate fi găsită şi în alte puncte ale existenţei. Putem aborda un lucru şi dintr-un alt punct de vedere: gândirea, reprezentarea interioară. Prelucrarea interioară a tainelor lumii este unul dintre ele. Al doilea este percepţia pură, să spunem simplul auz. Există oameni care sunt dotaţi îndeosebi pentru a gândi frământându-şi mintea; sunt alţii care nu gândesc cu plăcere, ei ascultă orice, iau totul aşa cum aud, pe bază de autoritate, chiar dacă este vorba de autoritatea fenomenelor naturii; fiindcă există şi o dogmatică a experienţei exterioare: atunci când laşi să se impună fenomenele naturale exterioare.

Benedictus putea cu uşurinţă să-i arate profesorului Capesius: în gândirea solitară se află încă o dată ispita luciferică, în ascultarea simplă, în simpla percepere se află elementul ahrimanic. Se poate obţine o stare intermediară, trecând, aşa-zicând, între cele două. Nu e nevoie nici să întârzii în gândirea meditativă şi complicată, prin care te închizi ca un eremit îu sufletul tău, nici să te dărui simpiei ascultări sau priviri a ceea ce urechile şi ochii pot percepe. Poţi face şi altceva, poţi da viaţă celor gândite, o viaţă atât de vie şi de puternică încât gândurile proprii apar în faţa ta ca fiinţe vii, te cufunzi viu în ele, ca în ceva ce auzi şi vezi în afară, aşa încât gândurile proprii devin tot atât de concrete ca ceea ce auzi şi vezi. Aceasta este starea de mijloc. În simpla gândire care face speculaţii, Lucifer se apropie de om. În auzul simplu, fie el percepţie sau autoritatea unui om, se află elementul ahrimanic. Dacă întăreşti lăuntric şi trezeşti sufletul încât parcă auzi sau vezi gândul propriu, atunci ai meditaţia. Meditaţia este o stare de mijloc. Nu este nici gândire, nici percepţie. Este o gândire care trăieşte în suflet tot atât de viu pe cât de vie este percepţia, este o percepţie care nu percepe ceva exterior, ci gânduri. Între elementul luciferic al gândirii şi elementul ahrimanic al percepţiei, viaţa sufletului se revarsă în meditaţie ca în elementul divin-spiritual care poartă în sine numai progresul manifestărilor cosmice. Omul care meditează, care trăieşte în gândurile sale aşa încât ele devin vii în el, asemenea percepţiilor, trăieşte în curentul divin. La dreapta, el are simpla gândire, la stânga are elementul ahrimanic, auzul simplu; şi el nu exclude nici pe una, nici pe cealaltă, el ştie că trăieşte într-o triadă, că numărul ordonează viaţa; şi el ştie că aici este o polaritate, o opoziţie a două lucruri, între care curge meditaţia sa. El ştie că, în meditaţie, elementul luciferic şi cel ahrimanic trebuie să-şi creeze contraponderea, să păstreze echilibrul. În toate domeniile face omul cunoştintă cu acest principiu cosmic al numărului şi al măsurii, pe care a ajuns să-l recunoască şi Capesius, după ce sufletul său a fost pregătit, sub îndrumarea lui Benedictus“ (p. 11).

Capesius este îndrumat de către Benedictus spre esenţa triadei în legătură cu forţele sufleteşti. (Forţele sale sufleteşti trebuie să se unească într-o triadă cu cele ale lui Johannes şi ale lui Strader.) El este înzestrat în mod deosebit pentru cercetarea lumii sufletului şi a spiritului. De îndată ce a vieţuit fiinţial lumea spirituală, lumea exterioară a fost redusă pentru el la o existenţă de umbră, pentru ca astfel să se poată dezvolta cu mai mare forţă contemplarea spirituală.

Strader este dotat cu totul altfel. El se leagă mai mult de lumea simţurilor pentru a acţiona în ea. De aceea a trebuit să cunoască imperiul lui Ahriman. El povesteşte acum lui Benedictus vieţuirile pe care le-a avut în domeuiul lui Ahriman, durerea şi apăsarea sufletească pe care a resimţit-o acolo, încremenirea gândirii, modul în care Ahriman făcea socoteli cu suflete şi voia să îşi aleagă doisprezece oameni pentru opera sa. Din răspunsul pe care îl dă Strader la o întrebare a lui Benedictus reiese că el a devenit conştient de legătura sa de destin cu cei doisprezece oameni întâlniţi în sfera lui Ahriman. Benedictus explică acum sensul măsurii şi al numărului în devenirea lumilor, referindu-se la numărul doisprezece. Strader răspunde:

„Fiindcă-am cunoscut sensul numărului şi măsurii
Voi izbuti şi să sustrag lucrarea mea
Din sfera lui Ahriman şi să o dărui, roditoare,
Zeilor Pământului“.

Bendictus răspunde:

„A trebuit să recunoşti sensul numerelor
În Univers, prin puterea lui Ahriman;
Aşa era nevoie pentru orientarea sufletului tău.
Disciplina spirituală te-a condus 'n-această sferă
Pe care a trebuit s-o cunoşti, ca astfel
Forţa ta de creaţie să înflorească-n mod sănătos“.

În ciclul Orientul în lumina Occidentului, Rudolf Steiner vorbeşte despre numerele şapte şi doisprezece. El spune în conferinţa a IX-a: „Iar misterele numărului sunt cele la care se ajunge oarecum cel mai greu. – S-a spus că între numerele şapte şi doisprezece există un anumit raport şi că acest raport are oarecum de-a face cu spaţiul şi timpul. Se poate ca misterele despre care vorbim să fie treptat-treptat înţelese de toţi oamenii, dar pentru ceea ce ţine de singura cunoaştere recunoscută astăzi, acest lucru nu constituie decât o simplă afirmaţie. E necesar mai întâi să o elucidăm. Te orientezi în toată agitaţia lumii – am mai putut arăta asta – când poţi să deosebeşti exact raporturile preponderent spaţiale şi cele preponderent temporale. Înţelegi lumea, felul cum ea ne înconjoară, în primul rând în spaţiu şi timp. Dar dacă nu te limitezi numai la a vorbi abstract despre spaţiu şi timp, dacă vrei să înţelegi cum se ordonează raporturile în timp şi cum este aşezată fiecare fiinţă una faţă de alta în spaţiu, atunci există un fir care te conduce pe de o parte prin raporturile temporale şi pe de altă parte prin raporturile spaţiale. Să observăm mai întâi spiritual-ştiinţific cursul fenomenelor cosmice. Să aruncăm o privire înapoi, asupra întrupărilor anterioare ale oamenilor, raselor, culturilor, asupra intrupărilor anterioare ale Pământului însuşi. Ne facem o idee despre ceea ce trebuie să urmeze în viitor, deci în timp. Dar ne vom orienta din ce în ce mai corect, dacă vom spune: Vom judeca evoluţia temporală pornind de la o reţea pe care o vom construi cu ajutorul numărului şapte...Dimpotrivă, numărul doisprezece este un fir conducător pentru tot ceea ce dăinuie unul lângă altul în spaţiu. O ştiinţă care, într-o anumită epocă, era înţelepciune a simţit asta întotdeauna. De aceea ea a vorbit astfel despre fenomenele cosmice care aparţin Pământului nostru: ca să descurcăm relaţiile spaţiale a ceva ce se petrece pe Pământ, le raportăm la douăsprezece puncte fixe distribuite în spaţiu. Aceste douăsprezece puncte fixe sunt indicate în spaţiul cosmic prin cele douăsprezece semne ale cercului zodiacal. Acestea trebuiau să fie douăsprezece puncte de bază, la care se raportează totul în spaţiu. Dar ele nu sunt stabilite în mod arbitrar de gândirea umană. Ea le-a luat din realitate şi şi-a format această relaţie orientativă prin faptul că în spaţiu te descurci cel mai bine dacă te raportezi la douăsprezece părţi. Atunci când se vorbeşte de schimbări, adică despre ceea ce se petrece în timp, ştiinţa mai veche a luat ca bază cele şapte planete. Numărul şapte este firul conducător... Tot ceea ce ne înconjoară exterior se grupează în spaţiu; ceea ce curge interior, se grupează în timp. De aceea, tot ce se adresează interiorului omenesc este verificat pe baza firului conducător al numărului şapte“.

În dramă, urmează apoi o discuţie între Maria şi Johannes Thomasius, discuţie din care reiese ce a provocat în sufletul lui Johannes faptul că el a intrat în imperiul lui Ahriman. De acum, el nu va mai ţese sub formă de imagini ceea ce sufletele trăiesc visând doar în corp; el ştie că toate acestea apar din egoism şi că acest egoism se manifestă ca o sete de cunoaştere. Cu totul alta este cunoaşterea dobândită în sferele îngheţate ale adevărului la care a ajuns Johannes. Şi lui îi este arătată importanţa măsurii şi numărului. Maria îi spune:

„Cel care vrea să se consacre-activ devenirii umane
Şi să producă opere care să acţioneze viu,
Ca forţe, în decursul vremilor, el trebuie
Să se încredinţeze-ntâi puterilor care,
Luptând, aduc în profunzimea realităţilor
Număr şi măsură în ordine şi dezordine“.

Johannes, înainte de toate, a vieţuit puternic în el dualitatea Sinei superioare şi inferioare. Scena se termină cu aceste cuvinte ale Mariei:

„Că mergi în adevăr sau eroare,
Îţi poţi păstra mereu deschisă perspectiva
Ce face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porţi curajos imperativele care
Provin de la fiinţele-mpărăţiei spirituale“.

TABLOUL ZECE

În tablourile precedente s-a arătat cum diferiţi oameni recunosc în mod diferit esenţa măsurii şi numărului. Vedem acum cum încep să-şi organizeze acţiunea lor comună în funcţie de măsură şi număr. Ordonarea vieţii după măsură şi număr începe într-un loc sacru, ca un act de consacrare. Din cele mai vechi timpuri au existat lăcaşuri sfinte, centre de armonizare a activităţii umane. După vechea înţelepciune, locul sacru trebuia să fie ca un mic Cosmos, plăsmuit după imaginea marelui Cosmos (a Universului frumos ordonat). În legătură cu diferenţa dintre vechea şi noua înţelepciune, Rudolf Steiner spune în conferinţa a patra din ciclul Cerinţa socială fundamentală a epocii noastre: „Omul însuşi a fost înţeles pornindu-se de la Cosmos. Aceasta este caracteristica de bază a vechii înţelepciuni... Se pornea de la Cosmos spre om. În prezent, ca şi în viitorul apropiat, această cale nu mai poate fi parcursă de om pentru dezvoltarea sa... Noi pornim de la om, mai întâi înţelegem omul şi trecem apoi de la această înţelegere a omului la înţelegerea Cosmosului. Este drumul pe care l-am urmat într-un anumit domeniu în Ştiinţa ocultă; este drumul ce va trebui urmat mai ales în viitor...Observăm omul, căutăm înţelegerea, cunoaşterea omului, şi pornind de la cunoaşterea omului trecem la cunoaşterea Cosmosului. – Aceasta este marea revelaţie, iubiţii mei prieteni, după care trebuie să trăim în ce priveşte înţelegerea a tot ce este spiritual. Toate vechile religii şi tradiţii care s-au mai păstrat din concepţiile antice despre Cosmos s-au născut din vechea revelaţie care pornea de la înţelegerea Cosmosului la înţelegerea omului. Ele nu vor mai putea aduce nimic omenirii; vor putea doar să fie privite istoric şi să te facă să simţi cu oarecare veneraţie trecutul. Chiar şi confesiunile religioase s-au apropiat de sfârşitul lor. În ce priveşte celălalt aspect, cunoaşterea omului, ne aflăm la început; ea trebuie extinsă la o cunoaştere a Cosmosului“ (pp. 210–213).

Vechea cale a iniţierii, orientată spre înţelepciunea despre Cosmos, era aceeaşi pentru toţi oamenii care aveau voie să păşească pe ea. Multe căi conduc la înţelepciunea despre om, corespunzător destinului individual al diferiţilor oameni. După cuvintele lui Benedictus, elevii săi şi-au deschis sufletului lor

„Lumina spirituală în felul în care
Se potriveşte destinului lor“.

Acum, tot ceea ce au dobândit individual,

„Ei trebuie, unul pentru altul, să facă roditor
.............................…………………………..
Şi pot să facă asta numai dacă forţele lor,   
Orânduite după număr şi măsură, vor să se unească,
În locul de iniţiere, într-o unitate superioară, care
Să trezească-ntâi la viaţă-adevărată
Ceea ce doar în existenţă trebuie să rămână izolat“.

Conform vechii iniţieri, fiinţele individuale trebuiau să se insereze în ordinea permanentă, descifrată în Cosmos. Actualmente este important ca individul, fiecare conform destinului său, să găsească în sine principiul ordonator şi să se unească liber şi de bună voie pentru a constitui o unitate mai înaltă. Cunoaşterea destinului trebuie să facă posibilă o armonie, datorită căreia oamenii să poată înfăptui ceva ce nu ar fi putut realiza. Acest element adus de discipolii lui Benedictus nu trebuie să distrugă vechea înţelepciune. Noul se alătură vechiului, iar vechiul este interiorizat în nou. În ciclul menţionat mai sus, Rudolf Steiner spune: „Vedeţi, iubiţii mei prieteni, nervul înţelegerii lumii spirituale constă în faptul că toate lucrurile care vin din vechile timpuri devin interiorizate, că exteriorul devine interior, fiindcă prin aceasta este ridicat la nivelul conştienţei umane ca ceva sfânt, cum era înainte.

Această tendinţă trebuie să îşi găsească locul în ansamblul noii evoluţii a omenirii. Singură această tendinţă, iubiţii mei prieteni, este creştinismul secolului XX“ (p. 213).

Templul înfăţişat în dramă s-a aflat în faţa unei încercări atunci când a trebuit să ia hotărârea de a-l primi în el pe Johannes Thomasius. Eroarea acestuia a protejat atunci Templul de întuneric. Motivul pe care Thomasius l-a invocat pentru a nu intra în Templu a fost o eroare. În realitate, o cunoaştere ce i-a rămas inconştientă l-a împiedicat să treacă pragul Templului înainte de a fi trecut Pragul lumii spirituale. Deci acum iniţierea trebuie să aibă loc în afara Templului. Templul nu trebuie să mai fie un loc de iniţiere; ci un loc în care iniţiaţii armonizează acţiunea lor comună. Principiile iniţierii, conform epocii noastre, sunt făcute publice, aşa încât până la o anumită treaptă iniţierea poate fi dobândită fără nici un fel de îndrumare personală. În prima conferinţă a ciclului Misteriile Orientului şi ale creştinismului, Rudolf Steiner spune: „În epoca noastră, principiul iniţierii s-a transformat deja atât de puternic încât, la o anumită treaptă, până la un anumit nivel poate fi atins oarecum fără o călăuzire personală – prin faptul că în prezent poţi face publice principiile iniţierii, aşa cum este cazul, de pildă, cu cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Cel care încearcă cu multă seriozitate să parcurgă vieţuirile care sunt expuse în această carte poate ajunge foarte, foarte departe în ce priveşte principiul iniţierii. Prin aplicarea asupra sufletului său a celor prezentate acolo, el poate să meargă atât de departe încât existenţa lumilor spirituale să devină pentru el o cunoaştere, aşa cum este cunoaşterea lumii fizice exterioare – şi asta pentru simplul motiv că el poate face saltul la înţelegerea lumii spirituale, succesiv şi treptat, însă prin aplicarea la propriul suflet a celor descrise. A devenit acum posibil să se descrie chiar calea de iniţiere ce trebuie parcursă, fără să apară – ca să spunem aşa – evenimente speciale în viaţa sufletească, evenimente care să o ducă la catastrofe şi schimbări deosebite. Ca urmare, astăzi este posibil chiar să se discute public despre căile care conduc în lumile spirituale. Dar, desigur, trebuie spus că şi astăzi, dacă vrem să avansăm în continuare, dacă vrem să avansăm substanţial, drumul în lumile spirituale este legat de îndurarea anumitor suferinţe, dureri, a unor evenimente cu totul deosebite, care pot interveni uluitor şi revoluţionar în viaţa omului şi faţă de care trebuie să devii deosebit de matur. Accentuez încă o dată: oricine poate să parcurgă fără pericol ceea ce este publicat, şi poate să ajungă prin aceasta foarte departe. Bineînţeles însă, drumul în lumile spirituale nu este nicăieri închis, iar dacă vrei să depăşeşti o anumită graniţă şi să mergi mai departe, trebuie o anumită maturitate, dacă vrei să continui fără tulburări deosebite ale vieţii sufleteşti – nu este vorba de tulburări interioare. Aceste tulburări trec desigur pe lăngă suflet, dacă tot restul iniţerii decurge în mod corect. Este chiar necesar să decurgă în mod corect“ (p. 2).

Hilarius spune acum că aici sufletele jertfesc cu umilinţă spiritului roadele ce se coc în intimitatea lor, că ele se străduie să facă din voinţa proprie o revelaţie a voinţei lumilor, încât Templul să fie condus de înţelepciunea cosmică. El vrea să urmeze ceea ce a citit Benedictus în cartea destinului. Discipolii acestuia, care sunt iniţiaţi în afara Templului, trebuie să fie primiţi în Templu pentru a înnoda activitatea lor la slujba de până acum a Templului.

Discipolii lui Benedictus sunt atunci introduşi în Templu şi conduşi în locuri precise. Johannes primeşte locul de la răsărit, lângă Benedictus şi Hilarius. Acesta din urmă îi transmite funcţia sa şi îi indică responsabilitatea faţă de cuvintele din Templu. Johannes acceptă funcţia pentru că puterile destinului şi necesităţile sunt cele care au făcut apel la sufletul său. El este conştient că Eul său obişnuit nu este demn de această funcţie. Dar a resimţit acum că Eul superior este activ în el şi că Eul obişnuit trebuie să îl slujească în viitor. În slujba Templului, el va trebui să fie atent ca Eul inferior să nu tulbure munca pe care o are de îndeplinit Eul superior.

Vieţuirea atât de puternică a opoziţiei dintre Eul inferior şi Eul superior este ceva cu care omul actual se confruntă mai mult decât se confrunta omul din epocile trecute. Rudolf Steiner descrie acest fapt în conferinţa a IV-a din ciclul Misteriile Orientului...: ,,Avem în Goethe ceva ce constituie într-un mod evident o dublă natură... În timpurile de demult, cele două naturi ale omului nu erau atât de disociate; asta nu se putea întâmpla în timpurile vechi. Abia în epocile mai noi a devenit posibil, fiindcă în natura umană se află acea parte a sufletului indicată – care a devenit inconştientă – şi partea moartă a organismului. Ceea ce a rămas viu poate să se cureţe şi să se purifice atât de mult încât aici să aibă loc ceea ce duce la Basmul despre Şarpele verde şi Frumoasa floare de crin; evident, cealaltă parte poate fi expusă atacurilor lumii exterioare. Şi întrucât aici se pot cuibări forţele caracterizate mai sus, se poate ca în anumite împrejurări să apară o armonizare redusă cu Eul superior al omului... Acesta este lucrul cel mai greu de înţeles, cel mai misterios în naturile asemănătoare cu cea a lui Goethe. Dar asta este şi ceea ce determină atâtea lucruri misterioase în sufletele omeneşti din epoca modernă. Tot ceea ce are loc acolo sub formă de dualitate a naturii umane cuprinde întâi sufletul înţelegerii sau sentimentului, iar acesta se scindează propriu-zis în acele «două părţi», dintre care una se poate adânci destul de mult în materie, iar cealaltă se poate înălţa spre spirit“ (p. 9).

Chiar iniţiaţii sunt astăzi supuşi mult mai mult vieţuirii dualităţii fiinţei lor decât în timpurile de demult. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „Toate legendele legate de Masa rotundă şi Regele Arthur reprezintă o repetare în sufletul senzaţiei a vieţuirilor epocilor trecute; toate legendele şi povestirile ce se raportează direct la Sfântul Graal – cu excepţia lui Parsifal – reprezintă ceea ce trebuie să străbată cu viaţă sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Tot ceea ce se exprimă prin personajul lui Parsifal, acest ideal al noii iniţieri – în măsura în care această nouă iniţiere ţine de sufletul conştienţei –, reprezintă forţele pe care trebuie să ni le însuşim în special prin ceea ce numim sufletul conştienţei. Aşa poate fi reprezentată în linii mari acţiunea comună a celor trei mădulare ale omului timpului modern în figura de trei ori legendară. Şi aşa cum putem resimţi, prin vechile legende, profundele mistere ale sufletului uman, tot astfel prin aceste legende putem percepe tainele profunde ale Misteriilor epocii modeme. Ar fi cu totul fals să se creadă că esenţa iniţierii nu s-a schimbat din vechi timpuri şi că omul occidental de astăzi ar trebui să parcurgă aceleaşi etape ca un om din trecut sau chiar ca un oriental modern. Ceea ce a fost caracteristic într-o anumită perioadă de timp continuă – pentru anumite populaţii – până într-o epocă târzie. Este foarte adevărat că specificul iniţierii moderne este mai intim, că mult mai mari exigenţe sunt puse interiorului sufletului omenesc, dar – într-un anume fel – această iniţiere nu atinge direct exteriorul naturii umane; exteriorul trebuie mult mai mult purificat şi limpezit decât în vechea iniţiere, încât interiorul să devină puternic şi stăpân peste exterior. Asceza exterioară, antrenamentul exterior ţin mult mai mult de esenţa vechii iniţieri; evoluţia nemijlocită a sufletului însuşi, astfel încât acest suflet să poată dezvolta chiar în interiorul său forţe puternice, ţine mult mai mult de esenţa noii iniţieri. Şi tocmai pentru că condiţiile exterioare sunt astfel încât incluziunile moarte din natura umană, care pot nelinişti atât de mult astăzi pe iniţiaţi, sunt biruite abia în decursul timpului, de aceea trebuie spus: Acesta este motivul pentru care există şi vor exista chiar şi în viitor multe naturi umane, asemenea celei a lui Goethe, care, cu o parte a fiinţei lor, se înalţă foarte sus, cu cealaltă însă aderă la „omenesc, prea omenesc“. Naturi care, în întrupările lor anterioare, nu au avut aceste caracteristici pot fi aruncate în noile încarnări în care poate apărea o profundă dizarmonie între organizarea exterioară şi cea interioară... Cu toate că aici nu este vorba de a lua câtuşi de puţin apărarea dualităţii naturii umane, ci de a pretinde, în sensul cel mai serios, ca sufletul să domine exteriorul, trebuie spus totuşi că faptele pe care le-am relatat sunt în acord cu noua evoluţie“ (p. 11).

Această exigenţă ridicată la urmă, în legătură cu legenda lui Parsifal, a fost dusă şi mai departe de către Rudolf Steiner. În aceeaşi conferinţă el spune: „Astfel, în epoca actuală, natura umană poate fi încă dublă. În forţele care aparţin prin excelenţă sufletului conştienţei, omul trebuie să introducă cunoaştere, cunoaştere spirituală interioară, ştiinţă a spiritului. Omul trebuie să învingă cele două domenii pe care le traversează Parsifal; el trebuie să învingă «apatia» şi «îndoiala» din sufletul său, fiindcă dacă, într-o întrupare viitoare, ar lua cu el apatia şi îndoiala, nu s-ar mai descurca cu ele. El trebuie să devină cunoscător în ce priveşte lumile spirituale... În ceea ce este prezentat cu privire la Parsifal, dacă este corect înţeles, putem găsi toate antrenamentele sufletului conştienţei, antrenamente necesare pentru a fi activat corect de către sufletul conştienţei, încât omul să poată lua în stăpânire forţele care se învârtejesc şi luptă unele cu altele în sufletul înţelegerii sau al sentimentului... Astfel, cel care vrea să pătrundă fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă conştient că el stă în faţa lui însuşi, străduindu-se să devină cel ce tinde spre virtuţile lui Parsifal, dar ştiind că el este şi un altul, că – datorită tuturor condiţiilor din epoca modernă arătate, datorită faptului că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit“ (pp. 13-15). Johannes Thomasius aparţine acelei categorii de oameni care, cu toată iniţierea lor, au încă mult de luptat cu Eul lor inferior.

Capesius şi-a primit locul la sud, lângă Bellicosus şi Torquatus. Acesta din urmă îi transmite sarcina de a sluji în acest loc al Templului în care iubirea trebuie să se reverse prin înţelepciuue. Dar în acest loc al Templului poate să ameninţe pericolul ca Lucifer să influenţeze cuvintele rostite aici. Capesius a făcut deja experienţa sferei lui Lucifer şi mărturiseşte acum că îl cunoaşte pe acesta, că este o fiinţă nici bună nici rea, care aduce importante servicii Cosmosului. El spune că ceea ce pare rău se poate transforma în bine, dacă fiinţe bune i-ar arăta direcţia, aşa cum binele poate să devină rău, dacă te slujeşti de el în sens rău. În legătură cu acest mod de a-l îneţege pe Lucifer, Rudolf Steiner spune în conferinţa a VI-a din ciclul Despre iniţiere...: „Lucifer nu este periculos în peregrinările în lumile spirituale decât dacă ai dus cu tine prea mult din natura şi fiinţialitatea omului senzorial... Măreţia individuală din fiecare suflet, ce este oare altceva decât germenele măreţiei întregii evoluţii cosmice a omenirii? Prin ce au influenţat omenirea Homer, Shakespeare, Dante, Goethe? Prin faptul că au fost nişte egoităţi care au purtat în interiorul lor Cosmosuri întregi, lumi care au izvorât doar din interiorul, din egoitatea lor. Prin aceasta însă impulsurile vieţii spirituale sunt aduse pe calea ocolită – a egoitătilor –, sunt impulsuri care, din epocă în epocă, mijlocese cele mai măreţe fapte, faptele spirituale ale omenirii. Iar aici este iar Lucifer. Aici el este purtătorul de lumină, impulsul şi puterea oricărei măreţii care, din marea forţă a veşniciei, izbucnind punctual din fiecare suflet omenesc, radiază în evoluţia omenirii. În ceea ce omul poate face pentru omenire sub influenţa purtătorului de lumină se află un reflex a ceea ce este cu adevărat Lucifer în lumile superioare, o imagine palidă a activităţii creatoare a lui Lucifer: să reveleze ceea ce nu este revelat. Se poate spune că Lucifer este rău? Se poate spune că Lucifer este bun? Se poate spune numai: cel care afirmă că Lucifer este rău şi trebuie izgonit ar trebui să spună şi că focul trebuie suprimat fiindcă, în anumite împrejurări, viaţa trebuie să moară în foc. Pe calea iniţierii aflăm că expresiile «bun» şi «rău» nu pot fi folosite chiar în acest fel, dacă vrei să caracterizezi esenţa ordinii cosmice suprasenzoriale. Focul este bun dacă acţionează în sens bun; este rău dacă acţionează în sens rău; în sine, el nu este nici bun, nici rău. Tot astfel stau lucrurile şi cu Lucifer. El exercită o influenţă bună asupra sufletului uman dacă devine cel care îl impulsionează pe om să scoată afară din suflet tot ceea ce omul poate jertfi ca individual pe altarul evoluţiei umane. Lucifer devine o fiinţă rea, adică ceea ce face el devine rău, dacă devine instigator pentru sufletul uman ca acesta să vrea să aducă totul în sine doar pentru propria satisfacţie. Dacă vrem să ne referim la aceste entităţi, trebuie să urmărim cum acţionează faptele lor în lume. Acţiunile entităţilor suprasensibile pot fi descrise ca fiind bune sau rele; entităţile înseşi niciodată“ (pp. 92–94).

Torquatus remarcă faptul că, în ce-l priveşte pe Capesius, acesta ştie cum trebuie apreciate din locul său forţele cosmice. El indică totodată iubirea, care nu este evaluată după criterii raţionale. Benedictus spune apoi că iubirea vorbeşte deseori în şoaptă şi are nevoie de sprijin în profunzimile sufletului.

„În locul ăsta, ea trebuie să se unească
Cu tot ce-aici, după legi cosmice,
I se consacră spiritului într-o nobilă triadă“.

Unirea iubirii spirituale juste cu această triadă va fi înfăptuită prin Maria. Referindu-se la cuvintele rostite de Capesius, ea spune că acestea

„... Revelează adevărul când se desprind corect
Din spiritul care, în evoluţia Pământului,
Îi poate-nvăţa pe oameni iubire“.

Ea se referă aici la spiritul lui Hristos,

„Care-şi răspândeşte puterea sa supremă doar când
El însuşi locuieşte înlăuntrul sufletelor,
Şi care, iubind, viaţă vesteşte în moarte“.

Pentru a resimţi strălucirea şi frumuseţea, omul are dreptul să se întoarcă spre Lucifer. Astfel el poate să se vieţuiască pe sine însuşi, dar nu trebuie să şi-l vrea niciodată pe Lucifer ca propria sa fiinţă. Dacă omul se înţelege just pe sine, poate să-şi spună:

În aceasta se exprimă ţelul evoluţiei pământeşti.

Benedictus explică faptul că, în împlinirea a ceea ce Maria a făgăduit în imperiul lui Lucifer, îi este arătat Templului calea spre salvarea Pământului.

„Şi Hristos va lumina peste locul sacru de înţelepciune,
Încălzindu-l cu iubirea spiritului“.

Puterea lui Lucifer, care acţionează în obligaţia achitării datoriilor karmice, este distrusă prin puterea lui Hristos atunci când omul se umple din impulsul cel mai lăuntric cu forţa lui Hristos; altfel va fi forţat la aceasta de un destin necruţător.

„Acuma tatăl nu va mai pretinde Mariei
Să îşi achite datoria prin puterea lui Lucifer,
Fiindcă ea şterge datoria prin puterea lui Hristos.“

Magnus Bellicosus anunţă că de acum înainte Templul se poate uni cu sufletele care

„Au ajuns la lumină-n alt mod decât el,
Şi care totuşi sunt şi ele iluminate cu adevărat“.

Fiinţele de acest gen sunt Felix Balde şi doamna Balde. Ambii revelează în Templu felul lor de spiritualitate.

Strader şi-a primit locul în Templu la vest, lângă Friedrich Trautmann (Romanus). El are misiunea de a acţiona acolo unde îşi exercită influenţa Ahriman. Strader a învăţat să cunoască influenţa lui Ahriman şi a resimţit prin ea suferinţe şi îndoială. Dar n-a căzut în puterea lui Ahriman. Lumina pe care, timp de şapte ani, i-a mijlocit-o Theodora l-a apărat. În timp ce Strader afirmă acest lucru şi dă asigurări că această lumină primită în sufletul său nu va muri în veci, apare alături de el Theodora, ca fiinţă spirituală, şi spune:

„Am putut cuceri pentru tine lumina,
Fiindcă forţa ta se străduia către lumina mea,
Când ceasul tău s-a arătat împlinit“.

Strader este conştient că nu poate găsi calea spre ţelurile spiritului decât prin această lumină, prin care opera sa devine salvatoare. Este lumina Reprezentantului omenirii, care reuneşte în el toate ţelurile adevăratei umanităţi. Strader promite să răspândească această lumină peste toate cuvintele care se vor desprinde din sufletul său în acest loc. O dată cu el, fiinţa Theodorei este şi ea consacrată acum slujbei sfinte a Templului.

La sfârşit apar Philia, Astrid, Luna şi Cealaltă Philia şi revelează, prin cuvintele lor, unirea forţelor sufleteşti umane cu Cosmosul, unire spre care se străduie Templul.