|
(Tablourile VIII, IX, X)
Pentru că Maria a făcut legământ să-l însoţească pe Johannes în lumea spirituală şi să trezească în el forţa iubirii spirituale, pe care ea i-o mijlocise într-o viaţă pământească anterioară ca forţă hristică, pot trece amândoi Pragul spre lumea spirituală. De aceea, în acest tablou este prezentată sfera în care pătrund ei imediat după întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Despre ce sferă este vorba, vom afla din următorul pasaj din ciclul Problemele sociale şi pedagogice din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, în care Rudolf Steiner spune: „Ştiţi cu toţii din prezentarea pe care am făcut-o privitor la această vieţuire individuală că momentul când omul păşeşte peste acel Prag între aici – care pentru conştienţa omului este lumea senzorială – şi dincolo, care este lumea spirituală, este un eveniment care cuprinde fiinţa umană în adâncul ei. Tot ce se află dincolo de Pragul spre lumea suprasensibilă este cu adevărat altfel decât stau lucrurile în lumea senzorială. Omul încearcă atunci ceva ce a fost vieţuit în liniştea vechilor epoci, iar cei ce l-au vieţuit atunci l-au exprimat prin acest cuvânt plin de semnificaţie: «a trece prin poarta morţii». Cel care vrea cu adevărat să treacă Pragul, trebuie neapărat să cunoască ce este moartea în fiinţialitatea ei. Trebuie să recunoască semnificaţia morţii pentru ansamblul vieţii omului“ (p. 46).
Domeniul morţii, în care intră cel ce trebuie iniţiat după
trecerea Pragului, îl vedem înfăţişat aici ca
„împărăţia lui Ahriman“. Cu privire la misiunea lui Ahriman,
Rudolf Steiner spune în ciclul Despre iniţiere...
următoarele:
„În timp ce Lucifer dezvăluie tot nedezvăluitul, Ahriman are o
misiune ce poate fi caracterizată astfel: acolo unde se află lumea
noastră senzorială, acolo unde ea poate deveni vizibilă, acolo este şi
Ahriman; doar că el este invizibil pentru lumea senzorială, el pătrunde
în ea suprasensibil. Ce ajutor ne oferă Ahriman? În lumea
simţurilor, el ne ajută enorm. El ajută fiecare suflet; şi anume, el
ajută fiecare suflet să transporte în lumile superioare cât
se poate mai mult din lumea simţurilor, din ceea ce are loc în
lumea simţurilor şi nu poate avea loc decât acolo. Lumea
simţurilor este aici cu un scop; ea nu este numai o Maya. Ea există
pentru ca în ea să aibă loc evenimente, pentru ca entităţile să
aibă experienţe. Ceea ce se desfăşoară, ceea ce este vieţuit aici
trebuie transportat în lumea suprasensibilă. Iar forţa care poate
transporta în veşnicii ceea ce este mai valoros în lumea
senzorială, această forţă este forţa lui Ahriman“ (p. 95).
Astfel, aşa cum în strădania omului spre revelaţia spirituală
este prezent Lucifer, tot astfel activitatea pământească îl
îndreaptă spre Ahriman. În dramă, vedem mai
întâi, în împărăţia lui Ahriman, pe Marele
Maestru (Hilarius) şi pe maestrul de ceremonii (Friedrich Trautmann) al
Alianţei miştilor, care continuă strădaniile Ordinului templierilor,
vrănd să cerceteze adevăratele ţeluri de viitor ale omenirii, spre a
sădi germeni pentru viitoare fapte în sufletele oamenilor.
Efortul îndreptat spre activitatea pământească îi
conduce pe aceşti doi reprezentanţi ai Alianţei miştilor în sfera
lui Ahriman. Ei vor să ia din domeuiul morţii seminţele pentru fapte
viitoare ale oamenilor. Bineînţeles, acest lucru este posibil
doar dacă acolo sunt prezente forţele de înviere aduse în
omenire prin Hristos. Nu te poţi aştepta de la Ahriman ca el să
reveleze adevăratele ţeluri ale omenirii. În timp ce Hilarius
crede că va primi de aici – de la Ahriman – indicaţia corectă, el este
victima erorii. Friedrich Trautmann începe să întrevadă
această eroare.
Pentru cel care vrea să acţioneze în mod just pe Pământ,
este important să cunoască sfera lui Ahriman. În ciclul: Cerinţa fundamentală a
epocii noastre, Rudolf Steiner spune: „Omul modern trebuie
în primul rând să aibă un sentiment precis, sau măcar o
reprezentare intelectuală clară, despre forţele care sunt în
Univers forţele de degenerare, forţele de distrugere..., forţele de
dezintegrare, forţele de moarte, forţele paralizante – de la care omul
îşi întoarce bucuros privirea: prin aceasta el se face pe
sine orb şi nu învaţă să participe la evoluţie, fiindcă el fuge
din faţa forţelor de dezintegrare“ (p. 146).
Este extrem de important ca omul actual să cunoască acţiunea lui
Ahriman, fiindcă ştiinţa modernă a naturii, cu toate că a devenit ceva
ahrimanic, poate fi considerată ca precursor al unei noi cunoaşteri şi
al unei noi înţelepciuni. Rudolf Steiner spune în acelaşi
ciclu: „Un precursor al unui mod nou de a pătrunde în
înţelepciunea cosmică, chiar dacă este doar un precursor şi chiar
dacă este într-un mod ce, pentru început, i-aş spune ateu –
un precursor a apărut o dată cu noul mod de gândire
naturalist-ştiinţific. Acolo mai este ceva ce omul încearcă să
elaboreze prin activitatea sufletului său. Este vorba desigur, aşa cum
am accentuat adesea, de a privi în viitor antroposofic lumea
spirituală, la fel cum, de la Copernic încoace, s-a privit
ordinea naturală exterioară pur mecanic. A învăţa să priveşti
divinul aşa cum ai învăţat să priveşti mecanic lumea exterioară,
de la Copernic, Galilei, Giordano Bruno încoace – este ceva ce
trebuie înţeles de fiecare dacă vrem să ajungem să
înţelegem epoca noastră“ (p. 223).
Din următoarele cuvinte ce aparţin aceluiaşi ciclu, reiese că Rudolf
Steiner a aşezat ca sarcină esenţială pentru ştiinţa spiritului
antroposofică: „O gândire pătrunzătoare,
educată la şcoala reprezentărilor ştinţelor naturale moderne, dar
îndreptată spre lumea spirituală care se revelează din nou:
aceasta este, în fond, şi configuraţia ştiinţei spiritului
orientată antroposofic. Acesta este scopul ei, fiindcă ea ţine seama de
cerinţele prezentului. De aceea ea poate coborî din anumite
înălţimi spirituale până la întelegerea omului cu
nevoile sale de zi cu zi“ (p. 204).
Asemănătoare este şi sarcina comunicată lui Strader prin gura lui
Capesius, ca revelaţie spirituală, în tabloul cinci al dramei,
pentru a-l ajuta pe Johannes Thomasius, şi anume:
„Thomasius va fi însă cu siguranţă
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre-acele ţeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual ştiinţa umană,
Apropiind-o astfel de ştiinţa divină.
Ca ţelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus“.
Benedictus arată că la început se impune ca Strader să ajungă
la cunoaşterea sferei lui Ahriman. De aceea Strader intră aici cu
aceste cuvinte:
„Îndrumările ce mi le-a dat
Benedictus,
De a mă-vieţui puternic în gândire,
Ele m-au dus 'n-această-mpărăţie-a morţii?“
Strader vieţuieşte acum cum doisprezece oameni legaţi karmic de el,
ale căror suflete au ajuns, în somn, până acolo, sunt
judecate de Ahriman. Calculat la rece, destinul lor este trasat.
Strader îşi dă seama că ceea ce spune Ahriman este adevărat
în acest loc, pentru Pământ însă ar trebui să se
dovedească fals. Apoi Strader vieţuieşte durerea profundă ascunsă
în cuvintele aspre ale lui Ahriman. Această latură a fiinţei lui
Ahriman, Rudolf Steiner o descrie în conferinţa din 23 octombrie
1921 (apărută în „Goetheanum“, anul 1931). El spune acolo:
„În timp ce fiinţele luciferice sunt, ca să spunem aşa, fiinţe
ale mâniei, fiintele ahrimanice pot fi numite fiinte ale
suferinţei, fiindcă ele tind propriu-zis spre forma umană, dar nu pot
ajunge pentru ele însele la ea. Aceste fiinţe ahrimanice trec
printr-o suferinţă cumplită. Lucrurile se petrec ca şi când un
animal ar simţi în sine într-un mod obscur: Trebuie să stai
drept, trebuie să fii un om – ca şi când totul în el ar
vrea să se sfărâme. Această durere cumplită o simt de fapt
fiinţele ahrimanice. Şi ea nu poate fi uşurată decât dacă ele se
apropie de om şi pun stăpânire pe inteligenţa lui. Atunci
inteligenta le ostoieşte această durere. – De aceea ele ţin morţiş la
inteligenţa umană, se cramponează de ea oarecum cu toată fiinţa lor.
Fiinţa ahrimanică are ca o dureroasă pătrundere de sine cu inteligenţa
omenească; de aceea doreşte ea să se unească cu omul, pentru a ajunge
la inteligenţă. – Deci omul este câmpul de luptă între
luciferic şi ahrimanic. Se poate spune: lucifericul pune
stăpânire pe tot ceea ce este artistic, pe tot ce este teologic
abstract. Arhimanicul este ca ceva ce se înalţă din lumea
materială, trece prin lumea animală, face un efort cumplit de dureros
către om, vrea să-şi însuşească inteligenţa – dar este respins de
fiinţa supraumană –, totdeauna este respins, dar ar dori să ia cu sine
inteligenţa umană. Ahrimanicul vrea în permanenţă să pătrundă
în om şi să-l oprească doar la inteligentă, nelăsându-l să
se ridice spre imaginaţiune şi inspiraţie, fiindcă el ar vrea să-l
oprească pe om lângă el ca să îşi uşureze propria sa
suferinţă. Tot ceea ce s-a format în omenire începând
cu epoca ahrimanică, în special ca ştiinţă materialistă, care
provine din această durere a existenţei materiale ostoită prin om, este
de natură ahrimanică. Vedem cum urcă ştiinţa materialistă. Omul o
plăsmuieşte. Din momentul în care omul o cultivă în sine,
Ahriman se uneşte cu ştiinţa sa în el. Şi întocmai cum
Lucifer este implicat în artistic, Ahriman este implicat în
special în creaţia mecanică, tehnică, în ceea ce vrea să
extragă inteligenţa din om, vrând s-o atragă în maşină,
indiferent dacă aceasta este un instrument mecanic sau maşinăria
fiinţei statului“ (p. 209).
În aceeaşi conferinţă, Rudolf Steiner vorbeşte şi despre
atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de fiinţele ahrimanice:
„Singura posibilitate este ca în tot ce a apărut de la Renaştere
încoace să introducem adevărul despre Hristos. Ceea ce s-a
dezvoltat ca ştiinţă materialistă, ca tehnică industrială în
timpurile mai noi, este cu totul de natură ahrimanică şi l-ar
înlănţui pe om de pământ dacă ele s-ar răspândi fără
înţelegerea lui Hristos. Omul nu ar mai ajunge la existenţa
jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre Hristos, dacă vom aduce
o nouă viaţă spirituală, dacă vom aduce într-o formă nouă
imaginaţiunile, inspiraţia, intuiţia în cunoaşterea lumii
exterioare, vom mântui forţele ahrimanice. Cum poate fi
prezentată artistic această mântuire am prezentat, din cele mai
diverse laturi, în dramele-misterii. Dar ar fi o
înfrângere a omului prin Ahriman dacă adevărul despre
Hristos nu s-ar putea dezvolta în continuare ca o concepţie cu
adevărat spiritualizată, debarasată de teologie. Ştiinţa materialistă,
mecanicismul industrial exterior ar hărăzi pe om morţii
pământeşti, adică ar construi o cu totul altă lume, în care
omul ar continua să trăiască mai mult sau mai puţin pietrificat
în folosul entităţilor ahrimanice, dacă adevărul despre Hristos
nu ar pătrunde din nou fiinţa materialistă modernă, spiritul mecanic
modern, într-un mod spiritual“ (p. 210).
Acţiunea fiinţei lui Hristos în această sferă ne este
prezentată în dramă prin Maria şi Johannes, care au apărut, după
Strader, în domeniul lui Ahriman. Ei au trecut Pragul spre lumea
spirituală – Prag în faţa căruia se aflaseră în tabloul
precedent – şi a trebuit să intre mai întâi în acest
domeniu, Aici, Johannes resimte teamă şi aixietate. Maria îi
arată forţa prin care va putea să suporte această încercare. Este
forţa care acţionează datorită legământului pe care ea l-a rostit
în împărăţia lui Lucifer, cu aceste cuvinte:
„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viaţă
Puterii de-a ţine mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaştere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Şi astfel, gândind, să-nalţe zeilor fructele cunoaşterii.
Cunoaşterea va fi pentru mine un sacerdoţiu.
Şi ceea ce lucrează astfel înlăuntrul meu
O să se reverse apoi puternic asupra lui Johannes“.
Forţa acestui sacrificiu se opune influenţelor pietrificatoare ale
lui Ahriman. O dată cu ea, omul cucereşte lumina „pe care spiritele
trebuie să o creeze când beznele paralizează forţele de viaţă“.
Ahriman spune că în imperiul său dorinţele îngheaţă şi
el trebuie să trăiască fără bucurie, în frig. Viziunea spirituală
pe care a vieţuit-o Johannes în faţa Păzitorului Pragului a fost
falsificată datorită dorinţelor aduse cu el din existenţa senzorială.
Îngheţarea dorinţelor în imperiul lui Ahriman poate duce la
biruinţa asupra iluziei pricinuite de aceste dorinţe. Păzitorul spune
acum despre sufletul a cărui întrupare interioară a contemplat-o
Johannes şi – cu toate că era propriul său suflet – l-a considerat ca
fiind sufletul Theodorei:
„Când încă erai 'n-afara
acestei împărăţii
Şi mă rugai să îţi îngădui să intri.
El ţi-a apărut în imagine; şi iluzia-i posibilă
Doar în imaginea creată de dorinţă.
Acum vei putea privi însă-n adevăr
Sufletul care, într-o viaţă de demult,
Locuia-n acel bătrân pe care l-ai văzut“.
Abia acum Johannes se recunoaşte pe sine în făptura în
care el a vrut să vadă sufletul Theodorei, fiindcă o dorea. Acum, cu
forţele pe care i le dăruie Maria, el poate să intre:
„... în temeliile lumilor în
care
Sufletele-şi cuceresc simţământul divinului
Prin victorii care nimicesc şi din care nimicire
Îşi cuceresc curajos existenţa“.
Vedem aici pe scenă, în prim-plan, un peisaj matinal plăcut
însorit, iar în fundal un oraş plin de fabrici şi de
construcţii industriale. Prim-planul şi atmosfera ce se degajă din el
diferă cu totul de tabloul precedent, care înfăţişa imperiul lui
Ahriman.
„Aici e locul unde-adesea Benedictus,
În blânda lumină-a soarelui de dimineaţă,
Se dedică discipolilor săi, care pot asculta atent
În sacră dispoziţie, cuvintele înţelepciunii sale“.
Fundalul, îngrămădirea aridă a clădirilor oraşului în
care Benedictus face efortul „s-aline prin fapte de iubire durerea
oamenilor“, reaminteşte de imperiul lui Ahriman. Prim-planul este mai
înrudit cu imperiul lui Lucifer. Dar cuvintele pe care Benedictus
le spune aici elevilor săi se referă la acţiunea corectă a oamenilor pe
Pământ, la care Lucifer şi Ahriman trebuie luaţi în seamă,
fără însă să aibă un rol determinant.
În discuţia cu Capesius, Benedictus arată că un nod al
destinului trebuie să fie desfăcut prin actul liber al discipolilor
săi. Aceste noduri ale destinului iau naştere prin datoriile apărute
între oameni. Pentru a deznoda un nod al destinului este necesar
să cunoşti datoriile pe care le ai, dar nu numai cunoaşterea greşelilor
ca fapte, ci şi posibilitatea de a le transforma în bine.
În lumina acestei cunoaşteri – devin perceptibile ţelurile Sinei
superioare, care este motivată să îndrepte greşelile şi prin
această îndreptare cucereşte dreptul creaţiei libere. Cunoaşterea
culiselor destinului îi face pe oameni să se unească pentru ca,
prin acţiunea lor comună, nodurile destinului să poată fi desfăcute şi
ei să se străduie în deplină libertate spre ţelurile omenirii.
Acestea sunt cuprinse în discuţia dintre Benedictus şi Capesius.
Benedictus arată îndeosebi că, în viitor, Capesius va avea
o importantă activitate împreună cu Johannes Thomasius şi
Strader, activitate care va promova în sens corect binele
omenirii. În legătură cu deosebirea dintre căile de iniţiere ale
acestor trei personaje, au fost date aici multe indicaţii. Amintim că
acestea s-au pregătit intens de la obârşiile Pământului
pentru ca acum să se poată uni într-o triadă puternică.
Importanţa triadei a fost arătată pe larg de către Rudolf Steiner
în conerinţa a V-a din ciclul Tainele Pragului.
El se referă acolo la anumite vieţuiri ale lui Capesius, care nu sunt
înfăţişate în drame. El descrie foarte concret cum Capesius
vine în căsuţa familiei Balde cuprins de îndoială cu
privire la adevărul şi temeiul ştiinţei naturii şi cum tata Felix şi
doamna Felicia pregătesc în el o înţelegere a tainei
numărului şi măsurii. Felix Balde vorbeşte de raporturile numerice
în care sunt rânduiţi atomii, încât – datorită
înţelepciunii care apare în raporturile numerice – să se
poată revela principiul spiritual dintre atomi. Doamna Felicia,
printr-o povestire care trezeşte forţe în sufletul lui, îl
face să înteleagă ceea ce spune Benedictus în legătură cu
acest mister. Rudolf Steinei spune textual: „Şi în timp ce
înainte profesorul Capesius, probabil tocmai datorită erudiţiei
sale, ar fi avut puţină înţelegere pentru expunerile lui
Benedictus, acum el le înţelege perfect; ca şi cum un bob de
grâu ar fi căzut în sufletul său prin povestirea Feliciei,
ar fi fecundat forţele sufletului său... Benedictus spunea: Să observăm
trei lucruri! În primul rând gândirea umană,
reprezentarea umană, gândul pe care îl poate purta omul
în sine, prin care – în singurătatea sa – îşi face
inteligibilă lumea. Să aibă gânduri, să şi le expună lăuntric
în deplină singurătate, asta omul o poate face numai pentru sine.
Pentru asta nu ar avea nevoie să se lege cu un alt om. Cel mai bine
este să se închidă în cămăruţa lui şi, în tăcere, să
încerce să înţeleagă lumea şi evenimentele ei prin
gândirea care este închisă în el, cu forţa pe care o
are gândirea lui la un moment dat. Apoi, Benedictus spunea: Da,
când se procedează astfel cu gândirea, atunci în
fiecare om elementul sensibil al sufletului urcă în permanenţă
în gânduri, înlăuntrul reprezentărilor. Prin aceasta
se apropie mereu de om tentaţia, ispita elementului luciferic. Este
absolut de neimaginat ca omul să reflecteze în singurătate, să
mediteze, să filosofeze şi să-şi explice lucrurile lumii fără ca
în gândirea sa să pătrundă o influenţă din sufletul său
simţitor şi, prin aceasta, un impuls luciferic... În ce priveşte
scrierea, lucrurile se petrec puţin altfel. Prin ea, gândirea
este sustrasă dispariţiei şi devine durabilă. V-am arătat cum Ahriman
încearcă mereu să sustragă dispariţiei tot ceea ce vieţuieşte
în gândirea umană... Între cele două, între
gândirea solitară şi scriere, avem cuvântul;
cuvântul, prin care nu mai poţi fi singur, ca în cazul
gândirii. Prin cuvânt trăieşti într-o comunitate...
Limbajul are importanţă în comunitate. Astfel cuvântul este
smuls din singurătatea personalităţii umane; el se desfăşoară în
comunitate... Aşadar, în elementul vorbirii, al cuvântului,
avem o stare intermediară. Dacă ar fi rămas ceea ce trebuia să fie,
dacă elementul luciferic nu ar fi intervenit în cuvânt,
atunci cuvântul ar fi corespuns stării intermediare divine,
liberă de Lucifer şi Ahriman... Aşa însă cuvântul a fost pe
de o parte influentat de Lucifer. În timp ce gândul, dacă
este luat singur, este supus aproape în întregime
elementului luciferic, cuvântul – pe de o parte – este puţin
cuprins de elementul luciferic, în modul în care am
explicat; pe de altă parte, şi scrisul acţionează înapoi asupra
cuvântului, şi cu cât va progresa omenirea, cu atât
va fi mai mare importanţa scrisului pentru vorbire... Faptul este
recunoscut de acest suflet al lui Capesius, după ce s-a maturizat
îndestul peutru a putea înţelege că în întregul
curs al evoluţiei cosmice există o trinitate – pe de o parte
lucifericul, gândirea solitară, pe de altă parte ahrimanicul,
scrierea, iar în al treilea rând, starea de mijloc, divinul
pur. El a recunoscut acum numărul trei în acest fapt important al
dezvoltării culturii pe plan fizic şi a putut presimţi că numărul trei
trebuie căutat pretutindeni. Atitudinea lui Capesius faţă de legea
numărului este acum diferită, el simte acum... fiinţa numărului
în devenirea lumii; tot acum îi apare clară şi fiinţa
măsurii: el întelege că, în fiecare triadă, două se
comportă ca opuse şi trebuie aduse în armonie. Capesius a
recunoscut o mare, o puternică lege cosmică, ştie că această lege
trebuie să se afle, sub o anumită formă, nu numai în planul
fizic, ci şi în lumile superioare“ (pp. 5–11).
Dacă luăm în seamă cuvintele lui Benedictus, după care forţele
sufleteşti ale lui Capesius, Johannes Thomasius şi Strader pot acum să
se unească puternic într-o triadă, atunci găsim că şi în
această triadă putem recunoaşte doi poli şi un mijloc. Pe Capesius l-am
văzut în domeniul lui Lucifer, nu însă şi pe Strader.
În sfera lui Ahriman l-am întâlnit pe Strader, dar nu
şi pe Capesius. Johannes Thomasius era atât în sfera lui
Lucifer cât şi în cea a lui Ahriman. Mijlocul nu este deci
scutit de influenţa lui Lucifer şi a lui Ahriman, ci este terenul de
luptă a acestor două puteri. Misiunea părţii mediane a fiinţei umane
este tocmai aceea de a armoniza tot mai mult influenţele luciferice şi
ahrimanice, pentru a înfăptui adevăratul umanism, în acord
cu voinţa divină. În legătură cu aceasta, în conferinţa a
şasea din acelaşi ciclu, în care vorbeşte despre lucifericul şi
ahrimanicul din arte, Rudolf Steiner spune: „În arhitectură şi
sculptură sunt impulsuri ahrimanice. Aici avem de-a face cu formele.
Dacă vrei să realizezi ceva în arhitectură sau sculptură, trebuie
să vieţuieşti în elementul formei. Acest element al formei
domneşte în planul fizic. Aici, stăpânii propriu-zis sunt
Spiritele formei... În domeniul fizic avem de-a face cu Spiritele
formei împreună cu elementul ahrimanic. Pe de altă parte, dacă
luăm elementul muzical şi poetic, acestea sunt arte în care,
într-un sens mai restrâns, acţionează impulsurile
luciferice. Într-un anumit sens, putem numi poezia şi muzica arte
influenţate luciferic, în timp ce în sculptură şi
arhitectură sunt influenţe ahrimanice... Pe linia de mijloc între
ahrimanic – în arhitectură şi sculptură – şi luciferic, în
poezie şi muzică, se află pictura; ea este, într-un fel, un
domeniu neutru, dar nu aşa încât să te instalezi comod şi
să-ţi spui: Deci, eu pot picta liniştit, nici Lucifer şi nici Ahriman
nu au nici o putere! Tocmai linia mediană este locul spre care se
îndreaptă din ambele părţi atacurile luciferice şi ahrimanice, şi
în fiecare clipă trebuie să te aperi de ele; deci în
domeniul picturii se poate întâmpla să cazi, în
sensul cel mai puternic al cuvântului, sub stăpânirea uneia
sau alteia dintre aceste puteri. Linia mediană este aceea în care
tot timpul trebuie să te menţii între polarităţi, între
opoziţii, şi să păstrezi echilibrul armonic prin voinţa omenească şi
prin fapta omenească“ (pp. 3–5).
Această triadă ce rezultă din două polarităţi şi mijlocul echilibrat
poate fi găsită în diferite domenii ale activităţii umane. Rudolf
Steiner spune, în conferinţa a V-a din acelaşi ciclu, în
legătură cu un domeniu şi mai important: „Aceeaşi domnie a trinităţii,
a polarităţii sau a opozabilităţii în trinitate, a echilibrului
poate fi găsită şi în alte puncte ale existenţei. Putem aborda un
lucru şi dintr-un alt punct de vedere: gândirea, reprezentarea
interioară. Prelucrarea interioară a tainelor lumii este unul dintre
ele. Al doilea este percepţia pură, să spunem simplul auz. Există
oameni care sunt dotaţi îndeosebi pentru a gândi
frământându-şi mintea; sunt alţii care nu gândesc cu
plăcere, ei ascultă orice, iau totul aşa cum aud, pe bază de
autoritate, chiar dacă este vorba de autoritatea fenomenelor naturii;
fiindcă există şi o dogmatică a experienţei exterioare: atunci
când laşi să se impună fenomenele naturale exterioare.
Benedictus putea cu uşurinţă să-i arate profesorului Capesius:
în gândirea solitară se află încă o dată ispita
luciferică, în ascultarea simplă, în simpla percepere se
află elementul ahrimanic. Se poate obţine o stare intermediară,
trecând, aşa-zicând, între cele două. Nu e nevoie
nici să întârzii în gândirea meditativă şi
complicată, prin care te închizi ca un eremit îu sufletul
tău, nici să te dărui simpiei ascultări sau priviri a ceea ce urechile
şi ochii pot percepe. Poţi face şi altceva, poţi da viaţă celor
gândite, o viaţă atât de vie şi de puternică
încât gândurile proprii apar în faţa ta ca
fiinţe vii, te cufunzi viu în ele, ca în ceva ce auzi şi
vezi în afară, aşa încât gândurile proprii
devin tot atât de concrete ca ceea ce auzi şi vezi. Aceasta este
starea de mijloc. În simpla gândire care face speculaţii,
Lucifer se apropie de om. În auzul simplu, fie el percepţie sau
autoritatea unui om, se află elementul ahrimanic. Dacă întăreşti
lăuntric şi trezeşti sufletul încât parcă auzi sau vezi
gândul propriu, atunci ai meditaţia. Meditaţia este o stare de
mijloc. Nu este nici gândire, nici percepţie. Este o
gândire care trăieşte în suflet tot atât de viu pe
cât de vie este percepţia, este o percepţie care nu percepe ceva
exterior, ci gânduri. Între elementul luciferic al
gândirii şi elementul ahrimanic al percepţiei, viaţa sufletului
se revarsă în meditaţie ca în elemeutul divin-spiritual
care poartă în sine numai progresul manifestărilor cosmice. Omul
care meditează, care trăieşte în gândurile sale aşa
încât ele deviu vii în el, asemenea percepţiilor,
trăieşte în curentul divin. La dreapta, el are simpla
gândire, la stânga are elementul ahrimanic, auzul simplu;
şi el nu exclude nici pe una, nici pe cealaltă, el ştie că trăieşte
într-o triadă, că numărul ordonează viaţa; şi el ştie că aici
este o polaritate, o opoziţie a două lucruri, între care curge
meditaţia sa. El ştie că, în meditaţie, elementul luciferic şi
cel ahrimanic trebuie să-şi creeze contraponderea, să păstreze
echilibrul. În toate domeniile face omul cunoştintă cu acest
principiu cosmic al numărului şi al măsurii, pe care a ajuns să-l
recunoască şi Capesius, după ce sufletul său a fost pregătit, sub
îndrumarea lui Benedictus“ (p. 11).
Capesius este îndrumat de către Benedictus spre esenţa triadei
în legătură cu forţele sufleteşti. (Forţele sale sufleteşti
trebuie să se unească într-o triadă cu cele ale lui Johannes şi
ale lui Strader.) El este înzestrat în mod deosebit pentru
cercetarea lumii sufletului şi a spiritului. De îndată ce a
vieţuit fiinţial lumea spirituală, lumea exterioară a fost redusă
pentru el la o existenţă de umbră, pentru ca astfel să se poată
dezvolta cu mai mare forţă contemplarea spirituală.
Strader este dotat cu totul altfel. El se leagă mai mult de lumea
simţurilor pentru a acţiona în ea. De aceea a trebuit să cunoască
imperiul lui Ahriman. El povesteşte acum lui Benedictus vieţuirile pe
care le-a avut în domeuiul lui Ahriman, durerea şi apăsarea
sufletească pe care a resimţit-o acolo, încremenirea
gândirii, modul în care Ahriman făcea socoteli cu suflete
şi voia să îşi aleagă doisprezece oameni pentru opera sa. Din
răspunsul pe care îl dă Strader la o întrebare a lui
Benedictus reiese că el a devenit conştient de legătura sa de destin cu
cei doisprezece oameni întâlniţi în sfera lui
Ahriman. Benedictus explică acum sensul măsurii şi al numărului
în devenirea lumilor, referindu-se la numărul doisprezece.
Strader răspunde:
„Fiindcă-am cunoscut sensul numărului şi
măsurii
Voi izbuti şi să sustrag lucrarea mea
Din sfera lui Ahriman şi să o dărui, roditoare,
Zeilor Pământului“.
Bendictus răspunde:
„A trebuit să recunoşti sensul numerelor
În Univers, prin puterea lui Ahriman;
Aşa era nevoie pentru orientarea sufletului tău.
Disciplina spirituală te-a condus 'n-această sferă
Pe care a trebuit s-o cunoşti, ca astfel
Forţa ta de creaţie să înflorească-n mod sănătos“.
În ciclul Orientul în
lumina Occidentului, Rudolf Steiner vorbeşte despre numerele
şapte şi doisprezece. El spune în conferinţa a IX-a: „Iar
misterele numărului sunt cele la care se ajunge oarecum cel mai greu. –
S-a spus că între numerele şapte şi doisprezece există un anumit
raport şi că acest raport are oarecum de-a face cu spaţiul şi timpul.
Se poate ca misterele despre care vorbim să fie treptat-treptat
înţelese de toţi oamenii, dar pentru ceea ce ţine de singura
cunoaştere recunoscută astăzi, acest lucru nu constituie decât o
simplă afirmaţie. E necesar mai întâi să o elucidăm. Te
orientezi în toată agitaţia lumii – am mai putut arăta asta –
când poţi să deosebeşti exact raporturile preponderent spaţiale
şi cele preponderent temporale. Înţelegi lumea, felul cum ea ne
înconjoară, în primul rând în spaţiu şi timp.
Dar dacă nu te limitezi numai la a vorbi abstract despre spaţiu şi
timp, dacă vrei să înţelegi cum se ordonează raporturile în
timp şi cum este aşezată fiecare fiinţă una faţă de alta în
spaţiu, atunci există un fir care te conduce pe de o parte prin
raporturile temporale şi pe de altă parte prin raporturile spaţiale. Să
observăm mai întâi spiritual-ştiinţific cursul fenomenelor
cosmice. Să aruncăm o privire înapoi, asupra întrupărilor
anterioare ale oamenilor, raselor, culturilor, asupra intrupărilor
anterioare ale Pământului însuşi. Ne facem o idee despre
ceea ce trebuie să urmeze în viitor, deci în timp. Dar ne
vom orienta din ce în ce mai corect, dacă vom spune: Vom judeca
evoluţia temporală pornind
de la o reţea pe care o vom construi cu ajutorul numărului
şapte...Dimpotrivă, numărul doisprezece este un fir conducător pentru
tot ceea ce dăinuie unul lângă altul în spaţiu. O ştiinţă
care, într-o anumită epocă, era înţelepciune a simţit asta
întotdeauna. De aceea ea a vorbit astfel despre fenomenele
cosmice care aparţin Pământului nostru: ca să descurcăm relaţiile
spaţiale a ceva ce se petrece pe Pământ, le raportăm la
douăsprezece puncte fixe distribuite în spaţiu. Aceste
douăsprezece puncte fixe sunt indicate în spaţiul cosmic prin
cele douăsprezece semne ale cercului zodiacal. Acestea trebuiau să fie
douăsprezece puncte de bază, la care se raportează totul în
spaţiu. Dar ele nu sunt stabilite în mod arbitrar de
gândirea umană. Ea le-a luat din realitate şi şi-a format această
relaţie orientativă prin faptul că în spaţiu te descurci cel mai
bine dacă te raportezi la douăsprezece părţi. Atunci când se
vorbeşte de schimbări, adică despre ceea ce se petrece în timp,
ştiinţa mai veche a luat ca bază cele şapte planete. Numărul şapte este
firul conducător... Tot ceea ce ne înconjoară exterior se
grupează în spaţiu; ceea ce curge interior, se grupează în
timp. De aceea, tot ce se adresează interiorului omenesc este verificat
pe baza firului conducător al numărului şapte“.
În dramă, urmează apoi o discuţie între Maria şi
Johannes Thomasius, discuţie din care reiese ce a provocat în
sufletul lui Johannes faptul că el a intrat în imperiul lui
Ahriman. De acum, el nu va mai ţese sub formă de imagini ceea ce
sufletele trăiesc visând doar în corp; el ştie că toate
acestea apar din egoism şi că acest egoism se manifestă ca o sete de
cunoaştere. Cu totul alta este cunoaşterea dobândită în
sferele îngheţate ale adevărului la care a ajuns Johannes. Şi lui
îi este arătată importanţa măsurii şi numărului. Maria îi
spune:
„Cel care vrea să se consacre-activ
devenirii umane
Şi să producă opere care să acţioneze viu,
Ca forţe, în decursul vremilor, el trebuie
Să se încredinţeze-ntâi puterilor care,
Luptând, aduc în profunzimea realităţilor
Număr şi măsură în ordine şi dezordine“.
Johannes, înainte de toate, a vieţuit puternic în el
dualitatea Sinei superioare şi inferioare. Scena se termină cu aceste
cuvinte ale Mariei:
„Că mergi în adevăr sau eroare,
Îţi poţi păstra mereu deschisă perspectiva
Ce face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porţi curajos imperativele care
Provin de la fiinţele-mpărăţiei spirituale“.
În tablourile precedente s-a arătat cum diferiţi oameni
recunosc în mod diferit esenţa măsurii şi numărului. Vedem acum
cum încep să-şi organizeze acţiunea lor comună în funcţie
de măsură şi număr. Ordonarea vieţii după măsură şi număr începe
într-un loc sacru, ca un act de consacrare. Din cele mai vechi
timpuri au existat lăcaşuri sfinte, centre de armonizare a activităţii
umane. După vechea înţelepciune, locul sacru trebuia să fie ca un
mic Cosmos, plăsmuit după imaginea marelui Cosmos (a Universului frumos
ordonat). În legătură cu diferenţa dintre vechea şi noua
înţelepciune, Rudolf Steiner spune în conferinţa a patra
din ciclul Cerinţa
socială fundamentală a epocii noastre: „Omul însuşi a fost
înţeles pornindu-se de la Cosmos. Aceasta este caracteristica de
bază a vechii înţelepciuni... Se pornea de la Cosmos spre om.
În prezent, ca şi în viitorul apropiat, această cale nu mai
poate fi parcursă de om pentru dezvoltarea sa... Noi pornim de la om,
mai întâi înţelegem omul şi trecem apoi de la această
înţelegere a omului la înţelegerea Cosmosului. Este drumul
pe care l-am urmat într-un anumit domeniu în Ştiinţa ocultă;
este drumul ce va trebui urmat mai ales în viitor...Observăm
omul, căutăm înţelegerea, cunoaşterea
omului, şi pornind de la cunoaşterea omului trecem la cunoaşterea Cosmosului. – Aceasta
este marea revelaţie, iubiţii mei prieteni, după care trebuie să trăim
în ce priveşte înţelegerea a tot ce este spiritual. Toate
vechile religii şi tradiţii care s-au mai păstrat din concepţiile
antice despre Cosmos s-au născut din vechea revelaţie care pornea de la
înţelegerea Cosmosului la înţelegerea omului. Ele nu vor
mai putea aduce nimic omenirii; vor putea doar să fie privite istoric
şi să te facă să simţi cu oarecare veneraţie trecutul. Chiar şi
confesiunile religioase s-au apropiat de sfârşitul lor. În
ce priveşte celălalt aspect, cunoaşterea omului, ne aflăm la
început; ea trebuie extinsă la o cunoaştere a Cosmosului“ (pp.
210–213).
Vechea cale a iniţierii, orientată spre înţelepciunea despre
Cosmos, era aceeaşi pentru toţi oamenii care aveau voie să păşească pe
ea. Multe căi conduc la înţelepciunea despre om, corespunzător
destinului individual al diferiţilor oameni. După cuvintele lui
Benedictus, elevii săi şi-au deschis sufletului lor
„Lumina spirituală în felul
în care
Se potriveşte destinului lor“.
Acum, tot ceea ce au dobândit individual,
„Ei trebuie, unul pentru altul, să facă
roditor
.............................…………………………..
Şi pot să facă asta numai dacă forţele lor,
Orânduite după număr şi măsură, vor să se unească,
În locul de iniţiere, într-o unitate superioară, care
Să trezească-ntâi la viaţă-adevărată
Ceea ce doar în existenţă trebuie să rămână izolat“.
Conform vechii iniţieri, fiinţele individuale trebuiau să se
insereze în ordinea permanentă, descifrată în Cosmos.
Actualmente este important ca individul, fiecare conform destinului
său, să găsească în sine principiul ordonator şi să se unească
liber şi de bună voie pentru a constitui o unitate mai înaltă.
Cunoaşterea destinului trebuie să facă posibilă o armonie, datorită
căreia oamenii să poată înfăptui ceva ce nu ar fi putut realiza.
Acest element adus de discipolii lui Benedictus nu trebuie să distrugă
vechea înţelepciune. Noul se alătură vechiului, iar vechiul este
interiorizat în nou. În ciclul menţionat mai sus, Rudolf
Steiner spune: „Vedeţi, iubiţii mei prieteni, nervul înţelegerii
lumii spirituale constă în faptul că toate lucrurile care vin din
vechile timpuri devin interiorizate, că exteriorul devine interior,
fiindcă prin aceasta este ridicat la nivelul conştienţei umane ca ceva
sfânt, cum era înainte.
Această tendinţă trebuie să îşi găsească locul în
ansamblul noii evoluţii a omenirii. Singură această tendinţă, iubiţii
mei prieteni, este creştinsmul secolului XX“ (p. 213).
Templul înfăţişat în dramă s-a aflat în faţa unei
încercări atunci când a trebuit să ia hotărârea de
a-l primi în el pe Johannes Thomasius. Eroarea acestuia a
protejat atunci Templul de întuneric. Motivul pe care Thomasius
l-a invocat pentru a nu intra în Templu a fost o eroare. În
realitate, o cunoaştere ce i-a rămas inconştientă l-a împiedicat
să treacă pragul Templului înainte de a fi trecut Pragul lumii
spirituale. Deci acum iniţierea trebuie să aibă loc în afara
Templului. Templul nu trebuie să mai fie un loc de iniţiere; ci un loc
în care iniţiaţii armonizează acţiunea lor comună. Principiile
iniţierii, conform epocii noastre, sunt făcute publice, aşa
încât până la o anumită treaptă iniţierea poate fi
dobândită fără nici un fel de îndrumare personală. În
prima conferinţă a ciclului Misteriile Orientului
şi ale creştinismului, Rudolf Steiner spune: „În epoca
noastră, principiul iniţierii s-a transformat deja atât de
puternic încât, la o anumită treaptă, până la un
anumit nivel poate fi atins oarecum fără o călăuzire personală – prin
faptul că în prezent poţi face publice principiile iniţierii, aşa
cum este cazul, de pildă, cu cartea mea Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare? Cel care încearcă cu
multă seriozitate să parcurgă vieţuirile care sunt expuse în
această carte poate ajunge foarte, foarte departe în ce priveşte
principiul iniţierii. Prin aplicarea asupra sufletului său a celor
prezentate acolo, el poate să meargă atât de departe
încât existenţa lumilor spirituale să devină pentru el o
cunoaştere, aşa cum este cunoaşterea lumii fizice exterioare – şi asta
pentru simplul motiv că el poate face saltul la înţelegerea lumii
spirituale, succesiv şi treptat, însă prin aplicarea la propriul
suflet a celor descrise. A devenit acum posibil să se descrie chiar
calea de iniţiere ce trebuie parcursă, fără să apară – ca să spunem aşa
– evenimente speciale în viaţa sufletească, evenimente care să o
ducă la catastrofe şi schimbări deosebite. Ca urmare, astăzi este
posibil chiar să se discute public despre căile care conduc în
lumile spirituale. Dar, desigur, trebuie spus că şi astăzi, dacă vrem
să avansăm în continuare, dacă vrem să avansăm substanţial,
drumul în lumile spirituale este legat de îndurarea
anumitor suferinţe, dureri, a unor evenimente cu totul deosebite, care
pot interveni uluitor şi revoluţionar în viaţa omului şi faţă de
care trebuie să devii deosebit de matur. Accentuez încă o dată:
oricine poate să parcurgă fără pericol ceea ce este publicat, şi poate
să ajungă prin aceasta foarte departe. Bineînţeles însă,
drumul în lumile spirituale nu este nicăieri închis, iar
dacă vrei să depăşeşti o anumită graniţă şi să mergi mai departe,
trebuie o anumită maturitate, dacă vrei să continui fără tulburări
deosebite ale vieţii sufleteşti – nu este vorba de tulburări
interioare. Aceste tulburări trec desigur pe lăngă suflet, dacă tot
restul iniţerii decurge în mod corect. Este chiar necesar să
decurgă în mod corect“ (p. 2).
Hilarius spune acum că aici sufletele jertfesc cu umilinţă
spiritului roadele ce se coc în intimitatea lor, că ele se
străduie să facă din voinţa proprie o revelaţie a voinţei lumilor,
încât Templul să fie condus de înţelepciunea cosmică.
El vrea să urmeze ceea ce a citit Benedictus în cartea
destinului. Discipolii acestuia, care sunt iniţiaţi în afara
Templului, trebuie să fie primiţi în Templu pentru a înnoda
activitatea lor la slujba de până acum a Templului.
Discipolii lui Benedictus sunt atunci introduşi în Templu şi
conduşi în locuri precise. Johannes primeşte locul de la răsărit,
lângă Benedictus şi Hilarius. Acesta din urmă îi transmite
funcţia sa şi îi indică responsabilitatea faţă de cuvintele din
Templu. Johannes acceptă fuucţia pentru că puterile destinului şi
necesităţile sunt cele care au făcut apel la sufletul său. El este
conştient că Eul său obişnuit nu este demn de această funcţie. Dar a
resimţit acum că Eul superior este activ în el şi că Eul obişnuit
trebuie să îl slujească în viitor. În slujba
Templului, el va trebui să fie atent ca Eul inferior să nu tulbure
munca pe care o are de îndeplinit Eul superior.
Vieţuirea atât de puternică a opoziţiei dintre Eul inferior şi
Eul superior este ceva cu care omul actual se confruntă mai mult
decât se confrunta omul din epocile trecute. Rudolf Steiner
descrie acest fapt în conferinţa a IV-a din ciclul Misteriile Orientului...:
,,Avem în Goethe ceva ce constituie într-un mod evident o
dublă natură... În timpurile de demult, cele două naturi ale
omului nu erau atât de disociate; asta nu se putea
întâmpla în timpurile vechi. Abia în epocile
mai noi a devenit posibil, fiindcă în natura umană se află acea
parte a sufletului indicată – care a devenit inconştientă – şi partea
moartă a organismului. Ceea ce a rămas viu poate să se cureţe şi să se
purifice atât de mult încât aici să aibă loc ceea ce
duce la Basmul despre Şarpele verde
şi Frumoasa floare de crin; evident, cealaltă parte poate fi
expusă atacurilor lumii exterioare. Şi întrucât aici se pot
cuibări forţele caracterizate mai sus, se poate ca în anumite
împrejurări să apară o armonizare redusă cu Eul superior al
omului... Acesta este lucrul cel mai greu de înţeles, cel mai
misterios în naturile asemănătoare cu cea a lui Goethe. Dar asta
este şi ceea ce determină atâtea lucruri misterioase în
sufletele omeneşti din epoca modernă. Tot ceea ce are loc acolo sub
formă de dualitate a naturii umane cuprinde întâi sufletul
înţelegerii sau sentimentului, iar acesta se scindează
propriu-zis în acele «două părţi», dintre care una se
poate adânci destul de mult în materie, iar cealaltă se
poate înălţa spre spirit“ (p. 9).
Chiar iniţiaţii sunt astăzi supuşi mult mai mult vieţuirii
dualităţii fiinţei lor decât în timpurile de demult.
În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeaşi
conferinţă: „Toate legendele legate de Masa rotundă şi Regele Arthur
reprezintă o repetare în sufletul senzaţiei a vieţuirilor
epocilor trecute; toate legendele şi povestirile ce se raportează
direct la Sfântul Graal – cu excepţia lui Parsifal – reprezintă
ceea ce trebuie să străbată cu viaţă sufletul înţelegerii sau
afectivităţii. Tot ceea ce se exprimă prin personajul lui Parsifal,
acest ideal al noii iniţieri – în măsura în care această
nouă iniţiere ţine de sufletul conştienţei –, reprezintă forţele pe
care trebuie să ni le însuşim în special prin ceea ce numim
sufletul conştienţei. Aşa poate fi reprezentată în linii mari
acţiunea comună a celor trei mădulare ale omului timpului modern
în figura de trei ori legendară. Şi aşa cum putem resimţi, prin
vechile legende, profundele mistere ale sufletului uman, tot astfel
prin aceste legende putem percepe tainele profunde ale Misteriilor
epocii modeme. Ar fi cu totul fals să se creadă că esenţa iniţierii nu
s-a schimbat din vechi timpuri şi că omul occidental de astăzi ar
trebui să parcurgă aceleaşi etape ca un om din trecut sau chiar ca un
oriental modern. Ceea ce a fost caracteristic într-o anumită
perioadă de timp continuă – pentru atnumite populaţii – până
într-o epocă târzie. Este foarte adevărat că specificul
iniţierii moderne este mai intim, că mult mai mari exigenţe sunt puse
interiorului sufletului omenesc, dar – într-un anume fel –
această iniţiere nu atinge direct exteriorul naturii umane; exteriorul
trebuie mult mai mult purificat şi limpezit decât în vechea
iniţiere, încât interiorul să devină puternic şi
stăpân peste exterior. Asceza exterioară, antrenamentul exterior
ţin mult mai mult de esenţa vechii iniţieri; evoluţia nemijlocită a
sufletului însuşi, astfel încât acest suflet să poată
dezvolta chiar în interiorul său forţe puternice, ţine mult mai
mult de esenţa noii iniţieri. Şi tocmai pentru că condiţiile exterioare
sunt astfel încât incluziunile moarte din natura umană,
care pot nelinişti atât de mult astăzi pe iniţiaţi, sunt biruite
abia în decursul timpului, de aceea trebuie spus: Acesta este
motivul pentru care există şi vor exista chiar şi în viitor multe
naturi umane, asemenea celei a lui Goethe, care, cu o parte a fiinţei
lor, se înalţă foarte sus, cu cealaltă însă aderă la
„omenesc, prea omenesc“. Naturi care, în întrupările lor
anterioare, nu au avut aceste caracteristici pot fi aruncate în
noile încarnări în care poate apărea o profundă dizarmonie
între organizarea exterioară şi cea interioară... Cu toate că
aici nu este vorba de a lua câtuşi de puţin apărarea dualităţii
naturii umane, ci de a pretinde, în sensul cel mai serios, ca
sufletul să domine exteriorul, trebuie spus totuşi că faptele pe care
le-am relatat sunt în acord cu noua evoluţie“ (p. 11).
Această exigenţă ridicată la urmă, în legătură cu legenda lui
Parsifal, a fost dusă şi mai departe de către Rudolf Steiner. În
aceeaşi conferinţă el spune: „Astfel, în epoca actuală, natura
umană poate fi încă dublă. În forţele care aparţin prin
excelenţă sufletului conştienţei, omul trebuie să introducă cunoaştere,
cunoaştere spirituală interioară, ştiinţă a spiritului. Omul trebuie să
învingă cele două domenii pe care le traversează Parsifal; el
trebuie să învingă «apatia» şi
«îndoiala» din sufletul său, fiindcă dacă,
într-o întrupare viitoare, ar lua cu el apatia şi
îndoiala, nu s-ar mai descurca cu ele. El trebuie să devină
cunoscător în ce priveşte lumile spirituale... În ceea ce
este prezentat cu privire la Parsifal, dacă este corect înţeles,
putem găsi toate antrenamentele sufletului conştienţei, antrenamente
necesare pentru a fi activat corect de către sufletul conştienţei,
încât omul să poată lua în stăpânire forţele
care se învârtejesc şi luptă unele cu altele în
sufletul înţelegerii sau al sentimentului... Astfel, cel care
vrea să pătrundă fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă conştient
că el stă în faţa lui însuşi, străduindu-se să devină cel
ce tinde spre virtuţile lui Parsifal, dar ştiind că el este şi un
altul, că – datorită tuturor condiţiilor din epoca modernă arătate,
datorită faptului că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit“ (pp. 13-15).
Johannes Thomasius aparţine acelei categorii de oameni care, cu toată
iniţierea lor, au încă mult de luptat cu Eul lor inferior.
Capesius şi-a primit locul la sud, lângă Bellicosus şi
Torquatus. Acesta din urmă îi transmite sarcina de a sluji
în acest loc al Templului în care iubirea trebuie să se
reverse prin înţelepciuue. Dar în acest loc al Templului
poate să ameninţe pericolul ca Lucifer să influenţeze cuvintele rostite
aici. Capesius a făcut deja experienţa sferei lui Lucifer şi
mărturiseşte acum că îl cunoaşte pe acesta, că este o fiinţă nici
bună nici rea, care aduce importante servicii Cosmosului. El spune că
ceea ce pare rău se poate transforma în bine, dacă fiinţe bune
i-ar arăta direcţia, aşa cum binele poate să devină rău, dacă te
slujeşti de el în sens rău. În legătură cu acest mod de a-l
îneţege pe Lucifer, Rudolf Steiner spune în conferinţa a
VI-a din ciclul Despre
iniţiere...: „Lucifer nu este periculos în peregrinările
în lumile spirituale decât dacă ai dus cu tine prea mult
din natura şi fiinţialitatea omului senzorial... Măreţia individuală
din fiecare suflet, ce este oare altceva decât germenele măreţiei
întregii evoluţii cosmice a omenirii? Prin ce au influenţat
omenirea Homer, Shakespeare, Dante, Goethe? Prin faptul că au fost
nişte egoităţi care au purtat în interiorul lor Cosmosuri
întregi, lumi care au izvorât doar din interiorul, din
egoitatea lor. Prin aceasta însă impulsurile vieţii spirituale
sunt aduse pe calea ocolită – a egoitătilor –, sunt impulsuri care, din
epocă în epocă, mijlocese cele mai măreţe fapte, faptele
spirituale ale omenirii. Iar aici este iar Lucifer. Aici el este
purtătorul de lumină, impulsul şi puterea oricărei măreţii care, din
marea forţă a veşniciei, izbucnind punctual din fiecare suflet omenesc,
radiază în evoluţia omenirii. În ceea ce omul poate face
pentru omeure sub influenţa purtătorului de lumină se află un reflex a
ceea ce este cu adevărat Lucifer în lumile superioare, o imagine
palidă a activităţii creatoare a lui Lucifer: să reveleze ceea ce nu
este revelat. Se poate spune că Lucifer este rău? Se poate spune că
Lucifer este bun? Se poate spune numai: cel care afirmă că Lucifer este
rău şi trebuie izgonit ar trebui să spună şi că focul trebuie suprimat
fiindcă, în anumite împrejurări, viaţa trebuie să moară
în foc. Pe calea iniţierii aflăm că expresiile «bun»
şi «rău» nu pot fi folosite chiar în acest fel, dacă
vrei să caracterizezi esenţa ordinii cosmice suprasenzoriale. Focul
este bun dacă acţionează în sens bun; este rău dacă acţionează
în sens rău; în sine, el nu este nici bun, nici rău. Tot
astfel stau lucrurile şi cu Lucifer. El exercită o influenţă bună
asupra sufletului uman dacă devine cel care îl impulsionează pe
om să scoată afară din suflet tot ceea ce omul poate jertfi ca
individual pe altarul evoluţiei umane. Lucifer devine o fiinţă rea,
adică ceea ce face el devine rău, dacă devine instigator pentru
sufletul uman ca acesta să vrea să aducă totul în sine doar
pentru propria satisfacţie. Dacă vrem să ne referim la aceste entităţi,
trebuie să urmărim cum acţionează faptele lor în lume. Acţiunile
entităţilor suprasensibile pot fi descrise ca fiind bune sau rele;
entităţile înseşi niciodată“ (pp. 92–94).
Torquatus remarcă faptul că, în ce-l priveşte pe Capesius,
acesta ştie cum trebuie apreciate din locul său forţele cosmice. El
indică totodată iubirea, care nu este evaluată după criterii raţionale.
Benedictus spune apoi că iubirea vorbeşte deseori în şoaptă şi
are nevoie de sprijin în profunzimile sufletului.
„În locul ăsta, ea trebuie să se
unească
Cu tot ce-aici, după legi cosmice,
I se consacră spiritului într-o nobilă triadă“.
Unirea iubirii spirituale juste cu această triadă va fi
înfăptuită prin Maria. Referindu-se la cuvintele rostite de
Capesius, ea spune că acestea
„... Revelează adevărul când se
desprind corect
Din spiritul care, în evoluţia Pământului,
Îi poate-nvăţa pe oameni iubire“.
Ea se referă aici la spiritul lui Hristos,
„Care-şi răspândeşte puterea sa
supremă doar când
El însuşi locuieşte înlăuntrul sufletelor,
Şi care, iubind, viaţă vesteşte în moarte“.
Pentru a resimţi strălucirea şi frumuseţea, omul are dreptul să se
întoarcă spre Lucifer. Astfel el poate să se vieţuiască pe sine
însuşi, dar nu trebuie să şi-l vrea niciodată pe Lucifer ca
propria sa fiinţă. Dacă omul se înţelege just pe sine, poate
să-şi spună:
În aceasta se exprimă ţelul evoluţiei pământeşti.
Benedictus explică faptul că, în împlinirea a ceea ce
Maria a făgăduit în imperiul lui Lucifer, îi este arătat
Templului calea spre salvarea Pământului.
„Şi Hristos va lumina peste locul sacru
de înţelepciune,
Încălzindu-l cu iubirea spiritului“.
Puterea lui Lucifer, care acţionează în obligaţia achitării
datoriilor karmice, este distrusă prin puterea lui Hristos atunci
când omul se umple din impulsul cel mai lăuntric cu forţa lui
Hristos; altfel va fi forţat la aceasta de un destin necruţător.
„Acuma tatăl nu va mai pretinde Mariei
Să îşi achite datoria prin puterea lui Lucifer,
Fiindcă ea şterge datoria prin puterea lui Hristos.“
Magnus Bellicosus anunţă că de acum înainte Templul se poate
uni cu sufletele care
„Au ajuns la lumină-n alt mod
decât el,
Şi care totuşi sunt şi ele iluminate cu adevărat“.
Fiinţele de acest gen sunt Felix Balde şi doamna Balde. Ambii
revelează în Templu felul lor de spiritualitate.
Strader şi-a primit locul în Templu la vest, lângă
Friedrich Trautmann (Romanus). El are misiunea de a acţiona acolo unde
îşi exercită influenţa Ahriman. Strader a învăţat să
cunoască influenţa lui Ahriman şi a resimţit prin ea suferinţe şi
îndoială. Dar n-a căzut în puterea lui Ahriman. Lumina pe
care, timp de şapte ani, i-a mijlocit-o Theodora l-a apărat. În
timp ce Strader afirmă acest lucru şi dă asigurări că această lumină
primită în sufletul său nu va muri în veci, apare alături
de el Theodora, ca fiinţă spirituală, şi spune:
„Am putut cuceri pentru tine lumina,
Fiindcă forţa ta se străduia către lumina mea,
Când ceasul tău s-a arătat împlinit“.
Strader este conştient că nu poate găsi calea spre ţelurile
spiritului decât prin această lumină, prin care opera sa devine
salvatoare. Este lumina Reprezentantului omenirii, care reuneşte
în el toate ţelurile adevăratei umanităţi. Strader promite să
răspândească această lumină peste toate cuvintele care se vor
desprinde din sufletul său în acest loc. O dată cu el, fiinţa
Theodorei este şi ea consacrată acum slujbei sfinte a Templului.
La sfârşit apar Philia, Astrid, Luna şi Cealaltă Philia şi
revelează, prin cuvintele lor, unirea forţelor sufleteşti umane cu
Cosmosul, unire spre care se străduie Templul.
