|
Într-o retrospectivă a activităţii sale, Rudolf Steiner spunea
că în activitatea sa se delimitează o primă perioadă, în
care a căutat să justifice antroposofia în faţa gândirii
ştiinţifice moderne, o a doua (1907–1914) legată cu precădere de
cultivarea năzuinţelor sufletului omenesc, orientând întreg
acest ansamblu spre artă; a treia perioadă – după război – avea ca ţel
spiritualizarea gândirii ştiinţifice, pentru ca aplicaţiile
acesteia să aducă rezultate practice.
Ciclul celor patru drame se înscrie deci în perioada a
doua a activităţii sale, cea de cultivare a năzuinţelor sufletului
uman. Păzitorul Pragului, a
treia dramă, este reprezentată prima dată în 1912. Adevărurile
cuprinse în dramă găseau răsunet, ele reprezentau un răspuns dat
de ştiinţa spiritului năzuinţelor sufletului, căutărilor, problemelor
care frământau omenirea pe toate planurile – ştiinţific,
artistic, social – în pragul secolului XX. Este destul să amintim
descoperirea, în ştiinţă, a fenomenului radioactivităţii: o parte
din masa unui corp radioactiv dispare cu totul din spaţiu,
înjumătăţindu-se într-o perioadă de timp bine determinată.
Aceasta însemna apusul concepţiei privitoare la caracterul etern
al materiei (principiul conservării masei). Energia devenea un
principiu valabil dincolo de materie, dincolo de perceptibil şi de
ponderabil. La celălalt pol, constatăm – mai ales în Viena acelor
timpuri – dezvoltarea curentului spiritist, izvorât din dorinţa
omului de a transcende cu orice preţ graniţa lumii materiale.
Mediumurile – persoane aflate într-o stare de conştienţă
nenormală – transmiteau mesaje, mai mult sau mai putin discutabile,
dintr-o lume „de dincolo“, cea a defuncţilor. Cităm aici acest curent
doar pentru a ilustra nevoia de dovezi despre o lume de dincolo de
pragul morţii sau chiar de cel al conştienţei cotidiene, de veghe.
Pe de altă parte, în artă, impresioniştii – Monet, Pissaio,
Cézanne ş.a. – găsiseră o manieră de a reda prin culoare
impresia ce se naşte în suflet la perceperea unui peisaj.
Culoarea era limbajul ce mijlocea între lumea simţurilor şi o
lume sufletească de dincolo de ea. Ei erau conştienţi de existenta unei
realităţi sufleteşti de dincolo de simţuri, la care ajungeau fiind
stimulaţi de percepţie. Pasul următor îl constituie
încercarea expresioniştilor – Kandinsky, Klee, Ronault ş.a. – de
a reda prin culoare impresii sufleteşti, stări lăuntrice care de data
aceasta nu sunt provocate de lumea simţurilor.
În domeniul social, amintim mişcările muncitoreşti şi
ţărăneşti care au avut loc înainte şi după primul război mondial;
este ca şi cum „ceva trebuie să se schimbe“. Oamenii deveneau tot mai
conştienţi de necesitatea activării unei forţe proprii, dincolo de
structurile monarhice sau statale existente, forţă care îi
transformă în individualităţi, responsabili de propriul destin şi
implicaţi tot mai mult în procesul social.
Petioada de trecere către secolul XX ar putea fi deci caracterizată
în dometuul civilizaţiei umane prin ceea ce, mai târziu,
marele gânditor şi fizician Werner Heisenberg avea să numească
„paşi peste graniţă“. Şi putem spune că titlul celei de a treia drame a
lui Rudolf Steiner, Păzitorul
Pragului, sintetizează această problematică, lăsând să se
întrevadă totodată şi soluţiile concrete, proprii
contemporaneităţii. Deja prin lucrările publicate anterior, Rudolf
Steiner, descifrând mesajul spiritului epocii noastre, preciza că
omul are un simţ înnăscut al Adevărului, că individualitatea
umană cuprinde în sine ceva necondiţionat din exterior:
disponibilitatea pentru perfecţionarea continuă prin receptarea şi
asimilarea plenitudinii existenţei. Aceasta este şi calea pe care se
poate întreptinde demersul „paşilor peste graniţă“. El ne spune
însă că trecerea Pragului dintre lumi este legată de confruntarea
cu o instanţă obiectivă, care îl păzeşte pe om să păşească peste
acest Prag dacă este insuficient pregătit. Maria, unul din personajele
principale ale dramei, aflată în faţa acestui Păzitor al
Pragului*, afirmă despre el: „Tu, care de la-nceputul Pământului
trebuie / Să păzeşti Pragul acestei împărăţii, tu ştii / Ce au
nevoie, ca să-l poată trece, / Fiinţele ce ţin de felul şi de timpul
tău / ... Eşti pus de'naltele puteri ale spiritului / Să opreşti pe
mulţi din oamenii / Ce se apropie de poarta acestei împărăţii /
Şi care, dacă ar trece Pragul, / Ar face-o spre pierzarea lor. Dar tu
le poţi deschide celor care / Prin natura particulară a fiinţei lor /
Înclină, şi se pot pătrunde deplin, / Spre-o astfel de iubire
în sferele spiritului / Pe care zeii le-au predestinat-o /
'Nainte ca Lucifer să fi pornit lupta“ (versurile 2069–2072; 2080–2090).
*Alte elemente despre Păzitorul
Pragului pot fi găsite în literatura publicată în limba: Ştiinţa ocultă;
Cum se
dobândesc cunoştinţe despre lumile spirituale, GA 10,
Editura Triade, Cluj-Napoca, 1997; Pragul lumii spirituale;
Un drum spre
cunoaşterea de sine, ş.a.
Cele patru drame arată diverse modalităţi de apropiere de Prag,
ilustrând şi dificultăţile multiple întâmpinate de
cel aflat pe calea cunoaşterii. În prezentările anterioare
spuneam că, de la o dramă la alta, cei porniţi pe calea cunoaşterii se
confruntă cu iluzii tot mai rafinate, cu încercări tot mai
radicale şi că, treptat, libertatea lor capătă alte valenţe, provenită
din integrarea conştientă în evoluţia omenirii şi a Universului.
Dacă primele două drame aveau ca scop unirea iubirii cu
înţelepciunea, pentru ca acţiunea să fie benefică, cea de a
treia, Păzitorul Pragului,
vrea să unească acţiunea contemporană cu curentele tradiţionale care au
pregătit-o.
Încă în primul tablou vedem încercarea Alianţei
miştilor de a lăsa liber accesul la avuţiile ei spirituale, determinată
fiind de semnele percepute în planul înţelept al
evenimentelor pământeşti, care arătau că în epoca nouă
„serviciul sacru al templelor de iniţiere trebuie să se unească cu
simţul comun omenesc“, căutător şi el al adevărului. Înainte de
aceasta însă trebuia să vină un om care „să toarne ştiinţa /
Întemeiată numai pe raţiune şi simţuri / În astfel de forme
ce pot permite / Înţelegerea reală a lumii spirituale“. Faptul
fusese împlinit de către Johannes Thomasius, care izbutise „să
dea ştiinţei cerute de epoca noastră / O operă care, în limbajul
ei, / Aduce dovada valorilor spirituale / Ce puteau fi găsite
până acum numai / Pe căile miştilor, în templele de
iniţiere“ (tabloul întâi). Dar faţă de o astfel de
iniţiativă nici Lucifer şi nici Ahriman* – ca spirite potrivnice, forţe
reale în Cosmos – nu puteau să nu intervină. Şi vedem cum ei vor
să reţină în sfera lor spirituală ştiinţa „pe care Thomasius a
putut s-o cucerească prin forţe pământeşti“ (tabloul cinci).
Aceste iţe trase de forţele ostile evoluţiei sunt demascate de-a lungul
dramei. Se dezvăluie astfel şi substratul mai profund al aprigei
pasiuni pe care o nutreşte Johannes pentru Theodora, pasiune pentru
care ajunge să forţeze Pragul lumii spirituale – şi care ar putea ţine
de o anecdotică minoră, dacă nu am cunoaşte dimensiunile realităţilor
în care s-au înscris şi în care evoluează aceste
personaje. Manevrele lui Lucifer o obligă pe Maria să îl
înfrunte, demascându-i, în tabloul trei, planul:
„Fiindcă Johannes, prin fapta lui, / A desprins de tine fructul
cunoaşterii, / Prin care-odinioară i-ai ispitit pe oameni /
Încerci acum să îl corupi printr-o iubire / Pe care,
în planul destinului, el niciodată / Nu ar trebui să o resimtă
pentru Theodora. / Vrei să combaţi acum înţelepciunea prin
iubire, / Aşa cum prin înţelepciune ai combătut iubirea“... „La
începuturile Pământului ai fost ascultat / Când
arătai fructele înţelepciunii, / Dar oamenii trebuie să primească
/ Fructele iubirii doar din sferele divine“. Să notăm şi simţul fin al
Mariei în perceperea acelor „lăstari“ sufleteşti atât de
subtili, apăruţi pe calea cunoaşterii, peste care trecem cel mai adesea
fără să-i luăm în seamă: mândria, orgoliul cunoaşterii, cu
care a şi început discordia din obârşii, şi care ne aruncă
iar în braţele lui Lucifer. Maria se angajează să ţină mereu la
distanţă astfel de ispite. Ea ştie că gândurile pure ale omului
sunt hrană pentru ierarhiile spirituale; pentru ea, cunoaşterea „va fi
un sacerdoţiu“.
* Despre aceste entităţi am vorbit
în prefaţa la drama a doua – Încercarea
sufletului.
Adevărurile pe care Maria le rosteşte în faţa lui Lucifer,
demascându-i capcanele, îi permit să-l însoţească pe
Johannes şi în faţa Păzitorului Pragului, susţinându-l,
tocmai pentru că ea slujeşte acea iubire pe care zeii au predestinat-o
înainte ca Lucifer să fi început lupta. De aceea poate face
o afirmaţie valabilă pentru orice epocă: „Mereu va trebui să se
găsească oameni care / S-asculte cu un cuget tare / Revelaţia iubirii
zeilor, aşa cum odinioară / Au ascultat cuvântul cunoaşterii de
la Lucifer“ (tabloul şapte).
Rezultatul durei experienţe trăite de Johannes Thomasius la Prag,
trezirea din iluzia cu privire la propria persoană, îl va face
ca, în finalul dramei, când noul dă mâna cu vechiul
care l-a pregătit, înstăpânindu-se, el să îşi accepte
locul, recunoscându-şi datoria de a-l consacra slujbei devenirii
pământeşti pe cel de al doilea om, care se trezeşte în el,
având ca regulă strictă de viaţă ca „nimic din sinea proprie să
nu tulbure / Acea muncă pe care nu el o împlineşte, dar care /
Trebuie-mplinită prin cea de-a doua Sine a sa“.
Complexitatea şi intensitatea dramatică a evenimentelor din această
dramă conduc organic la cele ce se vor petrece în drama a patra, Trezirea sufletelor.
ADRIANA ONOFREI şi GHEORGHE PAXINO
Michaeli, 2000
