Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


INTRODUCERE


Într-o retrospectivă a activităţii sale, Rudolf Steiner spunea că în activitatea sa se delimitează o primă perioadă, în care a căutat să justifice antroposofia în faţa gândirii ştiinţifice moderne, o a doua (1907–1914) legată cu precădere de cultivarea năzuinţelor sufletului omenesc, orientând întreg acest ansamblu spre artă; a treia perioadă – după război – avea ca ţel spiritualizarea gândirii ştiinţifice, pentru ca aplicaţiile acesteia să aducă rezultate practice.

Ciclul celor patru drame se înscrie deci în perioada a doua a activităţii sale, cea de cultivare a năzuinţelor sufletului uman. Păzitorul Pragului, a treia dramă, este reprezentată prima dată în 1912. Adevărurile cuprinse în dramă găseau răsunet, ele reprezentau un răspuns dat de ştiinţa spiritului năzuinţelor sufletului, căutărilor, problemelor care frământau omenirea pe toate planurile – ştiinţific, artistic, social – în pragul secolului XX. Este destul să amintim descoperirea, în ştiinţă, a fenomenului radioactivităţii: o parte din masa unui corp radioactiv dispare cu totul din spaţiu, înjumătăţindu-se într-o perioadă de timp bine determinată. Aceasta însemna apusul concepţiei privitoare la caracterul etern al materiei (principiul conservării masei). Energia devenea un principiu valabil dincolo de materie, dincolo de perceptibil şi de ponderabil. La celălalt pol, constatăm – mai ales în Viena acelor timpuri – dezvoltarea curentului spiritist, izvorât din dorinţa omului de a transcende cu orice preţ graniţa lumii materiale. Mediumurile – persoane aflate într-o stare de conştienţă nenormală – transmiteau mesaje, mai mult sau mai putin discutabile, dintr-o lume „de dincolo“, cea a defuncţilor. Cităm aici acest curent doar pentru a ilustra nevoia de dovezi despre o lume de dincolo de pragul morţii sau chiar de cel al conştienţei cotidiene, de veghe.

Pe de altă parte, în artă, impresioniştii – Monet, Pissaio, Cézanne ş.a. – găsiseră o manieră de a reda prin culoare impresia ce se naşte în suflet la perceperea unui peisaj. Culoarea era limbajul ce mijlocea între lumea simţurilor şi o lume sufletească de dincolo de ea. Ei erau conştienţi de existenta unei realităţi sufleteşti de dincolo de simţuri, la care ajungeau fiind stimulaţi de percepţie. Pasul următor îl constituie încercarea expresioniştilor – Kandinsky, Klee, Ronault ş.a. – de a reda prin culoare impresii sufleteşti, stări lăuntrice care de data aceasta nu sunt provocate de lumea simţurilor.

În domeniul social, amintim mişcările muncitoreşti şi ţărăneşti care au avut loc înainte şi după primul război mondial; este ca şi cum „ceva trebuie să se schimbe“. Oamenii deveneau tot mai conştienţi de necesitatea activării unei forţe proprii, dincolo de structurile monarhice sau statale existente, forţă care îi transformă în individualităţi, responsabili de propriul destin şi implicaţi tot mai mult în procesul social.

Perioada de trecere către secolul XX ar putea fi deci caracterizată în domeniul civilizaţiei umane prin ceea ce, mai târziu, marele gânditor şi fizician Werner Heisenberg avea să numească „paşi peste graniţă“. Şi putem spune că titlul celei de a treia drame a lui Rudolf Steiner, Păzitorul Pragului, sintetizează această problematică, lăsând să se întrevadă totodată şi soluţiile concrete, proprii contemporaneităţii. Deja prin lucrările publicate anterior, Rudolf Steiner, descifrând mesajul spiritului epocii noastre, preciza că omul are un simţ înnăscut al Adevărului, că individualitatea umană cuprinde în sine ceva necondiţionat din exterior: disponibilitatea pentru perfecţionarea continuă prin receptarea şi asimilarea plenitudinii existenţei. Aceasta este şi calea pe care se poate întreptinde demersul „paşilor peste graniţă“. El ne spune însă că trecerea Pragului dintre lumi este legată de confruntarea cu o instanţă obiectivă, care îl păzeşte pe om să păşească peste acest Prag dacă este insuficient pregătit. Maria, unul din personajele principale ale dramei, aflată în faţa acestui Păzitor al Pragului*, afirmă despre el: „Tu, care de la-nceputul Pământului trebuie / Să păzeşti Pragul acestei împărăţii, tu ştii / Ce au nevoie, ca să-l poată trece, / Fiinţele ce ţin de felul şi de timpul tău / ... Eşti pus de'naltele puteri ale spiritului / Să opreşti pe mulţi din oamenii / Ce se apropie de poarta acestei împărăţii / Şi care, dacă ar trece Pragul, / Ar face-o spre pierzarea lor. Dar tu le poţi deschide celor care / Prin natura particulară a fiinţei lor / Înclină, şi se pot pătrunde deplin, / Spre-o astfel de iubire în sferele spiritului / Pe care zeii le-au predestinat-o / 'Nainte ca Lucifer să fi pornit lupta“ (versurile 2069–2072; 2080–2090).

*Alte elemente despre Păzitorul Pragului pot fi găsite în literatura publicată în limba: Ştiinţa ocultă; Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile spirituale?, GA 10, Editura Triade, Cluj-Napoca, 1997; Pragul lumii spirituale; Un drum spre cunoaşterea de sine, ş.a.

Cele patru drame arată diverse modalităţi de apropiere de Prag, ilustrând şi dificultăţile multiple întâmpinate de cel aflat pe calea cunoaşterii. În prezentările anterioare spuneam că, de la o dramă la alta, cei porniţi pe calea cunoaşterii se confruntă cu iluzii tot mai rafinate, cu încercări tot mai radicale şi că, treptat, libertatea lor capătă alte valenţe, provenită din integrarea conştientă în evoluţia omenirii şi a Universului. Dacă primele două drame aveau ca scop unirea iubirii cu înţelepciunea, pentru ca acţiunea să fie benefică, cea de a treia, Păzitorul Pragului, vrea să unească acţiunea contemporană cu curentele tradiţionale care au pregătit-o.

Încă în primul tablou vedem încercarea Alianţei miştilor de a lăsa liber accesul la avuţiile ei spirituale, determinată fiind de semnele percepute în planul înţelept al evenimentelor pământeşti, care arătau că în epoca nouă „serviciul sacru al templelor de iniţiere trebuie să se unească cu simţul comun omenesc“, căutător şi el al adevărului. Înainte de aceasta însă trebuia să vină un om care „să toarne ştiinţa / Întemeiată numai pe raţiune şi simţuri / În astfel de forme ce pot permite / Înţelegerea reală a lumii spirituale“. Faptul fusese împlinit de către Johannes Thomasius, care izbutise „să dea ştiinţei cerute de epoca noastră / O operă care, în limbajul ei, / Aduce dovada valorilor spirituale / Ce puteau fi găsite până acum numai / Pe căile miştilor, în templele de iniţiere“ (tabloul întâi). Dar faţă de o astfel de iniţiativă nici Lucifer şi nici Ahriman* – ca spirite potrivnice, forţe reale în Cosmos – nu puteau să nu intervină. Şi vedem cum ei vor să reţină în sfera lor spirituală ştiinţa „pe care Thomasius a putut s-o cucerească prin forţe pământeşti“ (tabloul cinci). Aceste iţe trase de forţele ostile evoluţiei sunt demascate de-a lungul dramei. Se dezvăluie astfel şi substratul mai profund al aprigei pasiuni pe care o nutreşte Johannes pentru Theodora, pasiune pentru care ajunge să forţeze Pragul lumii spirituale – şi care ar putea ţine de o anecdotică minoră, dacă nu am cunoaşte dimensiunile realităţilor în care s-au înscris şi în care evoluează aceste personaje. Manevrele lui Lucifer o obligă pe Maria să îl înfrunte, demascându-i, în tabloul trei, planul: „Fiindcă Johannes, prin fapta lui, / A desprins de tine fructul cunoaşterii, / Prin care-odinioară i-ai ispitit pe oameni / Încerci acum să îl corupi printr-o iubire / Pe care, în planul destinului, el niciodată / Nu ar trebui să o resimtă pentru Theodora. / Vrei să combaţi acum înţelepciunea prin iubire, / Aşa cum prin înţelepciune ai combătut iubirea“... „La începuturile Pământului ai fost ascultat / Când arătai fructele înţelepciunii, / Dar oamenii trebuie să primească / Fructele iubirii doar din sferele divine“. Să notăm şi simţul fin al Mariei în perceperea acelor „lăstari“ sufleteşti atât de subtili, apăruţi pe calea cunoaşterii, peste care trecem cel mai adesea fără să-i luăm în seamă: mândria, orgoliul cunoaşterii, cu care a şi început discordia din obârşii, şi care ne aruncă iar în braţele lui Lucifer. Maria se angajează să ţină mereu la distanţă astfel de ispite. Ea ştie că gândurile pure ale omului sunt hrană pentru ierarhiile spirituale; pentru ea, cunoaşterea „va fi un sacerdoţiu“.

* Despre aceste entităţi am vorbit în prefaţa la drama a doua – Încercarea sufletului.

Adevărurile pe care Maria le rosteşte în faţa lui Lucifer, demascându-i capcanele, îi permit să-l însoţească pe Johannes şi în faţa Păzitorului Pragului, susţinându-l, tocmai pentru că ea slujeşte acea iubire pe care zeii au predestinat-o înainte ca Lucifer să fi început lupta. De aceea poate face o afirmaţie valabilă pentru orice epocă: „Mereu va trebui să se găsească oameni care / S-asculte cu un cuget tare / Revelaţia iubirii zeilor, aşa cum odinioară / Au ascultat cuvântul cunoaşterii de la Lucifer“ (tabloul şapte).

Rezultatul durei experienţe trăite de Johannes Thomasius la Prag, trezirea din iluzia cu privire la propria persoană, îl va face ca, în finalul dramei, când noul dă mâna cu vechiul care l-a pregătit, înstăpânindu-se, el să îşi accepte locul, recunoscându-şi datoria de a-l consacra slujbei devenirii pământeşti pe cel de al doilea om, care se trezeşte în el, având ca regulă strictă de viaţă ca „nimic din sinea proprie să nu tulbure / Acea muncă pe care nu el o împlineşte, dar care / Trebuie-mplinită prin cea de-a doua Sine a sa“.

Complexitatea şi intensitatea dramatică a evenimentelor din această dramă conduc organic la cele ce se vor petrece în drama a patra, Trezirea sufletelor.

ADRIANA ONOFREI şi GHEORGHE PAXINO
Michaeli, 2000