Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14


TABLOUL PATRU


O cameră in tonalitate roz-roşiatic, în casa lui Strader şi a Theodorei, soţia sa. După cum sunt aranjate lucrurile, se observă că Strader şi Theodora se dedică, în acelaşi spaţiu, unor activităţi de ordin diferit. Pe masa lui Strader sunt modele de mecanisme, pe cea a Theodorei sunt diverse obiecte legate de Mistică. Între cei doi are loc o discuţie care constituie un fel de adâncire în trecut, cu prilejul celei de a şaptea aniversări a căsătoriei lor.

STRADER:

Sunt astăzi şapte ani de când
Ai devenit însoţitoarea vieţii mele
Cât şi izvorul luminii care străluceşte
Asupra unei existenţe de care, înainte,
S-apropiau numai tenebre ameninţătoare.
Eram, spiritual, un om sărac
Când mi-ai venit alături şi mi-ai dat
Ce lumea-mi refuzase pân'atunci.

1290 
Mulţi ani mă străduisem ca să cercetez
Temeinic, în sensul ştiinţei riguroase,
Valorile vieţii şi ţelurile existenţei.
A trebuit să recunosc clar într-o zi
Cum că strădaniile mele erau cu totul vane.
Prin tine mi s-a arătat cum spiritul caută
Să reveleze într-un om tocmai acele lucruri
Ce se sustrăgeau ştiinţei mele,
Ca şi strădaniilor mele de gânditor.
Te-am întâlnit într-un cerc de oameni

1300
În care Benedictus era îndrumătorul,
Şi-am putut asculta revelaţia ta.
Mai târziu am putut recunoaşte-n Thomasius
Cât de puternic poate să lucreze
Într-un suflet uman disciplina spirituală.
Ce-am vieţuit astfel, mi-a răpit
Credinţa-n raţiune şi ştiinţă,
Dar nu mi-a arătat pe-atunci nimic
Care să-mi poată-apărea de-nţeles.
M-am întors de la orice cugetări şi am voit

1310
Să îmi trăiesc obscur mai departe viaţa,
Care acum îmi părea lipsită de orice valoare.
Mă dedicasem tehnicii şi ea trebuia
Să îmi aducă amorţire şi uitare.
Mi-a fost un calvar existenţa
Până te-am întâlnit a doua oară.
Curând am devenit chiar buni prieteni.

THEODORA:

E de-nţeles ca-n ziua asta amintirea
S-aducă-atât de viu în faţa sufletului
Acele timpuri trecute.

1320
Şi inima mea simte-acum nevoia
Să-ntoarcă privirea spre timpul
În care ne-am unit vieţile.
Simţeam atunci mereu crescând forţa care
Făcea ca sufletu-mi să fie-n stare
Să primescă din lumile spiritului cunoaşterea.
Sub nobila-ndrumare a lui Felix Balde,
Această forţă crescu până la înălţimea
La care se afla acum şapte ani.
Pe-atunci l-am întâlnit o dată pe Capesius

1330
În singurătatea pădurii lui Felix.
Răzbise, după o viaţă de cercetător,
Spre disciplina spirituală.
Găsise că era important să ia cunoştinţă
De modul meu de-a contempla lumea spiritului.
Ne-am întâlnit apoi adesea.
În casa lui te-am putut întâlni şi am putut
S-aduc vindecare durerilor tale de cunoaştere.

STRADER:

Iar sufletu-mi care de-atâta timp privea
Doar bezne, privi lumina-adevărată.

1340
Atuncea am văzut ce este spiritul în adevăr.
M-ai făcut astfel să cunosc
Ce ţi se revela din lumile înalte,
Şi-aşa mi-a dispărut îndată orice îndoială,
Şi toate astea aşa au acţionat asupră-mi
Încât la început nu am văzut în tine
Decât mijlocitoarea spiritului.
A trebuit mult timp ca să-mi dau seama
Că nu doar spiritu-mi îţi ascultă cuvintele
Ce îi dezvăluiau adevărata patrie a lui;

1350
Dar inima mea era şi ea dăruită vorbitoarei
Şi nu se mai putea lipsi de-aproprierea ei.

THEODORA:

Apoi mi-ai mărturisit ce simţeai.
Atât de deosebit era ce spuneai!
Era ca şi când un gând s-a format
În tine pentru-mplinirea dorului
Ce vieţuia-n inima ta.
Cuvintele tale voiau numai să ceară
Un sfat de la prietena sufletului tău.
Vorbeai de-un ajutor ce-ţi era necesar

1360
Şi de-o întărire a forţei sufleteşti
Care să te susţină într-o situaţie gravă.
 
STRADER:

Când ţie m-am deschis, cerându-ţi ajutor,
Era cu totul departe de mine gândul
Că mesagera spiritului putea să-mi fie
Predestinată ca tovarăşă de viaţă.

THEODORA:

Şi totuşi, cuvintele pe care-apoi
O inimă le-a revărsat în alta
Ne-au arătat îndată că nu putea fi altfel.
Adesea inimile trebuie să prevadă destinul.

STRADER:
1370
Şi când inima ta rosti cuvântul destinului,
S-au revărsat în mine valuri de viată
Pe care, atunci când erau, nu le puteam simţi
Dar care mult mai târziu au urcat ca amintire
Din temeliile sufletului şi-apoi
Erau resimţite ca strălucire de lumină.
Puteam cunoaşte ceea ce-mi aminteam
Dar nu puteam vieţui, fiindcă multe
Mă despărţeau încă de trăirea spirituală.
Era întâia dată când cunoşteam

1380
Nemijlocit spiritul în sufletul meu.
Şi asta nu s-a mai repetat; dar
Mi-a dat cu-adevărat certitudinea
Ce lumineză o întreagă viaţă.
S-au scurs apoi cei şapte ani frumoşi.
Şi am putut simţi că însăşi mecanica,
Pe care o slujesc acum, se lasă fecundată
De sufletele care ştiu să se plaseze corect
Faţă de lumea spiritului. Numai puterea
Ce mi-ai dat-o, stimulând viaţa,

1390
Mi-a-ngăduit să pătrund cu privirea
Tendinta forţelor încât, ca inspirată,
În faţa spiritului mi-a putut sta deodată
Acea creaţie în care-mi pun atâtea speranţe.
În lumina ta, sufletul meu a simţit
Crescând în el forţe care s-ar fi vestejit
Dacă el ar fi trăit singur.
Siguranţa de viaţă pe care-am dobândit-o,
Ea m-a făcut să stau drept şi atunci când,
În faţa rosicrucienilor, Thomasius

1400
Şi-a condamnat atât de zguduitor opera proprie
Şi, cu o judecată aspră, s-a condamnat pe sine
'N-acel ceas ce trebuia să îl înalţe
Pe culmile vieţii lui.
Siguranţa lăuntrică m-a putut susţine
Când lumea din afară părea să îmi revele
Nemăsurat de multe contradicţii.
Şi toate astea numai tu mi le-ai dat.
Abia revelaţia spiritului resimţită prin tine
Mi-a adus ştiinţa la care năzuiam însetat.

1410
Apoi, când revelaţia asta nu mai veni,
Ai rămas lumina sufletească ce dă forţă.

THEODORA (adâncită în gânduri, rosteşte-ntretăiat fraza):


Când revelaţia asta nu mai veni...

STRADER:

Asta-i ce mi-a iscat adesea grijuri grele.
M-am întrebat dacă pierderea clarvederii
Nu a trezit în tine suferinţe-adânci,
Şi tu, ca să mă cruţi, ai suferit tăcută;
Dar echilibrul fiinţei tale mi-a arătat
Că suporţi calmă hotărârea destinului.
În ultimul timp doar eşti altfel;

1420
Nu mai iradiază-n juru-ţi veselia
Şi îţi păleşte licărirea ochilor.

THEODORA:

Că revelaţia spirituală mi-a-ncetat,
Nu-mi putea fi în adevăr dureros.
Destinul m-a dus pe un alt drum;
Trebuia să îl accept linişită.
Dar de curând a devenit foarte dureros.

STRADER:

E prima dată-n aceşti şapte ani
Când Theodora-mi este de neînţeles.
Fiece experienţă spirituală ţi-era totodată

1430
Izvor de fericire lăuntrică.

THEODORA:

Cu totul alta-i revelaţia acum.
Mă simt mai întâi, ca altădată, nevoită
Să fac să-nceteze propria gândire;
Dar dacă-odinioară, după scurt timp,
Când reuşeam să fac gol înlăuntrul meu,
O lumină blândă-mi învăluia sufletul
Iar spiritul voia să prindă formă în imagini,
Acum se naşte, invizibil, un simţământ ostil;
Dar aşa încât pot să recunosc exact

1440
Că forţa pe care o simt vine din afară.
O teamă se revarsă-n vieţuirea mea
Şi n-o pot alunga, mă stâpâneşte.
Şi-aş vrea să fug din faţa acelei fiinţe
Ce-mi este invizibilă dar odioasă.
Ea vrea să vină peste mine cu dorinţa ei;
Şi trebuie să urăsc ceea ce astfel se revelă.

STRADER:

Dar asta pare imposibil pentru Theodora!
Se ştie că trăirile-s efectul
Propriilor forţe sufleteşti, care se reflectă.

1450
Dar sufletul tău nu poate arăta aşa.

THEODORA (îndurerată, vorbind lent, gânditoare):


Părerea asta-mi este cunoscută.
De-aceea, cu toată forţa rămasă în suflet,
M-am adâncit fierbinte-n lumea spiritului
Şi-am implorat ca fiinţele ce deseori
S-au aplecat asupra-mi
Să se-ndure şi să-mi reveleze
Cum pot afla motivele durerii mele.
(Continuă, cu întreruperi)
Şi-atunci... apăru... ca altădat'... o rază...
Ea... luă forma... unui chip... de om...

1460
Era...Thomasius.

STRADER (cu durere, stăpânit de simţăminte ce se succed rapid):


... Thomasius...
Omul în care aş fi vrut mereu să cred...
...............................................................
(Pauză, apoi – cugetând îndurerat.)
Când am voit să evoc în faţa sufletului meu
Cum el, în faţa Alianţei miştilor...
A vorbit despre Ahriman şi despre sine...
(Theodora se adânceşte în meditație şi priveşte în gol, ca absentă spiritual.)

STRADER:

O, Theodora... ce vezi tu... acum...

(Cortina cade.)