Rudolf Steiner: Păzitorul Pragului GA 14: Tabloul patru

O cameră in tonalitate roz-roşiatic, în casa lui Strader şi a Theodorei, soţia sa. După cum sunt aranjate lucrurile, se observă că Strader şi Theodora se dedică, în acelaşi spaţiu, unor activităţi de ordin diferit. Pe masa lui Strader sunt modele de mecanisme, pe cea a Theodorei sunt diverse obiecte legate de Mistică. Între cei doi are loc o discuţie care constituie un fel de adâncire în trecut, cu prilejul celei de a şaptea aniversări a căsătoriei lor.

STRADER:		Sunt astăzi şapte ani de când Ai devenit însoţitoarea vieţii mele Cât şi izvorul luminii care străluceşte Asupra unei existenţe de care, înainte, S-apropiau numai tenebre ameninţătoare. Eram, spiritual, un om sărac Când mi-ai venit alături şi mi-ai dat Ce lumea-mi refuzase pân'atunci.
	1290	Mulţi ani mă străduisem ca să cercetez Temeinic, în sensul ştiinţei riguroase, Valorile vieţii şi ţelurile existenţei. A trebuit să recunosc clar într-o zi Cum că strădaniile mele erau cu totul vane. Prin tine mi s-a arătat cum spiritul caută Să reveleze într-un om tocmai acele lucruri Ce se sustrăgeau ştiinţei mele, Ca şi strădaniilor mele de gânditor. Te-am întâlnit într-un cerc de oameni
	1300	În care Benedictus era îndrumătorul, Şi-am putut asculta revelaţia ta. Mai târziu am putut recunoaşte-n Thomasius Cât de puternic poate să lucreze Într-un suflet uman disciplina spirituală. Ce-am vieţuit astfel, mi-a răpit Credinţa-n raţiune şi ştiinţă, Dar nu mi-a arătat pe-atunci nimic Care să-mi poată-apărea de-nţeles. M-am întors de la orice cugetări şi am voit
	1310	Să îmi trăiesc obscur mai departe viaţa, Care acum îmi părea lipsită de orice valoare. Mă dedicasem tehnicii şi ea trebuia Să îmi aducă amorţire şi uitare. Mi-a fost un calvar existenţa Până te-am întâlnit a doua oară. Curând am devenit chiar buni prieteni.
THEODORA:		E de-nţeles ca-n ziua asta amintirea S-aducă-atât de viu în faţa sufletului Acele timpuri trecute.
	1320	Şi inima mea simte-acum nevoia Să-ntoarcă privirea spre timpul În care ne-am unit vieţile. Simţeam atunci mereu crescând forţa care Făcea ca sufletu-mi să fie-n stare Să primescă din lumile spiritului cunoaşterea. Sub nobila-ndrumare a lui Felix Balde, Această forţă crescu până la înălţimea La care se afla acum şapte ani. Pe-atunci l-am întâlnit o dată pe Capesius
	1330	În singurătatea pădurii lui Felix. Răzbise, după o viaţă de cercetător, Spre disciplina spirituală. Găsise că era important să ia cunoştinţă De modul meu de-a contempla lumea spiritului. Ne-am întâlnit apoi adesea. În casa lui te-am putut întâlni şi am putut S-aduc vindecare durerilor tale de cunoaştere.
STRADER:		Iar sufletu-mi care de-atâta timp privea Doar bezne, privi lumina-adevărată.
	1340	Atuncea am văzut ce este spiritul în adevăr. M-ai făcut astfel să cunosc Ce ţi se revela din lumile înalte, Şi-aşa mi-a dispărut îndată orice îndoială, Şi toate astea aşa au acţionat asupră-mi Încât la început nu am văzut în tine Decât mijlocitoarea spiritului. A trebuit mult timp ca să-mi dau seama Că nu doar spiritu-mi îţi ascultă cuvintele Ce îi dezvăluiau adevărata patrie a lui;
	1350	Dar inima mea era şi ea dăruită vorbitoarei Şi nu se mai putea lipsi de-aproprierea ei.
THEODORA:		Apoi mi-ai mărturisit ce simţeai. Atât de deosebit era ce spuneai! Era ca şi când un gând s-a format În tine pentru-mplinirea dorului Ce vieţuia-n inima ta. Cuvintele tale voiau numai să ceară Un sfat de la prietena sufletului tău. Vorbeai de-un ajutor ce-ţi era necesar
	1360	Şi de-o întărire a forţei sufleteşti Care să te susţină într-o situaţie gravă.
STRADER:		Când ţie m-am deschis, cerându-ţi ajutor, Era cu totul departe de mine gândul Că mesagera spiritului putea să-mi fie Predestinată ca tovarăşă de viaţă.
THEODORA:		Şi totuşi, cuvintele pe care-apoi O inimă le-a revărsat în alta Ne-au arătat îndată că nu putea fi altfel. Adesea inimile trebuie să prevadă destinul.
STRADER:	1370	Şi când inima ta rosti cuvântul destinului, S-au revărsat în mine valuri de viată Pe care, atunci când erau, nu le puteam simţi Dar care mult mai târziu au urcat ca amintire Din temeliile sufletului şi-apoi Erau resimţite ca strălucire de lumină. Puteam cunoaşte ceea ce-mi aminteam Dar nu puteam vieţui, fiindcă multe Mă despărţeau încă de trăirea spirituală. Era întâia dată când cunoşteam
	1380	Nemijlocit spiritul în sufletul meu. Şi asta nu s-a mai repetat; dar Mi-a dat cu-adevărat certitudinea Ce lumineză o întreagă viaţă. S-au scurs apoi cei şapte ani frumoşi. Şi am putut simţi că însăşi mecanica, Pe care o slujesc acum, se lasă fecundată De sufletele care ştiu să se plaseze corect Faţă de lumea spiritului. Numai puterea Ce mi-ai dat-o, stimulând viaţa,
	1390	Mi-a-ngăduit să pătrund cu privirea Tendinta forţelor încât, ca inspirată, În faţa spiritului mi-a putut sta deodată Acea creaţie în care-mi pun atâtea speranţe. În lumina ta, sufletul meu a simţit Crescând în el forţe care s-ar fi vestejit Dacă el ar fi trăit singur. Siguranţa de viaţă pe care-am dobândit-o, Ea m-a făcut să stau drept şi atunci când, În faţa rosicrucienilor, Thomasius
	1400	Şi-a condamnat atât de zguduitor opera proprie Şi, cu o judecată aspră, s-a condamnat pe sine 'N-acel ceas ce trebuia să îl înalţe Pe culmile vieţii lui. Siguranţa lăuntrică m-a putut susţine Când lumea din afară părea să îmi revele Nemăsurat de multe contradicţii. Şi toate astea numai tu mi le-ai dat. Abia revelaţia spiritului resimţită prin tine Mi-a adus ştiinţa la care năzuiam însetat.
	1410	Apoi, când revelaţia asta nu mai veni, Ai rămas lumina sufletească ce dă forţă.
THEODORA (adâncită în gânduri, rosteşte-ntretăiat fraza):
		Când revelaţia asta nu mai veni...
STRADER:		Asta-i ce mi-a iscat adesea grijuri grele. M-am întrebat dacă pierderea clarvederii Nu a trezit în tine suferinţe-adânci, Şi tu, ca să mă cruţi, ai suferit tăcută; Dar echilibrul fiinţei tale mi-a arătat Că suporţi calmă hotărârea destinului. În ultimul timp doar eşti altfel;
	1420	Nu mai iradiază-n juru-ţi veselia Şi îţi păleşte licărirea ochilor.
THEODORA:		Că revelaţia spirituală mi-a-ncetat, Nu-mi putea fi în adevăr dureros. Destinul m-a dus pe un alt drum; Trebuia să îl accept linişită. Dar de curând a devenit foarte dureros.
STRADER:		E prima dată-n aceşti şapte ani Când Theodora-mi este de neînţeles. Fiece experienţă spirituală ţi-era totodată
	1430	Izvor de fericire lăuntrică.
THEODORA:		Cu totul alta-i revelaţia acum. Mă simt mai întâi, ca altădată, nevoită Să fac să-nceteze propria gândire; Dar dacă-odinioară, după scurt timp, Când reuşeam să fac gol înlăuntrul meu, O lumină blândă-mi învăluia sufletul Iar spiritul voia să prindă formă în imagini, Acum se naşte, invizibil, un simţământ ostil; Dar aşa încât pot să recunosc exact
	1440	Că forţa pe care o simt vine din afară. O teamă se revarsă-n vieţuirea mea Şi n-o pot alunga, mă stâpâneşte. Şi-aş vrea să fug din faţa acelei fiinţe Ce-mi este invizibilă dar odioasă. Ea vrea să vină peste mine cu dorinţa ei; Şi trebuie să urăsc ceea ce astfel se revelă.
STRADER:		Dar asta pare imposibil pentru Theodora! Se ştie că trăirile-s efectul Propriilor forţe sufleteşti, care se reflectă.
	1450	Dar sufletul tău nu poate arăta aşa.
THEODORA (îndurerată, vorbind lent, gânditoare):
		Părerea asta-mi este cunoscută. De-aceea, cu toată forţa rămasă în suflet, M-am adâncit fierbinte-n lumea spiritului Şi-am implorat ca fiinţele ce deseori S-au aplecat asupra-mi Să se-ndure şi să-mi reveleze Cum pot afla motivele durerii mele. (Continuă, cu întreruperi) Şi-atunci... apăru... ca altădat'... o rază... Ea... luă forma... unui chip... de om...
	1460	Era...Thomasius.
STRADER (cu durere, stăpânit de simţăminte ce se succed rapid):
		... Thomasius... Omul în care aş fi vrut mereu să cred... ............................................................... (Pauză, apoi – cugetând îndurerat.) Când am voit să evoc în faţa sufletului meu Cum el, în faţa Alianţei miştilor... A vorbit despre Ahriman şi despre sine... (Theodora se adânceşte în meditalie şi privcşte în gol, ca absentă spiritual.)
STRADER:		O, Theodora... ce vezi tu... acum... (Cortina cade.)

Biblioteca antroposofică

Rudolf Steiner

PĂZITORUL PRAGULUI

GA 14

TABLOUL PATRU