Un peisaj din forme ale fanteziei, maiestuoase, alcătuite – în ansamblul lor – pe de o parte din vârtejuri de apă, iar pe de altă parte din vârtejuri de foc. În centru, în pământ, să deschide o prăpastie din care țâșnește foc, înălțându-se ca o poartă aflată în fața unor formațiuni muntoase, alcătuite din foc și apă. Păzitorul, Thumasius, Maria, mai târziu Lucifer, apoi Cealaltă Philia.
| PĂZITORUL: | Ce aprige dorințe răsună până-aici! Așa lărmuiesc sufletele umane ce se-apropie de mine 'Nainte de-a-și fi cucerit deplin calmul lăuntric. Totuși pofta e cea care le mână Și nu forța care poate vorbi creând, Fiindcă, tăcând, ea s-a putut crea pe sine. |
|
| 1970 | Eu trebuie să trimit 'napoi pe Pământ Sufletele care astfel se dovedesc aici. De fapt, în sferele astea spirituale, Ele numai dezordine provoacă și tulbură Faptele pregătite-nțelept de puterile cosmice. Și dăunează chiar propriei lor ființe. Poartă-n ele porniri distrugătoare Pe care le pot lua drept forțe creatoare Fiindcă trebuie să ia iluzia drept adevăr Când bezna Pământului nu le mai apără. (Apar Thomasius și Maria.) |
|
| THOMASIUS: | 1980 | Tu vezi 'naintea Pragului tău nu sufletul care, Ieșind din Thomasius, discipolul lui Benedictus, Se-apropia de tine-adesea, chiar dacă, Pe Pământ, silit e să numească Chipul lui Thomasius că fiind al său. Venea la tine plin de setea cunoașterii. Nu putea să suporte-apropierea ta. El se-nchidea-n egoitatea sa Când te simțea; și-adesea privea astfel În lumi ce-i arătau în aparență obârșia |
| 1990 | Întregii existențe și sensul oricărei ființări. Găsea în ele beatitudinea cunoașterii, Găsea și forțele ce îi dădeau artistului ceea ce Inima și mâna i-o-ndrumau pe urmele creației, Încât putea să creadă cu adevărat Că forțe cosmice trăiau în el Și își fixau în imagini acțiunea lor. El nu știa că-n ceea ce putea gândi creând Nu-i stătea-n față decât Conținutul ființial al propriului suflet. |
|
| 2000 | Precum păianjenul ce-i prins în propria pânză, Așa s-a format pe sine, simțindu-se o lume. Cândva crezuse că Maria-i stă cu-adevărat Spritual 'nainte; dar el vedea imaginea Pe care ea o imprimase-n sufletul lui Și care se revela în spirit. Iar când i-a fost îngăduit, pentru puține clipe, Să-și vadă propria ființă cu adevărat, Ar fi voit să fugă-atunci de sine însuși. El se credea în spirit și se afla de fapt |
|
| 2010 | Doar ca o ființă în propriul ei sânge. A-nvățat să cunoască puterea-acestui sânge; Era realitatea, iar restul doar imagine. Vedere-adevărată îi conferea doar sângele său. EI îi era adevărat îndrumător; el i-arătă Cine-i era adevăratul tată și cine sora scumpă, Într-un trecut de mult îndepărtat. Sângele lui l-a condus la rudele de sânge. Atuncea a știut ce mult trebuie să se înșele Sufletul omului când, din orgoliu, |
|
| 2020 | Vrea să se ridice din materie la spirit. Atare năzuință poate-n adevăr să lege sufletul Mai tare de materie decât o face viața zilnică Prin care-și trăiește confuz omenește visul existenței. Și când Thomasius și-a pus acestea În fața sufletului, ca propria lui stare, El se-aruncă cu toată forța în brațele puterii Ce nu-l putea-nșela, chiar dacă I se-arătase doar în aparență; dar el știa Că Lucifer însuși este real chiar și atunci |
|
| 2030 | Când se poate-arăta doar în imagine. Zeii vor numai în adevăr să s-apropie de om; Dar Lucifer, el rămâne el însuși, Fie că omul îl vede fals sau adevărat. De-aceea recunosc că simt în adevăr realitatea Când cred că trebuie să găsesc sufletul pe care El l-a legat de mine în propria lui împărăție. Înarmat cu toată forța pe care Lucifer Mi-o dă, voi trece pe lângă tine |
|
| 2040 | Spre Theodora, pe care-o știu În tinutul de dincolo de acest Prag. |
|
| PĂZITORUL: | Thomasius, cugetă la ce știi. Ce se trăiește dincolo de acest Prag Îți e necunoscut cu totul. Îți este Bine cunoscut tot ce trebuie să cer 'Nainte să poți păși-n această-mpărăție. Va trebui întâi să te desparți de multe forțe, De tine dobândite, în trupul pământesc. Din ele vei putea păstra doar ceea ce |
|
| 2050 | Ţi s-a deschis dintr-o strădanie spirituală pură, Și a rămas la fel de pur. Dar asta tu însuți ai respins Și-ai dat lui Ahriman în stăpânire. Iar cele ce ți-au mai rămas acuma, Lucifer Ţi le-a pervertit pentru lumile spirituale. La trecerea Pragului va trebui să ți le iau, De vrei să-l treci în mod corect. Deci nu-ți rămâne nimic; o ființă fără de ființă Vei fi când tu te vei afla în spirit. |
|
| THOMASIUS: |
2060 | Eu însă voi fi și-o voi găsi pe Theodora. Ea trebuie să-mi fie izvorul luminii care, Sufletului ei, lipsit de știința pământească, Mereu i se poate revela din belșug. Ajunge. Și tu mi te vei opune zadarnic Chiar și-atunci când forța Pe care-am cucerit-o pe Pământ Nu corespunde părerii ce ți-ai format-o Odinioară despre-un spirit bun. |
| MARIA: | Tu, care de la-nceputul Pământului trebuie | |
| 2070 | Să păzești Pragul acestei împărății, tu știi Ce au nevoie, ca să-l poată trece, Ființele ce țin de felul și de timpul tău; Chiar oamenii ce se-ntâlnesc cu tine, De se aduc numai pe ei înșiși, Și nu pot arăta un bun spiritual adevărat, Trebuia să se-ntoarcă 'napoi de aici pe Pământ, Acesta însă a putut aduce cu sine, La Pragul tău, pe celălalt suflet Pe care destinul l-a legat strâns de el. |
|
| 2080 | Ești pus de 'naltele puteri ale spiritului Să oprești pe mulți din oamenii Ce se apropie de poarta acestei împărății Și care, dacă-ar trece Pragul, Ar face-o spre pierzarea lor. Dar tu le poți deschide celor care Prin natura particulară a ființei lor Înclină, și se pot pătrunde deplin, Spre-o astfel de iubire în sferele spiritului Pe care zeii le-au predestinat-o |
|
| 2090 | 'Nainte ca Lucifer să fi pornit lupta. În fața tronului lui, inima mea a putut rosti Făgăduința solemnă de a sluji Această iubire în vremuri pământești viitoare, Încât cunoașterea ei, vărsată de Lucifer În sufletele umane, să nu le poată dăuna. Mereu va trebui să se găsească oameni care S-asculte cu un cuget tare Revelația iubirii zeilor, așa cum odinioară Au ascultat cuvântul cunoașterii de la Lucifer. |
|
| 2100 | Acum, Johannes, în trupul lui pământesc Nu are ureche pentru vocea mea ca înainte, când, În vieți pâmântești de demult, I-am putut revela ce-mi fusese-ncredințat În lăcașurile de inițiere ale Hyberniei, De către-acel Dumnezeu ce locuiește-n oameni Și care-a biruit odinioară puterile morții Pentru că El putea trăi Ființa iubirii. În lumea spiritului, prietenul meu Va putea auzi iar din sufletul meu |
|
| 2110 | Cuvântul pentru care Lucifer i-a putut tulbura Auzul pământesc prin forța iluziei. |
|
| THOMASIUS (ca și cum ar privi în spirit o ființă): | ||
| Maria, vezi tu acolo-n haină lungă Pe-acel venerabil bătrân, cu chipul grav, Cu frunte nobilă, privire luminoasă? El merge pe străzi înțesate de oameni; Dar toți îi fac loc cu respect Ca el să-și poată urma În tihnă drumul și să nu-i tulbure În mod brutal șirul gândurilor. |
||
| 2120 | Se poate vedea cum, adunat în sine, El cugetă adânc lucruri esențiale. Îl vezi, Maria? |
|
| MARIA: | Îl văd Dacă privesc cu ochii sufletului tău. În clipa asta doar ție vrea să se revele Într-o imagine plină de sens. |
|
| THOMASIUS: | Acum pot să văd în sufletul lui; Profund trăiește în adâncurile sale Amintirea a ceea ce tocmai a auzit. |
|
| 2130 | 'Naintea ochilor lui stă un maestru înțelept. El lasă să curgă prin sufletul său Cuvintele-auzite; abia s-a despărțit de maestru. Gândirea lui ajunge la izvoarele întregii existențe; Precum odinioară oamenii din epoci vechi Se mai puteau apropia de contemplarea spirituală, Dar viața sufletului era doar de vis. Sufletul bătrânului urmează firul gândurilor Primite de la-naltul lui maestru. Și-acum, se pierde pentru ochiu-mi sufletesc; |
|
| 2140 | O, de l-aș putea vedea încă! Văd în mulțime oameni discutând; Aud cuvintele lor. Vorbesc Cu venerație despre acest bătrân. ………………………………………. În tinerețe-a fost un luptător viteaz; Dorința de glorie și ambiție ardeau În sufletul lui; îi plăcea să treacă Drept primul luptător din ceata lui. Sub arme, a comis atrocități Nenumărate. Voia să strălucească. |
|
| 2150 | Au fost în viața lui timpuri Când a vărsat mult sânge. Veni și timpul când norocul armelor Se-ntoarse iute de la el. S-a-ntors în țara lui învins, Plin de rușiue; batjocuri suferi, dispreț, Și ură sălbatică umplu sufletul lui De-atunci, care nu pierduse nimic Nici din mândria, nici din ambiția sa. Vedea-n compatrioții lui numai dușmani |
|
| 2160 | Pe care i-ar fi nimicit De-ndată ce s-ar fi ivit prilejul. Când însă sufletul trufaș al lui Recunoscu că răzbunarea pe dușmani Nu era cu putință-n timpul vieții lui, Atunci se birui pe sine. Și-a-nvins Orgoliul josnic și setea de glorie. Ajuns la bătrânețe, se hotărî să se alăture Acelui mic cerc de discipoli Ce se formase în orașul lui. |
|
| 2170 | Omul care era îndrumătorul acestui cerc Purta în suflet întreaga-nțelepciune Ce-a fost transmisă inițiatilor de către Maeștrii epocilor foarte vechi ale-omenirii. Asta aud eu de la oamenii din mulțime. ………………………………………….. Simt o iubire caldă când ochiul sufletului Mi-l îndrept spre-acest bătrân care, După victoriile aduse de setea de glorie, A repurtat suprema victorie a unui om, Victoria asupra sa. |
|
| 2180 | De ce îl văd aici pe acest om Căruia mă dărui cu totul, chiar dacă Îmi stă în față doar în imagine? Sentimentele, așa cum năvălesc în mine, Nu le creează clipa; prin vieți demult trecute Trebuie să fi fost legat de sufletul Pe care îl iubesc ca pe acesta. Nu am iscat în mine-n clipa asta Ceva atât de puternic ca iubirea Pe care o resimt acum. |
|
| 2190 | E-o amintire din timpuri foarte vechi; Gândurile n-o cuprind încă, memoria însă Stârnește-acum în mine sentimente. Am fost desigur odată discipolul acestui om Și am privit spre el cu toată admirația. O, cât îmi doresc în ceasul ăsta să-ntâlnesc iar Sufletul pământesc ce mai demult Numea al său trupul ăsta. Trebuie să-i dovedesc iubirea mea puternică! Doar el poate-nvia în mine forțele bune |
|
| 2200 | Care-au creat legături umane serioase și demne. |
|
| MARIA: | Ești însă sigur tu, Johannes, că sufletul ăsta, De s-ar apropia acum de tine, S-ar dovedi a fi la înălțimea sublimă La care se afla în epoca aceea de demult Ce tocmai s-a înfățișat 'naintea sufletului tău? E poate-nlănțuit de sentimente Nedemne de ceea ce era odinioară. Sunt unii oameni pe Pământ |
|
| 2210 | Care-ar privi-n adevăr cu rușine Cât de puțin corespunde prezentul lor Vieții pe care-au dus-o altădată. Iar omul ăsta poate e răvășit de porniri Și de patimi, iar tu acum l-ai privi Cu-adâucă tristețe și cu consternare. |
|
| THOMASIUS: | Maria, de ce spui tu cuvintele astea? Nu văd ce te-mpinge s-o faci. Se mișcă gândurile-aici altfel decât În locurile cu care s-a obișnuit omul? |
|
| PĂZITORUL: | 2220 | Johannes, ce ți se revelă-n locul ăsta E încercarea sufletului tău. Privește-n temeliile ființei tale Ceea ce vrei fără să știi și totuși poți. Ceea ce s-a ascuns 'n-adâncurile tale Cât timp tu ai trăit cu sufletul orb. (Apare Lucifer.) Îți va apărea-n față-acum și-ți vă răpi Întunecimea care te-ocrotea. Cunoaște cine este sufletul omenesc Spre care cu iubire fierbinte te înclini |
| 2230 | Și care-a locuit în trupul pe care îl privești. Cunoaște cui poți da iubirea cea mai tare. |
|
| LUCIFER: | Coboară-n temeliile ființei tale; Cunoaște forțele puternice ale sufletului tău. Și-nvață să știi cum o iubire puternică Te poate menține-n devenirea lumilor. |
|
| THOMASIUS: | Da, acum simt ființa sufletului care A vrut să mi s-arate – Theodora – Ea însăși, ea a voit să mi se reveleze. Stătea în fața mea fiindcă-o voi vedea |
|
| 2240 | Când mi se va deschide-această poartă. Am dreptul s-o iubesc; sufletul ei stătea În fața mea în altă formă corporală, Care mi-a arătat că trebuie să o iubesc. În tine vreau acum doar din nou să mă găsesc, În forța ta să-mi cuceresc eu viitorul. |
|
| PĂZITORUL: | Nu te pot opri de la ceea ce trebuie. Tu ai văzut deja-n imagine ființa sufletească Pe care o iubești cel mai mult. Trebuie S-o vezi când ai trecut Pragul. |
|
| 2250 | Cunoaște-o și dă-ți seama dacă poate rămâne Salvatoare pentru tine, așa cum ai visat-o. |
|
| CEALALTĂ PHILIA (apărând): | ||
| O, n-asculta de gravul Păzitor. El te conduce-n pustiuri de viață Și îți răpește căldura sufletului; El poate vedea doar ființe spirituale Și nu cunoaste suferințele oamenilor Pe care sufletele nu le suportă Decât dacă iubirea pământească le apără De-ntinderile reci ale lumilor. |
||
| 2260 | A lui este severitatea, Blândețea fuge de el, Iar forțele dorinței El le urăște De la obârșia Pământului. (Cortina cade.)
|
|
