|
Un peisaj din forme ale fanteziei, maiestuoase, alcătuite – în
ansamblul lor – pe de o parte din vârtejuri de apă, iar pe de
altă parte din vârtejuri de foc. În centru, în
pământ, să deschide o prăpastie din care ţâşneşte foc,
înălţându-se ca o poartă aflată în faţa unor
formaţiuni muntoase, alcătuite din foc şi apă. Păzitorul, Thumasius,
Maria, mai târziu Lucifer, apoi Cealaltă Philia.
| PĂZITORUL: |
Ce aprige dorinţe răsună
până-aici! Aşa lărmuiesc sufletele umane ce se-apropie de mine 'Nainte de-a-şi fi cucerit deplin calmul lăuntric. Totuşi pofta e cea care le mână Şi nu forţa care poate vorbi creând, Fiindcă, tăcând, ea s-a putut crea pe sine. |
|
| 1970
|
Eu trebuie să trimit 'napoi pe
Pământ Sufletele care astfel se dovedesc aici. De fapt, în sferele astea spirituale, Ele numai dezordine provoacă şi tulbură Faptele pregătite-nţelept de puterile cosmice. Şi dăunează chiar propriei lor fiinţe. Poartă-n ele porniri distrugătoare Pe care le pot lua drept forţe creatoare Fiindcă trebuie să ia iluzia drept adevăr Când bezna Pământului nu le mai apără. (Apar Thomasius şi Maria.) |
|
| THOMASIUS: |
1980 |
Tu vezi 'naintea Pragului tău nu
sufletul care, Ieşind din Thomasius, discipolul lui Benedictus, Se-apropia de tine-adesea, chiar dacă, Pe Pământ, silit e să numească Chipul lui Thomasius că fiind al său. Venea la tine plin de setea cunoaşterii. Nu putea să suporte-apropierea ta. El se-nchidea-n egoitatea sa Când te simţea; şi-adesea privea astfel În lumi ce-i arătau în aparenţă obârşia |
| 1990 |
Întregii existenţe şi
sensul oricărei fiinţări. Găsea în ele beatitudinea cunoaşterii, Găsea şi forţele ce îi dădeau artistului ceea ce Inima şi mâna i-o-ndrumau pe urmele creaţiei, Încât putea să creadă cu adevărat Că forţe cosmice trăiau în el Şi îşi fixau în imagini acţiunea lor. El nu ştia că-n ceea ce putea gândi creând Nu-i stătea-n faţă decât Conţinutul fiinţial al propriului suflet. |
|
| 2000 |
Precum păianjenul ce-i prins
în propria pânză, Aşa s-a format pe sine, simţindu-se o lume. Cândva crezuse că Maria-i stă cu-adevărat Spritual 'nainte; dar el vedea imaginea Pe care ea o imprimase-n sufletul lui Şi care se revela în spirit. Iar când i-a fost îngăduit, pentru puţine clipe, Să-şi vadă propria fiinţă cu adevărat, Ar fi voit să fugă-atunci de sine însuşi. El se credea în spirit şi se afla de fapt |
|
| 2010 |
Doar ca o fiinţă în
propriul ei sânge. A-nvăţat să cunoască puterea-acestui sânge; Era realitatea, iar restul doar imagine. Vedere-adevărată îi conferea doar sângele său. EI îi era adevărat îndrumător; el i-arătă Cine-i era adevăratul tată şi cine sora scumpă, Într-un trecut de mult îndepărtat. Sângele lui l-a condus la rudele de sânge. Atuncea a ştiut ce mult trebuie să se înşele Sufletul omului când, din orgoliu, |
|
| 2020 |
Vrea să se ridice din materie la
spirit. Atare năzuinţă poate-n adevăr să lege sufletul Mai tare de materie decât o face viaţa zilnică Prin care-şi trăieşte confuz omeneşte visul existenţei. Şi când Thomasius şi-a pus acestea În faţa sufletului, ca propria lui stare, El se-aruncă cu toată forţa în braţele puterii Ce nu-l putea-nşela, chiar dacă I se-arătase doar în aparenţă; dar el ştia Că Lucifer însuşi este real chiar şi atunci |
|
| 2030 |
Când se poate-arăta doar
în imagine. Zeii vor numai în adevăr să s-apropie de om; Dar Lucifer, el rămâne el însuşi, Fie că omul îl vede fals sau adevărat. De-aceea recunosc că simt în adevăr realitatea Când cred că trebuie să găsesc sufletul pe care El l-a legat de mine în propria lui împărăţie. Înarmat cu toată forţa pe care Lucifer Mi-o dă, voi trece pe lângă tine |
|
| 2040 |
Spre Theodora, pe care-o ştiu În tinutul de dincolo de acest Prag. |
|
| PĂZITORUL: |
Thomasius, cugetă la ce ştii. Ce se trăieşte dincolo de acest Prag Îţi e necunoscut cu totul. Îţi este Bine cunoscut tot ce trebuie să cer 'Nainte să poţi păşi-n această-mpărăţie. Va trebui întâi să te desparţi de multe forţe, De tine dobândite, în trupul pământesc. Din ele vei putea păstra doar ceea ce |
|
| 2050 |
Ţi s-a deschis dintr-o strădanie
spirituală pură, Şi a rămas la fel de pur. Dar asta tu însuţi ai respins Şi-ai dat lui Ahriman în stăpânire. Iar cele ce ţi-au mai rămas acuma, Lucifer Ţi le-a pervertit pentru lumile spirituale. La trecerea Pragului va trebui să ţi le iau, De vrei să-l treci în mod corect. Deci nu-ţi rămâne nimic; o fiinţă fără de fiinţă Vei fi când tu te vei afla în spirit. |
|
| THOMASIUS: |
2060 |
Eu însă voi fi şi-o voi găsi pe Theodora. Ea trebuie să-mi fie izvorul luminii care, Sufletului ei, lipsit de ştiinţa pământească, Mereu i se poate revela din belşug. Ajunge. Şi tu mi te vei opune zadarnic Chiar şi-atunci când forţa Pe care-am cucerit-o pe Pământ Nu corespunde părerii ce ţi-ai format-o Odinioară despre-un spirit bun. |
| MARIA: |
Tu, care de la-nceputul
Pământului trebuie |
|
| 2070 |
Să păzeşti Pragul acestei
împărăţii, tu ştii Ce au nevoie, ca să-l poată trece, Fiinţele ce ţin de felul şi de timpul tău; Chiar oamenii ce se-ntâlnesc cu tine, De se aduc numai pe ei înşişi, Şi nu pot arăta un bun spiritual adevărat, Trebuia să se-ntoarcă 'napoi de aici pe Pământ, Acesta însă a putut aduce cu sine, La Pragul tău, pe celălalt suflet Pe care destinul l-a legat strâns de el. |
|
| 2080 |
Eşti pus de 'naltele puteri ale
spiritului Să opreşti pe mulţi din oamenii Ce se apropie de poarta acestei împărăţii Şi care, dacă-ar trece Pragul, Ar face-o spre pierzarea lor. Dar tu le poţi deschide celor care Prin natura particulară a fiinţei lor Înclină, şi se pot pătrunde deplin, Spre-o astfel de iubire în sferele spiritului Pe care zeii le-au predestinat-o |
|
| 2090 |
'Nainte ca Lucifer să fi pornit
lupta. În faţa tronului lui, inima mea a putut rosti Făgăduinţa solemnă de a sluji Această iubire în vremuri pământeşti viitoare, Încât cunoaşterea ei, vărsată de Lucifer În sufletele umane, să nu le poată dăuna. Mereu va trebui să se găsească oameni care S-asculte cu un cuget tare Revelaţia iubirii zeilor, aşa cum odinioară Au ascultat cuvântul cunoaşterii de la Lucifer. |
|
| 2100 |
Acum, Johannes, în trupul
lui pământesc Nu are ureche pentru vocea mea ca înainte, când, În vieţi pâmânteşti de demult, I-am putut revela ce-mi fusese-ncredinţat În lăcaşurile de iniţiere ale Hyberniei, De către-acel Dumnezeu ce locuieşte-n oameni Şi care-a biruit odinioară puterile morţii Pentru că El putea trăi Fiinţa iubirii. În lumea spiritului, prietenul meu Va putea auzi iar din sufletul meu |
|
| 2110 |
Cuvântul pentru care
Lucifer i-a putut tulbura Auzul pământesc prin forţa iluziei. |
|
| THOMASIUS
(ca şi cum ar privi în spirit o fiinţă): |
||
| Maria, vezi tu acolo-n haină
lungă Pe-acel venerabil bătrân, cu chipul grav, Cu frunte nobilă, privire luminoasă? El merge pe străzi înţesate de oameni; Dar toţi îi fac loc cu respect Ca el să-şi poată urma În tihnă drumul şi să nu-i tulbure În mod brutal şirul gândurilor. |
||
| 2120 |
Se poate vedea cum, adunat
în sine, El cugetă adânc lucruri esenţiale. Îl vezi, Maria? |
|
| MARIA: |
Îl văd Dacă privesc cu ochii sufletului tău. În clipa asta doar ţie vrea să se revele Într-o imagine plină de sens. |
|
| THOMASIUS: |
Acum pot să văd în
sufletul lui; Profund trăieşte în adâncurile sale Amintirea a ceea ce tocmai a auzit. |
|
| 2130 |
'Naintea ochilor lui stă un
maestru înţelept. El lasă să curgă prin sufletul său Cuvintele-auzite; abia s-a despărţit de maestru. Gândirea lui ajunge la izvoarele întregii existenţe; Precum odinioară oamenii din epoci vechi Se mai puteau apropia de contemplarea spirituală, Dar viaţa sufletului era doar de vis. Sufletul bătrânului urmează firul gândurilor Primite de la-naltul lui maestru. Şi-acum, se pierde pentru ochiu-mi sufletesc; |
|
| 2140 |
O, de l-aş putea vedea
încă! Văd în mulţime oameni discutând; Aud cuvintele lor. Vorbesc Cu veneraţie despre acest bătrân. ………………………………………. În tinereţe-a fost un luptător viteaz; Dorinţa de glorie şi ambiţie ardeau În sufletul lui; îi plăcea să treacă Drept primul luptător din ceata lui. Sub arme, a comis atrocităţi Nenumărate. Voia să strălucească. |
|
| 2150 |
Au fost în viaţa lui
timpuri Când a vărsat mult sânge. Veni şi timpul când norocul armelor Se-ntoarse iute de la el. S-a-ntors în ţara lui învins, Plin de ruşiue; batjocuri suferi, dispreţ, Şi ură sălbatică umplu sufletul lui De-atunci, care nu pierduse nimic Nici din mândria, nici din ambiţia sa. Vedea-n compatrioţii lui numai duşmani |
|
| 2160 |
Pe care i-ar fi nimicit De-ndată ce s-ar fi ivit prilejul. Când însă sufletul trufaş al lui Recunoscu că răzbunarea pe duşmani Nu era cu putinţă-n timpul vieţii lui, Atunci se birui pe sine. Şi-a-nvins Orgoliul josnic şi setea de glorie. Ajuns la bătrâneţe, se hotărî să se alăture Acelui mic cerc de discipoli Ce se formase în oraşul lui. |
|
| 2170 |
Omul care era îndrumătorul
acestui cerc Purta în suflet întreaga-nţelepciune Ce-a fost transmisă iniţiatilor de către Maeştrii epocilor foarte vechi ale-omenirii. Asta aud eu de la oamenii din mulţime. ………………………………………….. Simt o iubire caldă când ochiul sufletului Mi-l îndrept spre-acest bătrân care, După victoriile aduse de setea de glorie, A repurtat suprema victorie a unui om, Victoria asupra sa. |
|
| 2180 |
De ce îl văd aici pe acest
om Căruia mă dărui cu totul, chiar dacă Îmi stă în faţă doar în imagine? Sentimentele, aşa cum năvălesc în mine, Nu le creează clipa; prin vieţi demult trecute Trebuie să fi fost legat de sufletul Pe care îl iubesc ca pe acesta. Nu am iscat în mine-n clipa asta Ceva atât de puternic ca iubirea Pe care o resimt acum. |
|
| 2190 |
E-o amintire din timpuri foarte
vechi; Gândurile n-o cuprind încă, memoria însă Stârneşte-acum în mine sentimente. Am fost desigur odată discipolul acestui om Şi am privit spre el cu toată admiraţia. O, cât îmi doresc în ceasul ăsta să-ntâlnesc iar Sufletul pământesc ce mai demult Numea al său trupul ăsta. Trebuie să-i dovedesc iubirea mea puternică! Doar el poate-nvia în mine forţele bune |
|
| 2200 |
Care-au creat legături umane
serioase şi demne. |
|
| MARIA: |
Eşti însă sigur tu,
Johannes, că sufletul ăsta, De s-ar apropia acum de tine, S-ar dovedi a fi la înălţimea sublimă La care se afla în epoca aceea de demult Ce tocmai s-a înfăţişat 'naintea sufletului tău? E poate-nlănţuit de sentimente Nedemne de ceea ce era odinioară. Sunt unii oameni pe Pământ |
|
| 2210 |
Care-ar privi-n adevăr cu ruşine Cât de puţin corespunde prezentul lor Vieţii pe care-au dus-o altădată. Iar omul ăsta poate e răvăşit de porniri Şi de patimi, iar tu acum l-ai privi Cu-adâucă tristeţe şi cu consternare. |
|
| THOMASIUS: |
Maria, de ce spui tu cuvintele
astea? Nu văd ce te-mpinge s-o faci. Se mişcă gândurile-aici altfel decât În locurile cu care s-a obişnuit omul? |
|
| PĂZITORUL: |
2220 |
Johannes, ce ţi se revelă-n
locul ăsta E încercarea sufletului tău. Priveşte-n temeliile fiinţei tale Ceea ce vrei fără să ştii şi totuşi poţi. Ceea ce s-a ascuns 'n-adâncurile tale Cât timp tu ai trăit cu sufletul orb. (Apare Lucifer.) Îţi va apărea-n faţă-acum şi-ţi vă răpi Întunecimea care te-ocrotea. Cunoaşte cine este sufletul omenesc Spre care cu iubire fierbinte te înclini |
| 2230 |
Şi care-a locuit în trupul
pe care îl priveşti. Cunoaşte cui poţi da iubirea cea mai tare. |
|
| LUCIFER: |
Coboară-n temeliile fiinţei tale; Cunoaşte forţele puternice ale sufletului tău. Şi-nvaţă să ştii cum o iubire puternică Te poate menţine-n devenirea lumilor. |
|
| THOMASIUS: |
Da, acum simt fiinţa sufletului
care A vrut să mi s-arate – Theodora – Ea însăşi, ea a voit să mi se reveleze. Stătea în faţa mea fiindcă-o voi vedea |
|
| 2240 |
Când mi se va
deschide-această poartă. Am dreptul s-o iubesc; sufletul ei stătea În faţa mea în altă formă corporală, Care mi-a arătat că trebuie să o iubesc. În tine vreau acum doar din nou să mă găsesc, În forţa ta să-mi cuceresc eu viitorul. |
|
| PĂZITORUL: |
Nu te pot opri de la ceea ce
trebuie. Tu ai văzut deja-n imagine fiinţa sufletească Pe care o iubeşti cel mai mult. Trebuie S-o vezi când ai trecut Pragul. |
|
| 2250 |
Cunoaşte-o şi dă-ţi seama dacă
poate rămâne Salvatoare pentru tine, aşa cum ai visat-o. |
|
| CEALALTĂ
PHILIA (apărând): |
||
| O, n-asculta de gravul Păzitor. El te conduce-n pustiuri de viaţă Şi îţi răpeşte căldura sufletului; El poate vedea doar fiinţe spirituale Şi nu cunoaste suferinţele oamenilor Pe care sufletele nu le suportă Decât dacă iubirea pământească le apără De-ntinderile reci ale lumilor. |
||
| 2260 |
A lui este severitatea, Blândeţea fuge de el, Iar forţele dorinţei El le urăşte De la obârşia Pământului. (Cortina cade.)
|
|
