Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile I, II)


TABLOUL ÎNTÂI

În dramele-misterii precedente este înfăţişată înainte de toate evoluţia interioară a unor personalităţi distincte, în legătura lor de destin; se arată totodată şi piedicile unei astfel de dezvoltări. La începutul celei de a patra drame vedem ce fel de piedici apar atunci când încercăm să introducem în viaţa socială impulsurile spiritului care provin din iniţierea individuală.

Hilarius Gottgetreu a încercat să transforme, în acest sens, întreprinderea sa economică; faptul a dus însă la scăderea performanţelor de până acum. La începutul dramei, şeful de birou şi secretarul discută despre acest lucru şi se arată a fi foarte îngrijoraţi. Intră apoi chiar Hilarius Gottgetreu, iar şeful de birou începe o discuţie serioasă cu el, împărtăşindu-i îngrijorarea provocată de simptomele apărute. Hilarius nu este surprins; prevăzuse că lucrurile se vor petrece astfel. El spusese deseori şefului de birou:

„Cel care vrea să creeze noul, trebuie
Să poată vieţui cu calm declinul vechiului“.

El îi explică acum mai îndeaproape intenţiile sale şi motivele acestora. De când îi este cunoscut

„... ce nobile forme
Poate lua munca atunci când
Oameni ai spiritului le imprimă pecetea lor“,

i se pare lipsită de demnitate

„O industrie ce lucrează doar în cerc strâmt
Şi, fără chibzuinţă, îi dă comerţului
Munca ei, fără să se-ngrijească
De ce va deveni aceasta...“

Aceste cuvinte caracterizează exploatarea industrială modernă care se bazează pe diviziunea muncii, a cărei forţă motrice este dorinţa individuală de câştig, iar principiul său organizatoric urmează să fie corelaţia – văzută mecanic – dintre cerere şi ofertă. Ca mijloc de a învinge lipsa de consideraţie faţă de om, proprie acestei forme de economie, Hilarius Gottgetreu menţionează organizarea muncii prin artă, pentru care l-a însărcinat pe Johannes Thomasius.

Şeful de birou încearcă să demonstreze că tipul actual de economie corespunde spiritului epocii noastre, şi spune:

„Azi, în cel mai restrâns cerc, orice produs
Trebuie să tindă riguros spre perfecţiune.
Puterile care fac ca în viaţă, impersonal,
Partea să se verse eficient în întreg,
Ele-i conferă fiecărui component inconştient
Valoarea pe care-nţelepciunea nu i-o poate da“.

Găsim aici concepţia atât de des întâlntă, şi anume că formele specifice vieţii sociale sunt ca de neschimbat. Aplicarea la viaţa socială a modului de gândire naturalist-ştiinţific te incită să tratezi legităţile organizării omeneşti precum tratezi legile naturii. Fantezia morală necesară pentru a forma viaţa socială mai demnă de om nu este luată în seamă de reprezentanţii unilaterali ai acestui mod de gândire.

Şeful de birou nu crede că ar fi posibil să se găsească un om în stare să realizeze planul lui Hilarius Gottgetreu. Acesta însă este convins că l-a aflat în Strader. Obiecţiile pe care le aduce şeful de birou arată în cele din urmă o anumită admiraţie faţă de capacităţile lui Strader şi el trebuie să admită că eşecurile de până acum ale acestuia nu-s datorate numai lui Strader însuşi, ci sunt determinate şi de piedici exterioare.

Ca ultimă obiecţie a şefului de birou, vine întrebarea:

„Cine-o să vă aprecieze-n viitor munca
Şi cine o să aibă atât de mare-ncredere
Încât să folosească produsele voastre?“

Hilarius este conştient că mai întâi trebuie să trezească înţelegerea pentru noul mod de producţie. El crede că Benedictus, Capesius şi Maria, ca reprezentanţi ai vieţii spirituale, vor fi în stare să transforme nevoile oamenilor într-un mod corespunzător adevăratei lor fiinţe, că pentru oameni va deveni o necesitate pătrunderea existenţei sensibile cu revelaţia spirituală. Şeful de birou obiectează însă că prin aceasta va fi satisfăcut doar un cerc restrâns de oameni, care se va separa de lume şi va cultiva astfel un egoism de grup.

Hilarius Gottgetreu înţelege „succesul“ în alt sens decât îl vede şeful de birou. El exprimă acest lucru prin cuvintele:

„Ce mie-mi pare foarte valoros, poate să eşueze;
Dar chiar de lumea toată l-ar dispreţui,
Şi de aceea ar ajunge să se prăbuşească,
A fost adus o dată totuşi pe Pământ
De către sufletul omenesc, ca model.
El va continua să acţioneze spiritual în viaţă
Chiar dacă nu se menţine-n existenţa fizică.
În el o să se făurească-o parte-a forţei care
Trebuie, în final, să ducă la unirea
Ţelurilor spirituale cu faptele senzoriale.
Aşa anunţă ştiinţa spiritului“.

Forţa spiritului se dezvoltă în confruntarea cu piedicile şi, în cele din urmă, ea va supravieţui şi va învinge.

Dar şeful de birou menţionează acum că el însuşi se ocupă cu ştiinţa spiritului şi că a putut recunoaşte totodată ce greu este pentru anumite suflete să discearnă între iluzie şi realitate, atunci când se simt în domeuul spiritului ca acasă şi revin apoi în existenţa senzorială; îşi exprimă îngrijorarea că prietenii lui Gottgetreu ar putea fi prada unei iluzii. El însuşi ar vrea să ajute numai dacă activitatea se sprijină pe temeiurile vieţii pământeşti.

În timp ce şeful de birou îşi exprimă gândurile, intră Strader. Hilarius îi comunică imediat că şefului de birou nu i se pare salutar planul său. Strader ştie cât de necesară este cooperarea acestuia la reuşita proiectului şi de aceea spune:

„Ne poate reuşi proiectul doar dacă
Arta de a trăi, de mult confirmată,
Se poate uni înţelept cu ţelurile viitorului“.

Şeful de birou anuntă că vrea să rămână departe de executarea planului şi că intenţionează chiar să demonstreze prietenilor săi lipsa de perspectivă a proiectului. Strader încearcă să îi înţeleagă poziţia. El ştie că primul său eşec a putut distruge credinţa că spiritul ar ascunde izvoarele adevăratei creaţii pământeşti. El însuşi a primit prin acest eşec forţa de a evita eroarea. El a aflat că şeful de birou participă discret la întreaga viaţă spirituală, consacrându-i cu folos timp şi forţe, dar că ar dori să despartă clar munca de zi cu zi de năzuinţa spirituală care vrea să acţioneze din forţele proprii în viaţa sufletească, creând.

Strader, dimpotrivă, aparţine curentului spiritual care are ca ţel:

„... să lege ceea ce spiritul realizează în spirit
De lucrări ce prind viaţă în existenţa fizică“.

Prin răspunsul său, şeful de birou arată că îşi crede fundamentată poziţia pe ştiinţa spiritului. Strader, dimpotrivă, trebuie să considere acest lucru ca o eroare de ştiinţă a spiritului, eroare care, prin şeful de birou, se opune duşmănos părerii sale. În faţa acestei realităţi, el trebuie să se aştepte la greutăţi şi mai mari. Acest lucru îl exprimă în cuvintele:

„Cercetătorul spiritual va fi desigur fericit
Să se unească prin muncă cu oameni ce pân-acum
S-au lăsat instruiţi asupra sensului existenţei
Doar din natură şi viaţă.
Dar când gânduri ce se vor scoase din izvoarele spiritului
Sunt silite să se unească cu altele
De aceeaşi obârşie, dar care li se opun,
Numai arareori se poate spera armonia“.

Şi, după o meditare tăcută, el continuă:

„Se va-ntâmpla însă ce trebuie să se întâmple.
Supuse unui nou examen planurile mele...
Vă vor schimba poate părerea ce-a trebuit
Să v-o formaţi la prima reflecţie“.

În ciclul Tainele Pragului (Conferinţa a VIII-a), Rudolf Steiner leagă de cuvintele „Se va întâmpla ce trebuie să se întâmple“ observaţii care privesc întreaga dramă; el spune: „Dacă veţi încerca să pătrundeţi din ce în ce mai adânc în Trezirea sufletelor, veţi vedea că se vor limpezi pentru dumneavoastră multe lucruri, multe taine ale existenţei, încât veţi putea spune: Aceste lucruri sunt acolo tocmai pentru a revela şi dezvălui aceste taine. Vă fac atenţi, de pildă, la următoarele: încercaţi să vieţuiţi mai departe meditativ ceea ce este prezentat în Trezirea sufletelor. Acest lucru este prezentat clar începând cu tabloul trei al dramei Trezirea sufletelor, dar este indicat tangential deja în acele cuvinte pe care Strader le spune şefului de birou: «Se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple» – şi în care şeful de birou aude ca o şoaptă a lumii spirituale, prin care începe ucenicia sa spirituală. Acest lucru este indicat acolo mai mult sau mai puţin aluziv; dar, începând cu tabloul trei, vedem cum se apropie treptat şi tot mai precis atmosfera forţelor care pregătese moartea lui Strader... Şi dacă veţi reţine acest lucru şi îl veţi compara cu ceea ce s-a arătat cu privire la Ahriman ca domn al morţii, atunci veţi pătrunde tot mai adânc în cunoştinţele care ating tainele spirituale, mai ales dacă veţi observa cum intră în joc Ahriman în atmosfera dramei care stă sub influenţa impulsului morţii lui Strader“.

Aceste cuvinte arată foarte profund că în transformarea lumii simţurilor prin impuls spiritual apare înainte de toate, ca adversar, Ahriman, astfel încât, de la cei care acţionează, este de aşteptat disponibilitatea pentru martiriu. Acest lucru are importanţă pentru întreaga mişcare antroposofică. Transformarea lumii simţurilor prin impulsuri spirituale ţine de sarcinile ei cele mai importante şi cere o mare responsabilitate. Rudolf Steiner accentuează acest lucru în aceeaşi conferinţă, când spune: „Trebuie să ne gândim care este poziţia justă a acestei mişcări în prezent, în această agitaţie haotică a culturii moderne. Vom putea dezvolta o gândire clară şi trează cu privire la această poziţie când vom înţelege în primul rând că această cultură a noastră va fi cu certitudine pustiită, secătuită dacă nu va ajunge la înviorarea care vine din izvoarele unui ocultism în sensul lui serios şi adevărat. Pe de altă parte, chiar un ciclu de conferinţe ca acesta, care a ajutat să se recunoască probabil necesitatea orientării spre ştiinţa spiritului, ne va apropia de altceva, ne va apropia de fiecare suflet individual. Acest lucru poate fi caracterizat ca sentiment al responsabilităţii. Chiar unele lucruri, iubiţii mei prieteni, din cele legate de sentimentul acestei responsabilităţi şi de observarea felului şi modului în care se impune această mişcare a noastră necesară şi atât de indispensabilă, chiar cu umbrele şi greşelile ei, chiar unele lucruri dintre acestea se imprimă adânc în subteranele sufletului şi vieţuim astfel ceva privitor la felul cum ar trebui să fie mişcarea noastră – şi cum abia astăzi poate să fie de la sine înţeles –, ceva ce probabil nu poate fi exprimat în cuvinte şi pe care, acela ce îl simte profuud, mai degrabă nu îl exprimă. Căci această responsabilitate apasă câteodată asupra sufletului şi, astfel resimţită, ea apare mai întâi într-o lumină cu totul deplorabilă astăzi, când ocultismele apar de peste tot şi când există atât de puţin din acest sentiment de responsabilitate. Căci dacă într-adevăr, de dragul binelui evoluţiei omenirii, am dori să privim pe de o parte înflorirea înţelepciunilor teosofice ca lucrul cel mai frumos şi mai măreţ ce poate avea loc în prezent sau în viitorul apropiat, pe de altă parte am putea la fel de bine saluta ca pe cel mai minunat, cel mai frumos, adesea cel mai mulţumitor lucru, dacă am vedea cum curenţii sentimentului de responsabilitate se trezesc în fiecare suflet individual stăpânit de ştiinţa noastră spirituală. Şi ar trebui să preţuim mai mult această apariţie a sentimentului de responsabilitate... Cineva care presimte acest sentiment de responsabilitate îl va putea purta oarecum mai uşor dacă va percepe mai divers un astfel de ecou în sentimentul de responsabilitate. Dar există aici multe lucruri, iubiţii mei prieteni, cărora ar trebui să le fie consacrate speranţele şi aşteptările noastre de viitor, faţă de care ar trebui să trăim în credinţa şi încrederea că ceea ce este just şi adevărat va cuprinde sufletul omenesc prin propria valoare şi că într-adevăr se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple“.

Aici sunt arătate în special erorile de ştiinţă a spiritului care pot face greutăţi şi mai mari decât acelea de a rămâne la starea prezentă.

TABLOUL DOI

În tabloul doi al dramei vedem cum Johannes, o dată cu abandonarea sentimentului de responsabilitate, ajunge într-o stare care ar putea fi caracterizată drept somn spiritual. El se află într-un peisaj muntos, nu departe de locul de muncă pe care i-l destinase Hilarius. În savurarea revelaţiilor naturii, conştienţa responsabilităţii proprii dispare. El cade iar în starea pe care o biruise cândva, cea a sentimentului de dependenţă totală faţă de Maria, şi resimte satisfacţie la ideea că ea îi impulsionează creaţia artistică şi îi îndrumă gândirea. În timp ce îşi imaginează că Maria îi este prezentă în gândire, ea îi apare viziunii lui spirituale ca un gând şi ia expresia fiinţei sale adevărate, care este altlfel decât ar vrea să o privească el, cu dorinţele sale subiective. Această imagine a Mariei îl trezeşte din viaţa lui interioară îmbătată de sentimente. Apoi această imagine dispare viziunii sale. El se gândeşte iar la Maria cu sentimentele pe care i le împărtăşise odinioară. Remarcă astfel că el însuşi s-a schimbat de atunci. Este cuprins de un dor după fiinţa sa de odinioară. Maria îi apare iar viziunii sale şi îi spune:

„Maria, aşa cum vrei tu să o vezi,
Nu e în lumile unde străluceşte adevărul.
În imperiul iluziei ţese spiritul lui Johannes,
Înşelat de-o amăgire sufletească; liberează-te
De puterile dorinţei care te seduc“.

Ea îl face să remarce că dorinţele lui provoacă în ea o furtună sufletească, răpindu-i liniştea, că această furtună este provocată de o fiinţă pe care el a învins-o demult, care însă acum, ca iluzie, străbate spaţiile spirituale.

Johannes recunoaşte acum clar că în acest chip se revelează adevărata fiinţă a Mariei, care se adresează fiinţei lui adevărate. Pricepe clar că el însuşi s-a ridicat deja la o altă existenţă decât cea pe care tocmai i-a zugrăvit-o fantasmagoria visului fiindcă el şi-a lăsat sufletul să dormiteze leneş într-o linişte confortabilă. Dar remarcă în acelaşi timp şi că are această tendinţă. În timp ce îşi doreşte să fie ca în trecut, viziunii sale spirituale îi apare Maria şi Benedictus. Amândoi se adresează Sinei sale superioare. (S-ar putea spune şi că propria sa Sine superioară se manifestă prin aceste două făpturi.) Chipul lui Benedictus îi aminteşte că omul superior care s-a născut ca putere originară a fiinţei sale, şi care îl umple spiritual, ar trebui să rămână unit cu el şi să pretindă să creeze omenesc în voinţa sa forţele fiinţei superioare, adică să le îndrepte spre activitatea pământească. Asta ar fi necesar pentru ca el să poată deveni ceea ce recunoaşte a fi ţelul viitorului îndepărtat al propriei fiinţe. El se va cuceri pe sine dacă plin de curaj se va lăsa luat în stăpânire tot mai mult de fiinţa sa superioară. Chipul Mariei, care apare viziunii lui spirituale, îl face pe Johannes să devină conştient că forţa legământului ei solemn şi sacru trebuie să îi păstreze ceea ce el a câştigat. Este vorba de legământul de a ţine iubirea de sine departe de orice cunoaştere şi de a jertfi zeilor fructele cunoaşterii. Prin această hotărâre de jertfă, Sinea superioară se apără „în recile-ntinderi de gheaţă, unde spiritele trebuie să-şi creeze lumina când întunericul paralizează forţele de viaţă“, şi în temeliile lumilor, „unde sufletele trebuie să cucerească simţământul divinului prin victorii care smulg existenţa din neant“. Dar el nu trebuie să afle fiinţa adevărată a Mariei în împărăţia umbrelor,

„Unde viaţa sufletească stinsă
Obţine prin vicleşug existenţă iluzorie,
Iar jocul visării învăluie spiritul
Pentru că el vrea, savurându-se, să uite de sine,
Iar seriozitatea poate să-i pară incomodă“.

Cu toate că Johannes a învăţat, prin viziunea spirituală care îi revelează acest lucru, să distingă iluzia şi adevărul în viaţa propriului său suflet, el vrea totusi să se dăruie iluziei, fiindcă i se pare frumoasă şi se simte bine în ea.

Această vieţuire lăuntrică a lui Johannes este resimţită simultan în viziune spirituală şi de Capesius, care s-a apropiat între timp. El atribuie o deosebită semnificaţie acestei împreună-vieţuiri, fiindcă a aflat de la Benedictus că ceva asemănător ar fi posibil, pentru scurt timp, atunci când cineva primeşte din partea destinului harul de a trece pe o treaptă superioară a căii spirituale; acum el raportează acest lucru la sine. Printr-o scurtă discuţie cu Johannes, se convinge că a văzut corect. Apoi intră Maria, crezând că îl întâlneşte aici pe Johannes, fiindcă ea a presimţit că el are nevoie de ajutorul ei spiritual. Mai întâi îl întâlneşte pe Capesius, despre care credea că s-a dăruit deja frumosului ţel al acţiunii lui Hilarius. Capesius însă încearcă să îi explice că acest ţel îl deranjează acum. Ea rămâne uimită; simţise ce fericit fusese el sperând în împlinirea ţelului acestei acţiuni. Dar el şi-a schimbat părerile, fiindcă acum crede că orice activitate pământească ar trebui să-i răpească forţele de clarvedere nou trezite, pe care tocmai le-a constatat percepând ce a trăit în sufletul lui Johannes. El priveşte această experienţă ca pe un semn al destinului care trebuie să justifice schimbarea atitudinii sale. Maria caracterizează atitudinea corectă faţă de semnele de destin prin următoarele cuvinte:

„Cine-a putut păşi pe drumul spiritului
Trăieşte multe astfel de semne de destin.
Le va urma pe căile sale sufleteşti,
Dar s-ar putea să nu fie corect tălmăcite
Dacă tulbură adevăratele îndatoriri pământeşti“.

Capesius cade într-o scurtă meditare, timp în care viziunii spirituale a Mariei îi apare Lucifer şi îi revelă că influenţa lui îl îndepărtează pe Capesius de la „operele voastre pământeşti încălzite cu iubire“. Maria încearcă din nou să-l recâştige pe Capesius pentru lucrarea proiectată, spunându-i că de la el nu se aşteaptă o operă exterioară, ca de la Johannes, ci să promoveze ştiinţa spiritului, astfel că el nu-şi va părăsi genul de activitate pe care l-a avut până acum. Capesius însă îi răspunde că forţa spiritului se pierde mai mult prin cuvinte decât prin opere exterioare, fiindcă cele văzute spiritual pot fi exprimate în cuvinte numai dacă le-ai înţeles. Dar conceptele sunt potrivnice forţelor de clarvedere. El crede că sufletul lui Johannes i s-a putut deschide contemplării sale spirituale numai pentru că niciodată nu l-a înţeles în întregime. În ideea că această opinie ar trebui să fie adevărată dacă viziunea sa spirituală s-ar dovedi corectă, el îl întreabă pe Johannes direct dacă, cu câteva clipe mai înainte, nu a retrăit în el vechi dorinţe ca şi când acestea ar fi fost sinea sa actuală. Johannes răspunde:

„Oare rătăcirea spiritului meu se poate crea,
Real, ca vieţuire-ntr-un suflet străin?
Iar viziunea ei îi întăreste lui iluzia
Că ar putea găsi drumul în devenirea lumilor?“

Johannes cade iar în meditare, iar Maria află prin viziune spirituală că Lucifer a găsit intrarea şi în sufletul lui Johannes.

În răspunsul lui Johannes, Capesius vede confirmarea a ceea ce a contemplat el spiritual şi crede că în felul acesta ar fi justă şi concepţia sa privitoare la atitudinea corectă a cercetătorului spiritual. Deşi se află într-o eroare, el susţine această eroare cu siguranţa cunoaşterii bazată pe viziunea spirituală. Aceasta se exprimă în cuvintele sale:

„Se risipeşte îndoiala.... am văzut corect;
Johannes a vieţuit ce eu am putut vedea.
E clar deci că şi lumea lui mi s-a arătat
Doar fiindcă-a mea nicicând n-a vrut
Să se apropie de-a sa înţelegând.
Drumul spiritului cere singurătate;
Pot lucra-mpreună doar oamenii
Care se înţeleg reciproc,
Departe de fiinţele umane poate sufletul s-atingă
Vastul cerc de existenţă a lumilor luminii“.

Capesius vrea să urmeze exemplul lui Felix Balde care, „în mândră singurătate“, caută lumina spiritului. El nu vrea să îşi încarce forţa sa de clarvedere cu povara activităţii pământeşti şi, prin aceasta, refuză să ajute lucrarea pe care o proiectează Hilarius. Şi aici, o eroare de ştiinţă a spiritului se opune, ca şi în cazul şefului de birou, operei de iubire.

Cu apariţia acestei erori de ştiinţă a spiritului, Sinea superioară a omului se cufundă în somnul spiritului. După cuvintele lui Capesius, Maria spune:

„Aşa-i cu omul, când Sinea lui mai bună
Se-afundă-n somn spiritual iar puterile dorinţei
Îi hrănesc fiinţa până ce iarăşi trezirea
Limpezeşte cu lumină natura spirituală adevărată.
Aşa e somnul pe care-l dorm toţi oamenii
'Nainte ca forţele clarvederii să îi fi trezit.
Ei nu ştiu nimic despre acest somn treaz;
Par treji – fiindcă dorm mereu.
Clarvăzătorul doarme când, din existenţa sa adevărată
Pătrunde în această veghe“.

În conferinţa a opta din ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner spune despre acest moment al dramei: „Cel care vieţuieşte clarvăzător în lumile spirituale ştie că ceea ce a spus Maria în Trezirea sufletelor este adevărat, că de fapt conştienţa senzorială obişnuită, pe care o are omul în planul fizic, raportată la trăirea şi la sentimentul din lumile superioare, este un fel de somn iar intrarea în lumile superioare este o trezire. Deci este cu totul corect şi adevărat că în lumea fizică oamenii dorm cu privire la vieţuirile lumilor superioare, dar ei nu simt acest lucru pentru că dorm mereu. Dacă deci ceea ce trăieşte în lumile spirituale sufletul clarvăzător, când păşeşte Pragul lumii spirituale, este o trezire în sentimentul de sine învigorat, pe de altă parte, trezirea Sinei în lumea fizică este conţinută în iubire, în acea iubire pe care am caracterizat-o într-una din primele conferinţe, unde a trebuit să spun: Iubirea pentru însuşirile şi calităţile celui iubit este iubirea apărată de influenţele luciferice şi ahrimanice, este iubirea care, în lumea fizic-senzorială, poate rămâne cu adevărat sub influenţa puterilor progesiste, bune, ale existenţei. Cum stau lucrurile cu această iubire se arată în special în experienţele conştienţei clarvăzătoare. Ceea ce se dezvoltă ca egoism în lumea fizică, şi de care iei cunoştinţă cu mare neplăcere, se arată atunci câd este dus în lumile spirituale“.

Omul nu poate pătrunde cu adevărat treaz în lumea spirituală decât dacă a dezvoltat în activitatea pământească forţa iubirii spirituale. Ea este prezentă în gândirea pură a cunoaşterii obiective dezinteresate, în fantezia morală a imaginilor altruiste ale planului şi în activitatea corespunzătoare. O izolare de lumea exterioară, aşa cum Capesius încearcă să facă, dă naştere la somnul spiritului.

Maria recunoaşte că acum Capesius este sustras de la ţelurile pământeşti nu printr-o voie trecătoare, ci prin puterea destinului. Arătându-i acest lucru lui Johannes, ea încearcă să-l impulsioneze spre o activitate mai vastă. Dar Johannes crede că sufletul său, ca şi cel al lui Capesius, are nevoie de somnul spiritual. Maria îi vorbeşte atunci cu cuvinte care, ca nişte strigăte de trezire, pătrund în Sinea sa adevărată şi apelează la capacităţile sale de cunoaştere superioară. După chemarea: „Forţele spiritului vin – cheamă-le! –“ urmează cuvintele:

„Îndreaptă-ţi privirea 'n temelia lumii spiritului
Şi-aşteaptă până ce forţe din adâncuri
Simt ce s-animă-n propria ta Sine,
În afinitate cu fiinţa lor.
Ele fac s-apară magic în faţa ochilor tăi
Ceea ce le face să fie o unitate cu tine“.

Prin aceasta se adresează capacităţii de imaginaţie. Maria spune mai departe:

„Alungă-ţi discursul supărător al minţii;
Atunci spiritul vorbeşte-n tine cu fiinţele spirituale;
Ascultă această discuţie a spiritelor“.

Aceasta prevesteşte capacitatea inspiraţiei. Intuiţiei îi corespund cuvintele:

„Ea te duce-n sferele luminii
Şi te uneşte cu entitatea spiritului“.

Cuvintele următoare arată că, prin trezirea acestor capacităţi, amintirea se transformă în viziune spirituală:

„Ce îţi mijeşte din timpuri trecute ţi-apare clar
În lumina cosmică şi nu te constrânge,
Fiindcă poţi să dirijezi asta.
Compară aceasta cu fiinţa elementelor,
Cu umbrele şi spectrele de tot felul,
Compară chiar cu felurimea demonilor
Şi află astfel cât valorează-n adevăr“.

Rudolf Steiner descrie transformarea forţei memoriei în viziune spirituală ca percepere a fiinţelor elementare, în ciclul Fiinţa interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, prin aceste cuvinte: „Această forţă de memorie transformată oarecum în spiritual se trezeşte în noi ca o primă forţă sufletesc spirituală... şi în timp ce această forţă a sufletului creşte, vedem că în spatele gândurilor, care atunci când eram în planul fizic erau doar imagini-umbră, se ascunde ceva viu, ceva ce este viaţă şi ţesere în lumea gândurilor. Ne dăm seama că ceea ce avem în corpul fizic drept tabloul gândurilor noastre este de fapt un tablou de umbre, că el este în realitate o sumă, o desfăşurare de fiinţe elementare. Vedem cum amintirile noastre parcă se sting încetul cu încetul şi în locul lor vedem crescând din Cosmosul general de înţelepciune un întreg şir de fiinţe elementare... Dacă ne aflăm în afara corpului fizic, atunci această întreagă comoară a memoriei o vedem ca pe un prezent viu, este acolo. Fiecare gând trăieşte ca o fiinţă vie. Acum putem şti: în viaţa ta pământească, tu ai gândit, ţi-au apărut aceste gânduri; dar în timp ce trăiai în iluzia că ţi-ai format gânduri, tu ai creat pure fiinţe elementare. Aceasta este noutatea pe care ai creat-o în întreg Cosmosul. Aici este ceva care s-a născut în spirit din tine. Acum în faţa ta se arată ce au fost gândurile tale în realitate. Şi înveţi să cunoşti mai întâi, printr-o privire directă, ce sunt fiinţele elementare, fiindcă la început înveţi să cunoşti fiinţele elementare pe care le-ai creat tu însuţi. Aceasta este impresia importantă a primei perioade de după moarte, pe care o avem ca tablou-amintire; dar acesta începe să trăiască, se transformă în fiinţe elementare pure. Acum el îşi arată adevărata faţă iar dispariţia sa constă în faptul că devine cu totul altceva... Şi din propriile noastre fiinţe elementare, de care eram deja înconjuraţi în timpul vieţii şi pe care le contemplăm la moarte, cunoaştem mai cu seamă natura lumii elementare şi astfel ne pregătim să înţelegem într-o contemplare gradată şi acele fiinţe elementare ale lumii exterioare pe care nu le-am creat noi, ci există fără noi în Cosmosul spiritual“.

De la această cunoaştere profundă a lumii exterioare, evoluţia trece la o cunoaştere de sine fiinţială. Acest lucru se exprimă în continuare în dramă prin cuvintele Mariei:

„Dar scrutează-te-n împărăţia spiritelor
Ce leagă obârşie de obârşie,
Care îşi ştiu aproape forţele-germen ale lumilor
Şi dau direcţia gândurilor-ţel ale sferelor.
O astfel de viziune cosmică te va-ntări încât
În valurile spiritului vei putea
Să-ţi unifici fiinţial existenţa în miezul sufletului“.

Cuvinele Mariei au ca efect faptul că Johannes se hotărăşte brusc, şi spune: „Vreau să ascult asta... Vreau să mă înfrunt“.


El îşi înfruntă Sinea sa inferioară, care voia să-l împingă spre somnul spiritual, şi ajunge astfel să resimtă cu adevărat ceea ce Maria a stimulat în el prin cuvintele ei. Privirii lui spirituale îi apar mai întâi fiinţele elementare.

Privitor la vieţuirea spiritelor elementare, corelat cu calea iniţierii, Rudolf Steiner a spus în conferinţa a II-a din ciclul Orientul în lumina Occidentului: „Şi după ce omul a trecut prin întâlnirea sa cu Păzitorul Pragului, el se poate ridica la vieţuirea entităţilor din aşa-numitele elemente, din elementul apei, al aerului, al focului, al pământului. Aceste patru feluri de spirite care trăiesc în elemente există, iar omul care a ajuns la această treaptă pe care am descris-o este în contact cu entităţile spirituale ale elementelor“. În acelaşi context, Rudolf Steiner arată cum omul avansează de la vieţuirea Spiritelor elementale la aceea a entităţilor spirituale mai înalte: „Anumite entităţi spiritual-divine trăiesc deci în ceea ce noi întâlnim ca materie solidă sau pământ (numit astfel în sensul spiritual-ştiinţific), ca materie lichidă sau apă (în sensul spiritual-ştiinţific), ca materie expansibilă sau aer, şi ca materie caldă, fierbinte sau foc. Dar nu acestea sunt cele mai înalte entităţi spirituale; după ce am trecut prin vieţuirea lumii elementelor, urcăm la acele entiţăii care sunt entităţile creatoare ale spiritelor ce trăiesc în elemente... Iar în spatele a ceea ce este fizic se află, ca forţe creatoare, fecundatoare, acele forţe care, în cea mai mare parte, vin de la Soare. Soarele face să ţâşnească din Pământ întreaga viaţă de încolţire, de creştere. Soarele deci trimite spre Pământ, în primul rând în mod fizic, acele forţe care ne dau posibilitatea ca, pe Pământ, să vedem cu simţuri fizice ceea ce trăieşte în foc, în aer, în apă şi în pământ.

Fiinţele spirituale creatoare despre care este vorba aici apar în dramă sub chipul Philiei, al lui Astrid şi al Lunii. O dată cu aceste trei „Entităţi spirituale care mijlocesc legătura forţelor sufletului uman cu Cosmosul“, Johannes vieţuieşte o a patra entitate, pe care Rudolf Steiner o numeşte „Cealaltă Philia“. În a doua dramă, el spune despre ea că ar frâna legătura forţelor sufleteşti cu Cosmosul. În drama a patra, ea devine „purtătoarea elementului iubirii în lume, căreia îi aparţine personalitatea spirituală“. Aici, ea îi conştientizează lui Johannes anumite piedici în dezvoltarea sa, spunând:

„Şi visarea ce se trezeşte
Dezvăluie sufletelor
Urzirea vrăjită
A propriei fiinţe“.

În timp ce Johannes meditează asupra acestor cuvinte, îi apare, în formă de gânduri, Spiritul tinereţii sale. Rudolf Steiner spune despre acest spirit, în ciclul Tainele Pragului, următoarele: „Există într-adevăr un fel de sciziune a omului. Trăieşti ceva ca un fel de nouă naştere şi priveşti spre tinereţe ca spre o entitate străină; în această tinereţe sunt foarte multe lucruri despre care trebuie să spui: Nu pot fi achitate în această întrupare; multă karmă stă îngropată aici, pe care va trebui s-o achiţi cândva mai târziu sau faţă de care trebuie să te strădui încă de pe acum s-o lichidezi. Astfel de karmă neachitată este din belşug în sufletul lui Johannes. O astfel de karmă nestinsă, precum cea pe care o are când îşi priveşte tinereţea ca pe o altă entitate, este ceva ce se vieţuieşte interior. Lucifer are acces la astfel de vieţuire. El o poate izola. El poate să ia o parte substanţială a corpului eteric şi să o însufleţească oarecum cu karma necompensată. Apoi aceasta devine, sub influenţa lui Lucifer, o fiinţă-umbră, o asfel de fiinţă-umbră cum este înfăţişat Spiritul lui Johannes Thomasius tânăr. O astfel de fiinţă-umbră este o fiinţă adevărată; ea este aici separată de Johannes Thomasius, doar că ea se comportă îngrozitor, deoarece se opune ordinii generale cosmice.

Ceea ce se află acolo, afară, ca fiinţă-umbră ar trebui să fie în interiorul lui Johannes. Prin aceasta se provoacă ceva ce este resimţit ca un destin tragic al acestei fiinţe-umbră, care trăieşte afară, în lumea spirituală şi elementară, ca o parte a corpului eteric. Aceasta este deci karma necompensată a lui Johmnes Thomasius, individualizată ca fiinţă-umbră prin Lucifer. Cel care trece printr-o asemenea experienţă – şi este importantă şi semnificativă – o resimte în aşa fel încât ştie că, fiindcă are karma necompensată, s-a încărcat cu un fel de datorie cosmică, a creat o fiinţă care propriu-zis n-ar trebui să existe în afară, ci în cineva. Acest lucru este adus în conştienţa lui Johannes, în Trezirea sufletelor, prin Cealaltă Philia – şi anume faptul că el a creat un astfel de copil al sufletului, care are în afară, sub un anumit raport, o existenţă nelegitimă.

Atunci când vrei să te înalţi cu vieţuirea în lumile spiritului, o particularitate a acestei vieţi mai înalte este faptul că acolo îţi întâlneşti propria entitate dar şi că această proprie entitate, în obiectivitatea spirituală, îţi poate apărea multiplicată. La Johannes Thomasius avem de-a face cu această multiplicare. O parte a fiinţei sale i se arată ca Dublu, iar acum o altă parte a fiinţei sale – căci karma ţine pe deplin de fiinţa omului – ca Spiritul lui Johumes Thomasius tânăr“.

În dramă, spiritul lui Johannes tânăr apare însoţit de Lucifer şi Theodora. Prin ele, Lucifer ar vrea să înhaţe ceea ce Johannes lasă neprotejat în zborul său spiritual în adâncurile sufletului. Dar Theodora spune:

„Tu, copil al spiritului, trăieşti tinereţea lui Johannes
În întunecate-mpărăţii de umbră. Iubitor
Se-apleacă spre tine, din sfere pline de lumină,
Sufletul care-l apără pe Johannes.
El vrea să te libereze din cercuri de vrajă
Dacă tu vrei să iei din simţirea lui
Ceea ce-ţi conferă o existenţă în beatitudine“.

Prin aceasta se indică transformarea iubirii egoiste luciferice în iubirea dezinteresată, care dă viaţă adevăratului Eu. În Basmul lui Goethe vedem o imagine a acestei transformări atunci când Frumoasa floare de crin atinge cu mâna stângă Şarpele verde iar cu cea dreaptă cadavrul tânărului. Şarpele verde îşi sacrifică astfel forţa sa de viaţă pentru a da viaţă tânărului. Corpul Şarpelui verde se descompune apoi în pietre preţioase, care vor fi aruncate în fluviu. În dramă, Theodora spune că ea vrea să lege Spiritul tinereţii lui Johannes cu elementele.

Prin evoluţia omului spre libertate, raportul său cu fiinţele care acţionează în elemente se transformă. Acest lucru este şi el în legătură cu transformarea Spiritului tinereţii sale. Într-o conferinţă din 20 ianuarie 1923, tipărită în foaia de „Ştiri“, anul 9, Rudolf Steiner descrie transformarea raportului cu spiritele elementelor. El spune acolo: „În epocile trecute, omul nu era înconjurat numai de plante, pietre şi animale, ci şi de spiritele elementale care trăiesc în pământ, apă, aer, foc etc. Pierzându-se pe sine, omul a pierdut şi această vieţuire a spiritelor naturii... Şi dacă astăzi, cu ajutorul ştiinţei iniţiatice, este căutat drumul spre aceste entităţi, se va dobândi un sentiment cu totul aparte faţă de aceste fiinţe, o senzatie cu totul aparte. Îţi vei spune: Aceste entităţi au vorbit odinioară oamenilor prin intermediul interiorului omenesc, prin fiecare părticică a acestui interior omenesc. Dar, într-un anumit sens, ele nu puteau ieşi din pielea omenească. Ele locuiau pământul, însă îl locuiau în om. Ele erau înlăuntrul omului şi îi vorbeau, dându-i cunoştinţele lor. Omul putea şti despre existenţa pământească doar când ele aflau ce era de aflat, să zicem aşa, despre existenţa pământească în interiorul pielii omului, Deci, o dată cu evoluţia omenirii spre libertate şi independentă, aceste entităţi elementare şi-au pierdut locuinţa lor pe pământ în om. În trecut, ele au trăit cu omul, acum însă nu mai locuiesc cu omul, dar sunt în sfera pământească. Trebuie oarecum să ne spunem: În trecut, ele au fost educatorii noştri; acum au îmbătrânit. Trebuie să le dăm acum ceea ce ne-au dat ele în trecut. Dar în faza actuală de evoluţie nu o putem face decât dacă ne vom apropia de natură cu spiritul, dacă nu vom căuta în fiinţa naturii ceea ce caută astăzi inteligenţa abstractă, ci, dimpotrivă, dacă în fiinţele naturii vom căuta imaginativul, acel lucru care nu se adresează numai judecăţii moarte ci vieţii depline, sentimentului. Dacă vom cerceta aceasta pe cale spirituală, adică în spiritul concepţiei antroposofice despre lume, aceste entităţi se vor apropia din nou... Prin aceasta vreau să spun doar că există fiinţe care aşteaptă astăzi să ne unim cu ele – aşa cum ne unim cu alţi oameni printr-un sentiment de cunoaştere adevărată – pentru ca aceste entităţi să poată lua parte la ceea ce noi învăţăm, să poată cunoaşte lucrurile, să se folosească de lucruri“.

O astfel de explicaţie ne poate ajuta să înţelegem ce semnificaţie are faptul că spiritul tinereţii unui om, eliberat de influenţa luciferică, se uneşte cu fiinţele elementare. El este eliberat, prin sacrificarea forţelor de dorinţă luciferice unite cu karma, pentru a da viaţă forţei altruiste a Eului, ca forţă spirituală a iubirii. Acest lucru duce la o cunoastere obiectivă dezinteresată a karmei. Dacă această cunoaştere se uneşte cu cunoaşterea obiectivă dezinteresată a arierplanurilor spirituale ale naturii, spiritul eliberat al tinereţii unui om intră în raportul just cu fiinţele elementare, iar în lume apare o punte între spiritualul din om şi spiritualul din Cosmos, corespunzător podului din Basmul lui Goethe, ai cărui stâlpi de susţinere sunt plăsmuiţi din resturile corpului sacrificat al Şarpelui verde. Acest lucru face posibilă o frumuseţe şi o contemplare spirituală liberă de influenţa luciferică, aşa cum spun cuvintele Theodorei:

„Vreau ca din simţirea nobilă să germineze frumuseţe
Şi să se maturizeze la actul de jertfă“.

Şi:

„Eu voi trezi privirea plină de spirit
Care se ştie liberă chiar si de Lucifer“.

După aceste cuvinte, Lucifer, Theodora şi Spiritul tinereţii lui Johannes dispar. Urmează un dialog între Cealaltă Philia şi Johannes în legătură cu importanţa Spiritului tinereţii sale. Cealaltă Philia încheie prin cuvintele:

„Johannes, trezirea ta rămâne o iluzie
Cât timp nu vei elibera însăşi umbra
Căreia vina ta îi dă viaţă magică“.

Johannes se hotărăşte să urmeze sfatul Celeilalte Philii.