|
(Tablourile III, IV)
Piedicile care au fost anunţate în primul tablou în
legătură cu lucrarea proiectată de Hilarius Gottgetreu apar clar
în tabloul trei. Este vorba mai întâi de erori de
ştiinţa a spiritului. Dar acestea sunt mai greu de învins
decât opoziţiile exterioare.
Încă de la început apar, alături de Hilarius, alte trei
personaje, pe care le-am cunoscut – ca şi pe Gottgetreu – în
drama precedentă, în care ei erau reprezentanţii unei Alianţe
mistice care îşi asumase misiunea de a păstra o viaţă spirituală
tradiţională. Am văzut acolo cum această Alianţă a intrat în
contact cu viaţa spirituală actuală vie, cultivată de Benedictus şi
discipolii săi. Pe baza acestei legături, Hilarius a făurit planul de a
deschide acestor noi impulsuri ale spiritului un câmp de acţiune
în viaţa socială. Se pare însă că aceste patru
personalităţi nu cad de acord asupra reuşitei planului.
Bellicosus îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu
atitudinea de refuz a şefului de birou faţă de acest plan. Romanus,
dimpotrivă, susţine ideea că aceste obiecţii corespund atât
exigenţelor exterioare ale vieţii cât şi părerii adevărate a
miştilor. Bellicosus consideră drept o înţeleaptă conjunctură
oferită de destin faptul că Benedictus şi discipolii lui au unit
actuala viaţă spirituală cu viaţa spirituală tradiţională, reprezentată
de Alianţa mistică; împlinirea impulsurilor spirituale actuale
vii, determinate prin acest fapt, îi apare ca fiind o
poruncă-datorie spirituală. Romanus judecă altfel situaţia; el nu
consideră nici pe discipolii lui Benedictus şi nici pe Hilarius destul
de pregătiţi pentru a împlini această sarcină care cere o stare
de trezie mult mai mare decât cea necesară cultivării vieţii
spirituale în interiorul Templului. Cu toate că în ce
priveşte trecutul şi prezentul acestei afirmaţii nu avem nimic de spus,
trebuie avut în vedere că într-o indicare corectă a
semnelor de destin nu trebuie să luăm situaţia prezentă ca definitivă.
În tabloul precedent am văzut că în Johannes începuse
o transformare importantă şi că, în curând, în ce-l
priveşte, aprecierea lui Romanus poate să nu mai fie valabilă pentru
el. Bellicosus are o altă părere decât Romanus, în ce
priveşte curentul destinului. Părerea acestuia nu-l împiedică să
presupună că modul în care au fost conduşi spre ei discipolii lui
Benedictus arată că ar fi necesar să fie urmată calea care se revelează
viziunii spirituale a acestora.
Modul în care Torquatus explică semnele aparte ale destinului
duce la un raţionament cu totul eronat. El a aflat cum Capesius s-a
despărţit de Benedictus şi de cercul discipolilor acestuia; pe baza
acestui fapt, el formulează consecinţe care ar putea ajunge foarte
departe şi ar zdruncina noile impulsuri ale spiritului, dacă ar fi
confirmate prin fapte. În timp ce el vorbeşte, în apropiere
se strecoară Ahriman. Faptul semnifică ceea ce exprimă Rudolf Steiner
în ciclul Tainele
Pragului prin următoarele cuvinte: „Observaţi în
diferitele aspecte ale dramelor-misterii cum figura aparte a lui
Ahriman tocmai în Trezirea
sufletelor se furişează la început discret, trecând,
să spunem aşa, printre personaje, cum apoi importanţa lui creşte tot
mai mult către finalul dramei Trezirea
sufletelor“ (Conferinţa I).
Bellicosus încearcă să înţeleagă atitudinea lui Capesius
în sensul destinului. Anumite evenimente trezesc în
sufletul lui o intuire a legăturilor de destin. Cu privire la Capesius,
el are încă de la prima întâlnire presentimentul că
destinul l-a aşezat aproape şi în acelaşi timp departe de Alianţa
miştilor. Romatms îl înţelege foarte bine; el însuşi,
prin presentimente asemănătoare, a ajuns la certitudinea că nu era
legat de nici unul dintre prietenii mişti aşa cum era legat de Strader.
Referindu-se la presimţire ca o moştenire a evoluţiei anterioare, cum
sunt şi viziunea şi „al doilea văz“, Rudolf Steiner spune, în
conferinţa din 24 august 1924 (Cunoaşterea iniţiatică):
„În timp
ce viziunea apare atunci când ai transportat în starea de
veghe din timpul zilei vieţuirile pe care le-ai avut în timpul
somnului, când treci inconştient pragul încoace cu aceste
vieţuiri din timpul somnului, presimţirea ia naştere când eşti
într-un somn foarte vag, neobservat, încât crezi că
eşti treaz şi, ignorând de asemeni pe Păzitorul Pragului,
transporti dincolo ceea ce porţi în vieţuirea obişnuită de zi...
Şi acum vedeţi cum omul, cu aceste însuşiri moştenite pe care le
poate vieţui, şi care parvin din vechea evoluţie, aici stă cu viziunea,
dincolo stă cu presimţirea. Dar el se poate afla şi la Prag, şi să nu-l
observe pe Păzitorul Pragului. Când te afli aici, la Prag,
resimţind încă oarecum ceea ce vine din lumea fizică şi din cea
spirituală, trăieşti în ceea ce este foarte răspândit
în alte locuri de pe Pământ şi s-ar putea numi
deuteroscopie sau a doua vedere. Aşa ceva se trăieşte la Prag,
într-o stare de semiconştienţă. Aşa că putem spune: Aceste vechi
însuşiri moştenite apar în om atunci când el se află
într-o stare de conştienţă diminuată; ele apar fie ca viziune
dincoace de Prag, fie ca presentiment, ca presimţire, dincolo de Prag,
iar la Prag apar ca a doua vedere“.
Ca şi alte ecouri ale unei evoluţii anterioare, şi presimţirea poate
fi transformată în treapta pregătitore a unei viitoare evoluţii,
în care conştienţa şi forţa Sinei superioare se dezvoltă tot mai
mult. Romanus lasă să îi apară direcţia prin ce presimte
gândirea sa de cercetător. Dar înainte de a se
întoarce spre faptă, stinge în el presimţirea
întărită de gândirea sa. În domeniul spiritului, el
se simte strâns legat de discipolii lui Benedictus. Dacă totuşi,
pornind din cercurile intime ale miştilor, caută o cale înapoi
spre viaţa pământească, s-ar încumeta s-o facă numai
alături de Strader.
Torquatus găseşte că lui Strader îi lipseşte cu totul justa
dispoziţie sufletească pentru mistică şi, datorită acestui lucru, ar fi
departe de vieţuirea interioară a spiritului. Romanus este de acord că
Strader n-a înaintat încă suficient pe drumul spiritual al
prietenilor săi. El ştie însă şi că Strader a putut astfel să se
menţină liber faţă de duşmanii sufleteşti, atât de periculoşi
pentru mulţi mişti, când îi însoţesc în lumea
senzorială.
Bellicosus crede că poziţia lui Romanus faţă de Strader arată că nu
există nici un motiv care să-l împiedice să ia parte la lucrarea
proiectată şi să obţină şi acordul şefului de birou în acest
sens. El solicită încă o dată acest acord. Apoi Romanus i se
adresează direct lui Hilarius, spunându-i că este gata să ajute
proiectul şi să-l sprijine cu bunurile sale, dacă acest plan va fi
condus numai de Strader, fără ajutorul celorlalţi discipoli ai lui
Benedictus. Hilarius crede că este exclus ca Strader să se despartă de
discipolii lui Benedictus. El este convins că aceştia stau aproape de
Strader cum el îşi este sieşi. Romanus răspunde:
„Admit, omeneşte ei pot să-i fie
alături, dar
A se iluziona că le este unit şi spiritual,
Asta o poate admite doar acea parte a sufletului
Care încă-i adâncită-n somnul
spiritului.
Cred însă că-n curând vom vedea
Că acea parte se poate maturiza şi-n viaţa trează“.
Întrezărim aici presentimentul izolării lui Strader, ca şi
presentimentul trezirii sale la o conştienţa superioară. După aceste
cuvinte, Bellicosus, Romanus, Torquatus şi Hilarius se
îndepărtează.
În acelaşi decor apar acum Capesius, Strader, Felix Balde şi
doamna Balde. Capesius explică poziţia pe care a luat-o, cu următoarele
cuvinte:
„De-aş vrea să mă-ncarc cu o muncă
exterioară
Ca să aduc spiritul la viaţă în sfera senzorială,
Ar trebui să mă-ncumet să cupriud
Temelia existenţei în lumi a căror fiinţă
N-a prins încă realitate în mine“.
Strader nu poate pune acest lucru în concordanţă cu concepţia
despre ţelul corect al năzuinţei sale. Dimpotrivă, Felix Balde percepe
în aceste cuvinte dispoziţia misticii anterioare, aşa cum o caută
el însuşi. El şi Capesius se înţeleg acum perfect. Strader
le înţelege bine cuvintele; dar sensul pe care ei îl dau
cuvintelor lor îi rămâne străin.
Privitor la acest pasaj, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„O, dacă o mare parte dintre prietenii noştri s-ar putea transpune
în dispoziţia de aşteptare, de aşteptare a ceva ce trebuie să
vină, care probabil, în teorii şi explicaţii, cuprinde doar
prevestirea aparent clară, însă încă neînţeleasă,
atunci în aceste suflete şi-ar face loc ceva ce este
înfăţişat, în tabloul trei din Trezirea sufletelor, în
cuvintele lui Strader. Este vorba de locul unde Strader se află
între Felix Balde şi Capesius; locul unde el stă în aşa fel
între ei încât îi sunt cunoscute, cuvânt
cu cuvânt, toate cele spuse de aceştia, dar acum, deşi el şi
le-ar putea repeta, nu le poate găsi sensul“.
„Capesius şi tata Felix, amândoi...
Ascund un sens obscur în cuvinte clare...“
Cel care îşi face din ideile spirituale propriile sale
idealuri şi face efortul de a le împlini se află în
situaţia de aici a lui Strader, atunci când el ajunge să audă cum
aceleaşi idei sunt susţinute ca şi cum realizarea lor n-ar intra
în discuţie. În viaţa spirituală modernă, această atitudine
faţă de idei este deja foarte răspândită. Ele pot fi expuse
oricât de clar, însă celui care ar voi să le
împlinească le va apărea obscur sensul lor. În legătură cu
gândirea filosofică străină de viaţă, Rudolf Steiner arată
în acelaşi context: „Multe ştiinţe, iubiţii mei prieteni, sunt
clare, şi multe filosofii. Dar în dezvoltarea viitoare a omenirii
s-ar petrece ceva deosebit dacă ar apărea filosofi care ar putea
mărturisi că, da, în filosofii, de la sistem la sistem, oamenii
au adus o claritate după alta, încât se poate spune:
Lucrurile sunt clare – dar în cuvinte clare poate fi un sens
obscur. Bine ar fi dacă mulţi dintre oamenii care se cred foarte
inteligenti şi care consideră înţelepciune ceea ce ştiu,
justificat în anumite limite, s-ar aşeza în faţa lumii
în acelaşi fel ca Strader faţă de Felix Balde şi Capesius, şi şi
ar spune:
„Am înţeles adesea ceea ce tocmai
spuneţi;
Pe-atunci o luam ca-nţelepciune... acum
însă
Nu înţeleg nici un cuvânt din vorbirea voastră.
Capesius şi tata Felix, amândoi...
Ascund un sens obscur în cuvinte clare...“
Atunci când gândurile pătrund în viaţă fără a-i da
un impuls şi o direcţionare, ele devin cu uşurintă hainele exterioare
ale forţelor invizibile, care se folosesc de astfel de gânduri ca
înveliş şi justificare. Acest lucru îl vieţuieşte Strader
prin cuvintele:
„Poate nu vieţuiesc cum cuvintele
voastre-s doar
Veşmântul forţelor... al forţelor sufleteşti
Care m-alungă de la voi în lumi
Cu totul străine spiritualităţii voastre?
Pe care nu vreau să le caut, căci în adânc de suflet
Eu trebuie să iubesc lumile voastre“.
Felix Balde continuă să descrie adevărata atmosferă a Misteriilor şi
aduce o imagine corectă a stării sufleteşti necesară pentru cunoaşterea
lumii spirituale. Rudolf Steiner spune în acelaşi pasaj din
ciclul citat, conferinţa a IV-a:
„Trebuie să te afli în
această dispoziţie calmă de aşteptare, care poate fi descrisă ca
adevărată linişte sufletească interioară, pace a spiritului. Aceasta
ţine de aprecierea corectă a ceea ce vieţuieşti în lumea
spirituală. În lumea fizică, dacă vrei să afli ceva în
legătură cu o anumită persoană, faci ceva în sensul acestei
experienţe. Acest lucru nu se poate face şi în ce priveşte
impresia de pace spirituală, linişte sufletească, expectativă.
Când se spune «să nu tinzi la nimic, să fii doar calm şi
liniştit – fiinţa interioară a sufletului în totală
aşteptare», este o zugrăvire foarte justificată a dispoziţiei
sufletului faţă de impresiile adevărate ale lumii spirituale.
Într-o anumită privinţă, această dispoziţie trebuie revărsată
peste întreaga viaţă sufletească, dacă vrem ca experienţele lumii
spiritului să se apropie în mod corect de sufletul clarvăzător“.
Descrierea justificată a acestei dispoziţii faţă de lumea spirituală
este folosită de Felix Balde în aşa fel încât duce la
o apreciere falsă a atitudinii îndreptăţite pe care o are
Strader. Acesta se simte împins tot mai mult spre izolare şi
greutăţi lăuntrice, ceea ce exprimă în cuvintele:
„Am nevoie de voi... dar nu vă găsesc...
Viaţa care ne uneşte... voi nu o preţuiţi.
Cum să găsesc oameni pentru o operă universală
Dacă miştii nu-şi părăsesc existenţa personală?“
Felix Balde şi Capesius continuă să prezinte strădania lui Strader
ca dăunătoare pentru contemplarea spirituală. În cele din urmă,
Strader răspunde:
„Iar mie,
vederea
spirituală mi-apare doar dacă
Sufletul se poate dărui gândurilor de acţiune
Şi se regăseşte trăind în speranţa
De a putea construi sălaşuri spiritului,
În care el vrea să aprindă lumina care,
Încălzind, radiază prin lumile spirituale
Şi îşi caută, prin munca fizică a omului,
Noua patrie în viaţa pământească“.
În aceste cuvinte se arată o dorinţă dezinteresată, aşa cum
corespunde ea forţei spirituale a iubirii. Pentru că Strader nu găseşte
nici o înţelegere din partea lui Felix Balde şi a lui Capesius
pentru năzuinţa sa, care se naşte din această forţă, el strigă:
„Sunt eu fiul erorii... nu-s fiul vostru,
Voi, înţelepte şi vaste lumi spirituale...?“
Întrebarea dureroasă pe care Strader o îndreaptă spre
îndepărtatele lumi spirituale pline de înţelepciune
îl conduce la prima sa viziune spirituală. De fapt, Benedictus,
Maria şi Ahriman îi apar acum lui Strader ca forme-gând ale
lui, dar într-o relaţie spirituală adevărată. El aude dinspre
Benedictus cuvintele:
„'N-aceste înţelepte şi vaste lumi
spirituale
Presimţi tu ajutorul la chinuitoarea întrebare
Ce lasă să apese asupra gândirii tale pământeşti
Taina originară a vieţii sufletului tău“.
În legătură cu acest pasaj din dramă, există explicaţia dată
de Rudolf Steiner în a doua conferinţă a ciclului Fiinţa interioară a
omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, unde spune:
„Între naştere şi moarte, în noi domneşte o
înţelepciune care există în spatele lumii pe care o
contemplăm cu simţurile noastre şi despre care gândim cu
inteligenţa noastră legată de creier. Acolo, în spate, există
această înţelepciune. Între naştere şi moarte, ea ne este
acoperită; ea domneşte însă, trăieşte şi acţionează în noi
în adâncurile sufleteşti subconştiente şi trebuie, să zicem
aşa, să pună stăpânire, în aceste adâncuri
subconştiente ale sufletului omenesc, pe problemele omului, fiindcă
omul trebuie, pentru un anumit timp, să fie ţinut departe de o viziune
care ar putea deveni ispititoare pentru el. Cât timp trăim
în corpul nostru fizic în condiţii normale, fără să fim
introduşi în lumea spirituală printr-o disciplină spirituală
riguroasă – când Păzitorul Pragului nu ne mai opreşte privirea
către lumile spiritului – am fi la fiecare pas tentaţi să lăsăm să cadă
predispoziţiile noastre omeneşti încă imperfecte, încă
neîndeajuns de evoluate şi să ne înălţăm în lumile
spiritului, însă cu imperfecţiunile noastre... Fiindcă dacă am
privi din spatele Pragului acel lucru care este orizontul nostru de
conştienţă, ne-am afla în orice clipă în pericolul de a nu
mai vrea să atingem ţelul nostru omenesc“.
În năzuinţa lor spre spiritualizare, Capesius şi Felix Balde
cad la început în tentaţia de a părăsi idealul omenirii
care luminează asupra activităţii omeneşti. Strader, fiindcă vrea să
rămână credincios acestui ideal, nu poate urma sfatul lor şi se
îndreaptă cu întrebarea sa dureroasă spre lumile spirituale
pline de înţelepciune, lumi pe care Capesius şi Felix Balde caută
să le atingă în felul lor. Pericolul atitudinii lor faţă de lumea
spirituală este explicat, în aceeaşi conferinţă, prin cuvintele:
„Te poţi spiritualiza în întregime... Este un punct de
vedere. Dar nu poţi să o faci decât dacă îţi abaţi drumul
tău de la calea marelui ideal al omenirii. Asta înseamnă, cu alte
cuvinte: să te angajezi pe drumul lumilor spirituale, luând cu
tine toate imperfecţiunile tale; ele se vor transforma acolo în
perfecţiuni. Se vor transforma realmente; ai putea să pătrunzi acolo cu
imperfecţiuni; fiindcă vor fi pătrunse de forţele divine, vor deveni
fiinţă, însă această fiinţă va trebui să renunte la
predispoziţiile pe care le are totuşi în ea, pe care încă
nu le-a dezvoltat pe drumul ei de până acum şi care sunt în
sensul marelui ideal al omenirii; ar trebui să renunţe la ele“.
Întrucât, iniţial, cei doi nu au nici o înţelegere
pentru năzuinţa lui Strader către idealul omenirii, pun o prăpastie
între ei şi el. Benedictus (ca formă-gând) îi cere să
privească în această prăpastie şi îl lasă să
întrevadă că întinderile îi pot revela răspunsul din
adâncurile lui sufleteşti.
Felul cum este resimţită viziunea idealului omenirii la
întoarcerea din lumea spirituală este descris de Rudolf Steiner,
în aceeaşi conferinţă, cu următoarele cuvinte: „Dincolo..., dacă
ai depăşit ceea ce în ultima mea dramă-misteriu, Trezirea
sufletelor, numesc «ora Miezului de noapte al
lumilor»,
există în primul moment o anumită estompare a voirii şi simţirii
faţă de ceea ce stă ca un minunat Templu în depărtările
timpurilor. Acolo forţele divine dogoresc şi încălzesc
capacitătile noastre sufleteşti. Este, de fapt, o instruire care
vorbeşte direct interiorului nostru şi care se exprimă astfel
încât dobândim capacităţi tot mai mari în a
vrea să urmăm cu adevărat drumul spre ceea ce contemplăm astfel ca un
ideal. În timp ce în viaţa fizică ne putem afla în
faţa unui învăţător sau educator iar el se poate afla în
faţa noastră şi simţim că, în principiu, el vorbeşte din exterior
inimii noastre, acum simţim că educatorii noştri spirituali, ierarhiile
superioare, educându-ne aşa cum am zugrăvit acum, fac ca
propriile lor forţe să se desfăşoare nemijlocit în interiorul
nostru“.
Întrebarea lui Strader este îndreptată spre impulsurile
spiritului, de care are nevoie omul atunci când, după „ora
Miezului de noapte al lumilor“, se îndreaptă din nou spre
Pământ. El caută ceea ce Rudolf Steiner a zugrăvit aici ca fiind
vieţuirile celui care a trecut prin „ora Miezului de noapte al lumii
spirituale“. Capesius şi Felix Balde caută trăirile dinaintea „orei
Miezului de noapte“. Pentru că nu au apreciat just căutarea lui
Strader, creează o prăpastie între ei şi el. În timp ce lui
Strader i se cere să privească în prăpastie, începe să
vorbească Ahriman. El admite că Strader va vedea în propria
prăpastie ceea ce „îi pare demn de spiritul omenesc într-un
viitor cosmic îndepărtat“, deci idealul omenirii. Dar el crede că
este mai bine ca acest ideal al omenirii să fie arătat oamenilor
în somnul confuz al sufletului. El spune că Strader îşi
omoară în viziune răspunsul, dacă Benedictus îi arată acest
ideal al omenirii în stare trează.
Strader priveşte în prăpastia fiinţei proprii şi vede acolo o
luptă care produce întuneric. Pentru a înţelege lupta
interioară care are loc mereu în om, chiar dacă nu este
percepută, să ne referim la cuvintele lui Rudolf Steiner din conferinţa
a III-a a aceluiaşi ciclu: „El (Păzitorul Pragului) lasă să pătrundă
în conştienţa noastră numai ceea ce ţine de simţire, nu
însă şi ceea ce, ca imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie, dacă ar
putea pătrunde, ar produce un impuls direct de spiritualizare a noastră
aşa cum suntem, renunţând la orice viaţă omenească următoare.
Acest lucru trebuie să ne fie ascuns; este şi motivul pentru care
poarta conştienţei noastre este închisă. Dar ele pătrund în
entitatea noastră. Şi în timp ce pătrund în entitatea
noastră fără să le putem străbate cu lumina conştienţei noastre,
în timp ce suntem obligaţi să le facem să coboare în
întunecatele străfunduri ale subconştientului nostru, ies
în întâmpinare entităţile spirituale al căror
adversar este Lucifer; ele vin în fiinţa noastră din cealaltă
latură şi acum ia naştere în noi lupta între Lucifer, care
ne trimite imaginaţia sa, inspiraţia şi intuiţia sa, şi aceste entităţi
spirituale al căror adversar este Lucifer. Această luptă am putea să o
vedem mereu, în fiecare senzaţie, în fiecare percepţie,
dacă în faţa percepţiei exterioare n-ar exista Pragul lumii
spirituale, înaintea căruia privirea clarvăzătoare nu se
închide... De aici observăm de fapt tot ce se petrece în
acest lăuntru al naturii umane. Iar consecinţa acestei lupte care se dă
aici este ceea ce am caracterizat ca fiind un fel de cadavru, un
cadavru parţial în noi. El este expresia a ceea ce trebuie să
devină cu totul material în noi, o incluziune minerală, pentru a
nu ajunge să-l spiritualizăm. Dacă acest cadavru nu s-ar forma prin
lupta lui Lucifer şi a adversarilor săi, atunci, în locul acestui
cadavru, am avea rezultatul imaginaţiei, inspiraţiei şi intuiţiei şi
ne-am înălţa imediat în lumea spirituală. Cadavrul formează
centrul de greutate datorită căruia entităţile spirituale bune – al
căror adversar este Lucifer – ne reţin iniţial în lumea fizică;
suntem reţinuţi în aşa fel încât ne este oarecum
voalat ceea ce ar trebui să se formeze în noi ca impuls spre
spiritualizare şi, prin aceasta, tindem să acoperim, să voalăm
adevăratul ideal al naturii umane, toate aptitudinile care pot exista
în noi“.
Există în noi, în afara acestei lupte împotriva
influenţelor luciferice, o luptă şi împotriva influenţelor
ahrimanice. Rudolf Steiner o descrie în aceeasi conferinţă, prin
cuvintele: „În gânduri, noi nu percepem de fapt decât
un extract, ceva ca o umbră; viaţa însă, ea pătrunde în noi
şi în aşa măsură încât rezultă din nou o luptă, o
luptă în corpul eteric, dar de data aceasta între spiritele
progresiste şi Ahriman, entităţile ahrimanice. Şi care este expresia
acestei lupte? Este faptul că gândurile nu se mai desfăşoară
în noi aşa cum ar face-o dacă ele ar fi fiinţe vii. Dacă ele s-ar
desfăşura aşa cum şi sunt de fapt în realitate, atunci noi ne-am
simţi în viaţa fiinţelor-gânduri, ele s-ar mişca
încoace şi încolo; dar noi nu percepem asta, de aceea
corpul nostru eteric, care altfel ar fi cu totul transparent, este ca
opac. Aş spune că a devenit ca un topaz fumuriu, străbătut de straturi
întunecate, în timp ce cuarţul este complet transparent şi
pur. Aşa ajunge să fie străbătut corpul nostru eteric de
întuneric spiritual. Iar ceea ce străbate astfel corpul eteric
este bagajul nostru de amintiri... Astfel, în timp ce în
corpul nostru fizic este creat un cadavru, care trebuie să fie creat
fiindcă altfel am urma acel impuls de spiritualizare cu toate defectele
pe care le avem, din corpul nostru eteric iese ceva ca o forţă de viaţă
stimulatoare, încât, în viitor, va putea fi realmente
readus la viaţă ceea ce a fost ucis acolo“.
O referire directă la acest moment al dramei o găsim în ciclul
Tainele Pragului,
conferinţa a VII-a, unde Rudolf Steiner spune: „Dar dacă vrei, ca
suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu, înveţi
atunci să recunoşti că este necesară o hotărâre, o faptă
spirituală. Şi despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie
hotărârea puternică a voinţei de a stinge în tine, de a
uita ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a Sinei
tale; printr-o hotărâre de voinţă trebuie să ştergi în tine
amintirea a ceea ce ai devenit cu toate particularităţile tale. Ajungi
atunci la acel ceva care putea strălumina palid chiar şi în
treptele anterioare de cunoaştere. O informaţie privind ceea ce se
trăieşte în lumea spirituală este arătată în tabloul trei
din Trezirea sufletelor,
atunci când Strader se află în
faţa prăpastiei existenţei sale. Dar modul cel mai corect de a sta
în faţa abisului existenţei tale este să iei hotărârea,
prin voinţă interioară liberă, printr-un act energic de voinţă, de a te
stinge, a te uita. De fapt, toate aceste lucruri există în fond
chiar ca realitate în fiinţa omenească; dar omul nu ştie nimic
despre asta. În fiecare noapte, omul trebuie să se stingă
inconştient pe sine, în acest mod. Dar este cu totul altceva ca
în deplină conştienţă să îţi supui Eul-amintire uitării,
nimicirii, abisului, să stai realmente o clipă în lumea
spirituală la marginea abisului existenţei, ca neant în faţa
neantului. Este experienţa cea mai cutremurătoare pe care o poţi avea,
şi trebuie să te îndrepii spre acest lucru cu o mare
încredere. Pentru a merge ca neant în faţa abisului trebuie
să ai încredere că atunci eşti întâmpinat din Cosmos
de adevăratul Eu. Şi aşa se întâmplă. Când ai
înfăptuit această stare de uitare la marginea abisului
existenţei, ştii: tot ceea ce ai vieţuit până acum este şters; tu
însuţi ai şters; dar, dintr-o lume pe care tu însuri nu ai
cunoscut-o până acum, dintr-o lume – aş spune – supraspirituală,
adevăratul tău Eu, care era însă ascuns Sinei celeilalte,
îţi vine în întâmpinare. Abia acum, după ce
te-ai stins complet, te întâlneşti cu adevăratul tău Eu,
faţă de care Eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră,
Maya. Căci adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale iar
omul trăieşte cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică
nu este decât o palidă imagine-umbră – în lumea
supraspirituală. Astfel drumul de înălţare în lumea
supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu
totul noi la marginea abisului existenţei, şi primirea adevăratului Eu
din această lume spirituală, la marginea abisului existenţei“
(Conferinţa VII).
În dramă se arată că Strader vieţuieşte cum din abisul
existenţei apare o fiinţă sub înfăţişarea Mariei. Se poate spune,
de fapt, că sub această înfăţişare i se revelă propriul lui Eu.
Cuvintele pe care Strader le aude la marginea abisului existenţei prin
Maria par enigmatice. Ele fac apel la forţa lui proprie şi la lumina
lui proprie, şi îi spun că el ar emana întunecime. Ceea ce
află aici Strader are în mare parte o valoare generală; asta
pentru că pe de o parte numai prin sentiment şi voinţă personală se
poate ajunge la trăirea interioară a idealului omenirii, iar pe de altă
parte fiindcă sentimentul şi voinţa proprie acţionează
întunecând ceea ce vine din înţelepciunea cosmică.
Rudolf Steiner spune în legătură cu aceasta, în conferinţa
a IV-a din ciclul Fiinţa
interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere:
„V-am spus în ultimele zile că pe plan spiritual se află în
faţa ta idealul omenirii, conţinutul religiei zeilor, că spre el poţi
răzbi prin muncă asiduă. Asta nu se poate dacă nu ajungi să foloseşti
pe planul spiritual voirea ta, în cazul de faţă voirea, voirea
simţitoare, simţirea voitoare, voirea şi simţirea, astfel
încât înţelepciunea care acolo izvorăşte de peste
tot, care acolo este precum fenomenele naturale din lumea fizică,
această înţelepciune să o diminuezi în permanenţă, să
elimini ceva din ea. Trebuie să ai această capacitate de a lăsa la o
parte mereu mai mult şi mai mult din această înţelepciune care te
întâmpină acolo. Aici, pe plan fizic, trebuie să devenim
tot mai înţelepţi. Acolo, trebuie să ne străduim să folosim
voirea noastră, simţirea noastră, aşa încât să eliminăm, să
întunecăm tot mai mult din înţelepciune; fiindcă cu
cât putem să eliminăm mai puţin acolo, cu atât mai puţin
putem găsi forţele cu care să ne pătrundem pentru a ne apropia ca
fiinţe reale de idealul omenirii. Apropierea trebuie să constea
în faptul că lăsăm tot mai mult la o parte această
înţelepciune. Ceea ce eliminăm acolo putem să transformăm
în noi înşine, încât înţelepciunea
transformată să devină forţele de viaţă care ne împing spre
idealul umanităţii“.
Într-un alt pasaj al aceleiaşi conferinţe, Rudolf Steiner
spune: „Să acumulezi cunoştinţe în lumea spirituală, nu poate fi
vorba despre aşa ceva, ca aici, pe planul fizic; trebuie chiar să
diminuezi aceste cunoştinţe, adică să transformi forţa cunoaşterii
în forţă de viaţă. În lumea spirituală nu poţi să fii un
cercetător, în sensul în care poţi fi în lumea
fizică; ar fi cu totul deplasat. Fiindcă acolo se poate şti totul;
totul este în jurul tău. Ce este important acolo este să poţi
dezvolta voinţa şi simţirea faţă de a şti, faţă de a cunoaşte,
încât, în particular, să scoţi din toată bogăţia ta
de voire exact acel lucru prin care să poţi folosi înţelepciunea;
altfel te sufoci sau te îneci în înţelepciune. Deci,
în timp ce aici, în lumea fizică, este vorba de
gândire, acolo, în lumea spirituală este vorba de
dezvoltarea corespunzătoare a voinţei simţitoare, a voinţei care
pregăteşte, care formează realitatea pornind din lăuntrul
înţelepciunii, a voinţei care devine forţă creativă, un fel de
forţă creatoare. Spiritul există acolo aşa cum există aici natura; dar
a conduce spiritul spre natură, asta este sarcina noastră... Dacă aici
scoatem înţelepciunea din realitatea fizică, acolo este invers.
Ai sarcina să creezi realităţi pornind de la înţelepciune, să se
consume în realităţi ceea ce există acolo în
înţelepciune. Finalul căii zeilor este realitatea formată“.
În lumina adevăratului său Eu, Strader recunoaşte că propria
sa voire răspândeşte întunecime. Acest lucru este exprimat
în cuvintele Mariei:
„Unde-i lumina ta? Tu răspândeşti
întuneric.
Recunoaşte întunericul tău – în jur.
Creezi în lumină beznă haotică“.
Când devii conştient că răspândeşti acest
întuneric, se pune problema luminii interioare, care îi
arată voinţei proprii ţelurile şi care o aduc în acord cu voinţa
cosmică. Aceasta este lumina intuiţiei morale, care străluminează
voirea individuală şi – precum conştiinţa morală – biruie asupra
dorinţelor egoiste. Cunoaşterea, în această lumină, cere curaj.
Prin cuvintele Mariei: „Eşti prea laş ca să-ţi radiezi lumina“ se face
apel în Strader la curajul cunoaşterii. Referirea ei la pasiunea
lui de a crea îl face să devină conştient că focul dorinţei sale
trebuie să fie transformat în foc al cunoaşterii. Cuvintele: „Tu
creezi în lumină beznă haotică“ îl cheamă pe Strader să
creeze lumina prin cunoaştere creatoare.
Ahriman trezeşte în Strader îndoiala faţă de cuvintele
Mariei, de neînţeles cu gândirea ahrimanică. La
întrebarea sa plină de îndoială, Strader află de la
Benedictus că Maria i-a apărut la abisul existenţei sale ca spirit
protector şi este invitat să privească mai departe în prăpastie.
El face acest lucru iar Benedictus îi explică ce vede. El vede
într-o parte umbre roşii-albăstrui, care îl ademenesc pe
Felix Balde, iar de cealaltă parte vede umbre roşii-gălbui, care se
îmbulzesc asupra lui Capesius; înţelege astfel că Felix
Balde şi Capesius, fiecare în felul său, îşi creează
în singurătate lumina care biruie umbrele lor. În cuvintele
rostite în continuare de Ahriman este exprimat faptul că umbrele
proprii sunt cel mai greu de perceput. Dar Strader recunoaşte că ele
trebuie să fie de un gen deosebit şi că el are nevoie de alte arme
spirituale decât Felix Balde şi Capesius pentru a-şi
învinge proprii adversari. Acest lucru apare clar din cuvintele
Mariei:
„Tata Felix îşi făureşte armele
ce-i pot anihila
Pericolele...; de alte arme are nevoie cel care
Trebuie să străbată căile sufletului tău.
Iar ce îşi făureşte Capesius ca spadă, curajos
Ducând lupta cu duşmanii sufletului,
Se transformă pentru Strader într-o spadă-umbră
De vrea să-nceapă cu ea războiul spiritual
Pe care puterea destinului l-a hărăzit sufletelor
Ce trebuie să-ntruchipeze cu tărie-n opera pământească
Spiritualitatea matură pentru faptă.
Tu nu poţi folosi pentru tine armele lor;
Dar trebuie să le cunoşti şi, înţelept, să le făureşti
Pe ale tale din substanţa sufletului“.
Dacă privim desfăşurarea viziunii lui Strader, vedem că puterile
Potrivnicului îi apar la început într-o dezordine
haotică. În faţa haosului, forţele creatoare spirituale sunt
trezite. Treptat, el distinge fiecare forţă potrivnică în parte
şi recunoaşte armele spirituale cu care pot fi combătute.
După viziunea sa spirituală, Strader revine la conştienţa
senzorială. El se uită după Capesius, după Felix Balde şi doamna Balde;
aceştia se îndreaptă spre el, iar Felix Balde încearcă să
explice atitudinea sa de respingere a străduinţelor lui Strader
printr-un exemplu; el spune:
„Ceea ce spiritul vede în spirit
trebuie să fie
Primit şi vieţuit de suflet doar spiritual.
Ce nebunie ar fi de pildă dacă Felicia
Ar vrea să facă să danseze pe o scenă de marionete
Fiinţele de basm pe care ea le vieţuieşte-n suflet
Şi care vor să fie vieţuite doar în suflet;
Atunci s-ar pierde toată vraja“.
Felix Balde este contrazis energic de Felicia. Ea şi-ar vedea cu
plăcere fiinţele de basm pe scena unui teatru de păpuşi. În ce
priveşte planul lui Strader, este bucuroasă şi pentru că:
„... Şi Thomasius se străduie
Să-ntruchipeze spiritul în materie“.
Forţele de fantezie ale doamnei Balde l-au condus pe Capesius la
contemplarea spirituală. Prin acţiunea lor în fantezia artistică
şi morală, ele vor să ajute ca impulsurile spiritului să fie aduse
în lumea simţurilor.
Tabloul patru al dramei începe cu o discuţie între şeful
de birou şi Romanus, în care şeful de birou îşi exprimă
părerea că Strader s-ar lăsa orbit de daimonii naturii, „când
caută cu ardoare calea spre fapta sa“. Romanus îi răspunde
însă că Strader nu este părăsit de spiritele bune care
„încă îi îndrumă pe oamenii ce se află complet
în afara spiritului“. El adaugă:
„Aceste spirite tind să se
îndepărteze de mişti
Dacă ei se aliază cu fiinţe care
Servesc dispoziţiei lor spirituale.
Pot să simt clar în purtările lui Strader
Că daimonii naturii conferă încă
Sinei sale roadele forţelor lor bune“.
Cu privire la fiinţele bune şi rele ale naturii, Rudolf Steiner
spune într-o conferinţă din 3 noiembrie 1923: „Vedeţi
dumeneavoastră, aceste lucruri au deja o reală şi adâncă
semnificaţie şi în alt fel pentru oameni. Să ne referim la gnomi
şi la ondine. Ele se află, ca să spunem aşa, în lumea vecină cu
cea a conştienţei umaue. Ele se află deja de cealaltă parte a Pragului.
Conştienţa obişnuită este apărată în a le vedea, fiindcă nu toate
sunt binefăcătoare. Entităţile bune sunt cele pe care le-am descris
altă dată ca fiind cele ce lucrează, de pildă, la creşterea plantelor,
în cele mai variate moduri. Dar nu toate sunt benefice. Şi,
în momentul în care pătrunzi cu privirea în lumea
unde acţionează aceste entităţi, le afli acolo şi pe cele bune şi pe
cele rele. Şi trebuie să-ţi faci mai întâi o părere
în privinţa lor – care din ele sunt bune, care rele.
Nu este atât de uşor. Veţi vedea asta din felul în care
trebuie să vi le descriu pe cele rele. Entităţile rele se deosebesc de
cele bune prin faptul că acestea din urmă se ataşează mai mult de
regnul vegetal şi mineral; cele rele vor mereu să se apropie de regnul
animal şi uman. Unele mai rele pot chiar să se apropie de regnul
vegetal şi mineral. Dar dobândeşti o înţelegere cu totul
deosebită cu privire la răutatea pe care o pot avea entităţile din
acest domeniu, dacă te afli în faţa celor care vor să se apropie
de oameni şi de animale, încercând de fapt să
înfăptuiască în om ceea ce le este încredinţat celor
bune să realizeze pentru regnul mineral şi vegetal prin intermediul
ierarhiilor superioare.
Vedeţi dumneavoastră, există în sfera gnomilor şi a ondinelor
astfel de entităţi rele care se apropie de om şi de animale şi lucrează
aşa încât ceea ce ele trebuie să adauge animalelor
inferioare se împlineşte fizic în om. În om, asta are
loc oricum. În om trebuie să se împlinească în mod
fzic, şi în animal, şi prin aceasta, prin prezenţa acestor
entităţi rele – gnomi şi ondine – în om şi în animal
trăiesc fiinţe-animale sau fiinţe-vegetale inferioare, paraziţi.
Astfel, entităţile rele sunt cauza paraziţilor. Aş spune totodată
că, în momentul în care omul trece Pragul lumii spirituale,
el învaţă să cunoască şi toate aspectele subtile ale acestei
lumi. Întâlnim în ea peste tot capcane şi la
început trebuie să înveţi ceva de la spiriduşi, şi anume să
fii atent... Acum s-ar putea pune întrebarea: De ce sunt aici mai
ales aceşti gnomi răutăcioşi şi aceste ondine, dacă ele provoacă fiinţe
parazitare? Ei bine, dacă ele nu s-ar afla acolo, omul nu ar putea
produce în sine forţa de a-şi dezvolta masa cerebrală. Şi ajungem
aici la ceva deosebit de semnificativ... Creierul este în totul o
metamorfoză superioară a produselor de eliminare. De aici şi relaţia
bolilor creierului cu cele ale intestinului. De aici şi legătura
între vindecarea bolilor creierului şi cea a bolilor
intestinului. Vedeţi dumneavoastră, prin faptul că aici avem gnomi şi
ondine, există forţe care pot provoca paraziţi, desigur pornind de la
omul inferior, dar care în acelaşi timp sunt cauza care
metamorfozează – în omul superior – produsele de eliminare
în creier. N-am fi putut avea niciodată un creier dacă lumea n-ar
fi fost orânduită astfel încât să existe gnomi şi
ondine. Ceea ce este valabil pentru gnomi şi ondine în legătură
cu forţele distrugătoare – distrugerea, dezagregarea porneşte de
asemenea din creier – este valabil pentru silfe şi salamandre (fiinţele
focului) în legătură cu forţele constructive. Tot aşa silfele şi
fiinţele focului bune se ţin departe de oameni şi animale,
ocupându-se, aşa cum am arătat, cu creşterea plantelor. Dar sunt
şi unele răutăcioase; ele duc jos, în sfera apei şi a
pământului, ceea ce ar trebui să fie doar în regiunile
superioare ale aerului şi căldurii.“ (Conferinţa din 3 noiembrie 1923,
tipărită în Omul
ca armonie a Cuvântului cosmic creator, plăsmuitor şi formator.)
Rezultă din această explicaţie că omul are nevoie de colaborarea
unor fiinţe ale naturii, întrucât ele îl ajută să-şi
creeze instrumentele necesare unor capacităţi importante. Acest lucru
este arătat şi mai clar în conferinţa din 2 aprilie 1923,
în care Rudolf Steiner spune: „Dar omul are nevoie de aceste
fiinţe elementare... El însă nu conştientizează toate acestea; el
are nevoie de ele pentru a le uni cu sine încât să-şi poată
pregăti viitorul său. Şi omul poate să unească cu el aceste fiinţe
elementare dacă în timpul unei sărbători, care, să zicem, ar
cădea la sfârşitul lui septembrie, încearcă să resimtă
foarte viu lăuntric modul în care natura se schimbă spre toamnă,
dacă omul ar putea simţi cum se retrage viaţa animală şi vegetală, cum
anumite animale se pregătesc să-şi caute un loc apărat pentru iarnă,
cum frunzele plantelor capătă culorile de toamnă, cum întreaga
natură se ofileşte. Prin ştiinţa spiritului antroposofică, omul ar
trebui să se pătrundă de adevărul că tocmai viaţa spirituală a omului pe
Pământ depinde de viaţa fizică aflată în declin. În
timp ce gândim, materia noastră fizică din nervi se distruge.
Gândul se înalţă din materia care se distruge. A simţi
înrudirea devenirii în sine a gândurilor, licărirea
ideilor în sufletul uman şi în întreg organismul
uman, cu frunzele care se colorează în galben, cu frunzişul
plantelor care se ofilesc, cu uscarea plantelor, acest sentiment de
înrudire a vieţii spiritului uman cu viaţa spiritului naturii,
asta poate da omului acel impuls care îi întăreşte voinţa,
acel impuls care le indică oamenilor
pătrunderea voinţei cu spiritualitate“. (Conferinţa din 2
aprilie 1923, tipărită în Cursul anului ca
respiraţie a Pământului şi cele patru mari sărbători.)
Cu aceste ultime cuvinte ale citatului ne este conturat spre ce
năzuieşte Strader în mod deosebit. Atât şeful de birou
cât şi Romanus simt şi ei legătura puternică cu fiinţele naturii.
Tocmai de aceea şeful de birou simte o rezistenţă faţă de Strader.
Romanus găseşte firesc acest sentiment. Dar, în ce-l priveşte, el
se simte atras în mod deosebit de Strader şi îşi explică
acest lucru prin aceea că s-ar fi îndatorat faţă de el
într-o viaţă pământească anterioară. El crede că
înţelege raportul său karmic cu Strader şi că, în
consecinţă, se poate comporta astfel încât puterea lui
Strader să nu-i dăuneze.
În ce priveşte referirile lui Romanus asupra unei vieţi
pământeşti anterioare personalităţii-prototip a lui Strader,
Rudolf Steiner a spus, în conferinţa din 18 septembrie 1924:
„În personalitatea care este prototipul lui Strader a apărut ceva
ca şi când ea n-ar fi fost în stare să străbată
neîngrădită până în regiunea lunară această viaţă
sufletească ce urmează imediat morţii. Mereu a avut piedici, ca şi
când regiunea lunară nu ar fi voit să permită acestei
individualităţi să se apropie. Şi dacă s-ar urmări în tablouri
imaginative ce se întâmplă acolo, s-ar vedea următoarele:
ar fi ca şi când spiritele, adică învăţătorii dintru
obârşii ai omenirii, care i-au dat în trecut omenirii
cunoaşterea spirituală originară, ca şi când aceşti
învăţători ar fi strigat mereu spre acest prototip al lui
Strader: Tu nu poţi să ajungi până la noi fiindcă datorită
calităţilor omeneşti aparte nu ai dreptul încă să ştii nimic
despre stele; trebuie să aştepţi. Trebuie mai întâi să
repeţi anumite lucruri pe care le-ai străbătut nu numai în ultima
încarnare ci şi în încarnările anterioare, astfel
încât să te maturizezi şi să ai dreptul să ştii câte
ceva despre stele şi fiinţa lor... Dar dacă acum treci dincolo de
aceste fenomene care prezintă – aş zice – ca în ceaţă lumile
stelare, dacă treci la o viaţă pământească anterioară a acestei
personalităţi, găseşti ceva extrem de curios: la început eşti
condus, sau cel puţin eu am fost condus, la întrecerile
cântăreţilor din Wartburg 1206. Se cunoaşte bine în ce
constau aceste concursuri ale menestrelilor în Wartburg, se ştie
cum concurau, pentru gloria prinţilor şi renumele lor personal, Walther
von der Vogelweide, Wolfram von Eschenbach, Reinmar von Zweter, dar se
ştie că acolo se afla şi unul care de fapt era împotriva tuturor,
Heinrich von Ofterdingen.
În acest Heinrich von Ofterdingen am regăsit acea individualitate
care se afla la baza prototipului lui Strader. Avem deci de-a face cu
Heinrich von Ofterdingen – şi trebuie să ne îndreptăm atenţia
spre întrebarea: De ce Heinrich von Ofterdingen, după ce păşeşte
peste pragul morţii, trece prin această dificultate care l-a obligat să
traverseze lumea stelelor într-o stare de conştienţă
crepusculară? De ce? Nu trebuie decât să urmăreşti puţin istoria
concursurilor menestrelilor pentru a vedea că Heinrich von Ofterdingen
concurează împotriva celorlalţi. Călăul este deja chemat...
fiindcă, dacă va pierde, va fi spânzurat. El scapă. Dar, pentru a
duce o nouă luptă, face apel la magicianul Klingsor, din ţara ungară.
Deci Heinrich von Ofterdingen l-a chemat pe Klingsor şi prin aceasta a
pecetluit oarecum un acord cu înţelepciunea stelară necreştină.
Astfel, Heinrich von Ofterdingen a rămas într-un anumit sens
legat nu numai de personalitatea lui Klingsor, care mai târziu a
dispărut de fapt din viaţa lui suprasensibilă, dar a rămas legat
în primul rând de cosmologia decreştinată a Evului Mediu.
El trăieşte mai departe între moarte şi o nouă naştere şi, aşa
cum v-am mai arătat, se naşte din nou, în felul în care vi
l-am descris, ancorează într-o anumită nesiguranţă a
creştinismului. Dar ceea ce este important constă în faptul că,
murind din nou, face drumul înapoi, şi în timp ce parcurge
drumul înapoi în lumea sufletelor, pentru a se apropia din
nou de lumea stelelor, se confruntă la fiecare pas cu necesitatea de a
trece prin lupta aprigă pe care Michael, la luarea în
stăpânire a domniei sale, a trebuit să o ducă tocmai în
ultima treime a secolului al XIX-lea împotriva acelor puteri
demonice care erau legate de cosmologia necreştină a Evului Mediu. Şi
dacă urmărim în continuare modul în care este alcătuită
karma oamenilor celor mai eminenţi din punct de vedere materialist,
oameni ai prezentului, ajungem la faptul că cei mai mulţi dintre ei au
avut de-a face în vieţi precedente cu rătăcirea cosmologică
în magia neagră. Aceasta este legătura importată. Dar se vede de
aici ce dificultăţi apar dacă vrei să te apropii în mod corect de
înţelepciunea stelară“.
Vedem din nou aici situaţia lui Strader ca fiind situaţia
reprezentantului ştiinţei naturale moderne iar sarcina lui Strader, de
a ieşi din această situaţia şi a se îndrepta spre cunoaşterea lui
Hristos, ca fiind sarcina decisivă a ştiinţei moderne.
Şeful de birou şi Romanus se îndepărtează. Dintr-o altă
direcţie apare Johannes, cufundat în gânduri, şi se aşază
pe o stâncă. La început îşi vorbeşte sieşi. Din
cuvintele sale deducem că experienţele din tabloul doi al dramei
continuă să acţioneze în el. El se miră că a putut uita multe din
cele ştiute şi spune: „Cum pot să apăr ceea ce ştiu?“. Aude atunci din
depărtare cuvintele: „Urzirea vrăjită a propriei fiinţe“.
El îşi aminteşte că aceste cuvinte au fost rostite de o fiinţă
enigmatică; ele au născut în el forţa de a contempla Spiritul
tinereţii sale, iar aceeaşi fiinţă enigmatică i-ar fi spus apoi că
trezirea sa ar rămâne o iluzie câtă vreme nu va elibera
însăşi umbra căreia vina sa îi conferă o viaţă magică.
Johannes a considerat bun acest sfat şi s-a hotărât să-l urmeze.
Acum el crede că aude acelaşi spirit enigmatic, dat fiind că aude
aceleaşi cuvinte. Dar de această dată ele sunt rostite de Dublu,
în timp ce mai înainte fuseseră rostite de Cealaltă Philia.
Johannes nu remarcă deosebirea; el crede că o aude din nou pe Cealaltă
Philia şi nu Dublul. Aceste două fiinţe sunt într-o legătură
strânsă cu Spiritul tinereţii sale, fiinţă-umbră, căreia propria
sa vină îi conferă o viaţă magică. În legătură cu aceasta,
Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului:
„Trebuie ca Johannes să continue a-şi întări sufletul pentru ca
ceea ce rămâne încă oarecum subiectiv să îi vină
în întâmpinare: «Urzirea vrăjită a propriei
fiinţe» se obiectivează. Şi cu aceste cuvinte, cu «urzirea
vrăjită a propriei fiinţe», el îşi întăreşte şi
sufletul său. Şi în timp ce această urzire vrăjită a propriei
fiinţe apare, se apropie de cealaltă Sine, Johannes stă faţă în
faţă cu sine ca Dublu, ca Spiritul lui Johannes tânăr, ca
Cealaltă Philia“ (Conferinţa VII).
Este de remarcat că, la apariţia Spiritului lui Johannes
tânăr, Cealaltă Philia se transformă dintr-o fiinţă care pune
piedici evoluţiei într-o fiinţă care o înlesneşte. Rudolf
Steiner a prezentat capacitatea de metamorfoză a Celeilalte Philia
într-un mod similar cu cea a Celeilalte Marii. El spune în
aceeaşi conferinţă: „Cealaltă Philia este şi ea, dintr-un anumit punct
de vedere, cealaltă Sine, care sălăşluieşte încă în
adâncurile sufletului şi nu s-a eliberat complet; faptul ţine de
ceva ce aici în lumea fizică este cel mai asemănător lumii
spirituale, şi anume de iubirea atotstăpânitoare, care poate
conduce omul în lumile superioare pentru că ea este cealaltă
Sine, legată de această iubire“.
Întrucât în domeniul sufletesc, în care
poate fi întâlnită Cealaltă Philia, totul este într-o
continuă transformare, confuziile pot apărea cu uşurinţă. Referindu-se
la aceasta, Rudolf Steiner a spus, în aceeaşi conferinţă: „V-am
caracterizat acum prin aceasta cum omul, în timp ce se
familiarizează cu lumea elementară – şi anume semne ale acestei
familiarizări se păstrează şi când omul se ridică în lumea
spirituală – trebuie să-şi însuşească capacitatea de
metamorfozare, fiindcă în lumea spirituală totul este în
transformare, acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă există
numai în lumea fizică. În lumea elementară este mobilitate,
capacitate de metamorfozare. Dar de aceasta se leagă faptul că, totul
fiind în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci
când îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul
este într-o transformare continuă. Dacă, să spunem aşa, nu te
adaptezi imediat, ajungi să confunzi un lucru cu altul. Este ceea ce i
se întâmplă lui Johannes-Thomasius atunci când, la
început, are în faţa sa pe Cealaltă Philia, după care el ia
Dublul drept Cealaltă Philia. Astfel de confuzii apar extraordinar de
uşor. Trebuie să înţelegem bine că mai întâi trebuie
să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare şi că tocmai
acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue metamorfozări. Şi
felul în care apar aceste confuzii este foarte important pentru
mersul evoluţiei unui suflet“.
Am zăvut, în tabloul doi, Spiritul tinereţii lui Johannes sub
completa dominaţie a lui Lucifer. Theodora vorbea despre eliberarea
acestei fiinţe-umbră. Eliberarea din imperiul lui Lucifer – al
Stăpânului dorintei – nu este posibilă decât prin dominarea
dorinţelor egoiste. Ahriman poate ajuta la aceasta; am văzut asta
în drama anterioară, acolo unde Johannes, în imperiul lui
Ahriman, îşi biruie dorinţele care îi falsificau
contemplarea sa spirituală. Dublul, care este în legătură cu
Ahriman, poate ajuta la obţinerea aceluiaşi rezultat.
În drama precedentă am văzut (în împărăţia lui
Lucifer) că Johannes şi-a transformat Dublul prin folosirea
gândirii riguroase, că dintr-o fiinţă înfricoşătoare a
transformat-o într-una care ajută. Acum Dublul încearcă să
ajungă la Spiritul tinereţii lui Johannes, care se află sub
stăpânirea lui Lucifer, pentru a-l elibera cu ajutorul forţelor
ahrimanice metamorfozate. El spune către Johannes, în legătură cu
această fiinţă, cu Spiritul tinereţii sale:
„Am putut pătrunde la ea-n
împărăţia umbrelor
Când tu te-ai ridicat în sferele spiritului;
Dar de când puterile dorinţei te-au sedus
Şi ţi-ai întors mintea spre-această fiinţă,
Când o caut, îmi scade mereu forţa;
Dar dacă vrei să-mi urmezi sfatul,
Forţa va trebui să se nască iarăşi“.
Atunci când Johannes, datorită gândirii riguroase, s-a
ridicat în sferele spiritului, Dublul transformat a putut să-l
ceară înapoi lui Lucifer. Era foarte aproape ca inima lui
Johannes să se supună spiritului. Apoi Lucifer a putut provoca
încă o dată o transformare funestă, schimbând iubirea lui
Johannes pentru Sinea superioară, reprezentată prin Maria, într-o
pasiune egoistă pentru contemplarea spirituală pură a Theodorei.
Johannes s-a apropiat astfel de Păzitorul Pragului cu dorinţe
impetuoase şi a ajuns la o viziune spirituală care, datorită
dorinţelor, s-a transformat în iluzie. El a putut birui iluzia
în sfera lui Ahriman şi a recunoscut că iubirea cu care el credea
că tinde spre Theodora nu era în realitate decât iubire de
sine. Prin aceasta el reuşeşte în adevăr să biruie asupra unui
anumit gen de dorinţe egoiste; dar dorinţa sa egoistă s-a trezit sub o
altă formă, în timp ce o căuta pe Maria în împărăţia
umbrelor, pe treapta de dezvoltare anterioară,
„Unde viaţa sufletească stinsă
Obţine prin vicleşug existenţă iluzorie
Iar jocul visării învăluie spiritul
Pentru că el vrea, savurându-se, să uite de sine,
Iar seriozitatea poate să-i
pară incomodă“.
Acolo dorinţele se arătau a fi în legătură cu fiinţa
trecutului, căreia vina îi conferă viaţă magică. Acum, pentru a
elibera această fiinţă vrăjită, Dublul vrea să atragă la el dorinţele
şi impulsurile vitale determinate prin destinul trecutului. El spune:
„Dă-mi acum mie ce-i
datorezi ei;
Forţa iubirii care te-mpinge către ea,
Speranţa inimii creată de ea,
Fructele vieţilor pământeşti demult trecute,
Pierdute pentru tine o dată cu viaţa ei,
O, dă-mi-le! Le voi duce fidel
ei“.
Dublul se străduie să transforme omul după chipul Sinei sale
superioare, pentru a-l conduce în mod corect spre Păzitorul
Pragului. În a doua dramă, el îi spune lui Johannes:
„Nu mă-ndepărtez de tine
Cât timp nu găseşti forţa
Să faci din mine simbolul
Fiinţei ce trebuie să devii“.
Transformarea Dublului unui om dovedeşte propria sa transformare.
Prin faptul că Johannes îi transmite Dublului dorinţele şi
impulsurile sale vitale, determinate prin destinul din trecutul său, el
ajunge la contemplarea Spiritului tinereţii sale, îl recunoaşte
ca pe sfătuitorul său intim şi este condus de acesta la Păzitorul
Pragului.
Păzitorul Pragului nu-l mai poate preveni pe Johannes tot atât
de energic ca în drama precedentă, dar îl poate sfătui cum
să obţină ceea ce năzuieşte. Înainte de toate trebuie biruite
dorinţele, fiindcă ele tulbură viziunea sufletului. Chiar Păzitorul nu
îi poate apărea decât ca imagine iluzorie, dacă el îi
adaugă vederii iluzia dorinţei. Johannes începe să se
îndoiască dacă va putea ajunge vreodată la adevăr. El spune:
„Cum pot să ştiu adevărul dacă,
înaintând,
Găsesc numai un adevăr:
acela că
Îmi făuresc lăuntric iluzie mereu mai densă“.
Astfel de îndoieli intervin în mod obişnuit
înainte să ajungi la o experienţă interioară a adevărului. Rudolf
Steiner descrie acest lucru în ciclul Fundamentele oculte ale
Bhagavad-Gitei prin următoarele cuvinte: „Omul de astăzi are
nevoie de ceva anume, dacă vrea să ajungă la un adevăr trăit interior.
Dacă vrea realmente să resimtă cândva interior adevărul, el
trebuie să fi trăit sentimentul efemerului tuturor transformărilor
exterioare. Trebuie să fi vieţuit dispoziţia de mâhnre infinită,
de tragism infinit şi, în acelaşi timp, jubilarea fericirii; să
fi vieţuit suflul pe care efemerul îl emană din lucruri. El
trebuie să-şi fi putut înlănţui interesul de acest suflu al
devenirii, al naşterii şi al efemerului lumii simţurilor. Când
omul a putut simţi durerea cea mai mare şi beatitudinea extremă
în legătură cu lumea exterioară, el trebuie să rămână o
dată singur, singur numai cu ideile şi noţiunile sale. Atunci trebuie
să fi simţit: Da, în aceste noţiuni şi idei tu prinzi totuşi
taina lumilor, o culme a evenimentelor cosmice – aceeaşi expresie pe
care am folosit-o în trecut în Filosofia libertăţii!
Dar acest lucru trebuie să fie vieţuit, nu înţeles pur şi simplu
cu intelectul; iar dacă vrei să-l vieţuieşti, nu poţi decât
într-o totală singurătate. Şi mai ai încă un sentiment.
Vieţuieşti pe de o parte măreţia lumii ideilor care se întinde
peste Univers, iar pe de altă parte vieţuieşti cu cea mai adâncă
amărăciune faptul că, dacă vrei să te uneşti cu ideile şi noţiunile
sale, trebuie să te desparţi de timp şi de spaţiu. Singurătate!
Vieţuieşti un frig de gheaţă. Apoi se dezvăluie ceva, anume cum această
lume a ideilor parcă s-a retras acum într-un punct, într-un
punct al acestei singurătăţi. Vieţuieşti: acum eşti singur cu ea.
Trebuie să poţi vieţui asta. După aceea vieţuieşti rătăcirea în
această lume a ideilor, o vieţuire care răscoleşte profund sufletul.
Apoi vieţuieşti: poate eşti tu însuţi toate acestea, poate
în aceste legi nu este adevărat decât că trăieşti în
punctul propriei tale singurătăţi. După aceea vieţuieşti, dar
amplificat la nesfârşit, toate îndoielile în legătură
cu existenţa“ (Conferinţa II).
În gândirea care se îndoieşte găseşte Ahriman
punctul prielnic de atac. Aşa se face el cunoscut şi în momentul
în care Johannes a ajuns în îndoiala cea mai
profundă. Dar dacă îndoiala faţă de tot ce este exterior provine
din vieţuirea în interior a motivului adevărului, atunci omul nu
se lasă rătăcit de Ahriman, ci începe să se “îndoiască
chiar şi de insinuările acestuia, aşa cum face Johannes când
spune: „Chiar conţinutul cuvintelor
sale ar putea înşela?“ Atunci
Johannes este îndreptat spre sine-însuşi de către Dublu,
prin cuvintele:
„Întreabă-te numai pe tine
însuţi.
Vreau să te înarmez cu forţa mea atât de tare
Încât tu, treaz, să găseşti în tine locul
Ce poate fi contemplat când nu te mai arde
Nici o dorinţă. Întăreşte-te!“
În ceea ce priveşte întărirea Sinei, Rudolf Steiner
spune în conferinţa a IV-a din ciclul menţionat mai sus:
„În epoca noastră, acest plus de conştienţă de sine, acest
excedent este dezvoltat din sufletul nostru prin ceea ce putem vieţui
prin astfel de exerciţii ca cele pe care le-am menţionat în
cartea mea Cum se
dobândesc cunoştinţele despre lumile
superioare? Deci, la început are loc o astfel de
întărire,
de învigorare a Sinei. Dat fiind că omul simte, să spunem aşa, că
are nevoie de ea, el va fi cuprins şi de un fel de teamă, de angoasă,
un fel de sfială în a se ridica în lumile superioare
înainte de a fi dobândit în Sinea interioară această
tărie. Am subliniat adesea faptul că sufletul omenesc a traversat pe
parcursul evoluţiei etapele cele mai diferite. Ceea ce poate să obţină
astăzi un astfel de suflet uman prin exerciţiile menţionate, ca
înălţare, consolidare a conştientei de sine, nu putea avea loc
în acelaşi fel în trecut, în epoca în care am
plasat această povestire sublimă, Bhagavad-Gita.
Aceşti oameni de atunci îşi puteau spune: Când contemplu
lumea fizică înconjurătoare primesc impresii prin simţurile mele;
aceste impresii ale simţurilor pot fi apoi combinate prin intelectul
legat de creier. Dar, în afară de aceasta, eu mai am o forţă prin
care îmi pot însuşi în mod clarvăzător o ştiinţă
despre alte lumi. Iar aceste forţe îmi dovedesc că oamenii
apartin şi altor lumi, că eu, ca om, mă pot înălţa în alte
lumi, superioare lumii fizice obişnuite. Aceasta însă este
conştienţa de sine întărită, care face să ţâşnească
nemijlocit din suflet ştiinţa că acest suflet nu aparţine numai lumii
fizice. Ceea ce este provocat aici prin acea forţă clarvăzătoare, chiar
dacă în ultimele ei resturi, este oarecum o suprapresiune
în interiorul Sinei. Astăzi omul poate iar să dezvolte în
sine astfel de forţe de suprapresiune dacă săvârşeşte în
sufletul său exerciţiile oculte corespunzătoare“.
Trebuie de observat că în acest loc şi Ahriman vorbeşte despre
o „presiune de forţe“, dar nu aşa încât prin aceasta să fie
determinată o fortificare a Sinei. Întărirea Sinei în
gândire este descrisă de Rudolf Steiner, în acelaşi ciclu,
prin următoarele cuvinte: „Dacă ai această vieţuire a lumii tale de
idei, dacă ai răsturnat peste suflet toată îndoiala dureroasă şi
amară în existenţă, abia atunci eşti de fapt matur să
înţelegi că nu spaţiile infinite şi timpul infinit ale lumii
fizice ne-au conferit ideile. Abia acum, după îndoiala amară, te
deschizi sferelor spiritului şi ştii că îndoiala era justificată
– şi în ce mod era ea justificată –, ea trebuia să fie
justificată pentru că tu ai crezut că ideile ar fi intrat în
suflet din timpuri şi spaţii. Dar ce resimţi acum? Cum resimţi lumea
ideilor, după ce ai vieţuit-o din lumile spirituale? Te simţi acum
pentru prima dată inspirat, începi acum, în timp ce mai
înainte ai presimţit extins în jurul tău ca pe un abis
deşertul infinit, începi acum să te simţi pe o stâncă ce
iese din abis, şi ştii: acum te afli în legătură cu lumile
spirituale; ele, nu lumea simţurilor, sunt cele care ţi-au dăruit lumea
ideilor“ (Conferinţa II).
După ce şi-a învins îndoiala şi şi-a întărit
Sinea, Johannes meditează aceste cuvinte:
„Urzire vrăjită a propriei fiinţe,
spune-mi
Spre ce nu mă aprinde nici o dorinţă“.
Apoi Păzitorul dispare şi în locul lui apar Benedictus şi
Maria. Ei rostesc cuvintele pe care le-a rostit Păzitorul şi apoi
dispar o dată cu Dublul. Johannes recunoaşte că de fapt Păzitorul este
cel care s-a arătat acum prin Benedictus şi Maria dar şi că el nu va
găsi adevărata lor fiinţă decât dacă o caută fără dorinţe.
Urzirea vrăjită a propriei sale fiinţe îi porunceşte să caute
adevărata lor fiinţă. El iese prin partea stângă a peisajului.
Din dreapta apar Strader, Benedictus şi Maria. Strader îşi
exprimă deplina încredere în lucrarea proiectată de
Hilarius. El ştie foarte bine că de fapt Capesius ia o altă direcţie,
dar nu se îndoieşte de cooperarea cu ceilalţi prieteni. Tocmai de
aceea este greu lovit când Benedictus îl anunţă că nici
Johannes nu este pregătit „să ducă forţa spiritului în lumea
simţurilor“ şi că Maria trebuie să-l ia cu ea pe Johannes, „dacă vrea
să găsească în adevăr drumul înapoi din sfera spiritului
în lumea simţurilor“. Strader se vede dintr-o dată singur cu
ţelurile sale. Atunci Benedictus îi spune că ar fi citit în
mersul destinului său că mai este încă legat de genuri de fiinţe
care ar trebui să facă răul, dacă s-ar amesteca de pe acum creator
în sfera de dominaţie a omului. Aceste comunicări ale lui
Benedictus ar fi putut acţiona într-un mod distrugător. Modul
în care le acceptă Strader arată că el a dezvoltat o puternică
forţă interioară. El spune că singurătatea în care se află acum
îi va făuri într-adevăr spada despre care i-a vorbit Maria
în timpul viziunii lui. Apare apoi sufletul Theodorei şi îi
promite să creeze, în lumile luminii, căldura, încât
spada lui spirituală să lovească cu forţă în duşmanii sufletului.
Întreaga discuţie dintre Benedictus şi Strader ne arată
încercarea importantă a omului care se pregăteşte să
întrupeze impulsurile spiritului în lumea simţurilor. Una
dintre principalele calităţi necesare pentru aceasta este răbdarea.
Este o probă dură de răbdare pentru Strader să afle că de fapt
colaboratorii săi nu sunt încă pregătiţi şi că anumiţi germeni
creatori din el însuşi nu se pot întrupa în lume
într-un mod salvator. Pentru cel care acţionează în lumea
exterioară pornind din impulsurile spiritului este important să aştepte
până când atât situaţia exterioară cât şi cea
interioară sunt coapte. El trebuie de asemenea să poată suporta ca un
mare număr din viziunile sale să rămână nerealizate. De ce multe
proiecte cad, trebuie să fie abandonate, acest lucru îl explică
Rudolf Steiner în conferinţele Despre sensul vieţii,
unde spune: „Să presupunem că toate boabele de grâu care există
îşi ating realmente ţelul şi devin spice. Ce s-ar
întâmpla? Fiinţele care ar trebui să se hrănească cu secară
sau grâu nu ar mai avea hrană. Pentru ca acele fiinţe, pe care le
ştim prea bine, să se poată ridica pe actuala treaptă de dezvoltare, a
trebuit ca fiinţele pe care tocmai le-am menţionat, care, să spunem
aşa, trebuie să cadă în abis, a trebuit ca ele, faţă de sfera
propriilor ţeluri, să rămână în urmă“ (Conferinţa II). „Să
aruncăm acum o privire asupra lumii care ne înconjoară şi asupra
viziunilor deosebite pe care le avem – asupra a ceea ce se detaşează de
viziunile obişnuite, din mulţimea infinită de posibilităţi. Ceea ce
ridicăm astfel la viziune cu valoare pentru noi slujeşte dezvoltării
noastre interioare. Dar ceea ce se scufundă apoi când privim tot
câmpul nesfârşit al vieţii noastre de viziune, fiecare
lucru care dispare, nu se scufundă în neant ci în lumea
exterioară şi o fecundează. Viziunile selectate de noi slujesc
evoluţiei pe mai departe. Celelalte ne părăsesc şi se unesc cu ceea ce
există în jurul nostru, cu viaţa care nu şi-a atins scopul final.“
Benedictus face o legătură între germenii de acţiune pe care
îi percepe în Strader şi tipurile de fiinţe
„Ce-ar fi trebuit să facă răul dacă deja
acum
S-ar fi amestecat creator în lucrarea oamenilor;
Ele trăiesc în suflete doar o existenţă embrionară
Spre-a deveni mature-n viitor pentru Pământ“.
Legat de aceasta, Benedictus îi spune lui Strader:
„Am văzut astfel de germeni în
sufletul vostru.
Că nu îi recunoaşteţi, e un ajutor pentru voi.
Întâi prin voi se vor recunoaşte pe sine.
Acum însă le este încă închis drumul
Care duce în domeniul materiei“.
Benedictus spune că germenii din sufletul lui Strader, prin el, se
vor cunoaşte pe sine. Pentru a înţelege acest lucru, ne pot fi de
ajutor cuvintele lui Rudolf Steiner din conferinţa citată. În om
se dezvoltă „ceea ce a ajuns la sfârşit şi care trebuie să
primească un nou stimulent pentru ca evoluţia să poată continua. De
aceea omul a trebuit să fie introdus în Creaţiune; pentru ca să
poată lua naştere germeni fecundatori. Vedem deci că noi, cu viaţa
noastră, nu suntem plasaţi inutil în Creaţiune. Dacă am renunţa
la om, zonele intermediare nu ar putea evolua în continuare. Ele
ar cădea pradă acelui destin căruia i-ar cădea pradă un regn vegetal ce
nu ar fi fecundat. Tocmai pentru că omul este aşezat în centrul
existentei pământeşti este creată puntea între lumea de
dinainte şi cea care urmează. În afară se desfăşoară în
spaţiu lumea nesfârşită. În noi există lumea sufletului
nostru. Noi nu observăm că ceea ce trăieşte în noi se
împrăştie în afară şi se uneşte cu ceea ce trăieşte
în exterior; nu remarcăm că suntem scena, punctul central al
acestei uniri. Ceea ce este în noi este – să spunem aşa – unul
din poli, iar ceea ce este afară, în lume, este celălalt pol;
aceştia trebuie să se unească împreună pentru progresul
evoluţiei. Învăţăm prin lumea ocultă că în noi este scena
echilibrului de forţe. Simţim cum trăieşte în noi, ca
într-un centru, lumea divin-spirituală, simţim cum se uneşte cu
lumea exterioară şi cum se fecundează reciproc. Dacă ne simţim – şi
ştim că suntem – ca o astfel de scenă, ne plasăm corect în viaţă,
înţelegem tot sensul vieţii şi recunoaştem că ceea ce este la
început inconştient va deveni conştient, dacă vom înainta
în studiul antroposofiei. În aceasta constă întreaga
magie. În timp ce conştienţei normale îi este refuzat să
ştie: aici, în tine, ceva se uneşte cu ceea ce este în
exterior, conştienţei magice îi este permis să contemple aceasta.
Ea dezvoltă în mod voit ceea ce ţine de lumea exterioara. De
aceea este necesar să intervină un anumit grad de maturitate, pentru a
nu amesteca brutal ceea ce este în interior cu ceea ce este
în exterior. Căci de îndată ce ne ridicăm la o conştienţă
mai înaltă, ceea ce trăieşte în noi este o realitate. Este
aparenţă doar atât timp cât trăieşte în conştienţa
normală obişnuită“.
Prin aceste cuvinte înţelegem şi cât îi este de
benefic lui Strader să nu recunoască încă anumiţi germeni de
acţiune din sufletul său. Maturitatea pentru realizarea benefică a ceea
ce trăieşte în germene în suflet, omul o dobândeşte
prin unirea sa cu impulsul lui Hristos. În acest context, Rudolf
Steiner descrie intrarea acestui impuls în umanitate, prin
cuvintele: „În ansamblul evoluţiei pământului şi a
omenirii, multe lucruri au pierit fără ca omul să poată face ceva. Să
ne îndreptăm privirea spre întreaga evoluţie precreştină.
Ştim cum a fost această evoluţie precreştină. Omul a pornit din lumea
spirituală; a coborât apoi treptat în lumea
fizic-senzorială. Ceea ce a posedat la obârşii, ceea ce a trăit
în el, a dispărut, aşa cum au dispărut germenii de viaţă care nu
şi-au atins scopul. Vedem cum, din trunchiul dezvoltării omenirii, o
mulţime din ei se scufundă în abis. În timp ce în
evoluţia exterioară a culturii omeneşti, a vieţii omeneşti, nenumărate
lucruri se scufundă, dispar, intervine impulsul lui Hristos. Aşa cum
în om se dezvolta germenele fecundator pentru lumea sa
înconjurătoare, tot aşa se dezvoltă, pentru ceea ce aparent piere
în om, impulsul lui Hristos. Intervine Misteriul de pe Golgota.
El este fecundarea de sus în jos a ceea ce a pierit. Atunci, o
dată cu ceea ce aparent a căzut din dumnezeiesc şi s-a cufundat
în abis, a intervenit o transformare. Impulsul lui Hristos
intervine şi îl fecundează. Pornind de la Misteriul de pe
Golgota, percepem în cursul ulterior al evoluţiei
Pământului o reînflorire şi o continuare a sa datorită
fecundării primite prin impulsul lui Hristos“.
Cunoaşterea acestor fapte trezeşte în om adevăratul sentiment
de responsabilitate faţă de activitatea sa pământească. Rudolf
Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „Avem un cu totul alt
sentiment de responsabilitate faţă de tot ce întreprindem dacă
ştim că ceea ce facem sunt germeni fecundatori şi nu germeni sterili,
care se irosesc. Pentru asta trebuie să lăsăm să se nască aceşti
germeni chiar din adâncurile sufletului lumilor. Atunci aţi putea
întreba: Da, dar cum se ajunge aici? Prin răbdare,
perseverând tot mai mult şi mai mult în a înăbuşi
în tine orice ambiţie de natură personală. Ambiţia personală ne
ispiteşte mereu şi mereu să producem numai ce este personal, să nu
lăsăm să vorbească ceea ce este expresia divinului din noi. Cum putem
şti că divinul vorbeşte în noi? Trebuie să ucidem tot ce vine
numai de la noi, şi înainte de toate să ucidem orice tendinţă de
ambiţie. Acest lucru naşte în noi polaritatea corectă şi aduce
în suflet germeni fecundatori reali. Nerăbdarea este cel mai rău
îndrumător al vieţii. Ea ruinează lumea. Este un adevăr faptul că
prin producţiile ambiţioase iau naştere în sufletul nostru astfel
de germeni fecundatori din care apar monştri în lumea spirituală.
A-i respinge, chiar a-i transforma treptat, este o misiune fecundă
pentru un viitor îndepărtat“.
Toate acestea, şi multe altele, se subînţeleg atunci
când Benedictus menţionează germenii din sufletul lui Strader,
care nu sunt încă destul de maturi şi care abia prin el se
recunosc pe ei însişi. Cu cât vom pătrunde mai adânc
în astfel de arierplanuri ale dramei, cu atât mai
adânc le vom putea vieţui. De fapt, nu este vorba ca la
reprezentarea dramei să avem în memorie toate amănuntele acestor
arierplanuri. Dar contemplarea posibilităţilor de evoluţie şi a
pericolelor în faţa cărora se află personajele dramei în
anumite situaţii poate adânci împreună-vieţuirea şi
în acelaşi timp poate întări efectul artistic.
Maria îl întreabă acum pe Benedictus dacă sufletul lui
Strader se va dezvolta atât de repede încât forţa
acelor cuvinte de destin l-ar ajuta. Benedictus răspuude că destinul
i-a indicat să vorbească astfel. Acţiunea cuvintelor sale nu ar fi rea,
dar el nu ştie cum se va manifesta ea. El spune în continuare:
„Privirea îmi pătrunde-acum
în sfere de unde
Îmi luminează-n suflet sfatul ăsta.
Imaginea consecinţei sale nu o văd însă.
Şi dacă-ncerc, privirea se stinge-n viziune“.
Maria întreabă:
„Privirea vi se stinge-n viziune, vouă,
Îndrumătorul meu?
Cine ucide-n voi privirea sigură de văzător?“
Benedictus:
„Johannes fuge cu ea în
depărtările cosmice;
Trebuie să-l urmăm; 'l-aud chemând“.
Am văzut că Johannes se hotărâse să caute adevărata fiinţă a
lui Benedictus şi a Mariei. El se străduie acum, căutând spre
domeniul spiritual din care Benedictus încearcă să aducă
răspunsul la întrebarea Mariei cu privire la Strader. Pentru că
în acest domeniu Johannes are nevoie de Benedictus, contemplarea
spirituală a acestuia este deviată de la arierplanurile destinului lui
Strader. Despre dificultăţile cercetării în acel domeniu, Rudolf
Steiner vorbeşte în prima conferinţă a ciclului Tainele Pragului,
unde spune: „Lumii simţurilor, dar chiar şi unor priviri clarvăzătoare
care au pătruns deja anumite straturi din spatele lumii senzoriale,
îi scapă ceea ce am putea numi – vom vorbi despre asta mai
departe – necesităţile din evenimentele cosmice; acele necesităţi care
prind rădăcini tocmai în temeliile lucrurilor în care,
desigur, prind rădăcini şi cele mai profunde substraturi ale sufletului
omenesc, care însă scapă şi privirii senzoriale dar şi privirii
clarvăzătoare incipiente, şi care i se relevă celei din urmă doar dacă
trăieşti ceva asemănător cu ce este zugrăvit imaginativ în epoca
saturniană. Se poate spune că pentru o astfel de privire clarvăzătoare,
care chiar trebuie să apară la început în perioada dintre
moarte şi o nouă nastere, este ca şi cum nişte fulgere ar spinteca
întregul orizont sufletesc şi, în lucirea lor
înfricoşătoare, ar strălumina necesităţile cosmice – dar care
în acelaşi timp sunt atât de orbitor de luminoase
încât privirile cunoscătoare se sting datorită luminii lor
strălucitoare; iar din privirile cunoscătoare, care se sting, prind
chip forme de imagini, care se întreţes apoi în ţesătura
cosmică precum formele din care se nasc destinele fiinţelor lumilor.
În aceste temelii ale necesităţilor, poţi pătrunde motivele
destinelor umane ale altor fiinţe numai dacă foloseşti astfel de
priviri cunoscătoare care în procesul de cunoaştere se sting,
datorită fulgerelor care luminează şi se transformă parcă în
forme moarte, care continuă apoi să trăiască drept impulsurile de
destin ale vieţii. Şi tot ce descoperă adevărata cunoaştere de sine,
tot ceea ce priveşte în el însuşi sufletul, toate
imperfecţiunile ce şi le atribuie, toate acestea sunt auzite în
ceasul Miezului de noapte cosmic ca întreţesute în tunetul
cosmic care se rostogoleşte în adâncurile existenţei“.
Căutând adevărata fiinţă a lui Benedictus şi a Mariei,
Johannes se străduie spre cunoaşterea de sine în acest domeniu al
lumii spirituale. Experienţele sale în domeniul spiritual
corespund cu ceea ce Rudolf Steiner prezenta în ciclul Despre iniţiere:
„Te afli absolut singur cu tine însuţi, singur cu lumea ta
interioară care apare acolo. La început nu te percepi decât
ca pe un întuneric nedefinit; dar eşti într-o deplină
legătură cu aceste lucruri. Să luăm un exemplu caracteristic: ceva ce
acolo apare ca imagine îţi insuflă iubire. Acum eşti puternic
ispitit. O ispită teribilă apare prin faptul că iubeşti acum ceva care
este în tine însuţi. Eşti expus unei ispite, să iubeşti
lucrul fiindcă îţi aparţine, iar acum trebuie să acţionezi cu
toată forţa ca să nu iubeşti această fiinţă pentru că o ai, ci pentru
că ea este asta sau asta, cu toate că iţi aparţine. Ai datoria să
smulgi întregul egoism dinăuntrul Sinei. Este o datorie grea, o
datorie cu care nu se poate compara nimic sufletesc din lumea obişnuită
a simţurilor. În existenţa senzorială obişnuită nici nu este cu
putinţă ca un om să iubească total lipsit de egoism, total
dezinteresat, ceva din el însuşi. Totuşi el trebuie să ajungă la
asta atunci când se află pe această treaptă. Prin faptul că
fiinţa luminează în jur cu forţa iubirii, radiază ea însăşi
forţă şi astfel observi: Asta vrea acum să iasă din tine. Apoi observi:
Cu cât poţi dărui mai multă iubire, cu atât fiinţa
însăşi primeşte forţa de a sfărâma ceea ce este în
tine ca un înveliş, ca o cochilie, pentru a se răspândi
în lume. Dar dacă o urăşti, ea primeşte de asemenea forţă; ea te
tensionează atunci, te apasă şi te împinge, ca şi când
plămânii sau inima ar vrea să treacă prin piele şi să iasă din
corp. Asta trece prin tot ce vine în relaţie cu iubirea sau cu
ura. Dar diferenţa între cele două vieţuiri este următoarea: ceea
ce iubeşti fără egoism, trece; simţi însă: te ia cu ea, străbaţi
drumul pe care îl străbate ea însăşi. Ceea ce urăşti, sau
faţă de ce eşti arogant, destramă învelişul şi iese
lăsându-te singur, şi rămâi în singurătate. Dacă ai
ajuns la o anumită treaptă, remarci foarte puternic această diferenţă:
eşti luat o dată cu forţa iubirii – sau eşti părăsit. Dacă eşti luat,
atunci ai posibilitatea să te apropii de fiinţa pe care ai vieţuit-o
în copia sa“ (Conferinţa IV).
Ceva din atmosfera zugrăvită aici se arată în acest loc din
dramă. Acest lucru este exprimat în continuare în ciclul Tainele Pragului,
unde Rudolf Steiner spune în prima conferinţă: „Trebuie să fi
simţit cum Sinea proprie se smulge din ceea ce se numeşte de obicei
viaţa interioară; cum gândirea, faţă de care te simţi legat cu
atâta încredere în viaţă, se smulge din interior, cum
aleargă spre orizonturi tot mai depărtate şi trebuie să fi găsit
în tine acel lucru ce se exprimă în astfel de cuvinte –
care, firesc, înţelegerii senzoriale exterioare şi intelectului
legat de creierul fizic îi apare ca un complet nonsens, ca o
îngrămădire de contradicţii – ca o prezenţă sufletească vie.
Trebuie să fi vieţuit întâi această dispoziţie a plecării
Sinei proprii, a gândirii proprii din existenţa interioară, dacă
vrei să vieţuieşti în linişte toată amintirea Miezului de noapte
al lumilor. Amintirii din vieţile pământeşti trebuie să-i fi
precedat vieţuirea Miezului de noapte al lumilor în viaţa
spirituală, dacă trebuie să intervină ceea ce vrea să fie exprimat
în tabloul nouă. Dar pentru asta trebuie mai întâi să
se manifeste iar dispoziţia sufletească de la sfârşitul tabloului
patru. Flăcările fug, într-adevăr; ele nu pătrund mai devreme
în constienţa pământească; ele nu se apropie de liniştea
din meditaţie înainte de a fi fugit mai întâi,
înainte ca această dispoziţie sufletească să fie un adevăr:
„Flăcările fug... fug cu gândirea
mea;
…………………………………………………..
Şi-acolo, pe malul depărtat al sufletelor lumilor,
O luptă aprigă se dă...; propria-mi gândire luptă...
Cu lumina rece a spiritului... în curentul neantului...;
Gândirea mea se clatină;... lumină rece...
Scoate din gândirea mea bezne fierbinţi...
Ce-apare-acum din văpaia-ntunecată?...
În flacăra roşiatică se-avântă Sinea mea în lumină...
În lumina rece... a câmpurilor de gheaţă cosmice“.
