Piedicile care au fost anunţate în primul tablou în legătură cu lucrarea proiectată de Hilarius Gottgetreu apar clar în tabloul trei. Este vorba mai întâi de erori de știinţa a spiritului. Dar acestea sunt mai greu de învins decât opoziţiile exterioare.
Încă de la început apar, alături de Hilarius, alte trei personaje, pe care le-am cunoscut – ca și pe Gottgetreu – în drama precedentă, în care ei erau reprezentanţii unei Alianţe mistice care își asumase misiunea de a păstra o viaţă spirituală tradiţională. Am văzut acolo cum această Alianţă a intrat în contact cu viaţa spirituală actuală vie, cultivată de Benedictus și discipolii săi. Pe baza acestei legături, Hilarius a făurit planul de a deschide acestor noi impulsuri ale spiritului un câmp de acţiune în viaţa socială. Se pare însă că aceste patru personalităţi nu cad de acord asupra reușitei planului.
Bellicosus își exprimă îngrijorarea în legătură cu atitudinea de refuz a șefului de birou faţă de acest plan. Romanus, dimpotrivă, susţine ideea că aceste obiecţii corespund atât exigenţelor exterioare ale vieţii cât și părerii adevărate a miștilor. Bellicosus consideră drept o înţeleaptă conjunctură oferită de destin faptul că Benedictus și discipolii lui au unit actuala viaţă spirituală cu viaţa spirituală tradiţională, reprezentată de Alianţa mistică; împlinirea impulsurilor spirituale actuale vii, determinate prin acest fapt, îi apare ca fiind o poruncă-datorie spirituală. Romanus judecă altfel situaţia; el nu consideră nici pe discipolii lui Benedictus și nici pe Hilarius destul de pregătiţi pentru a împlini această sarcină care cere o stare de trezie mult mai mare decât cea necesară cultivării vieţii spirituale în interiorul Templului. Cu toate că în ce privește trecutul și prezentul acestei afirmaţii nu avem nimic de spus, trebuie avut în vedere că într-o indicare corectă a semnelor de destin nu trebuie să luăm situaţia prezentă ca definitivă. În tabloul precedent am văzut că în Johannes începuse o transformare importantă și că, în curând, în ce-l privește, aprecierea lui Romanus poate să nu mai fie valabilă pentru el. Bellicosus are o altă părere decât Romanus, în ce privește curentul destinului. Părerea acestuia nu-l împiedică să presupună că modul în care au fost conduși spre ei discipolii lui Benedictus arată că ar fi necesar să fie urmată calea care se revelează viziunii spirituale a acestora.
Modul în care Torquatus explică semnele aparte ale destinului duce la un raţionament cu totul eronat. El a aflat cum Capesius s-a despărţit de Benedictus și de cercul discipolilor acestuia; pe baza acestui fapt, el formulează consecinţe care ar putea ajunge foarte departe și ar zdruncina noile impulsuri ale spiritului, dacă ar fi confirmate prin fapte. În timp ce el vorbește, în apropiere se strecoară Ahriman. Faptul semnifică ceea ce exprimă Rudolf Steiner în ciclul Tainele Pragului prin următoarele cuvinte: „Observaţi în diferitele aspecte ale dramelor-misterii cum figura aparte a lui Ahriman tocmai în Trezirea sufletelor se furișează la început discret, trecând, să spunem așa, printre personaje, cum apoi importanţa lui crește tot mai mult către finalul dramei Trezirea sufletelor” (Conferinţa I).
Bellicosus încearcă să înţeleagă atitudinea lui Capesius în sensul destinului. Anumite evenimente trezesc în sufletul lui o intuire a legăturilor de destin. Cu privire la Capesius, el are încă de la prima întâlnire presentimentul că destinul l-a așezat aproape și în același timp departe de Alianţa miștilor. Romanus îl înţelege foarte bine; el însuși, prin presentimente asemănătoare, a ajuns la certitudinea că nu era legat de nici unul dintre prietenii miști așa cum era legat de Strader. Referindu-se la presimţire ca o moștenire a evoluţiei anterioare, cum sunt și viziunea și „al doilea văz”, Rudolf Steiner spune, în conferinţa din 24 august 1924 (Cunoașterea iniţiatică): „În timp ce viziunea apare atunci când ai transportat în starea de veghe din timpul zilei vieţuirile pe care le-ai avut în timpul somnului, când treci inconștient pragul încoace cu aceste vieţuiri din timpul somnului, presimţirea ia naștere când ești într-un somn foarte vag, neobservat, încât crezi că ești treaz și, ignorând de asemeni pe Păzitorul Pragului, transporti dincolo ceea ce porţi în vieţuirea obișnuită de zi... Și acum vedeţi cum omul, cu aceste însușiri moștenite pe care le poate vieţui, și care parvin din vechea evoluţie, aici stă cu viziunea, dincolo stă cu presimţirea. Dar el se poate afla și la Prag, și să nu-l observe pe Păzitorul Pragului. Când te afli aici, la Prag, resimţind încă oarecum ceea ce vine din lumea fizică și din cea spirituală, trăiești în ceea ce este foarte răspândit în alte locuri de pe Pământ și s-ar putea numi deuteroscopie sau a doua vedere. Așa ceva se trăiește la Prag, într-o stare de semiconștienţă. Așa că putem spune: Aceste vechi însușiri moștenite apar în om atunci când el se află într-o stare de conștienţă diminuată; ele apar fie ca viziune dincoace de Prag, fie ca presentiment, ca presimţire, dincolo de Prag, iar la Prag apar ca a doua vedere”.
Ca și alte ecouri ale unei evoluţii anterioare, și presimţirea poate fi transformată în treapta pregătitore a unei viitoare evoluţii, în care conștienţa și forţa Sinei superioare se dezvoltă tot mai mult. Romanus lasă să îi apară direcţia prin ce presimte gândirea sa de cercetător. Dar înainte de a se întoarce spre faptă, stinge în el presimţirea întărită de gândirea sa. În domeniul spiritului, el se simte strâns legat de discipolii lui Benedictus. Dacă totuși, pornind din cercurile intime ale miștilor, caută o cale înapoi spre viaţa pământească, s-ar încumeta s-o facă numai alături de Strader.
Torquatus găsește că lui Strader îi lipsește cu totul justa dispoziţie sufletească pentru mistică și, datorită acestui lucru, ar fi departe de vieţuirea interioară a spiritului. Romanus este de acord că Strader n-a înaintat încă suficient pe drumul spiritual al prietenilor săi. El știe însă și că Strader a putut astfel să se menţină liber faţă de dușmanii sufletești, atât de periculoși pentru mulţi miști, când îi însoţesc în lumea senzorială.
Bellicosus crede că poziţia lui Romanus faţă de Strader arată că nu există nici un motiv care să-l împiedice să ia parte la lucrarea proiectată și să obţină și acordul șefului de birou în acest sens. El solicită încă o dată acest acord. Apoi Romanus i se adresează direct lui Hilarius, spunându-i că este gata să ajute proiectul și să-l sprijine cu bunurile sale, dacă acest plan va fi condus numai de Strader, fără ajutorul celorlalţi discipoli ai lui Benedictus. Hilarius crede că este exclus ca Strader să se despartă de discipolii lui Benedictus. El este convins că aceștia stau aproape de Strader cum el își este sieși. Romanus răspunde:
„Admit, omenește ei pot să-i fie alături, dar
A se iluziona că le este unit și spiritual,
Asta o poate admite doar acea parte a sufletului
Care încă-i adâncită-n somnul spiritului.
Cred însă că-n curând vom vedea
Că acea parte se poate maturiza și-n viaţa trează”.
Întrezărim aici presentimentul izolării lui Strader, ca și presentimentul trezirii sale la o conștienţa superioară. După aceste cuvinte, Bellicosus, Romanus, Torquatus și Hilarius se îndepărtează.
În același decor apar acum Capesius, Strader, Felix Balde și doamna Balde. Capesius explică poziţia pe care a luat-o, cu următoarele cuvinte:
„De-aș vrea să mă-ncarc cu o muncă exterioară
Ca să aduc spiritul la viaţă în sfera senzorială,
Ar trebui să mă-ncumet să cuprind
Temelia existenţei în lumi a căror fiinţă
N-a prins încă realitate în mine”.
Strader nu poate pune acest lucru în concordanţă cu concepţia despre ţelul corect al năzuinţei sale. Dimpotrivă, Felix Balde percepe în aceste cuvinte dispoziţia misticii anterioare, așa cum o caută el însuși. El și Capesius se înţeleg acum perfect. Strader le înţelege bine cuvintele; dar sensul pe care ei îl dau cuvintelor lor îi rămâne străin.
Privitor la acest pasaj, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „O, dacă o mare parte dintre prietenii noștri s-ar putea transpune în dispoziţia de așteptare, de așteptare a ceva ce trebuie să vină, care probabil, în teorii și explicaţii, cuprinde doar prevestirea aparent clară, însă încă neînţeleasă, atunci în aceste suflete și-ar face loc ceva ce este înfăţișat, în tabloul trei din Trezirea sufletelor, în cuvintele lui Strader. Este vorba de locul unde Strader se află între Felix Balde și Capesius; locul unde el stă în așa fel între ei încât îi sunt cunoscute, cuvânt cu cuvânt, toate cele spuse de aceștia, dar acum, deși el și le-ar putea repeta, nu le poate găsi sensul”.
„Capesius și tata Felix, amândoi...
Ascund un sens obscur în cuvinte clare...”
Cel care își face din ideile spirituale propriile sale idealuri și face efortul de a le împlini se află în situaţia de aici a lui Strader, atunci când el ajunge să audă cum aceleași idei sunt susţinute ca și cum realizarea lor n-ar intra în discuţie. În viaţa spirituală modernă, această atitudine faţă de idei este deja foarte răspândită. Ele pot fi expuse oricât de clar, însă celui care ar voi să le împlinească le va apărea obscur sensul lor. În legătură cu gândirea filosofică străină de viaţă, Rudolf Steiner arată în același context: „Multe știinţe, iubiţii mei prieteni, sunt clare, și multe filosofii. Dar în dezvoltarea viitoare a omenirii s-ar petrece ceva deosebit dacă ar apărea filosofi care ar putea mărturisi că, da, în filosofii, de la sistem la sistem, oamenii au adus o claritate după alta, încât se poate spune: Lucrurile sunt clare – dar în cuvinte clare poate fi un sens obscur. Bine ar fi dacă mulţi dintre oamenii care se cred foarte inteligenti și care consideră înţelepciune ceea ce știu, justificat în anumite limite, s-ar așeza în faţa lumii în același fel ca Strader faţă de Felix Balde și Capesius, și și ar spune:
„Am înţeles adesea ceea ce tocmai spuneţi;
Pe-atunci o luam ca-nţelepciune... acum însă
Nu înţeleg nici un cuvânt din vorbirea voastră.
Capesius și tata Felix, amândoi...
Ascund un sens obscur în cuvinte clare...”
Atunci când gândurile pătrund în viaţă fără a-i da un impuls și o direcţionare, ele devin cu ușurintă hainele exterioare ale forţelor invizibile, care se folosesc de astfel de gânduri ca înveliș și justificare. Acest lucru îl vieţuiește Strader prin cuvintele:
„Poate nu vieţuiesc cum cuvintele voastre-s doar
Veșmântul forţelor... al forţelor sufletești
Care m-alungă de la voi în lumi
Cu totul străine spiritualităţii voastre?
Pe care nu vreau să le caut, căci în adânc de suflet
Eu trebuie să iubesc lumile voastre”.
Felix Balde continuă să descrie adevărata atmosferă a Misteriilor și aduce o imagine corectă a stării sufletești necesară pentru cunoașterea lumii spirituale. Rudolf Steiner spune în același pasaj din ciclul citat, conferinţa a IV-a: „Trebuie să te afli în această dispoziţie calmă de așteptare, care poate fi descrisă ca adevărată liniște sufletească interioară, pace a spiritului. Aceasta ţine de aprecierea corectă a ceea ce vieţuiești în lumea spirituală. În lumea fizică, dacă vrei să afli ceva în legătură cu o anumită persoană, faci ceva în sensul acestei experienţe. Acest lucru nu se poate face și în ce privește impresia de pace spirituală, liniște sufletească, expectativă. Când se spune «să nu tinzi la nimic, să fii doar calm și liniștit – fiinţa interioară a sufletului în totală așteptare», este o zugrăvire foarte justificată a dispoziţiei sufletului faţă de impresiile adevărate ale lumii spirituale. Într-o anumită privinţă, această dispoziţie trebuie revărsată peste întreaga viaţă sufletească, dacă vrem ca experienţele lumii spiritului să se apropie în mod corect de sufletul clarvăzător”.
Descrierea justificată a acestei dispoziţii faţă de lumea spirituală este folosită de Felix Balde în așa fel încât duce la o apreciere falsă a atitudinii îndreptăţite pe care o are Strader. Acesta se simte împins tot mai mult spre izolare și greutăţi lăuntrice, ceea ce exprimă în cuvintele:
„Am nevoie de voi... dar nu vă găsesc...
Viaţa care ne unește... voi nu o preţuiţi.
Cum să găsesc oameni pentru o operă universală
Dacă miștii nu-și părăsesc existenţa personală?”
Felix Balde și Capesius continuă să prezinte strădania lui Strader ca dăunătoare pentru contemplarea spirituală. În cele din urmă, Strader răspunde:
„Iar mie, vederea spirituală mi-apare doar dacă
Sufletul se poate dărui gândurilor de acţiune
Și se regăsește trăind în speranţa
De a putea construi sălașuri spiritului,
În care el vrea să aprindă lumina care,
Încălzind, radiază prin lumile spirituale
Și își caută, prin munca fizică a omului,
Noua patrie în viaţa pământească”.
În aceste cuvinte se arată o dorinţă dezinteresată, așa cum corespunde ea forţei spirituale a iubirii. Pentru că Strader nu găsește nici o înţelegere din partea lui Felix Balde și a lui Capesius pentru năzuinţa sa, care se naște din această forţă, el strigă:
„Sunt eu fiul erorii... nu-s fiul vostru,
Voi, înţelepte și vaste lumi spirituale...?”
Întrebarea dureroasă pe care Strader o îndreaptă spre îndepărtatele lumi spirituale pline de înţelepciune îl conduce la prima sa viziune spirituală. De fapt, Benedictus, Maria și Ahriman îi apar acum lui Strader ca forme-gând ale lui, dar într-o relaţie spirituală adevărată. El aude dinspre Benedictus cuvintele:
„'N-aceste înţelepte și vaste lumi spirituale
Presimţi tu ajutorul la chinuitoarea întrebare
Ce lasă să apese asupra gândirii tale pământești
Taina originară a vieţii sufletului tău”.
În legătură cu acest pasaj din dramă, există explicaţia dată de Rudolf Steiner în a doua conferinţă a ciclului Fiinţa interioară a omului și viaţa dintre moarte și o nouă naștere, unde spune: „Între naștere și moarte, în noi domnește o înţelepciune care există în spatele lumii pe care o contemplăm cu simţurile noastre și despre care gândim cu inteligenţa noastră legată de creier. Acolo, în spate, există această înţelepciune. Între naștere și moarte, ea ne este acoperită; ea domnește însă, trăiește și acţionează în noi în adâncurile sufletești subconștiente și trebuie, să zicem așa, să pună stăpânire, în aceste adâncuri subconștiente ale sufletului omenesc, pe problemele omului, fiindcă omul trebuie, pentru un anumit timp, să fie ţinut departe de o viziune care ar putea deveni ispititoare pentru el. Cât timp trăim în corpul nostru fizic în condiţii normale, fără să fim introduși în lumea spirituală printr-o disciplină spirituală riguroasă – când Păzitorul Pragului nu ne mai oprește privirea către lumile spiritului – am fi la fiecare pas tentaţi să lăsăm să cadă predispoziţiile noastre omenești încă imperfecte, încă neîndeajuns de evoluate și să ne înălţăm în lumile spiritului, însă cu imperfecţiunile noastre... Fiindcă dacă am privi din spatele Pragului acel lucru care este orizontul nostru de conștienţă, ne-am afla în orice clipă în pericolul de a nu mai vrea să atingem ţelul nostru omenesc”.
În năzuinţa lor spre spiritualizare, Capesius și Felix Balde cad la început în tentaţia de a părăsi idealul omenirii care luminează asupra activităţii omenești. Strader, fiindcă vrea să rămână credincios acestui ideal, nu poate urma sfatul lor și se îndreaptă cu întrebarea sa dureroasă spre lumile spirituale pline de înţelepciune, lumi pe care Capesius și Felix Balde caută să le atingă în felul lor. Pericolul atitudinii lor faţă de lumea spirituală este explicat, în aceeași conferinţă, prin cuvintele: „Te poţi spiritualiza în întregime... Este un punct de vedere. Dar nu poţi să o faci decât dacă îţi abaţi drumul tău de la calea marelui ideal al omenirii. Asta înseamnă, cu alte cuvinte: să te angajezi pe drumul lumilor spirituale, luând cu tine toate imperfecţiunile tale; ele se vor transforma acolo în perfecţiuni. Se vor transforma realmente; ai putea să pătrunzi acolo cu imperfecţiuni; fiindcă vor fi pătrunse de forţele divine, vor deveni fiinţă, însă această fiinţă va trebui să renunte la predispoziţiile pe care le are totuși în ea, pe care încă nu le-a dezvoltat pe drumul ei de până acum și care sunt în sensul marelui ideal al omenirii; ar trebui să renunţe la ele”.
Întrucât, iniţial, cei doi nu au nici o înţelegere pentru năzuinţa lui Strader către idealul omenirii, pun o prăpastie între ei și el. Benedictus (ca formă-gând) îi cere să privească în această prăpastie și îl lasă să întrevadă că întinderile îi pot revela răspunsul din adâncurile lui sufletești.
Felul cum este resimţită viziunea idealului omenirii la întoarcerea din lumea spirituală este descris de Rudolf Steiner, în aceeași conferinţă, cu următoarele cuvinte: „Dincolo..., dacă ai depășit ceea ce în ultima mea dramă-misteriu, Trezirea sufletelor, numesc «ora Miezului de noapte al lumilor», există în primul moment o anumită estompare a voirii și simţirii faţă de ceea ce stă ca un minunat Templu în depărtările timpurilor. Acolo forţele divine dogoresc și încălzesc capacitătile noastre sufletești. Este, de fapt, o instruire care vorbește direct interiorului nostru și care se exprimă astfel încât dobândim capacităţi tot mai mari în a vrea să urmăm cu adevărat drumul spre ceea ce contemplăm astfel ca un ideal. În timp ce în viaţa fizică ne putem afla în faţa unui învăţător sau educator iar el se poate afla în faţa noastră și simţim că, în principiu, el vorbește din exterior inimii noastre, acum simţim că educatorii noștri spirituali, ierarhiile superioare, educându-ne așa cum am zugrăvit acum, fac ca propriile lor forţe să se desfășoare nemijlocit în interiorul nostru”.
Întrebarea lui Strader este îndreptată spre impulsurile spiritului, de care are nevoie omul atunci când, după „ora Miezului de noapte al lumilor”, se îndreaptă din nou spre Pământ. El caută ceea ce Rudolf Steiner a zugrăvit aici ca fiind vieţuirile celui care a trecut prin „ora Miezului de noapte al lumii spirituale”. Capesius și Felix Balde caută trăirile dinaintea „orei Miezului de noapte”. Pentru că nu au apreciat just căutarea lui Strader, creează o prăpastie între ei și el. În timp ce lui Strader i se cere să privească în prăpastie, începe să vorbească Ahriman. El admite că Strader va vedea în propria prăpastie ceea ce „îi pare demn de spiritul omenesc într-un viitor cosmic îndepărtat”, deci idealul omenirii. Dar el crede că este mai bine ca acest ideal al omenirii să fie arătat oamenilor în somnul confuz al sufletului. El spune că Strader își omoară în viziune răspunsul, dacă Benedictus îi arată acest ideal al omenirii în stare trează.
Strader privește în prăpastia fiinţei proprii și vede acolo o luptă care produce întuneric. Pentru a înţelege lupta interioară care are loc mereu în om, chiar dacă nu este percepută, să ne referim la cuvintele lui Rudolf Steiner din conferinţa a III-a a aceluiași ciclu: „El (Păzitorul Pragului) lasă să pătrundă în conștienţa noastră numai ceea ce ţine de simţire, nu însă și ceea ce, ca imaginaţie, inspiraţie și intuiţie, dacă ar putea pătrunde, ar produce un impuls direct de spiritualizare a noastră așa cum suntem, renunţând la orice viaţă omenească următoare. Acest lucru trebuie să ne fie ascuns; este și motivul pentru care poarta conștienţei noastre este închisă. Dar ele pătrund în entitatea noastră. Și în timp ce pătrund în entitatea noastră fără să le putem străbate cu lumina conștienţei noastre, în timp ce suntem obligaţi să le facem să coboare în întunecatele străfunduri ale subconștientului nostru, ies în întâmpinare entităţile spirituale al căror adversar este Lucifer; ele vin în fiinţa noastră din cealaltă latură și acum ia naștere în noi lupta între Lucifer, care ne trimite imaginaţia sa, inspiraţia și intuiţia sa, și aceste entităţi spirituale al căror adversar este Lucifer. Această luptă am putea să o vedem mereu, în fiecare senzaţie, în fiecare percepţie, dacă în faţa percepţiei exterioare n-ar exista Pragul lumii spirituale, înaintea căruia privirea clarvăzătoare nu se închide... De aici observăm de fapt tot ce se petrece în acest lăuntru al naturii umane. Iar consecinţa acestei lupte care se dă aici este ceea ce am caracterizat ca fiind un fel de cadavru, un cadavru parţial în noi. El este expresia a ceea ce trebuie să devină cu totul material în noi, o incluziune minerală, pentru a nu ajunge să-l spiritualizăm. Dacă acest cadavru nu s-ar forma prin lupta lui Lucifer și a adversarilor săi, atunci, în locul acestui cadavru, am avea rezultatul imaginaţiei, inspiraţiei și intuiţiei și ne-am înălţa imediat în lumea spirituală. Cadavrul formează centrul de greutate datorită căruia entităţile spirituale bune – al căror adversar este Lucifer – ne reţin iniţial în lumea fizică; suntem reţinuţi în așa fel încât ne este oarecum voalat ceea ce ar trebui să se formeze în noi ca impuls spre spiritualizare și, prin aceasta, tindem să acoperim, să voalăm adevăratul ideal al naturii umane, toate aptitudinile care pot exista în noi”.
Există în noi, în afara acestei lupte împotriva influenţelor luciferice, o luptă și împotriva influenţelor ahrimanice. Rudolf Steiner o descrie în aceeasi conferinţă, prin cuvintele: „În gânduri, noi nu percepem de fapt decât un extract, ceva ca o umbră; viaţa însă, ea pătrunde în noi și în așa măsură încât rezultă din nou o luptă, o luptă în corpul eteric, dar de data aceasta între spiritele progresiste și Ahriman, entităţile ahrimanice. Și care este expresia acestei lupte? Este faptul că gândurile nu se mai desfășoară în noi așa cum ar face-o dacă ele ar fi fiinţe vii. Dacă ele s-ar desfășura așa cum și sunt de fapt în realitate, atunci noi ne-am simţi în viaţa fiinţelor-gânduri, ele s-ar mișca încoace și încolo; dar noi nu percepem asta, de aceea corpul nostru eteric, care altfel ar fi cu totul transparent, este ca opac. Aș spune că a devenit ca un topaz fumuriu, străbătut de straturi întunecate, în timp ce cuarţul este complet transparent și pur. Așa ajunge să fie străbătut corpul nostru eteric de întuneric spiritual. Iar ceea ce străbate astfel corpul eteric este bagajul nostru de amintiri... Astfel, în timp ce în corpul nostru fizic este creat un cadavru, care trebuie să fie creat fiindcă altfel am urma acel impuls de spiritualizare cu toate defectele pe care le avem, din corpul nostru eteric iese ceva ca o forţă de viaţă stimulatoare, încât, în viitor, va putea fi realmente readus la viaţă ceea ce a fost ucis acolo”.
O referire directă la acest moment al dramei o găsim în ciclul Tainele Pragului, conferinţa a VII-a, unde Rudolf Steiner spune: „Dar dacă vrei, ca suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu, înveţi atunci să recunoști că este necesară o hotărâre, o faptă spirituală. Și despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie hotărârea puternică a voinţei de a stinge în tine, de a uita ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a Sinei tale; printr-o hotărâre de voinţă trebuie să ștergi în tine amintirea a ceea ce ai devenit cu toate particularităţile tale. Ajungi atunci la acel ceva care putea strălumina palid chiar și în treptele anterioare de cunoaștere. O informaţie privind ceea ce se trăiește în lumea spirituală este arătată în tabloul trei din Trezirea sufletelor, atunci când Strader se află în faţa prăpastiei existenţei sale. Dar modul cel mai corect de a sta în faţa abisului existenţei tale este să iei hotărârea, prin voinţă interioară liberă, printr-un act energic de voinţă, de a te stinge, a te uita. De fapt, toate aceste lucruri există în fond chiar ca realitate în fiinţa omenească; dar omul nu știe nimic despre asta. În fiecare noapte, omul trebuie să se stingă inconștient pe sine, în acest mod. Dar este cu totul altceva ca în deplină conștienţă să îţi supui Eul-amintire uitării, nimicirii, abisului, să stai realmente o clipă în lumea spirituală la marginea abisului existenţei, ca neant în faţa neantului. Este experienţa cea mai cutremurătoare pe care o poţi avea, și trebuie să te îndrepți spre acest lucru cu o mare încredere. Pentru a merge ca neant în faţa abisului trebuie să ai încredere că atunci ești întâmpinat din Cosmos de adevăratul Eu. Și așa se întâmplă. Când ai înfăptuit această stare de uitare la marginea abisului existenţei, știi: tot ceea ce ai vieţuit până acum este șters; tu însuţi ai șters; dar, dintr-o lume pe care tu însuți nu ai cunoscut-o până acum, dintr-o lume – aș spune – supraspirituală, adevăratul tău Eu, care era însă ascuns Sinei celeilalte, îţi vine în întâmpinare. Abia acum, după ce te-ai stins complet, te întâlnești cu adevăratul tău Eu, faţă de care Eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră, Maya. Căci adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale iar omul trăiește cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică nu este decât o palidă imagine-umbră – în lumea supraspirituală. Astfel drumul de înălţare în lumea supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu totul noi la marginea abisului existenţei, și primirea adevăratului Eu din această lume spirituală, la marginea abisului existenţei” (Conferinţa VII).
În dramă se arată că Strader vieţuiește cum din abisul existenţei apare o fiinţă sub înfăţișarea Mariei. Se poate spune, de fapt, că sub această înfăţișare i se revelă propriul lui Eu. Cuvintele pe care Strader le aude la marginea abisului existenţei prin Maria par enigmatice. Ele fac apel la forţa lui proprie și la lumina lui proprie, și îi spun că el ar emana întunecime. Ceea ce află aici Strader are în mare parte o valoare generală; asta pentru că pe de o parte numai prin sentiment și voinţă personală se poate ajunge la trăirea interioară a idealului omenirii, iar pe de altă parte fiindcă sentimentul și voinţa proprie acţionează întunecând ceea ce vine din înţelepciunea cosmică. Rudolf Steiner spune în legătură cu aceasta, în conferinţa a IV-a din ciclul Fiinţa interioară a omului și viaţa dintre moarte și o nouă naștere: „V-am spus în ultimele zile că pe plan spiritual se află în faţa ta idealul omenirii, conţinutul religiei zeilor, că spre el poţi răzbi prin muncă asiduă. Asta nu se poate dacă nu ajungi să folosești pe planul spiritual voirea ta, în cazul de faţă voirea, voirea simţitoare, simţirea voitoare, voirea și simţirea, astfel încât înţelepciunea care acolo izvorăște de peste tot, care acolo este precum fenomenele naturale din lumea fizică, această înţelepciune să o diminuezi în permanenţă, să elimini ceva din ea. Trebuie să ai această capacitate de a lăsa la o parte mereu mai mult și mai mult din această înţelepciune care te întâmpină acolo. Aici, pe plan fizic, trebuie să devenim tot mai înţelepţi. Acolo, trebuie să ne străduim să folosim voirea noastră, simţirea noastră, așa încât să eliminăm, să întunecăm tot mai mult din înţelepciune; fiindcă cu cât putem să eliminăm mai puţin acolo, cu atât mai puţin putem găsi forţele cu care să ne pătrundem pentru a ne apropia ca fiinţe reale de idealul omenirii. Apropierea trebuie să constea în faptul că lăsăm tot mai mult la o parte această înţelepciune. Ceea ce eliminăm acolo putem să transformăm în noi înșine, încât înţelepciunea transformată să devină forţele de viaţă care ne împing spre idealul umanităţii”.
Într-un alt pasaj al aceleiași conferinţe, Rudolf Steiner spune: „Să acumulezi cunoștinţe în lumea spirituală, nu poate fi vorba despre așa ceva, ca aici, pe planul fizic; trebuie chiar să diminuezi aceste cunoștinţe, adică să transformi forţa cunoașterii în forţă de viaţă. În lumea spirituală nu poţi să fii un cercetător, în sensul în care poţi fi în lumea fizică; ar fi cu totul deplasat. Fiindcă acolo se poate ști totul; totul este în jurul tău. Ce este important acolo este să poţi dezvolta voinţa și simţirea faţă de a ști, faţă de a cunoaște, încât, în particular, să scoţi din toată bogăţia ta de voire exact acel lucru prin care să poţi folosi înţelepciunea; altfel te sufoci sau te îneci în înţelepciune. Deci, în timp ce aici, în lumea fizică, este vorba de gândire, acolo, în lumea spirituală este vorba de dezvoltarea corespunzătoare a voinţei simţitoare, a voinţei care pregătește, care formează realitatea pornind din lăuntrul înţelepciunii, a voinţei care devine forţă creativă, un fel de forţă creatoare. Spiritul există acolo așa cum există aici natura; dar a conduce spiritul spre natură, asta este sarcina noastră... Dacă aici scoatem înţelepciunea din realitatea fizică, acolo este invers. Ai sarcina să creezi realităţi pornind de la înţelepciune, să se consume în realităţi ceea ce există acolo în înţelepciune. Finalul căii zeilor este realitatea formată”.
În lumina adevăratului său Eu, Strader recunoaște că propria sa voire răspândește întunecime. Acest lucru este exprimat în cuvintele Mariei:
„Unde-i lumina ta? Tu răspândești întuneric.
Recunoaște întunericul tău – în jur.
Creezi în lumină beznă haotică”.
Când devii conștient că răspândești acest întuneric, se pune problema luminii interioare, care îi arată voinţei proprii ţelurile și care o aduc în acord cu voinţa cosmică. Aceasta este lumina intuiţiei morale, care străluminează voirea individuală și – precum conștiinţa morală – biruie asupra dorinţelor egoiste. Cunoașterea, în această lumină, cere curaj. Prin cuvintele Mariei: „Ești prea laș ca să-ţi radiezi lumina” se face apel în Strader la curajul cunoașterii. Referirea ei la pasiunea lui de a crea îl face să devină conștient că focul dorinţei sale trebuie să fie transformat în foc al cunoașterii. Cuvintele: „Tu creezi în lumină beznă haotică” îl cheamă pe Strader să creeze lumina prin cunoaștere creatoare.
Ahriman trezește în Strader îndoiala faţă de cuvintele Mariei, de neînţeles cu gândirea ahrimanică. La întrebarea sa plină de îndoială, Strader află de la Benedictus că Maria i-a apărut la abisul existenţei sale ca spirit protector și este invitat să privească mai departe în prăpastie. El face acest lucru iar Benedictus îi explică ce vede. El vede într-o parte umbre roșii-albăstrui, care îl ademenesc pe Felix Balde, iar de cealaltă parte vede umbre roșii-gălbui, care se îmbulzesc asupra lui Capesius; înţelege astfel că Felix Balde și Capesius, fiecare în felul său, își creează în singurătate lumina care biruie umbrele lor. În cuvintele rostite în continuare de Ahriman este exprimat faptul că umbrele proprii sunt cel mai greu de perceput. Dar Strader recunoaște că ele trebuie să fie de un gen deosebit și că el are nevoie de alte arme spirituale decât Felix Balde și Capesius pentru a-și învinge proprii adversari. Acest lucru apare clar din cuvintele Mariei:
„Tata Felix își făurește armele ce-i pot anihila
Pericolele...; de alte arme are nevoie cel care
Trebuie să străbată căile sufletului tău.
Iar ce își făurește Capesius ca spadă, curajos
Ducând lupta cu dușmanii sufletului,
Se transformă pentru Strader într-o spadă-umbră
De vrea să-nceapă cu ea războiul spiritual
Pe care puterea destinului l-a hărăzit sufletelor
Ce trebuie să-ntruchipeze cu tărie-n opera pământească
Spiritualitatea matură pentru faptă.
Tu nu poţi folosi pentru tine armele lor;
Dar trebuie să le cunoști și, înţelept, să le făurești
Pe ale tale din substanţa sufletului”.
Dacă privim desfășurarea viziunii lui Strader, vedem că puterile Potrivnicului îi apar la început într-o dezordine haotică. În faţa haosului, forţele creatoare spirituale sunt trezite. Treptat, el distinge fiecare forţă potrivnică în parte și recunoaște armele spirituale cu care pot fi combătute.
După viziunea sa spirituală, Strader revine la conștienţa senzorială. El se uită după Capesius, după Felix Balde și doamna Balde; aceștia se îndreaptă spre el, iar Felix Balde încearcă să explice atitudinea sa de respingere a străduinţelor lui Strader printr-un exemplu; el spune:
„Ceea ce spiritul vede în spirit trebuie să fie
Primit și vieţuit de suflet doar spiritual.
Ce nebunie ar fi de pildă dacă Felicia
Ar vrea să facă să danseze pe o scenă de marionete
Fiinţele de basm pe care ea le vieţuiește-n suflet
Și care vor să fie vieţuite doar în suflet;
Atunci s-ar pierde toată vraja”.
Felix Balde este contrazis energic de Felicia. Ea și-ar vedea cu plăcere fiinţele de basm pe scena unui teatru de păpuși. În ce privește planul lui Strader, este bucuroasă și pentru că:
„... Și Thomasius se străduie
Să-ntruchipeze spiritul în materie”.
Forţele de fantezie ale doamnei Balde l-au condus pe Capesius la contemplarea spirituală. Prin acţiunea lor în fantezia artistică și morală, ele vor să ajute ca impulsurile spiritului să fie aduse în lumea simţurilor.
Tabloul patru al dramei începe cu o discuţie între șeful de birou și Romanus, în care șeful de birou își exprimă părerea că Strader s-ar lăsa orbit de daimonii naturii, „când caută cu ardoare calea spre fapta sa”. Romanus îi răspunde însă că Strader nu este părăsit de spiritele bune care „încă îi îndrumă pe oamenii ce se află complet în afara spiritului”. El adaugă:
„Aceste spirite tind să se îndepărteze de miști
Dacă ei se aliază cu fiinţe care
Servesc dispoziţiei lor spirituale.
Pot să simt clar în purtările lui Strader
Că daimonii naturii conferă încă
Sinei sale roadele forţelor lor bune”.
Cu privire la fiinţele bune și rele ale naturii, Rudolf Steiner spune într-o conferinţă din 3 noiembrie 1923: „Vedeţi dumeneavoastră, aceste lucruri au deja o reală și adâncă semnificaţie și în alt fel pentru oameni. Să ne referim la gnomi și la ondine. Ele se află, ca să spunem așa, în lumea vecină cu cea a conștienţei umaue. Ele se află deja de cealaltă parte a Pragului. Conștienţa obișnuită este apărată în a le vedea, fiindcă nu toate sunt binefăcătoare. Entităţile bune sunt cele pe care le-am descris altă dată ca fiind cele ce lucrează, de pildă, la creșterea plantelor, în cele mai variate moduri. Dar nu toate sunt benefice. Și, în momentul în care pătrunzi cu privirea în lumea unde acţionează aceste entităţi, le afli acolo și pe cele bune și pe cele rele. Și trebuie să-ţi faci mai întâi o părere în privinţa lor – care din ele sunt bune, care rele.
Nu este atât de ușor. Veţi vedea asta din felul în care trebuie să vi le descriu pe cele rele. Entităţile rele se deosebesc de cele bune prin faptul că acestea din urmă se atașează mai mult de regnul vegetal și mineral; cele rele vor mereu să se apropie de regnul animal și uman. Unele mai rele pot chiar să se apropie de regnul vegetal și mineral. Dar dobândești o înţelegere cu totul deosebită cu privire la răutatea pe care o pot avea entităţile din acest domeniu, dacă te afli în faţa celor care vor să se apropie de oameni și de animale, încercând de fapt să înfăptuiască în om ceea ce le este încredinţat celor bune să realizeze pentru regnul mineral și vegetal prin intermediul ierarhiilor superioare.
Vedeţi dumneavoastră, există în sfera gnomilor și a ondinelor astfel de entităţi rele care se apropie de om și de animale și lucrează așa încât ceea ce ele trebuie să adauge animalelor inferioare se împlinește fizic în om. În om, asta are loc oricum. În om trebuie să se împlinească în mod fzic, și în animal, și prin aceasta, prin prezenţa acestor entităţi rele – gnomi și ondine – în om și în animal trăiesc fiinţe-animale sau fiinţe-vegetale inferioare, paraziţi.
Astfel, entităţile rele sunt cauza paraziţilor. Aș spune totodată că, în momentul în care omul trece Pragul lumii spirituale, el învaţă să cunoască și toate aspectele subtile ale acestei lumi. Întâlnim în ea peste tot capcane și la început trebuie să înveţi ceva de la spiriduși, și anume să fii atent... Acum s-ar putea pune întrebarea: De ce sunt aici mai ales acești gnomi răutăcioși și aceste ondine, dacă ele provoacă fiinţe parazitare? Ei bine, dacă ele nu s-ar afla acolo, omul nu ar putea produce în sine forţa de a-și dezvolta masa cerebrală. Și ajungem aici la ceva deosebit de semnificativ... Creierul este în totul o metamorfoză superioară a produselor de eliminare. De aici și relaţia bolilor creierului cu cele ale intestinului. De aici și legătura între vindecarea bolilor creierului și cea a bolilor intestinului. Vedeţi dumneavoastră, prin faptul că aici avem gnomi și ondine, există forţe care pot provoca paraziţi, desigur pornind de la omul inferior, dar care în același timp sunt cauza care metamorfozează – în omul superior – produsele de eliminare în creier. N-am fi putut avea niciodată un creier dacă lumea n-ar fi fost orânduită astfel încât să existe gnomi și ondine. Ceea ce este valabil pentru gnomi și ondine în legătură cu forţele distrugătoare – distrugerea, dezagregarea pornește de asemenea din creier – este valabil pentru silfe și salamandre (fiinţele focului) în legătură cu forţele constructive. Tot așa silfele și fiinţele focului bune se ţin departe de oameni și animale, ocupându-se, așa cum am arătat, cu creșterea plantelor. Dar sunt și unele răutăcioase; ele duc jos, în sfera apei și a pământului, ceea ce ar trebui să fie doar în regiunile superioare ale aerului și căldurii.” (Conferinţa din 3 noiembrie 1923, tipărită în Omul ca armonie a Cuvântului cosmic creator, plăsmuitor și formator.)
Rezultă din această explicaţie că omul are nevoie de colaborarea unor fiinţe ale naturii, întrucât ele îl ajută să-și creeze instrumentele necesare unor capacităţi importante. Acest lucru este arătat și mai clar în conferinţa din 2 aprilie 1923, în care Rudolf Steiner spune: „Dar omul are nevoie de aceste fiinţe elementare... El însă nu conștientizează toate acestea; el are nevoie de ele pentru a le uni cu sine încât să-și poată pregăti viitorul său. Și omul poate să unească cu el aceste fiinţe elementare dacă în timpul unei sărbători, care, să zicem, ar cădea la sfârșitul lui septembrie, încearcă să resimtă foarte viu lăuntric modul în care natura se schimbă spre toamnă, dacă omul ar putea simţi cum se retrage viaţa animală și vegetală, cum anumite animale se pregătesc să-și caute un loc apărat pentru iarnă, cum frunzele plantelor capătă culorile de toamnă, cum întreaga natură se ofilește. Prin știinţa spiritului antroposofică, omul ar trebui să se pătrundă de adevărul că tocmai viaţa spirituală a omului pe Pământ depinde de viaţa fizică aflată în declin. În timp ce gândim, materia noastră fizică din nervi se distruge. Gândul se înalţă din materia care se distruge. A simţi înrudirea devenirii în sine a gândurilor, licărirea ideilor în sufletul uman și în întreg organismul uman, cu frunzele care se colorează în galben, cu frunzișul plantelor care se ofilesc, cu uscarea plantelor, acest sentiment de înrudire a vieţii spiritului uman cu viaţa spiritului naturii, asta poate da omului acel impuls care îi întărește voinţa, acel impuls care le indică oamenilor pătrunderea voinţei cu spiritualitate”. (Conferinţa din 2 aprilie 1923, tipărită în Cursul anului ca respiraţie a Pământului și cele patru mari sărbători.)
Cu aceste ultime cuvinte ale citatului ne este conturat spre ce năzuiește Strader în mod deosebit. Atât șeful de birou cât și Romanus simt și ei legătura puternică cu fiinţele naturii. Tocmai de aceea șeful de birou simte o rezistenţă faţă de Strader. Romanus găsește firesc acest sentiment. Dar, în ce-l privește, el se simte atras în mod deosebit de Strader și își explică acest lucru prin aceea că s-ar fi îndatorat faţă de el într-o viaţă pământească anterioară. El crede că înţelege raportul său karmic cu Strader și că, în consecinţă, se poate comporta astfel încât puterea lui Strader să nu-i dăuneze.
În ce privește referirile lui Romanus asupra unei vieţi pământești anterioare personalităţii-prototip a lui Strader, Rudolf Steiner a spus, în conferinţa din 18 septembrie 1924: „În personalitatea care este prototipul lui Strader a apărut ceva ca și când ea n-ar fi fost în stare să străbată neîngrădită până în regiunea lunară această viaţă sufletească ce urmează imediat morţii. Mereu a avut piedici, ca și când regiunea lunară nu ar fi voit să permită acestei individualităţi să se apropie. Și dacă s-ar urmări în tablouri imaginative ce se întâmplă acolo, s-ar vedea următoarele: ar fi ca și când spiritele, adică învăţătorii dintru obârșii ai omenirii, care i-au dat în trecut omenirii cunoașterea spirituală originară, ca și când acești învăţători ar fi strigat mereu spre acest prototip al lui Strader: Tu nu poţi să ajungi până la noi fiindcă datorită calităţilor omenești aparte nu ai dreptul încă să știi nimic despre stele; trebuie să aștepţi. Trebuie mai întâi să repeţi anumite lucruri pe care le-ai străbătut nu numai în ultima încarnare ci și în încarnările anterioare, astfel încât să te maturizezi și să ai dreptul să știi câte ceva despre stele și fiinţa lor... Dar dacă acum treci dincolo de aceste fenomene care prezintă – aș zice – ca în ceaţă lumile stelare, dacă treci la o viaţă pământească anterioară a acestei personalităţi, găsești ceva extrem de curios: la început ești condus, sau cel puţin eu am fost condus, la întrecerile cântăreţilor din Wartburg 1206. Se cunoaște bine în ce constau aceste concursuri ale menestrelilor în Wartburg, se știe cum concurau, pentru gloria prinţilor și renumele lor personal, Walther von der Vogelweide, Wolfram von Eschenbach, Reinmar von Zweter, dar se știe că acolo se afla și unul care de fapt era împotriva tuturor, Heinrich von Ofterdingen. În acest Heinrich von Ofterdingen am regăsit acea individualitate care se afla la baza prototipului lui Strader. Avem deci de-a face cu Heinrich von Ofterdingen – și trebuie să ne îndreptăm atenţia spre întrebarea: De ce Heinrich von Ofterdingen, după ce pășește peste pragul morţii, trece prin această dificultate care l-a obligat să traverseze lumea stelelor într-o stare de conștienţă crepusculară? De ce? Nu trebuie decât să urmărești puţin istoria concursurilor menestrelilor pentru a vedea că Heinrich von Ofterdingen concurează împotriva celorlalţi. Călăul este deja chemat... fiindcă, dacă va pierde, va fi spânzurat. El scapă. Dar, pentru a duce o nouă luptă, face apel la magicianul Klingsor, din ţara ungară. Deci Heinrich von Ofterdingen l-a chemat pe Klingsor și prin aceasta a pecetluit oarecum un acord cu înţelepciunea stelară necreștină. Astfel, Heinrich von Ofterdingen a rămas într-un anumit sens legat nu numai de personalitatea lui Klingsor, care mai târziu a dispărut de fapt din viaţa lui suprasensibilă, dar a rămas legat în primul rând de cosmologia decreștinată a Evului Mediu. El trăiește mai departe între moarte și o nouă naștere și, așa cum v-am mai arătat, se naște din nou, în felul în care vi l-am descris, ancorează într-o anumită nesiguranţă a creștinismului. Dar ceea ce este important constă în faptul că, murind din nou, face drumul înapoi, și în timp ce parcurge drumul înapoi în lumea sufletelor, pentru a se apropia din nou de lumea stelelor, se confruntă la fiecare pas cu necesitatea de a trece prin lupta aprigă pe care Michael, la luarea în stăpânire a domniei sale, a trebuit să o ducă tocmai în ultima treime a secolului al XIX-lea împotriva acelor puteri demonice care erau legate de cosmologia necreștină a Evului Mediu. Și dacă urmărim în continuare modul în care este alcătuită karma oamenilor celor mai eminenţi din punct de vedere materialist, oameni ai prezentului, ajungem la faptul că cei mai mulţi dintre ei au avut de-a face în vieţi precedente cu rătăcirea cosmologică în magia neagră. Aceasta este legătura importată. Dar se vede de aici ce dificultăţi apar dacă vrei să te apropii în mod corect de înţelepciunea stelară”.
Vedem din nou aici situaţia lui Strader ca fiind situaţia reprezentantului știinţei naturale moderne iar sarcina lui Strader, de a ieși din această situaţia și a se îndrepta spre cunoașterea lui Hristos, ca fiind sarcina decisivă a știinţei moderne.
Șeful de birou și Romanus se îndepărtează. Dintr-o altă direcţie apare Johannes, cufundat în gânduri, și se așază pe o stâncă. La început își vorbește sieși. Din cuvintele sale deducem că experienţele din tabloul doi al dramei continuă să acţioneze în el. El se miră că a putut uita multe din cele știute și spune: „Cum pot să apăr ceea ce știu?”. Aude atunci din depărtare cuvintele: „Urzirea vrăjită a propriei fiinţe”.
El își amintește că aceste cuvinte au fost rostite de o fiinţă enigmatică; ele au născut în el forţa de a contempla Spiritul tinereţii sale, iar aceeași fiinţă enigmatică i-ar fi spus apoi că trezirea sa ar rămâne o iluzie câtă vreme nu va elibera însăși umbra căreia vina sa îi conferă o viaţă magică. Johannes a considerat bun acest sfat și s-a hotărât să-l urmeze. Acum el crede că aude același spirit enigmatic, dat fiind că aude aceleași cuvinte. Dar de această dată ele sunt rostite de Dublu, în timp ce mai înainte fuseseră rostite de Cealaltă Philia. Johannes nu remarcă deosebirea; el crede că o aude din nou pe Cealaltă Philia și nu Dublul. Aceste două fiinţe sunt într-o legătură strânsă cu Spiritul tinereţii sale, fiinţă-umbră, căreia propria sa vină îi conferă o viaţă magică. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Trebuie ca Johannes să continue a-și întări sufletul pentru ca ceea ce rămâne încă oarecum subiectiv să îi vină în întâmpinare: «Urzirea vrăjită a propriei fiinţe» se obiectivează. Și cu aceste cuvinte, cu «urzirea vrăjită a propriei fiinţe», el își întărește și sufletul său. Și în timp ce această urzire vrăjită a propriei fiinţe apare, se apropie de cealaltă Sine, Johannes stă faţă în faţă cu sine ca Dublu, ca Spiritul lui Johannes tânăr, ca Cealaltă Philia” (Conferinţa VII).
Este de remarcat că, la apariţia Spiritului lui Johannes tânăr, Cealaltă Philia se transformă dintr-o fiinţă care pune piedici evoluţiei într-o fiinţă care o înlesnește. Rudolf Steiner a prezentat capacitatea de metamorfoză a Celeilalte Philia într-un mod similar cu cea a Celeilalte Marii. El spune în aceeași conferinţă: „Cealaltă Philia este și ea, dintr-un anumit punct de vedere, cealaltă Sine, care sălășluiește încă în adâncurile sufletului și nu s-a eliberat complet; faptul ţine de ceva ce aici în lumea fizică este cel mai asemănător lumii spirituale, și anume de iubirea atotstăpânitoare, care poate conduce omul în lumile superioare pentru că ea este cealaltă Sine, legată de această iubire”.
Întrucât în domeniul sufletesc, în care poate fi întâlnită Cealaltă Philia, totul este într-o continuă transformare, confuziile pot apărea cu ușurinţă. Referindu-se la aceasta, Rudolf Steiner a spus, în aceeași conferinţă: „V-am caracterizat acum prin aceasta cum omul, în timp ce se familiarizează cu lumea elementară – și anume semne ale acestei familiarizări se păstrează și când omul se ridică în lumea spirituală – trebuie să-și însușească capacitatea de metamorfozare, fiindcă în lumea spirituală totul este în transformare, acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă există numai în lumea fizică. În lumea elementară este mobilitate, capacitate de metamorfozare. Dar de aceasta se leagă faptul că, totul fiind în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci când îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul este într-o transformare continuă. Dacă, să spunem așa, nu te adaptezi imediat, ajungi să confunzi un lucru cu altul. Este ceea ce i se întâmplă lui Johannes-Thomasius atunci când, la început, are în faţa sa pe Cealaltă Philia, după care el ia Dublul drept Cealaltă Philia. Astfel de confuzii apar extraordinar de ușor. Trebuie să înţelegem bine că mai întâi trebuie să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare și că tocmai acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue metamorfozări. Și felul în care apar aceste confuzii este foarte important pentru mersul evoluţiei unui suflet”.
Am zăvut, în tabloul doi, Spiritul tinereţii lui Johannes sub completa dominaţie a lui Lucifer. Theodora vorbea despre eliberarea acestei fiinţe-umbră. Eliberarea din imperiul lui Lucifer – al Stăpânului dorintei – nu este posibilă decât prin dominarea dorinţelor egoiste. Ahriman poate ajuta la aceasta; am văzut asta în drama anterioară, acolo unde Johannes, în imperiul lui Ahriman, își biruie dorinţele care îi falsificau contemplarea sa spirituală. Dublul, care este în legătură cu Ahriman, poate ajuta la obţinerea aceluiași rezultat.
În drama precedentă am văzut (în împărăţia lui Lucifer) că Johannes și-a transformat Dublul prin folosirea gândirii riguroase, că dintr-o fiinţă înfricoșătoare a transformat-o într-una care ajută. Acum Dublul încearcă să ajungă la Spiritul tinereţii lui Johannes, care se află sub stăpânirea lui Lucifer, pentru a-l elibera cu ajutorul forţelor ahrimanice metamorfozate. El spune către Johannes, în legătură cu această fiinţă, cu Spiritul tinereţii sale:
„Am putut pătrunde la ea-n împărăţia umbrelor
Când tu te-ai ridicat în sferele spiritului;
Dar de când puterile dorinţei te-au sedus
Și ţi-ai întors mintea spre-această fiinţă,
Când o caut, îmi scade mereu forţa;
Dar dacă vrei să-mi urmezi sfatul,
Forţa va trebui să se nască iarăși”.
Atunci când Johannes, datorită gândirii riguroase, s-a ridicat în sferele spiritului, Dublul transformat a putut să-l ceară înapoi lui Lucifer. Era foarte aproape ca inima lui Johannes să se supună spiritului. Apoi Lucifer a putut provoca încă o dată o transformare funestă, schimbând iubirea lui Johannes pentru Sinea superioară, reprezentată prin Maria, într-o pasiune egoistă pentru contemplarea spirituală pură a Theodorei. Johannes s-a apropiat astfel de Păzitorul Pragului cu dorinţe impetuoase și a ajuns la o viziune spirituală care, datorită dorinţelor, s-a transformat în iluzie. El a putut birui iluzia în sfera lui Ahriman și a recunoscut că iubirea cu care el credea că tinde spre Theodora nu era în realitate decât iubire de sine. Prin aceasta el reușește în adevăr să biruie asupra unui anumit gen de dorinţe egoiste; dar dorinţa sa egoistă s-a trezit sub o altă formă, în timp ce o căuta pe Maria în împărăţia umbrelor, pe treapta de dezvoltare anterioară,
„Unde viaţa sufletească stinsă
Obţine prin vicleșug existenţă iluzorie
Iar jocul visării învăluie spiritul
Pentru că el vrea, savurându-se, să uite de sine,
Iar seriozitatea poate să-i pară incomodă”.
Acolo dorinţele se arătau a fi în legătură cu fiinţa trecutului, căreia vina îi conferă viaţă magică. Acum, pentru a elibera această fiinţă vrăjită, Dublul vrea să atragă la el dorinţele și impulsurile vitale determinate prin destinul trecutului. El spune:
„Dă-mi acum mie ce-i datorezi ei;
Forţa iubirii care te-mpinge către ea,
Speranţa inimii creată de ea,
Fructele vieţilor pământești demult trecute,
Pierdute pentru tine o dată cu viaţa ei,
O, dă-mi-le! Le voi duce fidel ei”.
Dublul se străduie să transforme omul după chipul Sinei sale superioare, pentru a-l conduce în mod corect spre Păzitorul Pragului. În a doua dramă, el îi spune lui Johannes:
„Nu mă-ndepărtez de tine
Cât timp nu găsești forţa
Să faci din mine simbolul
Fiinţei ce trebuie să devii”.
Transformarea Dublului unui om dovedește propria sa transformare. Prin faptul că Johannes îi transmite Dublului dorinţele și impulsurile sale vitale, determinate prin destinul din trecutul său, el ajunge la contemplarea Spiritului tinereţii sale, îl recunoaște ca pe sfătuitorul său intim și este condus de acesta la Păzitorul Pragului.
Păzitorul Pragului nu-l mai poate preveni pe Johannes tot atât de energic ca în drama precedentă, dar îl poate sfătui cum să obţină ceea ce năzuiește. Înainte de toate trebuie biruite dorinţele, fiindcă ele tulbură viziunea sufletului. Chiar Păzitorul nu îi poate apărea decât ca imagine iluzorie, dacă el îi adaugă vederii iluzia dorinţei. Johannes începe să se îndoiască dacă va putea ajunge vreodată la adevăr. El spune:
„Cum pot să știu adevărul dacă, înaintând,
Găsesc numai un adevăr: acela că
Îmi făuresc lăuntric iluzie mereu mai densă”.
Astfel de îndoieli intervin în mod obișnuit înainte să ajungi la o experienţă interioară a adevărului. Rudolf Steiner descrie acest lucru în ciclul Fundamentele oculte ale Bhagavad-Gitei prin următoarele cuvinte: „Omul de astăzi are nevoie de ceva anume, dacă vrea să ajungă la un adevăr trăit interior. Dacă vrea realmente să resimtă cândva interior adevărul, el trebuie să fi trăit sentimentul efemerului tuturor transformărilor exterioare. Trebuie să fi vieţuit dispoziţia de mâhnre infinită, de tragism infinit și, în același timp, jubilarea fericirii; să fi vieţuit suflul pe care efemerul îl emană din lucruri. El trebuie să-și fi putut înlănţui interesul de acest suflu al devenirii, al nașterii și al efemerului lumii simţurilor. Când omul a putut simţi durerea cea mai mare și beatitudinea extremă în legătură cu lumea exterioară, el trebuie să rămână o dată singur, singur numai cu ideile și noţiunile sale. Atunci trebuie să fi simţit: Da, în aceste noţiuni și idei tu prinzi totuși taina lumilor, o culme a evenimentelor cosmice – aceeași expresie pe care am folosit-o în trecut în Filosofia libertăţii! Dar acest lucru trebuie să fie vieţuit, nu înţeles pur și simplu cu intelectul; iar dacă vrei să-l vieţuiești, nu poţi decât într-o totală singurătate. Și mai ai încă un sentiment. Vieţuiești pe de o parte măreţia lumii ideilor care se întinde peste Univers, iar pe de altă parte vieţuiești cu cea mai adâncă amărăciune faptul că, dacă vrei să te unești cu ideile și noţiunile sale, trebuie să te desparţi de timp și de spaţiu. Singurătate! Vieţuiești un frig de gheaţă. Apoi se dezvăluie ceva, anume cum această lume a ideilor parcă s-a retras acum într-un punct, într-un punct al acestei singurătăţi. Vieţuiești: acum ești singur cu ea. Trebuie să poţi vieţui asta. După aceea vieţuiești rătăcirea în această lume a ideilor, o vieţuire care răscolește profund sufletul. Apoi vieţuiești: poate ești tu însuţi toate acestea, poate în aceste legi nu este adevărat decât că trăiești în punctul propriei tale singurătăţi. După aceea vieţuiești, dar amplificat la nesfârșit, toate îndoielile în legătură cu existenţa” (Conferinţa II).
În gândirea care se îndoiește găsește Ahriman punctul prielnic de atac. Așa se face el cunoscut și în momentul în care Johannes a ajuns în îndoiala cea mai profundă. Dar dacă îndoiala faţă de tot ce este exterior provine din vieţuirea în interior a motivului adevărului, atunci omul nu se lasă rătăcit de Ahriman, ci începe să se ”îndoiască chiar și de insinuările acestuia, așa cum face Johannes când spune: „Chiar conţinutul cuvintelor sale ar putea înșela?” Atunci Johannes este îndreptat spre sine-însuși de către Dublu, prin cuvintele:
„Întreabă-te numai pe tine însuţi.
Vreau să te înarmez cu forţa mea atât de tare
Încât tu, treaz, să găsești în tine locul
Ce poate fi contemplat când nu te mai arde
Nici o dorinţă. Întărește-te!”
În ceea ce privește întărirea Sinei, Rudolf Steiner spune în conferinţa a IV-a din ciclul menţionat mai sus: „În epoca noastră, acest plus de conștienţă de sine, acest excedent este dezvoltat din sufletul nostru prin ceea ce putem vieţui prin astfel de exerciţii ca cele pe care le-am menţionat în cartea mea Cum se dobândesc cunoștinţe despre lumile superioare? Deci, la început are loc o astfel de întărire, de învigorare a Sinei. Dat fiind că omul simte, să spunem așa, că are nevoie de ea, el va fi cuprins și de un fel de teamă, de angoasă, un fel de sfială în a se ridica în lumile superioare înainte de a fi dobândit în Sinea interioară această tărie. Am subliniat adesea faptul că sufletul omenesc a traversat pe parcursul evoluţiei etapele cele mai diferite. Ceea ce poate să obţină astăzi un astfel de suflet uman prin exerciţiile menţionate, ca înălţare, consolidare a conștientei de sine, nu putea avea loc în același fel în trecut, în epoca în care am plasat această povestire sublimă, Bhagavad-Gita. Acești oameni de atunci își puteau spune: Când contemplu lumea fizică înconjurătoare primesc impresii prin simţurile mele; aceste impresii ale simţurilor pot fi apoi combinate prin intelectul legat de creier. Dar, în afară de aceasta, eu mai am o forţă prin care îmi pot însuși în mod clarvăzător o știinţă despre alte lumi. Iar aceste forţe îmi dovedesc că oamenii apartin și altor lumi, că eu, ca om, mă pot înălţa în alte lumi, superioare lumii fizice obișnuite. Aceasta însă este conștienţa de sine întărită, care face să ţâșnească nemijlocit din suflet știinţa că acest suflet nu aparţine numai lumii fizice. Ceea ce este provocat aici prin acea forţă clarvăzătoare, chiar dacă în ultimele ei resturi, este oarecum o suprapresiune în interiorul Sinei. Astăzi omul poate iar să dezvolte în sine astfel de forţe de suprapresiune dacă săvârșește în sufletul său exerciţiile oculte corespunzătoare”.
Trebuie de observat că în acest loc și Ahriman vorbește despre o „presiune de forţe”, dar nu așa încât prin aceasta să fie determinată o fortificare a Sinei. Întărirea Sinei în gândire este descrisă de Rudolf Steiner, în același ciclu, prin următoarele cuvinte: „Dacă ai această vieţuire a lumii tale de idei, dacă ai răsturnat peste suflet toată îndoiala dureroasă și amară în existenţă, abia atunci ești de fapt matur să înţelegi că nu spaţiile infinite și timpul infinit ale lumii fizice ne-au conferit ideile. Abia acum, după îndoiala amară, te deschizi sferelor spiritului și știi că îndoiala era justificată – și în ce mod era ea justificată –, ea trebuia să fie justificată pentru că tu ai crezut că ideile ar fi intrat în suflet din timpuri și spaţii. Dar ce resimţi acum? Cum resimţi lumea ideilor, după ce ai vieţuit-o din lumile spirituale? Te simţi acum pentru prima dată inspirat, începi acum, în timp ce mai înainte ai presimţit extins în jurul tău ca pe un abis deșertul infinit, începi acum să te simţi pe o stâncă ce iese din abis, și știi: acum te afli în legătură cu lumile spirituale; ele, nu lumea simţurilor, sunt cele care ţi-au dăruit lumea ideilor” (Conferinţa II).
După ce și-a învins îndoiala și și-a întărit Sinea, Johannes meditează aceste cuvinte:
„Urzire vrăjită a propriei fiinţe, spune-mi
Spre ce nu mă aprinde nici o dorinţă”.
Apoi Păzitorul dispare și în locul lui apar Benedictus și Maria. Ei rostesc cuvintele pe care le-a rostit Păzitorul și apoi dispar o dată cu Dublul. Johannes recunoaște că de fapt Păzitorul este cel care s-a arătat acum prin Benedictus și Maria dar și că el nu va găsi adevărata lor fiinţă decât dacă o caută fără dorinţe. Urzirea vrăjită a propriei sale fiinţe îi poruncește să caute adevărata lor fiinţă. El iese prin partea stângă a peisajului.
Din dreapta apar Strader, Benedictus și Maria. Strader își exprimă deplina încredere în lucrarea proiectată de Hilarius. El știe foarte bine că de fapt Capesius ia o altă direcţie, dar nu se îndoiește de cooperarea cu ceilalţi prieteni. Tocmai de aceea este greu lovit când Benedictus îl anunţă că nici Johannes nu este pregătit „să ducă forţa spiritului în lumea simţurilor” și că Maria trebuie să-l ia cu ea pe Johannes, „dacă vrea să găsească în adevăr drumul înapoi din sfera spiritului în lumea simţurilor”. Strader se vede dintr-o dată singur cu ţelurile sale. Atunci Benedictus îi spune că ar fi citit în mersul destinului său că mai este încă legat de genuri de fiinţe care ar trebui să facă răul, dacă s-ar amesteca de pe acum creator în sfera de dominaţie a omului. Aceste comunicări ale lui Benedictus ar fi putut acţiona într-un mod distrugător. Modul în care le acceptă Strader arată că el a dezvoltat o puternică forţă interioară. El spune că singurătatea în care se află acum îi va făuri într-adevăr spada despre care i-a vorbit Maria în timpul viziunii lui. Apare apoi sufletul Theodorei și îi promite să creeze, în lumile luminii, căldura, încât spada lui spirituală să lovească cu forţă în dușmanii sufletului.
Întreaga discuţie dintre Benedictus și Strader ne arată încercarea importantă a omului care se pregătește să întrupeze impulsurile spiritului în lumea simţurilor. Una dintre principalele calităţi necesare pentru aceasta este răbdarea. Este o probă dură de răbdare pentru Strader să afle că de fapt colaboratorii săi nu sunt încă pregătiţi și că anumiţi germeni creatori din el însuși nu se pot întrupa în lume într-un mod salvator. Pentru cel care acţionează în lumea exterioară pornind din impulsurile spiritului este important să aștepte până când atât situaţia exterioară cât și cea interioară sunt coapte. El trebuie de asemenea să poată suporta ca un mare număr din viziunile sale să rămână nerealizate. De ce multe proiecte cad, trebuie să fie abandonate, acest lucru îl explică Rudolf Steiner în conferinţele Despre sensul vieţii, unde spune: „Să presupunem că toate boabele de grâu care există își ating realmente ţelul și devin spice. Ce s-ar întâmpla? Fiinţele care ar trebui să se hrănească cu secară sau grâu nu ar mai avea hrană. Pentru ca acele fiinţe, pe care le știm prea bine, să se poată ridica pe actuala treaptă de dezvoltare, a trebuit ca fiinţele pe care tocmai le-am menţionat, care, să spunem așa, trebuie să cadă în abis, a trebuit ca ele, faţă de sfera propriilor ţeluri, să rămână în urmă” (Conferinţa II). „Să aruncăm acum o privire asupra lumii care ne înconjoară și asupra viziunilor deosebite pe care le avem – asupra a ceea ce se detașează de viziunile obișnuite, din mulţimea infinită de posibilităţi. Ceea ce ridicăm astfel la viziune cu valoare pentru noi slujește dezvoltării noastre interioare. Dar ceea ce se scufundă apoi când privim tot câmpul nesfârșit al vieţii noastre de viziune, fiecare lucru care dispare, nu se scufundă în neant ci în lumea exterioară și o fecundează. Viziunile selectate de noi slujesc evoluţiei pe mai departe. Celelalte ne părăsesc și se unesc cu ceea ce există în jurul nostru, cu viaţa care nu și-a atins scopul final.”
Benedictus face o legătură între germenii de acţiune pe care îi percepe în Strader și tipurile de fiinţe
„Ce-ar fi trebuit să facă răul dacă deja acum
S-ar fi amestecat creator în lucrarea oamenilor;
Ele trăiesc în suflete doar o existenţă embrionară
Spre-a deveni mature-n viitor pentru Pământ”.
Legat de aceasta, Benedictus îi spune lui Strader:
„Am văzut astfel de germeni în sufletul vostru.
Că nu îi recunoașteţi, e un ajutor pentru voi.
Întâi prin voi se vor recunoaște pe sine.
Acum însă le este încă închis drumul
Care duce în domeniul materiei”.
Benedictus spune că germenii din sufletul lui Strader, prin el, se vor cunoaște pe sine. Pentru a înţelege acest lucru, ne pot fi de ajutor cuvintele lui Rudolf Steiner din conferinţa citată. În om se dezvoltă „ceea ce a ajuns la sfârșit și care trebuie să primească un nou stimulent pentru ca evoluţia să poată continua. De aceea omul a trebuit să fie introdus în Creaţiune; pentru ca să poată lua naștere germeni fecundatori. Vedem deci că noi, cu viaţa noastră, nu suntem plasaţi inutil în Creaţiune. Dacă am renunţa la om, zonele intermediare nu ar putea evolua în continuare. Ele ar cădea pradă acelui destin căruia i-ar cădea pradă un regn vegetal ce nu ar fi fecundat. Tocmai pentru că omul este așezat în centrul existentei pământești este creată puntea între lumea de dinainte și cea care urmează. În afară se desfășoară în spaţiu lumea nesfârșită. În noi există lumea sufletului nostru. Noi nu observăm că ceea ce trăiește în noi se împrăștie în afară și se unește cu ceea ce trăiește în exterior; nu remarcăm că suntem scena, punctul central al acestei uniri. Ceea ce este în noi este – să spunem așa – unul din poli, iar ceea ce este afară, în lume, este celălalt pol; aceștia trebuie să se unească împreună pentru progresul evoluţiei. Învăţăm prin lumea ocultă că în noi este scena echilibrului de forţe. Simţim cum trăiește în noi, ca într-un centru, lumea divin-spirituală, simţim cum se unește cu lumea exterioară și cum se fecundează reciproc. Dacă ne simţim – și știm că suntem – ca o astfel de scenă, ne plasăm corect în viaţă, înţelegem tot sensul vieţii și recunoaștem că ceea ce este la început inconștient va deveni conștient, dacă vom înainta în studiul antroposofiei. În aceasta constă întreaga magie. În timp ce conștienţei normale îi este refuzat să știe: aici, în tine, ceva se unește cu ceea ce este în exterior, conștienţei magice îi este permis să contemple aceasta. Ea dezvoltă în mod voit ceea ce ţine de lumea exterioara. De aceea este necesar să intervină un anumit grad de maturitate, pentru a nu amesteca brutal ceea ce este în interior cu ceea ce este în exterior. Căci de îndată ce ne ridicăm la o conștienţă mai înaltă, ceea ce trăiește în noi este o realitate. Este aparenţă doar atât timp cât trăiește în conștienţa normală obișnuită”.
Prin aceste cuvinte înţelegem și cât îi este de benefic lui Strader să nu recunoască încă anumiţi germeni de acţiune din sufletul său. Maturitatea pentru realizarea benefică a ceea ce trăiește în germene în suflet, omul o dobândește prin unirea sa cu impulsul lui Hristos. În acest context, Rudolf Steiner descrie intrarea acestui impuls în umanitate, prin cuvintele: „În ansamblul evoluţiei pământului și a omenirii, multe lucruri au pierit fără ca omul să poată face ceva. Să ne îndreptăm privirea spre întreaga evoluţie precreștină. Știm cum a fost această evoluţie precreștină. Omul a pornit din lumea spirituală; a coborât apoi treptat în lumea fizic-senzorială. Ceea ce a posedat la obârșii, ceea ce a trăit în el, a dispărut, așa cum au dispărut germenii de viaţă care nu și-au atins scopul. Vedem cum, din trunchiul dezvoltării omenirii, o mulţime din ei se scufundă în abis. În timp ce în evoluţia exterioară a culturii omenești, a vieţii omenești, nenumărate lucruri se scufundă, dispar, intervine impulsul lui Hristos. Așa cum în om se dezvolta germenele fecundator pentru lumea sa înconjurătoare, tot așa se dezvoltă, pentru ceea ce aparent piere în om, impulsul lui Hristos. Intervine Misteriul de pe Golgota. El este fecundarea de sus în jos a ceea ce a pierit. Atunci, o dată cu ceea ce aparent a căzut din dumnezeiesc și s-a cufundat în abis, a intervenit o transformare. Impulsul lui Hristos intervine și îl fecundează. Pornind de la Misteriul de pe Golgota, percepem în cursul ulterior al evoluţiei Pământului o reînflorire și o continuare a sa datorită fecundării primite prin impulsul lui Hristos”.
Cunoașterea acestor fapte trezește în om adevăratul sentiment de responsabilitate faţă de activitatea sa pământească. Rudolf Steiner spune în aceeași conferinţă: „Avem un cu totul alt sentiment de responsabilitate faţă de tot ce întreprindem dacă știm că ceea ce facem sunt germeni fecundatori și nu germeni sterili, care se irosesc. Pentru asta trebuie să lăsăm să se nască acești germeni chiar din adâncurile sufletului lumilor. Atunci aţi putea întreba: Da, dar cum se ajunge aici? Prin răbdare, perseverând tot mai mult și mai mult în a înăbuși în tine orice ambiţie de natură personală. Ambiţia personală ne ispitește mereu și mereu să producem numai ce este personal, să nu lăsăm să vorbească ceea ce este expresia divinului din noi. Cum putem ști că divinul vorbește în noi? Trebuie să ucidem tot ce vine numai de la noi, și înainte de toate să ucidem orice tendinţă de ambiţie. Acest lucru naște în noi polaritatea corectă și aduce în suflet germeni fecundatori reali. Nerăbdarea este cel mai rău îndrumător al vieţii. Ea ruinează lumea. Este un adevăr faptul că prin producţiile ambiţioase iau naștere în sufletul nostru astfel de germeni fecundatori din care apar monștri în lumea spirituală. A-i respinge, chiar a-i transforma treptat, este o misiune fecundă pentru un viitor îndepărtat”.
Toate acestea, și multe altele, se subînţeleg atunci când Benedictus menţionează germenii din sufletul lui Strader, care nu sunt încă destul de maturi și care abia prin el se recunosc pe ei însiși. Cu cât vom pătrunde mai adânc în astfel de arierplanuri ale dramei, cu atât mai adânc le vom putea vieţui. De fapt, nu este vorba ca la reprezentarea dramei să avem în memorie toate amănuntele acestor arierplanuri. Dar contemplarea posibilităţilor de evoluţie și a pericolelor în faţa cărora se află personajele dramei în anumite situaţii poate adânci împreună-vieţuirea și în același timp poate întări efectul artistic.
Maria îl întreabă acum pe Benedictus dacă sufletul lui Strader se va dezvolta atât de repede încât forţa acelor cuvinte de destin l-ar ajuta. Benedictus răspunde că destinul i-a indicat să vorbească astfel. Acţiunea cuvintelor sale nu ar fi rea, dar el nu știe cum se va manifesta ea. El spune în continuare:
„Privirea îmi pătrunde-acum în sfere de unde
Îmi luminează-n suflet sfatul ăsta.
Imaginea consecinţei sale nu o văd însă.
Și dacă-ncerc, privirea se stinge-n viziune”.
Maria întreabă:
„Privirea vi se stinge-n viziune, vouă, Îndrumătorul meu?
Cine ucide-n voi privirea sigură de văzător?”
Benedictus:
„Johannes fuge cu ea în depărtările cosmice;
Trebuie să-l urmăm; 'l-aud chemând”.
Am văzut că Johannes se hotărâse să caute adevărata fiinţă a lui Benedictus și a Mariei. El se străduie acum, căutând spre domeniul spiritual din care Benedictus încearcă să aducă răspunsul la întrebarea Mariei cu privire la Strader. Pentru că în acest domeniu Johannes are nevoie de Benedictus, contemplarea spirituală a acestuia este deviată de la arierplanurile destinului lui Strader. Despre dificultăţile cercetării în acel domeniu, Rudolf Steiner vorbește în prima conferinţă a ciclului Tainele Pragului, unde spune: „Lumii simţurilor, dar chiar și unor priviri clarvăzătoare care au pătruns deja anumite straturi din spatele lumii senzoriale, îi scapă ceea ce am putea numi – vom vorbi despre asta mai departe – necesităţile din evenimentele cosmice; acele necesităţi care prind rădăcini tocmai în temeliile lucrurilor în care, desigur, prind rădăcini și cele mai profunde substraturi ale sufletului omenesc, care însă scapă și privirii senzoriale dar și privirii clarvăzătoare incipiente, și care i se relevă celei din urmă doar dacă trăiești ceva asemănător cu ce este zugrăvit imaginativ în epoca saturniană. Se poate spune că pentru o astfel de privire clarvăzătoare, care chiar trebuie să apară la început în perioada dintre moarte și o nouă nastere, este ca și cum niște fulgere ar spinteca întregul orizont sufletesc și, în lucirea lor înfricoșătoare, ar strălumina necesităţile cosmice – dar care în același timp sunt atât de orbitor de luminoase încât privirile cunoscătoare se sting datorită luminii lor strălucitoare; iar din privirile cunoscătoare, care se sting, prind chip forme de imagini, care se întreţes apoi în ţesătura cosmică precum formele din care se nasc destinele fiinţelor lumilor. În aceste temelii ale necesităţilor, poţi pătrunde motivele destinelor umane ale altor fiinţe numai dacă folosești astfel de priviri cunoscătoare care în procesul de cunoaștere se sting, datorită fulgerelor care luminează și se transformă parcă în forme moarte, care continuă apoi să trăiască drept impulsurile de destin ale vieţii. Și tot ce descoperă adevărata cunoaștere de sine, tot ceea ce privește în el însuși sufletul, toate imperfecţiunile ce și le atribuie, toate acestea sunt auzite în ceasul Miezului de noapte cosmic ca întreţesute în tunetul cosmic care se rostogolește în adâncurile existenţei”.
Căutând adevărata fiinţă a lui Benedictus și a Mariei, Johannes se străduie spre cunoașterea de sine în acest domeniu al lumii spirituale. Experienţele sale în domeniul spiritual corespund cu ceea ce Rudolf Steiner prezenta în ciclul Despre iniţiere: „Te afli absolut singur cu tine însuţi, singur cu lumea ta interioară care apare acolo. La început nu te percepi decât ca pe un întuneric nedefinit; dar ești într-o deplină legătură cu aceste lucruri. Să luăm un exemplu caracteristic: ceva ce acolo apare ca imagine îţi insuflă iubire. Acum ești puternic ispitit. O ispită teribilă apare prin faptul că iubești acum ceva care este în tine însuţi. Ești expus unei ispite, să iubești lucrul fiindcă îţi aparţine, iar acum trebuie să acţionezi cu toată forţa ca să nu iubești această fiinţă pentru că o ai, ci pentru că ea este asta sau asta, cu toate că iţi aparţine. Ai datoria să smulgi întregul egoism dinăuntrul Sinei. Este o datorie grea, o datorie cu care nu se poate compara nimic sufletesc din lumea obișnuită a simţurilor. În existenţa senzorială obișnuită nici nu este cu putinţă ca un om să iubească total lipsit de egoism, total dezinteresat, ceva din el însuși. Totuși el trebuie să ajungă la asta atunci când se află pe această treaptă. Prin faptul că fiinţa luminează în jur cu forţa iubirii, radiază ea însăși forţă și astfel observi: Asta vrea acum să iasă din tine. Apoi observi: Cu cât poţi dărui mai multă iubire, cu atât fiinţa însăși primește forţa de a sfărâma ceea ce este în tine ca un înveliș, ca o cochilie, pentru a se răspândi în lume. Dar dacă o urăști, ea primește de asemenea forţă; ea te tensionează atunci, te apasă și te împinge, ca și când plămânii sau inima ar vrea să treacă prin piele și să iasă din corp. Asta trece prin tot ce vine în relaţie cu iubirea sau cu ura. Dar diferenţa între cele două vieţuiri este următoarea: ceea ce iubești fără egoism, trece; simţi însă: te ia cu ea, străbaţi drumul pe care îl străbate ea însăși. Ceea ce urăști, sau faţă de ce ești arogant, destramă învelișul și iese lăsându-te singur, și rămâi în singurătate. Dacă ai ajuns la o anumită treaptă, remarci foarte puternic această diferenţă: ești luat o dată cu forţa iubirii – sau ești părăsit. Dacă ești luat, atunci ai posibilitatea să te apropii de fiinţa pe care ai vieţuit-o în copia sa” (Conferinţa IV).
Ceva din atmosfera zugrăvită aici se arată în acest loc din dramă. Acest lucru este exprimat în continuare în ciclul Tainele Pragului, unde Rudolf Steiner spune în prima conferinţă: „Trebuie să fi simţit cum Sinea proprie se smulge din ceea ce se numește de obicei viaţa interioară; cum gândirea, faţă de care te simţi legat cu atâta încredere în viaţă, se smulge din interior, cum aleargă spre orizonturi tot mai depărtate și trebuie să fi găsit în tine acel lucru ce se exprimă în astfel de cuvinte – care, firesc, înţelegerii senzoriale exterioare și intelectului legat de creierul fizic îi apare ca un complet nonsens, ca o îngrămădire de contradicţii – ca o prezenţă sufletească vie. Trebuie să fi vieţuit întâi această dispoziţie a plecării Sinei proprii, a gândirii proprii din existenţa interioară, dacă vrei să vieţuiești în liniște toată amintirea Miezului de noapte al lumilor. Amintirii din vieţile pământești trebuie să-i fi precedat vieţuirea Miezului de noapte al lumilor în viaţa spirituală, dacă trebuie să intervină ceea ce vrea să fie exprimat în tabloul nouă. Dar pentru asta trebuie mai întâi să se manifeste iar dispoziţia sufletească de la sfârșitul tabloului patru. Flăcările fug, într-adevăr; ele nu pătrund mai devreme în constienţa pământească; ele nu se apropie de liniștea din meditaţie înainte de a fi fugit mai întâi, înainte ca această dispoziţie sufletească să fie un adevăr:
„Flăcările fug... fug cu gândirea mea;
…………………………………………………..
Și-acolo, pe malul depărtat al sufletelor lumilor,
O luptă aprigă se dă...; propria-mi gândire luptă...
Cu lumina rece a spiritului... în curentul neantului...;
Gândirea mea se clatină;... lumină rece...
Scoate din gândirea mea bezne fierbinţi...
Ce-apare-acum din văpaia-ntunecată?...
În flacăra roșiatică se-avântă Sinea mea în lumină...
În lumina rece... a câmpurilor de gheaţă cosmice”.
