|
(Tablourile V, VI)
Ultimele cuvinte din tabloul patru arată deja experienţa Miezului de noapte al lumilor, care este înfătişat ca fapt petrecut în lumina spirituală abia în finalul tabloului şase. Între timp vedem diferite domenii şi stări din lumea spirituală care pot fi vieţuite de suflete înainte de a ajunge la trăirea Miezului de noapte cosmic. Dat fiind că toate au loc în afara timpului, pot fi înţelese ca fiind vieţuirea unei clipe.
În legătură cu dificultatea de a prezenta pe scenă experienţe
din lumea spirituală, Rudolf Steiner a arătat în conferinţa din
14 august 1915 privind Ridicarea lui Faust la
cer: „Goethe a trebuit mai întâi să caute elementul
cosmic prin care Faust, ca suflet, să se poată înălţa în
lumile spirituale. Nu te poţi înălţa în lumea spirituală
prin aer sau prin elemente fizice exterioare. Care este realitatea care
să ofere mijlocul prin care Faust poate să se înalţe? Pe
Pământ este, în primul rând, spiritualul. Da, dar
unde este asta pe Pământ? Unde există conştienţa care primeşte
spiritualul? Asta înseamnă: Goethe are nevoie să creeze mai
întâi o realitate a conştienţei care primeşte spiritualul.
El ajunge la asta introducând în scenografia sa oameni
despre care se poate spune dinainte că trăiesc în conştienţa lor
spiritualul: călugări, anahoreţi, aşezându-i unii peste alţii. Şi
putem spune: Ridicarea unui suflet în lumile spirituale este un
proces real; reprezentarea unui proces spiritual în faţa unei
asistenţe obişnuite nu ar fi reală, nu ar prinde rădăcini; în
sufletele pe care le aduce pe scenă, el are rădăcini. Astfel, el
încearcă întâi să prezinte conştienţele care
contemplă spiritualul. De aceea aşază el în lumea fizică
sensibilă corul şi ecoul, care pot percepe lumea elementară. Acestea
s-au pregătit să nu vadă numai natura fizică exterioară ci, pe planul
fizic, să vadă şi lumea spirituală în care trebuie să pătrundă
sufletul lui Faust“ (Faust, omul care
se străduie).
În drama-misteriu prezentată vedem conştienţe care exprimă
ceea ce vieţuiesc în spirit şi care ne fac astfel să luăm parte
la vieţuirile lor spirituale. Luăm astfel cunoştinţă de evoluţia
fiecărui suflet în lumea spirituală şi de legăturile dintre ele.
Există aici, pe de o parte, sufletul lui Felix Balde, care sub
influenţa lui Lucifer tinde să se îndepărteze de Pământ,
iar de cealaltă parte sufletul lui Hilarius, care, sub influenţa lui
Ahriman, tinde să se apropie de Pământ. Sufletul lui Strader aude
„un cuvânt perceptibil în sunet şi ecou“. Faptul aminteşte
prezentarea corului şi a ecoului în opera lui Goethe.
În ciclul Tainele
Pragului, Rudolf Steiner explică cum poate fi
înţeleasă
punerea în scenă a domeniului spiritual. El spune: „Când
vrei să reprezinţi pe scenă domeniul spiritului, domeniul în care
vieţuieşte sufletul uman între moarte şi o nouă naştere, trebuie
ca evenimentele, tot ceea ce se întâmplă, să le
caracterizezi prin tablouri împrumutate din lumea
fizică-senzorială. Vă puteţi uşor da seama că, dacă cele aduse din
lumea spirituală propriu-zisă nu au nimic comun cu lumea simţurilor,
oamenii de teatru din ziua de azi nu ar şti ce să facă cu ele. Astfel,
când reprezinţi lumea spirituală, te afli în faţa
necesităţii de a te exprima în imagini împrumutate din
observaţia senzorială. Dar nu aşa se întâmplă. Poţi crede
uşor că aşa ar trebui să procedezi în reprezentaţie...; căci ceea
ce se foloseşte aici ca imagini senzoriale indică doar o lume care nu
are absolut nimic comun, în ce are ea caracteristic, cu lumea
senzorială. Dar nu aşa se întâmplă; căci sufletul devenit
clarvăzător, când pătrunde în lumea spirituală, vede
într-adevăr această scenografie în chiar imaginile pe care
durrmeavoastră le-ati avut reprezentate în aceste tablouri. Ele
nu sunt inventate pentru a caracteriza astfel ceva cu totul diferit;
dimpotrivă, sufletul devenit clarvăzător se află realmente
într-un astfel de decor care alcătuieşte ambianţa sa. Aşa cum
sufletul, aflându-se în lumea fizică, într-un peisaj
cu stânci, munti, păduri, câmpii, dacă are o minte
sănătoasă este obligat să le considere pe toate acestea realitate, tot
aşa sufletul devenit clarvăzător, când se află în afara
corpului său fizic – şi chiar a celui eteric – vede că se află exact
într-un astfel de decor clădit pe aceste imagini.
Aceste imagini nu sunt alese arbitrar, ci reprezintă realmente,
în lumea respectivă, ambianţa adevărată a sufletului. Astfel,
tablourile cinci şi şase din Trezirea
sufletelor nu au luat naştere pentru că trebuia exprimat ceva
dintr-o lume necunoscută şi te gândeai cum să exprimi asta, ci
aici avem o lume pe care sufletul o are în jurul lui şi,
într-un fel, o copiază“ (Conferinţa IV).
Rudolf Steiner compară apoi înţelegerea unei reprezentări
scenice a lumii spirituale cu o citire. El spune: „Când priviţi
formele literelor pe care le aveţi în faţă, intraţi în
legătură cu ceva ce nu este în pagina cărţii, cu ceva care este
doar indicat de pagina cărţii. Aşa se petrec lucrurile şi în
relaţia sufletului cu întreaga lume de imagini a domeniului
spiritual. Ai de-a face cu ceva ce nu este doar o descriere a ceea ce
este aici; mai curând ar putea fi comparat cu o lectură; iar
imaginile pe care le ai în faţa ta sunt, în mare, o scriere
cosmică şi ai o dispoziţie sufletească corectă dacă simţi că în
imagini ai în faţă o scrie cosmică şi că imaginile mijlocesc,
semnifică ceea ce este realitatea lumii spiritului, din care este
ţesută de fapt lumea de tablouri, de imagini. De aceea se poate vorbi
în adevăratul sens despre o citire a scrierii cosmice în
domeniul spiritului. Dar nu trebuie să ne reprezentăm asta ca şi
când ar trebui să înveţi citirea scrierii cosmice aşa cum
înveţi citirea în lumea fizică. Citirea în lumea
fizică se bazează mai mult sau mai puţin, cel puţin astăzi – în
vechile timpuri nu era aşa –, pe relaţia dintre semnele arbitrare şi
ceea ce semnifică ele, În ce priveşte scrierea cosmică, care se
prezintă sufletului clarvăzător ca un grandios tablou – expresie a
lumii spiritelor – nu trebuie procedat ca atunci când
înveţi să citeşti semnele arbitrare, ci trebuie să preiei de fapt
nepărtinitor şi cu suflet receptiv doar ceea ce se înfăţişează
aici în imagini scenice; căci ceea ce se vieţuieşte aici este deja citirea. Aceste imagini
revarsă, ca să spunem aşa, sensul lor de la aine. De aceea se poate
foarte uşor ca un fel de comentarii, de interpretare a imaginilor
lurnii spirituale prin concepte intelectuale abstracte să fie mai
curând o piedică pentru orientarea nemijlocită a sufletului spre
ceea ce se află în spatele scrierii oculte, o lipsă de sprijin
în această viaţă. De aceea este bine atât pentru
cartea Teosofia cât
şi pentru tablourile din Trezirea
sufletelor să laşi ca lucrurile să acţioneze nepărtinitor. O
dată cu forţele cele mai profunde, care apar câteodată ca umbre
în faţa conştienţei, se vieţuieşte deja referirea la lumea
spirituală“.
Deoarece aici Rudolf Steiner respinge comentarea şi interpretarea
lumii spirituale, ne putem întreba cum trebuie înţeles ceea
ce el însuşi a spus despre dramele-misterii. Cu privire la
aceasta, el spune în acelaşi ciclu: „Accentuez, nu descriu aceste
lucruri pentru a face un comentariu asupra dramelor, ci pentru a folosi
ceea ce se află în drame, pentru a înfăţişa raporturi
spirituale şi entităţi spirituale reale“ (Conferinţa VII).
În acest sens, tabloul cinci al dramei poate fi pus în
legătură cu ainumite realităţi pe care Rudolf Steriner le-a indicat
în conferinţele Despre fiinţa culorilor
(vol. 2). El explică
forţele luminii şi ale gravitaţiei, spunând: „Dormind, sufletul
trăieşte în lumină, deci în negreutate, în levitatie.
Treaz, sufletul trăieşte în gravitaţie. Corpul este greu; această
forţă se transmite asupra sufletului: sufletul trăieşte în
gravitaţie. Asta înseamnă ceva care se transmite acum
conştienţei. Gândiţi-vă la momentul trezirii; în ce constă
el? Când dormiti culcat pe un pat, nu vă mişcaii, voinţa este
paralizată. Oricum, şi reprezentările sunt paralizate, dar sunt
paralizate doar pentru că voinţa este paralizată. Tocmai pentru că
voinţa nu mai izbucneşte din propriul dumneavoastră corp, pentru că nu
se mai poate folosi de simţuri, de aceea sunt paralizate
reprezentările. Elementul de bază este paralizia voinţei. Prin ce este
pusă în mişcare voinţa? Prin faptul că sufletul simte gravitaţia
prin intermediul trupului. Această convieţuire cu sufletul îi dă
omului pământesc realitatea voinţei. Încetarea voinţei din
partea omului însuşi se instaurează atunci când omul este
în lumină. Prin aceasta, cele două forţe cosmice, lumină şi
gravitaţie, se prezintă în Cosmos ca cele mai mari opoziţii.
În realitate, lumina şi gravitaţia sunt opoziţii cosmice. Dacă vă
reprezentaţi planeta: gravitaţia atrage spre centru, lumina trimite din
centru spre afară, în spaţiul cosmic... Reprezentati-vă acum:
între naştere şi moarte, omul, ca fiinţă, este legat de
Pământ. El este legat de Pământ prin faptul că, în
această stare dintre naştere şi moarte, sufletul său, după ce a vieţuit
un anumit timp în lumină, resimte iar şi iar o foame de
gravitaţie, se întoarce în starea de gravitaţie. Când
această formă de gravitaţie nu mai este – vom vorbi despre aceasta mai
târziu –, atunci omul va urma tot mai mult lumina, până la
o anumită limită. El urmează lumina până la o anumită limită, iar
atunci când a ajuns la periferia extremă a Cosmosului, el a
consumat tot ceea ce i-a dat gravitaţia între naştere şi moarte;
în acel moment începe un dor după gravitaţie şi el
începe iarăşi drumul său îndărăt, spre o nouă
întrupare. Astfel că în acel răstimp dintre moarte şi o
nouă naştere se iveşte un fel de foame de gravitaţie. Asta este,
înainte de toate, noţiunea cea mai generală pentru ceea ce
vieţuieşte omul drept dor de a se întoarce la o nouă viaţă
pământească“.
Această opoziţie între lumină şi gravitaţie este
înfăţişată în tabloul cinci al dramei prin sufletul lui
Felix Balde, pe de o parte, şi cel al lui Hilarius, pe de altă parte.
Sufletul lui Felix Balde, sub influenţa lui Lucifer, tinde spre lumină.
El îl numeşte pe Lucifer „Izbăvitor... din singurătăţi
întunecate“. Lucifer îi răspunde: „Din izvorul meu de
lumină îţi trimit impulsurile-germen ale simţului Sinei“. Apoi
sufletul lui Felix Balde, îndreptându-şi privirea spre
grupul de gnomi în faţa cărora se află sufletul lui Hilarius,
spune:
„Acolo-n depărtări dispare viaţă
luminândă;
În imagini de ceaţă pluteşte spre adâncuri
Şi, în plutire, vrea să-şi dea greutate“.
Sufletul lui Felix Balde trăieşte opoziţia dintre existenţa
luminândă şi imaginile de ceaţă care doresc să-şi dea greutate,
deci contrastul dintre lumină şi gravitaţie, despre care vorbeşte
Rudolf Steiner în conferinţă.
Pentru sufletul lui Hilarius, ceaţa dorinţelor este „reflectarea-n
lumile spiritului a astrului pământesc“ şi constă din fiinţe
simţitoare cu densitate sufletească, care pe Pământ acţionează
creator, cu inteligenţă cosmică, „în vechea temelie de foc
însetată de formă“ – în timp ce sufletul lui Felix Balde
produce „din substanţa sufletului o existenţă gânditoare“.
Năzuinţa sa spre lumină este pusă aici în legătură cu
gândirea, iar ceaţa de dorinţe care apasă sufletul lui Hilarius
este în legătură cu voinţa. În concordanţă cu aceasta,
Rudolf Steiner spune în conferinţele menţionate: „Dacă analizăm
gândirea cu forţa clarvederii, vieţuim lumină, strălucire. Dacă
analizăm voinţa cu forţa clarvederii, ea devine din ce în ce mai
grea, până ce ajunge la materie... În interior, materia
este voinţă, aşa cum lumina, interior, este gând. Şi, exterior,
voinţa este materie, aşa cum gândirea este, exterior, lumină...
Lumina este acel lucru ce radiază din trecut; întunericul trimite
spre viitor. Lumina este de natură gânditoare, întunericul
este de natură volitivă“.
Ce s-a spus aici despre lumină este valabil şi pentru culori şi
sunete, în măsura în care sunt percepute ca percepţii
senzoriale care plutesc liber, fără legătură cu lucrurile ponderabile:
„Aici, pe Pământ, avem lucruri solide ponderabile şi de aceste
lucruri solide ponderabile este prins roşul, galbenul, deci tot ceea ce
percep la corpuri prin simţuri. Când dormim, galbenul devine
fiinţă liberă care pluteşte liber, roşul este fiinţă ce pluteşte liber,
nelegate de condiţii ce ţin de gravitaţie, ci ţesând şi plutind
liber. Tot astfel şi pentru sunet: nu clopotul sună ci sonoritatea este
cea care ţese“.
În timp ce spfletul lui Hilarius numeşte norul de dorinţe o
reflectare a astrului pământesc, sufletul lui Strader vorbeşte
despre ecoul pe care îl cuprinde bucuria de a trăi. Rudolf
Steiner, în ciclul Fiinţa interioară a
omului..., descrie vieţuirea astrului pământesc prin
următoarele cuvinte: „Omul a trăit până la moarte pe
Pământ; în acelaşi timp, el a fost obişnuit să stea pe
pământul solid, să vadă pe acest pământ material fiinţele
regnurilor mineral, vegetal, animal, fiinţele munţilor, râurilor,
norilor, stelelor, Soarelui şi Lunii şi s-a obişnuit să-şi reprezinte
toate acestea prin propriul său punct de vedere şi prin facultăţile
sale existente în corpul fizic, aşa cum o facem de obicei, cu
toate că astăzi, prin concepţia copernicană, se ştie că aceasta este o
ficţiune: bolta albastră a cerului este ca o cupă, pe ea sunt stelele,
peste ele trec Soarele şi Luna ş.a.m.d., tu însuţi eşti parcă
înlăuntrul acestei cupe, în această sferă goală, în
interior, în centru, pe Pământ, împreună cu tot ce
oferă el ca percepţii. Important acum pentru noi, iubiţii mei prieteni,
nu este faptul că asta este o ficţiune, că noi înşine, datorită
limitei noastre, ne formăm acest orizont albastru, ci faptul că nu
putem vedea altceva decât asta; vedem aceasta numai datorită
limitei capacităţilor noastre, vedem o sferă ca firmament boltit
deasupra noastră.
Dar dacă omul a trecut prin poarta morţii, atunci el trebuie mai
întâi să-şi formeze în suflet reprezentarea: acum tu
eşti în afara acelei sfere albastre în care ai fost. Tu o
vezi din exterior, ca şi când ea s-ar fi restrâns la o
stea... Cu alte cuvinte, ceea ce înainte constituia conţinutul
conştienţei noastre, s-a restrâns parcă într-o stea, numai
că, pornind de la această stea, se răspândeşte ceea ce s-ar putea
numi «înţelepciune cosmică radiantă». Această
înţelepciune cosmică radiantă este aceeaşi despre care am vorbit
ieri în ultima conferinţă, spunând că o avem din belşug. La
început, ea licăreşte şi scânteiază ca dintr-o stea de foc,
nu este albastră ca firmamentul, ci ca un foc pâlpâind
roşiatic, ca o stea de foc; şi de aici radiază în spaţiu belşugul
de înţelepciune, care nouă ne arată însă mai
întâi – în sine, ea este în continuă miscare –
ceva ce s-ar putea numi un tablou-amintire al ultimei noastre vieţi
pământeşti. Toate aceste întâmplări pe care le-am
străbătut între naştere şi moarte cu vieţuirea noastră
sufletească interioară, în care participam conştienţi, toate
acestea trec acum prin faţa sufletului nostru dar în aşa fel
încât ştim: Tu vezi toate astea fiindcă steaua care
străluceşte în faţa ta este fundalul care, prin activitatea sa
interioară, face ca tu să le poţi vedea desfăşurându-se ca un
tablou-amintire“ (Conferinţa 5).
Această vieţuire a înţelepciunii o are sufletul lui Felix
Balde. În dramă se spune că el ar produce în lumea
spirituală, pentru astrul pământesc, „o existenţă
gânditoare din substanţe sufleteşti“. În legătură cu
aceasta, pentru sufletul lui Hilarius se potriveşte vieţuirea pe care o
înfăţişează Rudolf Steiner în continuare. El spune: „Din
punctul de vedere al interiorităţii, cel care a trecut prin poarta
morţii este acum cuprins în întregime de gândul: Tu
ţi-ai părăsit trupul; acum, în lumea spirituală acest trup este
pură voinţă. O stea de voinţă, o stea a cărei substanţă este voinţă,
asta este trupul tău. Şi această voinţă se încinge în
căldură şi îţi radiază fiinţa ta în depărtările cosmice
în care tu însuţi te-ai revărsat, ea îţi reflectă
propria ta viaţă între naştere şi moarte ca un imens tablou. A fi
putut să extragi şi să aspiri din Cosmos ceea ce ai extras şi ai
aspirat pe plan fizic din Cosmos, asta o datorezi faptului de a fi
putut răzbi interior în această stea. Fiindcă această stea,
această stea de voinţă care formează acum fundalul, ea este spiritualul
corpului tău fizic; această stea de voinţă este spiritul care
îmbibă şi fortifică trupul tău fizic. Ceea ce îţi radiază
ca înţelepciune este activitatea, mobilitatea corpului tău
eteric... Ultima amintire importantă pe care o avem după moarte sub
formă de tablou trebuie întâi să se retragă, să apună
încet; apoi, din această întunecare se naşte ceva ce nu
ne-a fost îngăduit să avem în mod conştient înainte
de moarte. Dacă l-am fi avut conştient înainte de moarte,
niciodată n-am fi putut construi în noi forţele amintirii.
Forţele ce se dezvoltă acum în suflet în timpul stingerii
amintirii tabloului vieţii s-au metamorfozat în această
capacitate de a ne aminti. Ele s-au transformat în forţa
amintirii înainte de moarte şi acum ele ies la suprafaţă prin
faptul că posibilitatea de a-ţi aminti într-un mod cu totul
obişnuit gânduri pământeşti este învinsă iar această
forţă de memorare metamorfozată în forţă spirituală se trezeşte
oarecum în noi ca o primă forţă spiritual-sufletească, care, după
moarte, iese la suprafaţă din sufletul omenesc aşa cum ies la suprafaţă
forţele sufleteşti la copilul aflat în primele săptămâni de
creştere. Şi în timp ce această forţă creşte, ni se arată că
în spatele gândurilor care, cât timp trăiam în
planul fizic, nu erau decât umbre, în spatele acestor
gânduri se află ceva viu, că în lumea gândurilor este
viaţă şi ţesere. Ne dăm seama că, în trupul fizic, tabloul de
gânduri nu este decât o imagine-umbră, că în
realitate el este o sumă, o masă de fiinţe elementare. Vedem ca şi cum
amintirile noastre se sting treptat şi, din această cauză, vedem
crescând din cosmosul de înţelepciune atotcuprinzător o
serie întreagă de fiinţe elementare“.
În dramă, sufletul lui Felix Balde vieţuieşte înainte de
toate tabloul de gânduri în cosmosul înţelepciunii,
în timp ce pentru sufletul lui Hilarius amintirile se sting şi
în locul lor apar fiinţe elementare. Ele îşi aparţin una
alteia precum radiaţia de lumină şi reflectarea, sunetul şi ecoul.
Reflectarea apare ca ceaţa de dorinţe, care în plutirea ei ar
vrea să-şi confere greutate şi se condensează în fiinţe
elementare. Felix Balde nu vrea ca greutatea lor să-l apese.
Sufletul lui Strader vieţuieşte reflectarea ce se întoarce pe
Pământ ca ecou:
„Un cuvânt perceptibil în
sunet şi ecou,
Se-arată plin de sens, dar sunetul dispare;
Pe ecou pune stăpânire bucuria existenţei.
Încotro va vrea să o apuce?“
Cealaltă Philia răspunde:
„Se duce, râvnind greutate,
Spre locul unde viaţa luminândă dispare
Şi pătrunde-n adâncuri ca ceva ceţos“.
Aceste cuvinte arată legătura dintre ceea ce aude ca ecou sufletul
lui Strader şi ceea ce vede sufletul lui Felix Balde ca imagini de
ceaţă care plutesc spre adâncuri. Sufletul lui Felix Balde
observă că imaginile de ceaţă doresc să-şi dobândească greutate.
Sufletul lui Strader observă că ecoul îşi urmează drumul
tânjind după greutatea de care este însetat. Aceste două
lucruri se petrec în depărtări, acolo unde existenţa
luminândă şi ecoul se sting. Cealaltă Philia continuă,
adresându-se sufletului lui Strader, în legătură cu ecoul
pe care el îl percepe:
„Dacă-i păstrezi înţelesul
în sfera ta,
Te voi mâna spre ceaţă;
O vei regăsi apoi pe Pământ“.
Faptul arată că forţa însufleţitoare a ceţei de dorinţe este
mijlocită de Cealaltă Philia. Forţa dorinţei vine dintr-o
înclinaţie individuală sau din iubire. În starea impură, ea
este o forţă luciferică, care separă voinţa omenească de voinţa cosmică
şi împiedică legătura dintre forţele sufletului omenesc şi
Cosmos, ceea ce în dramele anterioare este indicat a fi
caracterul esenţial al Celeilalte Philia. În această dramă, ea
este desemnată drept „purtătoarea elementului iubirii în lumea de
care ţine personalitatea spirituală“. Aici, relaţia dintre Cealaltă
Philia şi Lucifer este subliniată prin faptul că ea apare ca o copie a
acestuia. Prin purificare şi sacrificiu, forţa sa poate deveni forţă a
personalităţii spirituale, care, în libertate, conştient, caută
armonia cu Cosmosul.
Philia, Astrid şi Luna mijlocesc continuu legătura forţelor
sufletului uman cu Cosmosul. Ele încearcă acest lucru şi acolo
unde omul nu întrevede încă în mod clar motivele
voirii sale, aşa cum o poate face datorită vieţuirii conştiente a
Miezului de noapte al lumilor. Aici, Philia promite să cultive pentru
Strader fiinţele de ceaţă, în aşa fel încât ele să
dirijeze voinţa lui, în mod neştiut, în armonie cu lumina
cosmică. Astrid va ajuta ca fiinţele de ceaţă să învigoreze
corpul pământesc al lui Strader, „departe de cunoaştere dar
aproape de pornirea inimii“. Luna vrea să ajute ca lucrarea ei, care
apasă, să îi rămână ascunsă fiinţei ponderale a lui Strader
în trupul senzorial, în aşa fel ca el, gândind-o, să
nu o transforme în rău.
Aceste cuvinte ale Philiei, ale lui Astrid şi ale Lunii ajută la
întărirea voinţei. Strader le resimte ca pe nişte cuvinte solare.
Faptul corespunde cu ceea ce descrie Rudolf Steiner atunci când
desemnează vieţuirea interioară a voinţei drept o vieţuire solară.
În ciclul Fiinţa
interioară a omului... (Conferinţa I) el descrie vieţuirea
perceperii gândirii, simţirii şi voirii, spunând: „Trebuie
să poţi ieşi din trup cu intenţia de a lua cunoştinţă de viaţa
interioară omenească, după care intervine ceea ce voi spune acum...
Întreaga piele străluceşte cu un fel de raze pe care mai mult le
resimţi decât le vezi. Ştii: din punctul de vedere al spiritului,
aşa este trupul fizic... Vezi corpul tău eteric ca viaţă de
gânduri în ţesere. Dar şi ceea ce corespunde sentimentului
planului fizic se poate deştepta acum interior, acolo, în afara
trupului. Asta nu este simţirea, căci simţirea are doar un singur rost,
există doar în interiorul corpului fizic; asta însă
corespunde simţirii înlăuntrul lumii spirituale... Iar acum nu
mai găseşti ceea ce ai văzut contemplând înainte în
lumea exterioară prin trup şi organele sale, ci, vieţuind spiritual
în interiorul acestei lumi exterioare, găseşti că această lume
exterioară freamătă şi tălăzuieşte. Este ca şi când spaţiul,
în care mai înainte doar te simţeai, este acum umplut de
nenumărate stele, toate în mişcare, şi cărora le aparţii tu
însuţi. Acum ştii: te vieţuieşti în corpul tău astral... Şi
dacă această fortificare interioară continuă, dacă omul, ieşit din
corpul său, vieţuieşte, să zicem aşa, interiorul său, atunci apare
în el ceea ce în viaţa fizică, pe planul fizic, corespunde
impulsului de voinţă. Îndată ce viaţa de voinţă apare în
interior – dar în afara trupului –, omul nu se mai simte doar ca
într-un sistem stelar, ci se simte ca în Soarele acestui
sistem stelar, el se simte una cu Soarele sistemului său planetar. Ar
trebui spus: Când vieţuieşti interior corpul tău astral, te ştii
una cu planeta sistemului tău planetar; atunci când te vieţuieşti
cu Eul tău în afara corpului, te simţi una cu Soarele sistemului
tău planetar“.
Sufletul lui Strader vieţuieşte voinţa spre acţiunea
pământească în domeniul solar al lumii spirituale ca forţă
regească solară. În timpul trecerii spre Pământ, prin sferă
planetară a lui Venus, a lui Mercur şi a Lunii, el simte că o parte a
imaginii ţelului acţiunii este creată din forţele spirituale cosmice.
Întrucât sufletul lui Capesius are nevoie pentru
dezvoltarea sa de ceea ce acţionează aici în sufletul lui
Strader, el apare la primele cuvinte ale lui Strader,
exprimându-şi dorinţa de a fi unit cu el. Luna cere sufletului
lui Capesius să simtă ceea ce i-au dat lui două vieţi pământeşti.
Prin aceasta el este condus de la stingerea gândurilor trecutului
spre perceperea destinului. Acolo unde sufletul lui Felix Balde
vieţuieşte strălucire şi reflectare, sufletul lui Strader vieţuieşte
sunet şi ecou iar sufletul lui Capesius trece prin stingerea
gândului în Univers spre învierea destinului în
Eu, aşa cum descrie Rudolf Steiner, ca trăire meditativă, în
conferinţa
Existenţa viitoare a lui Jupiter: „Atunci când plasăm un
gând în centrul conştienţei noastre şi îndreptăm
întreaga viaţă a sufletului nostru asupra lui, ne concentrăm
asupra lui, remarcăm: Gândul devine tot mai puternic. Cert! Vine
apoi un punct în care el nu mai creşte, ci devine mai slab,
păleşte. Este o experienţă pe care o cunosc mulţi dintre dumneavoastră.
Gândul trebuie să
pălească astfel şi într-un fel să se
stingă interior. Căci aşa cum
se prezintă la început gândul
pentru noi, cum îl gândim iniţial, aşa gândim prin
intermediul instrumentului trupului fizic, iar prin modul în care
gândim prin intermediul trupului fizic îl concentrăm; dar
abia când gândul, care este concentrat, se stinge, abia
atunci noi ne furişăm afară din corpul fizic. Am ajunge cu totul
inconştienţi dacă o dată cu concentrarea nu am vieţui şi altceva, prin
care, în momentul în care ieşim din corpul nostru fizic, să
putem rămâne totuşi conştienţi în afară. Numim ceea ce
trebuie făcut pentru a ne menţine conştienţi în afara corpului
fizic: a avea o viaţă calmă, a primi cu calm lucrurile lumii. Putem
face mai mult decât a primi în linişte interioară lucrurile
lumii. Putem să luăm foarte în serios ceea ce ne este atât
de cunoscut în teorie, să luăm în serios ideea karmei...
Dacă luăm în serios ideea kannei, atunci va trebui să recunoaştem
realmente Eul nostru în destinul nostru; trebuie să ne fie clar
că în ceea ce ne întâmpină ca destin suntem noi
înşine activi, noi înşine suntem la drept vorbind actorii“.
Ceea ce e valabil astfel pentru vieţuirea meditaţiei îşi are
temeiul său în realităţi spirituale vieţuite între moarte
şi o nouă naştere sau, de asemenea, în cazul iniţierii.
În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner a indicat, în
aceeaşi conferinţă: „Este într-adevăr foarte greu să dezvolţi
realmente sentimentul că îţi apropii, îţi chemi destinul,
de fapt, cu propriul tău Eu. Adevărat este însă: ne apropiem
destinul cu propriul nostru Eu, iar impulsurile le primim conform
întrupărilor noastre trecute în viaţa dintre moarte şi o
nouă naştere, astfel încât noi înşine ne atragem aici
destinul nostru. Şi trebuie să facem efortul de a creşte împreună
cu destinul nostru şi în loc de a refuza cu antipatie o lovitură
grea de destin trebuie să ne spunem continuu: Prin faptul că această
lovitură a destinului te-a lovit, adică tu însuţi te-ai lovit cu
lovitura de destin, prin aceasta, într-un anumit fel, tu devii
mai puternic, mai tare, te fortifici. Este mai greu să creştem
împreună cu destinul nostru în acest mod, decât să ne
opunem lui... , dar ceea ce pierdem atunci când gândirea
noastră se stinge putem recâştiga doar atunci când atragem
în acest fel spre noi ceea ce este în exteriorul nostru.
Noi nu putem rămâne în ceea ce se află în interiorul
pielii noastre, atunci când gândul, prin concentrare, se
stinge în noi; dar el ne va duce în afară dacă am
înţeles în adevăratul său sens destinul nostru, karma
noastră; atunci ne trezim din nou. Gândul se stinge, însă
ceea ce am realizat ca identificare între Eul nostru şi destinul
nostru transportăm în afară; ne poartă peste tot afară, în
lume. Această împăcare cu destinul nostru, acceptarea reală a
destinului nostru este ceea ce ne dă existenţă atunci când suntem
în afara trupului... Două fraze, iubiţii mei prieteni, pot fi
pentru noi principii, ne pot fi deosebit de importante. Prima dintre
ele, care ar trebui să se imprime adânc în noi, este
aceasta: «străduie-te spre stingerea gândului în
Univers». Căci numai atunci când gândul se stinge
în Univers el poate deveni, în exterior, o forţă vie. Dar
nu ne putem uni cu această forţă vie dacă nu ne-am străduit în
sensul celei de a doua fraze: «Străduie-te pentru învierea
destinului în Eu. Dacă înfăptuieşti aceasta, atunci tu
uneşti cele renăscute în gând cu Eul înviat în
afara ta»“.
Sufletul lui Capesius lasă impresia că nu ar cunoaşte forţa care ar
putea activa în sfera lui imaginea ce apare pe ţărmul
îndepărtat al sufletelor. Luna îi răspunde:
„Simte ce ţi-au dat două vieţi
pământeşti...
Una, în timpuri de demult, s-a scurs severă;
Orbit de ambiţii ai parcurs-o
Pe cealaltă; hrăneşte-o puternic
Cu forţa harului celei dintâi
Şi sufletele de foc ale lui Jupiter
Ţi se vor revela la orizontul privirii;
Vei fi-ntărit puternic de înţelepciune.
Atunci imaginea ce o contempli de departe
Pe tărmul sferei tale sufleteşti
Se va putea apropia de tine“.
În strădania de reînviere a destinului în Eu,
sufletul lui Capesius descoperă forţele vii care au apărut datorită
stingerii gândurilor în Univers. Cu privire la imaginea
sufletului lui Strader, cu care Capesius este legat karmic, Astrid
spune:
„Imaginea vrea să-ţi dea forţe-gând
Încât, ca om, să poţi găsi omul care
Să îţi arate imaginea viitorului tău pământesc“.
Forţele izvorâte din gândurile care au murit în
Univers fac ca oamenii legaţi prin destin să se
întâlnească. În domeniul lui Saturn, aceste forţe pot
implanta rădăcinile unei gândiri care are puterea de a dezvălui
sensul evoluţiei Pământului. Acest lucru reiese din cuvintele
Philiei.
„Curând, când Satum, cu
strălucirea-i multicoloră,
Te va ilumina, prinde momentul prielnic.
Imaginea-nrudită spiritului va implanta
Prin forţa ei, în învelişul sufletului tău,
Rădăcinile gândirii, care trebuie
Să îţi dezvăluie sensul evoluţiei pământeşti
Când acest astru te va purta din nou“.
Capesius vrea să urmeze sfatul Philiei.
Apoi Lucifer vorbeşte ca şi când ar fi stăpânul
domeniului solar al ţării spiritelor. Pentru a înţelege acest
lucru, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul 37 [Viaţa între
moarte şi o nouă naştere]: „Unul dintre cele mai frumoase
cuvinte ale Noului Testament este cel în care Hristos-Iisus vrea
să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui
fiinţial spiritual divin, faptul că «Dumnezeu» trăieşte ca scânteie divină în
fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire.
Hristos-Iisus face să reiasă acest lucru în mod deosebit,
accentuând cu toată forţa şi puterea: «Voi toţi sunteii
dumnezei!». Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru
încât din frază se vede: el consideră această desemnare a
omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a
mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat
simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul
evoluţiei omenirii, spune: «Veţi fi ca Dumnezeu»... Un
astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Hristos,
rostesc o frază cu acelaşi continut: «Veţi fi – sau trebuie să
fiţi – ca Dumnezeu»... În sfera solară, între moarte
şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate,
întreaga putere a acestor cuvinte: «Tu eşti un Dumnezeu, tu
urmează să fii un Dumnezeu...». Şi totdeauna când ajungem
în sfera solară, un lucru este sigur pentru noi: ştim că Lucifer
ne întâmpină din nou acolo şi îndreaptă energic
această frază spre sufletul nostru. Începem să-l înţelegem
bine pe Lucifer; pe Hristos îl înţelegem numai dacă ne-am
pregătit treptat pe Pământ să-l înţelegem. În sfera
solară nu este nici o posibilitate să înţelegem această frază
rostită de entitatea lui Hristos dacă nu am dobândit această
înţelegere aici pe pământ, printr-o legătură cu Misteriul
de pe Golgota. Aş putea spune, cu un cuvânt trivial, că în
sfera solară găsim două tronuri; tronul lui Lucifer: acolo răsună
pentru noi, ispititor, cuvântul dumnezeirii noastre; şi acest
tron este întotdeauna ocupat. Celălalt tron ne apare sau – mai
bine spus – el apare pentru mulţi oameni cu totul gol încă;
fiindcă pe acest al doilea tron din sfera solară trebuie să descoperim,
în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ceea ce poate
fi numit imaginea akasha a
lui Hristos... Dar nu o putem
găsi decât pentru că Hristos a coborât din Soare şi s-a
unit cu sfera Pământului şi pentru că, pe Pământ, datorită
înţelegerii Misteriului de pe Golgota, ne-am putut ascuti
privirea spirituală încât tronul lui Hristos pe Soare să nu
ne apară gol iar faptele sale, pe care le-a săvârşit când
El însuşi locuia în Soare, să devină vizibile pentru noi“
(Conferinţa II).
Dat fiind că, în sfera solară, Lucifer le face oamenilor
vizibilă divinitatea ca ţel, fără a le conferi forţa care le-ar permite
să atingă acest ţel, el îi conduce spre un conflict dureros.
Acest fapt este arătat prin cuvintele lui Lucifer:
„Vreau să trezesc în aceste
suflete şi privirea
Pentru lumi a căror lumină le doare,
'Nainte ca ele să părăsească această fază solară
Cu forţe pentru viitoarea existenţă pământească.
Suferinţa trebuie să le fecundeze cu-ndoială.
Vreau să chem acele sfere ale sufletului
Pe care ele n-au forţa să le privească“.
Apar apoi sufletul lui Benedictus şi sufletul Mariei. Datorită lor,
celelalte suflete devin conştiente de ţelul lor, dumnezeirea; dar ele
nu sunt în stare să facă să radieze în ele fiinţa solară
revelată de sufletul lui Benedictus. Sufletul Mariei arată forţa
Cuvântului solar prin care Benedictus, în întrupări
anterioare, a îngrijit plin de bunăvointă sufletele prezente.
Ceea ce rodeşte continuu încă de atunci în sufletele lor le
dă posibilitatea să resimtă acum apropierea lui. Sufletul lui Felix
Balde aude cuvintele solare, fără a putea percepe lumina lor. Sufletul
lui Strader vede fiinţa luminoasă, dar nu ajunge să sesizeze sensul
forţelor de lumină. Sufletul doamnei Balde explică sufletelor chemate
de Lucifer:
„Penitentul aude sunetul cuvintelor
voastre
Dar lui îi luminează numai Cuvântul solar
A cărui suprastrălucire stinge
vocile voastre.
Celălalt vede lumina voastră stelară
Dar lui îi e necunoscută scrierea stelară“.
Indicaţia privitoare la scrierea stelară trezeşte în sufletul
lui Capesius gânduri care i s-au revelat într-o existenţă
pământească anterioară. Dar ele dispar îndată ce se nasc.
La sfârşit, Păzitorul Pragului spune că sufletele chemate de
Lucifer nu trebuie să pătrundă în sferele celorlalte suflete.
Ceea ce Capesius a contemplat în sfera solară a lumii
spirituale drept tablou „aducând bunătate blândă, har
emanând“ – aşa cum i s-a spus şi mai înainte –, asta
resimte el acum în sfera lui Saturn, care se revarsă într-o
radiere multicoloră, cât şi vestirea că acest tablou, prin forţa
sa, va implanta rădăcini gândirii care va trebui să-i dezvăluie
sensul evoluţiei pământeşti. Acest lucru se împlineşte
acum, când este stimulat de acest tablou să extragă din sine,
pentru epocile pământeşti viitoare, ceea ce i-a dăruit lui
odinioară sufletul care i se revelează în imagine. Sufletul lui
Capesius spune despre această imagine că „aducea bunătate blândă,
har emanând“. Pentru a înţelege această forţă radiantă a
harului menţionată aici ar fi utile următoarele cuvinte din ciclul
Fiinţa interioară
a omului şi viaţa între moarte şi o nouă
naştere: „Dar încă o forţă sufletească trebuie să iasă din
noi, o
forţă care dormitează în straturi şi mai adânci ale
sufletului decât voinţa simţitoare şi simţirea voitoare: forţa
sufletească creatoare, care este ca o lumină sufletească interioară ce
trebuie să lumineze în afară, peste lumea spirituală, pentru ca
noi, pe valurile sentimentelor ce revin acolo, înnotând
în marea voinţei noastre, să nu privim doar
fiinţele-gânduri obiective ţesând viu, ci această lume
spirituală să ne fie străluminată şi cu lumină spirituală. Aceasta se
trezeşte treptat... Această forţă sufletească creatoare pe care o
radiem în afară ca o lumină sufletească în spaţiul
spiritual (dacă îmi este permis să folosesc expresia
«spaţiu», fiindcă aici nu există de fapt nici un spaţiu,
însă aceste relaţii trebuie explicate într-un anume fel
prin această exprimare simbolică), această lumină sufletească
dormitează atât de adânc în noi pentru că ea este
în legătură cu ceva despre care noi, în viaţă, nu avem
dreptul şi nu putem şti nimic; ea dormitează foarte adânc
în noi în timpul vierţi în planul fizic, este apoi
parcă eliberată ca lumină şi luminează şi străluceşte lumea spirituală.
Ceea ce radiază astfel din noi trebuie să fie transformat şi folosit
în timpul vieţii noastre fizice pentru ca trupul nostru să poată
într-adevăr trăi şi să cuprindă în el conştienţa. Dar
această forţă de luminare spirituală acţionează cu totul sub pragul
conştienţei în corpul nostru fizic, ca forţă organizatoare a
vieţii şi a conştienţei; nu trebuie s-o introducem în conştienţa
terestră, fiindcă atunci am răpi corpului nostru forţa care trebuie
să-l organizeze. Acum, când nu trebuie să ne mai îngrijim
de trup, ea devine forţă spirituală de luminare, care străbate,
străluminează şi scânteiază totul – cuvintele desemnează
realităţi adevărate“ (Conferinţa V).
Această forţă spirituală de luminare permite, până la
vieţuirea Miezului de noapte al lumilor, contemplarea lumii spirituale
din jur: „Când (în lumea fizică) vedem şi auzim lucrurile,
posibilitatea de a le vedea şi auzi vine de la lumea exterioară, prin
simţuri. În lumea spirituală, ştim asta, această posibilitate
vine din noi. Căci ceea ce putem numi lumină sufletească radiază din
noi, luminează şi străluminează lucrurile. Astfel trăim ceea ce am
putea numi prima jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere“.
În Miezul de noapte cosmic, această capacitate încetează
iar forţa creatoare apare într-un mod nou: „Dar continuând
să vieţuieşti astfel prima jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă
naştere, şi apropiindu-te de mijlocul acestui interval dintre moarte şi
naştere, simţi că viaţa solitară devine tot mai bogată iar privirile
aruncate asupra ambianţei spirituale devin oarecum mai scurte şi mai
crepusculare, până ajungi la mijlocul timpului dintre moarte şi o
nouă naştere, pe care am încercat să-l desemnez în ultima
mea dramă-misteriu, Trezirea
sufletelor, drept Miezul de noapte cosmic,
în care omul cuprinde în el viaţa cea mai puternică, dar nu
mai are în sine forţa sufletească creatoare necesară pentru a
ilumina ambianţa spirituală, unde, să spunem aşa, ne pot umple interior
spiritual lumi infinite din interiorul nostru, dar nu putem şti nimic
despre o altă existenţă decât existenţa noastră proprie. Acesta
este momentul de mijloc al vieţuirilor dintre moarte şi o nouă naştere,
Miezul de noapte al lumilor. Apoi începe timpul în care
dorul din om devine o forţă pozitivă creatoare; fiindcă, deşi avem ca
viaţă interioară un infinit, în noi se trezeşte dorul de a avea
din nou o lume exterioară. Iar condiţiile lumii spirituale faţă de cele
ale lumii fizice sunt atât de diferite încât,
în timp ce în lumea fizică dorul este forţa cea mai pasivă
(când tânjim după ceva, atunci acest ceva este cel care ne
determină la asta), în lumea spirituală situaţia este inversă.
Acolo dorul devine o fortă creatoare; ea se transformă în ceea ce
acum, ca un nou fel de lumină sufletească, ne poate da o lume
exterioară, o lume exterioară care este totuşi o lume interioară prin
faptul că ni se deschide privirea asupra întrupărilor noastre
pământeşti anterioare. Acestea se perindă acum în faţa
noastră, luminate de lumina născută din dorul nostru. Există în
cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează şi ne face să
vieţuim această retrospectivă“. Între cele două tipuri de
vieţuiri ale forţei sufletesti creatoare se află Miezul de noapte al
lumilor, care nu este vieţuit conştient de către Capesius. Între
vieţuirea ambianţei spirituale şi vieţuirea unei întrupări
precedente, el percepe cuvintele ieşite din sufletul lui Romanus.
Înainte de a atinge Miezul de noapte al lumilor, omul trebuie
să treacă prin starea celei mai profunde singurătăţi. În dramă,
îl vedem pe Felix Balde ca pelerin, în singurătate.
Sufletul Theodorei şi al doamnei Balde se apropie de el, iar „spiritul
pe care sufletele prin iubire şi-l dobândesc drept conducător le
precede“. Acest spirit apare sub forma Celeilalte Philia. Sufletul lui
Romanus spune:
„Lumina blândeţii izvorăşte de la
un suflet;
Curge spre celălalt care ia chipul
Unei penitente. Tabloul emană
Strălucirea frumuseţii, ce-aici trăieşte ca înţelepciune“.
Prin aceste cuvinte, ca şi prin cele precedente, se arată că cele
două suflete şi spiritul pe care ele şi-l dobândesc prin iubire
drept conducător păstrează, pentru omul solitar, legătura cu impulsul
lui Hristos.
În epoca noastră, pentru a avea vieţuirea conştientă a
Miezului de noapte al lumilor este necesară legătura cu impulsul lui
Hristos. În ciclul citat mai sus, Rudolf Steiner spune: „Există
în cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează şi ne
face să vieţuim această privire retrospectivă. Dar pentru ca acest
lucru să aibă loc în epoca actuală este nevoie de ceva.
Înainte să fi avut loc Misteriul de pe Golgota, omul, cu ajutorul
forţelor prin care era legat de timpurile originare, putea să aibă
consistenţa puternică a Eului, să nu piardă această coeziune a Eului,
adică, în ce priveşte viaţa pământească trecută, să
păstreze ceva cu totul clar ca amintire: pe Pământ, în
această viaţă am fost ca un Eu. Trebuie ca această stare de spirit să
se extindă de-a lungul timpurilor de singurătate şi de sociabilitate.
Înainte de Misteriul de pe Golgota, de acest lucru se ocupau
forţele ereditare. Acum acest lucru poate fi obţinut doar prin faptul
că împreună cu ceea ce am desprins de noi ca bunul nostru
pământesc – pe care l-am resimţit depărtându-se exact
în momentul părăsirii corpului fizic – rămâne legat de
acesta o împlinire sufletească, împlinirea sufletească pe
care o putem avea prin faptul că Hristos s-a răspândit în
aura Pământului. Faptul de a fi străbătuţi în
întregime de substanţialitatea lui Hristos, asta face posibil ca,
la trecerea actuală din viaţa fizică în moarte, să păstrăm
amintirea Eului nostru până în Miezul de noapte al lumilor,
în pofida oricărei dilatări, în pofida oricărei
singurătăţi. Impulsul care radiază din forţa lui Hristos ajunge
până acolo încât nu ne pierdem pe noi înşine.
Apoi însă trebuie ca din dor să se aprindă o nouă forţă
spirituală, o forţă care există numai în spirit, dorul nostru
spre o nouă lumină. Această forţă există numai în viaţa
spirituală“ (Conferinta V).
Sufletul lui Torquatus vorbeşte despre „reflectarea dorului“ şi se
referă la compasiunea care nu poate fi dobândită în
singurătate. Sufletul lui Bellicosus cheamă la întărirea auzului
spiritual pentru a percepe sufletul care „radiază în lumina
blândeţii“. Se are în vedere sufletul Theodorei. Ea se
adresează sufletului doamnei Balde ca unei credincioase tovarăşe
întru spirit şi o cheamă să reverse spre omul solitar iubirea
învelişului ei sufletesc, într-o strălucire blândă,
pentru ca această iubire să tempereze „forţa mistuitoare a focului
singurătăţii“ şi să îndrepte spre el razele-gânduri ale
acelor suflete-umbră“ „care îşi adună acum forţele în
lumile spiritului“ pentru a ajuta în viaţa pământească
sufletele oamenilor să poată întări „simţul devenirii şi
creşterii“.
Este vorba aici de a transmite forţele care conduc pe oameni din
lumea spiritului spre acţiunea pământească. Aceste forţe îl
ajută pe om să se smulgă din lanţurile lui Lucifer. Acest lucru este
arătat de sufletul doamnei Balde prin cuvintele:
„Până ce-nvelişul spiritului tău
se smulge
Puterii lui Lucifer, te voi însoţi
Prin singurătatea ta şi-ţi voi aduce
Forţele pe care, străbătând Universul
Din stea în stea, vreau să le culeg pentru tine“.
Aceste cuvinte sunt impregnate de lumina şi de forţa impulsului lui
Hristos şi ele duc la vieţuirea Miezului de noapte al lumilor. Ca un
reflex al acestora, apar deja următoarele cuvinte ale Theodorei:
„Gândire pământească trecută
sclipeşte, acolo,
Pe ţărmul sufletului... Un chip omenesc...
Aşa l-am văzut pe Pământ; mă urmează aici;
El repetă aici ce-a fost auzit odinioară:
«Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el se poate cufunda în temeliile fiinţiale;
El va dezlega într-o zi spiritul din legăturile morţii»“.
Sentinţa Confreriei cavalerilor, care îşi trimite ecoul din
vieţi pământeşti trecute, aminteşte că, în timpul Miezului
de noapte al lumilor, morţii întru Hristos îi urmează
Învierea prin spiritul sfânt, aşa cum este arătat de Rudolf
Steiner în ciclul menţionat, prin următoarele cuvinte: „Iubiţii
mei prieteni, în lumea fizică există natura şi dumnezeiescul care
pătrunde această natură, dumnezeiesc din care noi ne naştem,
coborâm în lumea fizică. El dă impulsul lui Hristos care
este în aura Pământului, adică în aura naturii
fizice. Dar forţa care se îndreaptă spre noi la momentul Miezului
de noapte cosmic pentru a face ca dorul nostru să lumineze peste
întregul nostru trecut, această forţă nu există decât
în lumea spirituală, acolo unde nu poate trăi nici un trup. Şi
dacă impulsul lui Hristos ne-a adus până la Miezul de noapte al
lumilor şi dacă acest Miez de noapte este vieţuit de suflet din toate
părţile în singurătate spirituală, asta este pentru că lumina
sufletească nu poate radia acum din noi înşine; dacă
întunericul cosmic s-a întins, dacă Hristos ne-a condus
până acolo, atunci dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor,
dinlăuntrul dorului nostru, apare ceva spiritual, creând o nouă
lumină cosmică deasupra propriei noastre entităţi, prin care ne
integrăm iar în existenţa lumilor, ne trezim iar în
existenţa lumilor. Spiritul lumii spirituale – cel care ne trezeşte –
pe acesta învăţăm să îl cunoaştem atunci când
izvorăşte o nouă lumină din Miezul de noapte cosmic, răspândind
lumină peste omenitatea noastră trecută.
Noi am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul liber de
trup .., care este numit Spiritul sfânt, adică trăind fără trup –
căci aceasta înseamnă cuvântul «sfânt»,
fără slăbiciunile unui spirit trăind într-un corp –, prin acest
spirit suntem retreziţi din Miezul de noapte al lumilor în
fiinţialitatea noastră. Deci ne trezim în Miezul de noapte al
lumilor prin Spiritul sfânt. Per
spiritum sanctum reviviscimus“ (Conferinţa V).
Cealaltă Philia arată acum iubirea frăţească a Theodorei şi fantezia
creatoare a doamnei Balde. Apoi sufletul doamnei Balde spune:
„Te urmez, soră a sufletului meu,
Tu, Philia mea, ce creezi iubire
Din stea în stea şi din spirit în spirit.
Te însoţesc în lumile stelare.
Cuvântul tău îl duc în multe sfere cosmice,
Pe mine însămi
plăsmuindu-mă în acţiune spirituală
Pentru viitoarea mea călătorie pe Pământ“.
Cu aceasta am ajuns la o stingere a treptei preliminare a vieţuirii
Miezului de noapte cosmic. Sufletul lui Felix Balde, condus de sufletul
doamnei Balde dispar încet, Theodora rămâne o clipă
nemişcată, privind sufletul lui Johannes, apoi dispare şi ea; dispare
şi sufletul lui Johannes şi Lucifer. Apoi sufletul lui Romanus spune:
„Că am văzut în locul ăsta
spiritual
Cuvântul de iubire unindu-se
spre alianţă
Cu cuvintele acţiunii, asta-ntăreşte în fiinţa noastră
Germenii de care vom avea nevoie
În viaţa pământească viitoare“.
Dispar apoi şi sufletul lui Romums, Torquatus şi Bellicosus şi apare
sufletul lui Benedictus şi cel al Mariei, alături de Păzitorul
Pragului. Este ca un răsărit de soare după mijirea zorilor. Păzitorul
Pragului vorbeşte:
„Recunoaşteţi al vostru Miez de noapte
cosmic!
Eu vă reţin în vraja luminii cu care Saturn
Vă inundă acum, până ce învelişurile voastre,
Într-o trezie mai puternică, îşi trăiesc culorile
Prin puterea luminii, iluminându-vă pe voi înşivă“.
Situaţia prezentată aici a fost descrisă de Rudolf Steiner în
diverse conferinţe. În ciclul Tainele Pragului
găsim, în legătură cu aceasta, următoarele: „Apoi soseşte
într-adevăr clipa în care dispare ce îţi poţi aminti.
Aceasta revine mai târziu, dar sub o altă fonnă. Toate cele
dispărute ne sunt readuse; ele se adună din nou, dar în asa fel
încât arată ce trebuie să devină, ca urmare a ceea ce a
avut loc, pentru ca noua viaţă să fie clădită corect, în sensul
vechii vieţi pământeşti, conform karmei. Din infinit se
întoarce spre centru tot ceea ce trebuie să rezulte, tot ce
trebuie să revină din uitare în conştienţa noastră pentru a ne
construi noua viaţă conform karmei. Există un fel de uitare, deci o
vieţuire de sine în Eul adevărat, aproximativ la mijlocul dintre
moarte şi o nouă naştere.
Astăzi, cea mai mare parte a sufletelor omeneşti sunt pregătite să
vieţuiască această uitare doar ca într-un fel de somn spiritual
al sufletului; dar cei care sunt pregătiţi pentru aceasta vieţuiesc
chiar în această clipă a uitării, a trecerii de la amintirea
vieţilor pământeşti trecute la pregătirea celor viitoare, ceea ce
este numit în Trezirea sufletelor Miezul de noapte al lumilor,
în care se pot adânci în necesităţile existenţei.
Astfel, acest tablou al Miezului de noapte al lumilor este de fapt
în legătură cu cele mai adânci mistere ale existenţei
umane“ (Conferinţa VIII).
Sufletul Mariei este îndeajuns de pregătit pentru a vieţui
Miezul de noapte al lumilor în starea de veghe a sufletului. El
spune:
„Miezul de noapte cosmic în veghea
sufletelor?...
Era în timpul lunar; Soarele rostea
Cuvântul grav al destinului: Sufletele omeneşti
Care trăiesc treze Miezul de noapte cosmic
Văd fulgere care,în străfulgerarea lor,
Străluminează orbitor necesităţile, încât
Privirile spirituale mor în actul cunoaşterii...
Şi, murind, devin semne de destin
Ce se imprimă acţionând veşnic în suflete.
Astfel de suflete aud cuvinte de tunet
Ce bubuie surd în temeliile lumilor
Şi, prăvălindu-se, ameninţă orice iluzie a sufletelor“.
Reapar acum Lucifer şi sufletul lui Johannes şi începe o luptă
spirituală între gândirea Mariei şi gândurile lui
Lucifer. Miza luptei este eliberarea sufletului lui Johannes de sub
puterea lui Lucifer. Sufletul lui Johannes resimte acum lumina din
sufletul Mariei şi sufletul lui Benedictus, dar mai are nevoie de forţa
care să întărească această lumină în el, „să o
întărească în sine ca entitate“. Philia avertizează că
trebuie sesizat repede ceea ce „luminează“ aceste suflete „în
chiar lumina lumilor“.
Cuvintele rostite apoi de sufletul Mariei arată, în prima
parte, legătura cu impulsul lui Hristos până în clipa
Miezului de noapte cosmic şi apariţia, mai apoi, a unei noi lumini,
prin trezirea datorată Spiritului sfânt:
„Dar ce flăcări trezeşte cuvântul
iubirii?
Ele strălucesc blând; blândeţea lor radiază
O gravitate sublimă; fulgere de-nţelepciune
Brăzdează cu har eterul cosmic...
Şi fericirea se-mprăştie ţesând bucurie
Prin toate întinderile orizontului meu sufletesc.
O, durată a timpului, te implor:
Revarsă-te-n această beatitudine
Şi fă ca-ndrumătorul şi celălalt suflet
Să zăbovească acum cu mine-n pacea ta!“
Păzitorul Pragului confirmă că Miezul de noapte cosmic este vieţuit
în stare trează de către sufletul Mariei şi arată importanţa
acestui fapt pentru viitoarea sa viaţă pământească. El spune:
„În alt mod va trebui să stea
în faţa lui însuşi,
Sinea
Să şi-o contemple în imaginea epocilor de demult,
Să recunoască cum, pentru zborul în înălţimi spirituale,
Aripile se întăresc chiar şi-n căderea sufletească.
Sufletul să nu-şi vrea niciodată
căderea;
Dar trebuie să scoată din
cădere înţelepciune“.
Urmările căderii pot fi învinse datorită impulsului hristic şi
pot fi transformate în înţelepciune, în timpul
Miezului de noapte al lumilor, prin Spiritul sfânt. Astrid
primeşte din partea Păzitorului misiunea de a păzi, pentru Maria,
uraganul sufletului de la Miezul de noapte cosmic, până când
„Următorul lui Miez de noapte cosmic
Îl va găsi treaz în curentul timpului“.
Prin aceasta se spune că Maria urmează să ajungă în existenţa
temporală la experienţa veşniciei. În ciclul Despre iniţiere.
Despre eternitate şi clipă, Rudolf Steiner a descris experienţa
veşniciei pe care o poate avea omul în contemplarea spirituală.
El spune: „Nu vieţuieşti deloc un înainte şi un după aceea, ci
ceva ce nu poate fi descris altfel decât ca o mişcare circulară,
al cărui început, mijloc şi sfârşit nu pot fi de fapt
folosite altfel decât toate împreună. Întocmai cum
despre un cerc, după ce l-ai trasat, poţi spune că începe
în fiecare punct, că «începe aici» şi – după ce
ai făcut înconjurul «se sfârşeşte aici» (dar
poţi spune asta despre fiecare punct),
tot astfel se petrec lucrurile în timpul acestei vieţuiri. Nu ai
sentimentul că vieţuieşti un timp, ci că faci o mişcare circulară, că
descrii un ciclu. În timpul acestei vieţuiri pierzi în
întregime sentimentul timpului, aşa cum îl ai în mod
obişnuit în existenţa senzorială. Nu ai decât acest
sentiment: «Tu eşti în lume şi caracteristica fundamentală
a lumii este ciclicul, circularul». O fiinţă care, să zicem, nu a
călcat niciodată Pământul cu picioarele, care nu a trăit
niciodată în existenţa senzorială, dar care a trăit numai
în această lume, nu ar putea niciodată să gândească:
«Lumea a avut o dată un început şi ar putea foarte bine să
se îndrepte spre un sfârşit»; ei i s-ar
înfăţişa în permanenţă o lume circulară, închisă
în sine. O astfel de fiinţă nu ar avea nici un motiv să spună că
năzuieşte la eternitate, pentru simplul motiv că pretutindeni totul
este etern, că nu există nicăieri ceva trecător peste care să poţi
privi în ceva veşnic“ (Conferinţa V).
În continuare, Rudolf Steiner descrie drept ceva luciferic
dorul care, în timpul vieţuirii veşnicului, îl face pe om
să caute existenţa în timp: „Acest sentiment al absenţei
timpului, al ciclicului, apare în această etapă de clarvedere sau
chiar prin traversarea conştientă a vieţii de somn. Dar acesta se
amestecă cu un anumit dor, care apare pentru că în timpul
vieţuirii în lumea superioară nu eşti propriu-zis niciodată
«în repaus»; te simp cuprins pretutindeni în
această mişcare circulară, te simţi mereu în mişcare, nu te
opreşti niciodată nicăieri. Iar dorul pe care îl ai este să te
poţi opri undeva, să poţi intra undeva în timp! Este, aş putea
spune, exact opusul a ceea ce trăieşti în existenţa senzorială,
în care te simţi mereu în timp şi ai dorul eternităţii.
În lumea despre care am vorbit te simţi în eternitate şi nu
ai decât un singur dor: «undeva, lumea să se oprească şi să
intre în existenţa temporală!». Acesta este sentimentul de
care iei cunoştinţă, ca sentiment fundamental. Perpetua mişcare
în Tot şi dorul după timp, vieţuirea în devenire perpetuă,
în devenirea garantată sieşi pentru totdeauna şi dorul: Ah, dacă
s-ar putea o dată măcar cumva să mor!... Acest sentiment poate apărea
în două feluri. O dată în aşa fel încât ceea ce
vieţuieşti poţi exprima astfel: «Am dorul trecutului, al
existenţei comprimate în timp, n-aş mai vrea să fiu
răspândit în eternitate». Dacă ai acest sentiment (vă
rog să fiţi atenţi) în lumea spirituală, deci nu în
existenia senzorială – când revii în lumea senzorială nu ai
deloc nevoie să fii aici, ci numai în lumea spirituală –, poţi
spune că în lumea spirituală ai sentimentul că ai dori atât
de mult să te vieţuieşti pe tine în temporal, ai vrea atât
de mult să fii concentrat într-un punct autonom al existenţei
cosmice şi ai dori să împlineşti acest lucru, încât
să poţi spune: «Ah, ce este în toată această veşnicie care
se dilată în Univers! Eu vreau să-mi asigur o autonomie, vreau să
fiu acolo înlăuntru!»... Când în lumea
senzorială eşti cuprins de o dorinţă, poti să spui: «Ah, de ţi-ai
putea asigura acest punct»; când vorbeşti în
realitate de lumile superioare, trebuie să spui: «Te simţi
împins de o fiinţă, iar acest fapt are ca efect ceva ce poate fi
exprimat prin dorinţa de a fi în acest punct». Când
ai înţeles o astfel de dorinţă – de a-ţi asigura acest punct, de
a fi concentrat în temporalitate – ca pe un impuls dat de către o
fiinţă din Cosmos (doar aşa
poate să fie), ai înţeles influenta fiinţei luciferice din
Cosmos“.
În timpul Miezului de noapte al lumilor, acest dor luciferic
poate fi transformat în forţă creatoare sufletească sau forţă
harică creatoare. Faptul că în sufletul Mariei are loc această
metamorfoză este exprimat în cuvintele ei:
„Zăbovind, simt beatitudine stelară.
Mi-e dat să pătrund la ea în curentul timpului.
Vreau să trăiesc creând sub domnia harului
Cu acest suflet unit mie de mult timp“.
Aşa cum Astrid păstrează pentru Maria beatitudinea stelară în
curentul timpului, tot astfel Luna îi păstrează creaţia
spirituală în existenţa pământească. Eternitatea aparţine
lumii spiritului aşa cum vremelnicul aparţine lumii simţurilor.
Datorită impulsului lui Hristos, omul poate vieţui lumina eteenităţii
în existenţa temporală şi poate acţiona în ea din forţele
eternităţii. Pentru aceasta trebuie învinsă influenţa luciferică.
Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „O fiinţă care
pătrunde undeva în timp este atât de eternă cât poate
să se elibereze de existenţa luciferică şi este atât de temporară
cât este supusă influenţei luciferice... Omul este o fiinţă
în natura căruia trebuie să lucreze împreună fiinţele
divine progresiste şi fiinţele luciferice; şi în măsura în
care în el există fiinţe divine progresiste, o parte din fiinţa
sa se eliberează de tot ce este luciferic în ea,
încât ea ia parte la eternitate. Cu cât acţionează
mai mult în el fiinţele divine, cu atât mai mult participă
omul la veşnicie; cu cât actionează mai mult în el lumea
luciferică, cu atât mai mult se alipeşte de entitatea sa umană
tot ceea ce este legat de efemer şi temporal... Prin aceasta am
încercat să aruncăm o anumită lumină asupra noţiunilor: temporal,
vremelnicie, clipă şi eternitate, pe de o parte, murire şi nemurire, pe
de altă parte, iar noţiunile de efemer şi temporal au fost legate de
principiul luciferic. Cu principiul Hristos se leagă noţiunile de
eternitate, nemurire“.
Numai atunci când omul pătrunde în domeniul superior al
lumii spirituale, acolo unde el vieţuieşte Miezul de noapte cosmic,
reuşeşte să diferenţieze clar Eul superior de cel inferior. Rudolf
Steiner descrie acest lucru în aceeaşi conferinţă, astfel: „Acum,
când priveşti în urmă la Eul tău, eşti divizat şi în
ce priveşte Eul tău şi îţi spui cu tot calmul: «Ceea ce ai
numit mai devreme Eul tău, numai asta îţi aminteşti acum; tu
trăieşti acum într-un Eu supraordonat şi acesta se raportează la
Eul anterior aşa cum te raportezi tu ca gânditor la amintirile
vieţii tale din existenţa senzorială». Pe această treaptă deci
abia priveşti spre ceea ce este omul propriu-zis ca om pământesc,
spre Eul uman. Atunci însă eşti totodată răpit într-o lume
şi mai înaltă, ce poate fi numită sfera superioară a spiritelor
sau, dacă vreţi, lumea superioară mentală, o lume oarecum diferită de
cealaltă. Eşti înlăuntrul ei atunci când simţi Eul divizat
şi, în acelaşi timp, Eul obişnuit îl mai simţi doar ca o
amintire. Abia atunci ai posibilitatea să judeci corect omul pe
Pământ. Când, fiind acolo, priveşti înapoi,
începi să ştii ce este omul în entitatea sa cea mai
profundă“.
Această dublă vieţuire a Eului se exprimă în cuvintele lui
Johannes:
„În câmpul sufletului meu...
această stea!
Emană fericire... răspândeşte har...
O stea-suflet în eterul cosmic... plutind;
…………………………………………..
Dar acolo, în lumina mată,....o altă stea
Îmi răsună slab; vreau totuşi s-o aud“.
Johannes distinge acum în mod clar Eul în vieţuirea
eternităţii (în sfera sufletească), care luminează beatitudini şi
radiază har, de Eul vieţuit în lumea senzorială, care îi
vorbeşte prin Spiritul tinereţii şi se află sub influenţa luciferică.
Pentru că o parte din fiinţa sa s-a eliberat de influenţa luciferică,
el poate vieţui acum obiectiv, fără dorinţă, ambele părţi, ceea ce
corespunde vieţuirii Sinei superioare.
