Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


Comentarii ale lui Hugo Reimann pe baza notelor Mathildei Scholl

(Tablourile V, VI)


TABLOUL CINCI

Ultimele cuvinte din tabloul patru arată deja experienţa Miezului de noapte al lumilor, care este înfătişat ca fapt petrecut în lumina spirituală abia în finalul tabloului şase. Între timp vedem diferite domenii şi stări din lumea spirituală care pot fi vieţuite de suflete înainte de a ajunge la trăirea Miezului de noapte cosmic. Dat fiind că toate au loc în afara timpului, pot fi înţelese ca fiind vieţuirea unei clipe.

În legătură cu dificultatea de a prezenta pe scenă experienţe din lumea spirituală, Rudolf Steiner a arătat în conferinţa din 14 august 1915 privind Ridicarea lui Faust la cer: „Goethe a trebuit mai întâi să caute elementul cosmic prin care Faust, ca suflet, să se poată înălţa în lumile spirituale. Nu te poţi înălţa în lumea spirituală prin aer sau prin elemente fizice exterioare. Care este realitatea care să ofere mijlocul prin care Faust poate să se înalţe? Pe Pământ este, în primul rând, spiritualul. Da, dar unde este asta pe Pământ? Unde există conştienţa care primeşte spiritualul? Asta înseamnă: Goethe are nevoie să creeze mai întâi o realitate a conştienţei care primeşte spiritualul. El ajunge la asta introducând în scenografia sa oameni despre care se poate spune dinainte că trăiesc în conştienţa lor spiritualul: călugări, anahoreţi, aşezându-i unii peste alţii. Şi putem spune: Ridicarea unui suflet în lumile spirituale este un proces real; reprezentarea unui proces spiritual în faţa unei asistenţe obişnuite nu ar fi reală, nu ar prinde rădăcini; în sufletele pe care le aduce pe scenă, el are rădăcini. Astfel, el încearcă întâi să prezinte conştienţele care contemplă spiritualul. De aceea aşază el în lumea fizică sensibilă corul şi ecoul, care pot percepe lumea elementară. Acestea s-au pregătit să nu vadă numai natura fizică exterioară ci, pe planul fizic, să vadă şi lumea spirituală în care trebuie să pătrundă sufletul lui Faust“ (Faust, omul care se străduie).

În drama-misteriu prezentată vedem conştienţe care exprimă ceea ce vieţuiesc în spirit şi care ne fac astfel să luăm parte la vieţuirile lor spirituale. Luăm astfel cunoştinţă de evoluţia fiecărui suflet în lumea spirituală şi de legăturile dintre ele. Există aici, pe de o parte, sufletul lui Felix Balde, care sub influenţa lui Lucifer tinde să se îndepărteze de Pământ, iar de cealaltă parte sufletul lui Hilarius, care, sub influenţa lui Ahriman, tinde să se apropie de Pământ. Sufletul lui Strader aude „un cuvânt perceptibil în sunet şi ecou“. Faptul aminteşte prezentarea corului şi a ecoului în opera lui Goethe.

În ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner explică cum poate fi înţeleasă punerea în scenă a domeniului spiritual. El spune: „Când vrei să reprezinţi pe scenă domeniul spiritului, domeniul în care vieţuieşte sufletul uman între moarte şi o nouă naştere, trebuie ca evenimentele, tot ceea ce se întâmplă, să le caracterizezi prin tablouri împrumutate din lumea fizică-senzorială. Vă puteţi uşor da seama că, dacă cele aduse din lumea spirituală propriu-zisă nu au nimic comun cu lumea simţurilor, oamenii de teatru din ziua de azi nu ar şti ce să facă cu ele. Astfel, când reprezinţi lumea spirituală, te afli în faţa necesităţii de a te exprima în imagini împrumutate din observaţia senzorială. Dar nu aşa se întâmplă. Poţi crede uşor că aşa ar trebui să procedezi în reprezentaţie...; căci ceea ce se foloseşte aici ca imagini senzoriale indică doar o lume care nu are absolut nimic comun, în ce are ea caracteristic, cu lumea senzorială. Dar nu aşa se întâmplă; căci sufletul devenit clarvăzător, când pătrunde în lumea spirituală, vede într-adevăr această scenografie în chiar imaginile pe care dumneavoastră le-ați avut reprezentate în aceste tablouri. Ele nu sunt inventate pentru a caracteriza astfel ceva cu totul diferit; dimpotrivă, sufletul devenit clarvăzător se află realmente într-un astfel de decor care alcătuieşte ambianţa sa. Aşa cum sufletul, aflându-se în lumea fizică, într-un peisaj cu stânci, munti, păduri, câmpii, dacă are o minte sănătoasă este obligat să le considere pe toate acestea realitate, tot aşa sufletul devenit clarvăzător, când se află în afara corpului său fizic – şi chiar a celui eteric – vede că se află exact într-un astfel de decor clădit pe aceste imagini.

Aceste imagini nu sunt alese arbitrar, ci reprezintă realmente, în lumea respectivă, ambianţa adevărată a sufletului. Astfel, tablourile cinci şi şase din Trezirea sufletelor nu au luat naştere pentru că trebuia exprimat ceva dintr-o lume necunoscută şi te gândeai cum să exprimi asta, ci aici avem o lume pe care sufletul o are în jurul lui şi, într-un fel, o copiază“ (Conferinţa IV).

Rudolf Steiner compară apoi înţelegerea unei reprezentări scenice a lumii spirituale cu o citire. El spune: „Când priviţi formele literelor pe care le aveţi în faţă, intraţi în legătură cu ceva ce nu este în pagina cărţii, cu ceva care este doar indicat de pagina cărţii. Aşa se petrec lucrurile şi în relaţia sufletului cu întreaga lume de imagini a domeniului spiritual. Ai de-a face cu ceva ce nu este doar o descriere a ceea ce este aici; mai curând ar putea fi comparat cu o lectură; iar imaginile pe care le ai în faţa ta sunt, în mare, o scriere cosmică şi ai o dispoziţie sufletească corectă dacă simţi că în imagini ai în faţă o scriere cosmică şi că imaginile mijlocesc, semnifică ceea ce este realitatea lumii spiritului, din care este ţesută de fapt lumea de tablouri, de imagini. De aceea se poate vorbi în adevăratul sens despre o citire a scrierii cosmice în domeniul spiritului. Dar nu trebuie să ne reprezentăm asta ca şi când ar trebui să înveţi citirea scrierii cosmice aşa cum înveţi citirea în lumea fizică. Citirea în lumea fizică se bazează mai mult sau mai puţin, cel puţin astăzi – în vechile timpuri nu era aşa –, pe relaţia dintre semnele arbitrare şi ceea ce semnifică ele, În ce priveşte scrierea cosmică, care se prezintă sufletului clarvăzător ca un grandios tablou – expresie a lumii spiritelor – nu trebuie procedat ca atunci când înveţi să citeşti semnele arbitrare, ci trebuie să preiei de fapt nepărtinitor şi cu suflet receptiv doar ceea ce se înfăţişează aici în imagini scenice; căci ceea ce se vieţuieşte aici este deja citirea. Aceste imagini revarsă, ca să spunem aşa, sensul lor de la sine. De aceea se poate foarte uşor ca un fel de comentarii, de interpretare a imaginilor lurnii spirituale prin concepte intelectuale abstracte să fie mai curând o piedică pentru orientarea nemijlocită a sufletului spre ceea ce se află în spatele scrierii oculte, o lipsă de sprijin în această viaţă. De aceea este bine atât pentru cartea Teosofia cât şi pentru tablourile din Trezirea sufletelor să laşi ca lucrurile să acţioneze nepărtinitor. O dată cu forţele cele mai profunde, care apar câteodată ca umbre în faţa conştienţei, se vieţuieşte deja referirea la lumea spirituală“.

Deoarece aici Rudolf Steiner respinge comentarea şi interpretarea lumii spirituale, ne putem întreba cum trebuie înţeles ceea ce el însuşi a spus despre dramele-misterii. Cu privire la aceasta, el spune în acelaşi ciclu: „Accentuez, nu descriu aceste lucruri pentru a face un comentariu asupra dramelor, ci pentru a folosi ceea ce se află în drame, pentru a înfăţişa raporturi spirituale şi entităţi spirituale reale“ (Conferinţa VII).

În acest sens, tabloul cinci al dramei poate fi pus în legătură cu anumite realităţi pe care Rudolf Steriner le-a indicat în conferinţele Despre fiinţa culorilor (vol. 2). El explică forţele luminii şi ale gravitaţiei, spunând: „Dormind, sufletul trăieşte în lumină, deci în negreutate, în levitatie. Treaz, sufletul trăieşte în gravitaţie. Corpul este greu; această forţă se transmite asupra sufletului: sufletul trăieşte în gravitaţie. Asta înseamnă ceva care se transmite acum conştienţei. Gândiţi-vă la momentul trezirii; în ce constă el? Când dormiți culcat pe un pat, nu vă mişcați, voinţa este paralizată. Oricum, şi reprezentările sunt paralizate, dar sunt paralizate doar pentru că voinţa este paralizată. Tocmai pentru că voinţa nu mai izbucneşte din propriul dumneavoastră corp, pentru că nu se mai poate folosi de simţuri, de aceea sunt paralizate reprezentările. Elementul de bază este paralizia voinţei. Prin ce este pusă în mişcare voinţa? Prin faptul că sufletul simte gravitaţia prin intermediul trupului. Această convieţuire cu sufletul îi dă omului pământesc realitatea voinţei. Încetarea voinţei din partea omului însuşi se instaurează atunci când omul este în lumină. Prin aceasta, cele două forţe cosmice, lumină şi gravitaţie, se prezintă în Cosmos ca cele mai mari opoziţii. În realitate, lumina şi gravitaţia sunt opoziţii cosmice. Dacă vă reprezentaţi planeta: gravitaţia atrage spre centru, lumina trimite din centru spre afară, în spaţiul cosmic... Reprezentati-vă acum: între naştere şi moarte, omul, ca fiinţă, este legat de Pământ. El este legat de Pământ prin faptul că, în această stare dintre naştere şi moarte, sufletul său, după ce a vieţuit un anumit timp în lumină, resimte iar şi iar o foame de gravitaţie, se întoarce în starea de gravitaţie. Când această formă de gravitaţie nu mai este – vom vorbi despre aceasta mai târziu –, atunci omul va urma tot mai mult lumina, până la o anumită limită. El urmează lumina până la o anumită limită, iar atunci când a ajuns la periferia extremă a Cosmosului, el a consumat tot ceea ce i-a dat gravitaţia între naştere şi moarte; în acel moment începe un dor după gravitaţie şi el începe iarăşi drumul său îndărăt, spre o nouă întrupare. Astfel că în acel răstimp dintre moarte şi o nouă naştere se iveşte un fel de foame de gravitaţie. Asta este, înainte de toate, noţiunea cea mai generală pentru ceea ce vieţuieşte omul drept dor de a se întoarce la o nouă viaţă pământească“.

Această opoziţie între lumină şi gravitaţie este înfăţişată în tabloul cinci al dramei prin sufletul lui Felix Balde, pe de o parte, şi cel al lui Hilarius, pe de altă parte. Sufletul lui Felix Balde, sub influenţa lui Lucifer, tinde spre lumină. El îl numeşte pe Lucifer „Izbăvitor... din singurătăţi întunecate“. Lucifer îi răspunde: „Din izvorul meu de lumină îţi trimit impulsurile-germen ale simţului Sinei“. Apoi sufletul lui Felix Balde, îndreptându-şi privirea spre grupul de gnomi în faţa cărora se află sufletul lui Hilarius, spune:

„Acolo-n depărtări dispare viaţă luminândă;
În imagini de ceaţă pluteşte spre adâncuri
Şi, în plutire, vrea să-şi dea greutate“.

Sufletul lui Felix Balde trăieşte opoziţia dintre existenţa luminândă şi imaginile de ceaţă care doresc să-şi dea greutate, deci contrastul dintre lumină şi gravitaţie, despre care vorbeşte Rudolf Steiner în conferinţă.

Pentru sufletul lui Hilarius, ceaţa dorinţelor este „reflectarea-n lumile spiritului a astrului pământesc“ şi constă din fiinţe simţitoare cu densitate sufletească, care pe Pământ acţionează creator, cu inteligenţă cosmică, „în vechea temelie de foc însetată de formă“ – în timp ce sufletul lui Felix Balde produce „din substanţa sufletului o existenţă gânditoare“. Năzuinţa sa spre lumină este pusă aici în legătură cu gândirea, iar ceaţa de dorinţe care apasă sufletul lui Hilarius este în legătură cu voinţa. În concordanţă cu aceasta, Rudolf Steiner spune în conferinţele menţionate: „Dacă analizăm gândirea cu forţa clarvederii, vieţuim lumină, strălucire. Dacă analizăm voinţa cu forţa clarvederii, ea devine din ce în ce mai grea, până ce ajunge la materie... În interior, materia este voinţă, aşa cum lumina, interior, este gând. Şi, exterior, voinţa este materie, aşa cum gândirea este, exterior, lumină... Lumina este acel lucru ce radiază din trecut; întunericul trimite spre viitor. Lumina este de natură gânditoare, întunericul este de natură volitivă“.

Ce s-a spus aici despre lumină este valabil şi pentru culori şi sunete, în măsura în care sunt percepute ca percepţii senzoriale care plutesc liber, fără legătură cu lucrurile ponderabile: „Aici, pe Pământ, avem lucruri solide ponderabile şi de aceste lucruri solide ponderabile este prins roşul, galbenul, deci tot ceea ce percep la corpuri prin simţuri. Când dormim, galbenul devine fiinţă liberă care pluteşte liber, roşul este fiinţă ce pluteşte liber, nelegate de condiţii ce ţin de gravitaţie, ci ţesând şi plutind liber. Tot astfel şi pentru sunet: nu clopotul sună ci sonoritatea este cea care ţese“.

În timp ce sufletul lui Hilarius numeşte norul de dorinţe o reflectare a astrului pământesc, sufletul lui Strader vorbeşte despre ecoul pe care îl cuprinde bucuria de a trăi. Rudolf Steiner, în ciclul Fiinţa interioară a omului..., descrie vieţuirea astrului pământesc prin următoarele cuvinte: „Omul a trăit până la moarte pe Pământ; în acelaşi timp, el a fost obişnuit să stea pe pământul solid, să vadă pe acest pământ material fiinţele regnurilor mineral, vegetal, animal, fiinţele munţilor, râurilor, norilor, stelelor, Soarelui şi Lunii şi s-a obişnuit să-şi reprezinte toate acestea prin propriul său punct de vedere şi prin facultăţile sale existente în corpul fizic, aşa cum o facem de obicei, cu toate că astăzi, prin concepţia copernicană, se ştie că aceasta este o ficţiune: bolta albastră a cerului este ca o cupă, pe ea sunt stelele, peste ele trec Soarele şi Luna ş.a.m.d., tu însuţi eşti parcă înlăuntrul acestei cupe, în această sferă goală, în interior, în centru, pe Pământ, împreună cu tot ce oferă el ca percepţii. Important acum pentru noi, iubiţii mei prieteni, nu este faptul că asta este o ficţiune, că noi înşine, datorită limitei noastre, ne formăm acest orizont albastru, ci faptul că nu putem vedea altceva decât asta; vedem aceasta numai datorită limitei capacităţilor noastre, vedem o sferă ca firmament boltit deasupra noastră.

Dar dacă omul a trecut prin poarta morţii, atunci el trebuie mai întâi să-şi formeze în suflet reprezentarea: acum tu eşti în afara acelei sfere albastre în care ai fost. Tu o vezi din exterior, ca şi când ea s-ar fi restrâns la o stea... Cu alte cuvinte, ceea ce înainte constituia conţinutul conştienţei noastre, s-a restrâns parcă într-o stea, numai că, pornind de la această stea, se răspândeşte ceea ce s-ar putea numi «înţelepciune cosmică radiantă». Această înţelepciune cosmică radiantă este aceeaşi despre care am vorbit ieri în ultima conferinţă, spunând că o avem din belşug. La început, ea licăreşte şi scânteiază ca dintr-o stea de foc, nu este albastră ca firmamentul, ci ca un foc pâlpâind roşiatic, ca o stea de foc; şi de aici radiază în spaţiu belşugul de înţelepciune, care nouă ne arată însă mai întâi – în sine, ea este în continuă mișcare – ceva ce s-ar putea numi un tablou-amintire al ultimei noastre vieţi pământeşti. Toate aceste întâmplări pe care le-am străbătut între naştere şi moarte cu vieţuirea noastră sufletească interioară, în care participam conştienţi, toate acestea trec acum prin faţa sufletului nostru dar în aşa fel încât ştim: Tu vezi toate astea fiindcă steaua care străluceşte în faţa ta este fundalul care, prin activitatea sa interioară, face ca tu să le poţi vedea desfăşurându-se ca un tablou-amintire“ (Conferinţa 5).

Această vieţuire a înţelepciunii o are sufletul lui Felix Balde. În dramă se spune că el ar produce în lumea spirituală, pentru astrul pământesc, „o existenţă gânditoare din substanţe sufleteşti“. În legătură cu aceasta, pentru sufletul lui Hilarius se potriveşte vieţuirea pe care o înfăţişează Rudolf Steiner în continuare. El spune: „Din punctul de vedere al interiorităţii, cel care a trecut prin poarta morţii este acum cuprins în întregime de gândul: Tu ţi-ai părăsit trupul; acum, în lumea spirituală acest trup este pură voinţă. O stea de voinţă, o stea a cărei substanţă este voinţă, asta este trupul tău. Şi această voinţă se încinge în căldură şi îţi radiază fiinţa ta în depărtările cosmice în care tu însuţi te-ai revărsat, ea îţi reflectă propria ta viaţă între naştere şi moarte ca un imens tablou. A fi putut să extragi şi să aspiri din Cosmos ceea ce ai extras şi ai aspirat pe plan fizic din Cosmos, asta o datorezi faptului de a fi putut răzbi interior în această stea. Fiindcă această stea, această stea de voinţă care formează acum fundalul, ea este spiritualul corpului tău fizic; această stea de voinţă este spiritul care îmbibă şi fortifică trupul tău fizic. Ceea ce îţi radiază ca înţelepciune este activitatea, mobilitatea corpului tău eteric... Ultima amintire importantă pe care o avem după moarte sub formă de tablou trebuie întâi să se retragă, să apună încet; apoi, din această întunecare se naşte ceva ce nu ne-a fost îngăduit să avem în mod conştient înainte de moarte. Dacă l-am fi avut conştient înainte de moarte, niciodată n-am fi putut construi în noi forţele amintirii. Forţele ce se dezvoltă acum în suflet în timpul stingerii amintirii tabloului vieţii s-au metamorfozat în această capacitate de a ne aminti. Ele s-au transformat în forţa amintirii înainte de moarte şi acum ele ies la suprafaţă prin faptul că posibilitatea de a-ţi aminti într-un mod cu totul obişnuit gânduri pământeşti este învinsă iar această forţă de memorare metamorfozată în forţă spirituală se trezeşte oarecum în noi ca o primă forţă spiritual-sufletească, care, după moarte, iese la suprafaţă din sufletul omenesc aşa cum ies la suprafaţă forţele sufleteşti la copilul aflat în primele săptămâni de creştere. Şi în timp ce această forţă creşte, ni se arată că în spatele gândurilor care, cât timp trăiam în planul fizic, nu erau decât umbre, în spatele acestor gânduri se află ceva viu, că în lumea gândurilor este viaţă şi ţesere. Ne dăm seama că, în trupul fizic, tabloul de gânduri nu este decât o imagine-umbră, că în realitate el este o sumă, o masă de fiinţe elementare. Vedem ca şi cum amintirile noastre se sting treptat şi, din această cauză, vedem crescând din cosmosul de înţelepciune atotcuprinzător o serie întreagă de fiinţe elementare“.

În dramă, sufletul lui Felix Balde vieţuieşte înainte de toate tabloul de gânduri în cosmosul înţelepciunii, în timp ce pentru sufletul lui Hilarius amintirile se sting şi în locul lor apar fiinţe elementare. Ele îşi aparţin una alteia precum radiaţia de lumină şi reflectarea, sunetul şi ecoul. Reflectarea apare ca ceaţa de dorinţe, care în plutirea ei ar vrea să-şi confere greutate şi se condensează în fiinţe elementare. Felix Balde nu vrea ca greutatea lor să-l apese.

Sufletul lui Strader vieţuieşte reflectarea ce se întoarce pe Pământ ca ecou:

„Un cuvânt perceptibil în sunet şi ecou,
Se-arată plin de sens, dar sunetul dispare;
Pe ecou pune stăpânire bucuria existenţei.
Încotro va vrea să o apuce?“

Cealaltă Philia răspunde:

„Se duce, râvnind greutate,
Spre locul unde viaţa luminândă dispare
Şi pătrunde-n adâncuri ca ceva ceţos“.

Aceste cuvinte arată legătura dintre ceea ce aude ca ecou sufletul lui Strader şi ceea ce vede sufletul lui Felix Balde ca imagini de ceaţă care plutesc spre adâncuri. Sufletul lui Felix Balde observă că imaginile de ceaţă doresc să-şi dobândească greutate. Sufletul lui Strader observă că ecoul îşi urmează drumul tânjind după greutatea de care este însetat. Aceste două lucruri se petrec în depărtări, acolo unde existenţa luminândă şi ecoul se sting. Cealaltă Philia continuă, adresându-se sufletului lui Strader, în legătură cu ecoul pe care el îl percepe:

„Dacă-i păstrezi înţelesul în sfera ta,
Te voi mâna spre ceaţă;
O vei regăsi apoi pe Pământ“.

Faptul arată că forţa însufleţitoare a ceţei de dorinţe este mijlocită de Cealaltă Philia. Forţa dorinţei vine dintr-o înclinaţie individuală sau din iubire. În starea impură, ea este o forţă luciferică, care separă voinţa omenească de voinţa cosmică şi împiedică legătura dintre forţele sufletului omenesc şi Cosmos, ceea ce în dramele anterioare este indicat a fi caracterul esenţial al Celeilalte Philia. În această dramă, ea este desemnată drept „purtătoarea elementului iubirii în lumea de care ţine personalitatea spirituală“. Aici, relaţia dintre Cealaltă Philia şi Lucifer este subliniată prin faptul că ea apare ca o copie a acestuia. Prin purificare şi sacrificiu, forţa sa poate deveni forţă a personalităţii spirituale, care, în libertate, conştient, caută armonia cu Cosmosul.

Philia, Astrid şi Luna mijlocesc continuu legătura forţelor sufletului uman cu Cosmosul. Ele încearcă acest lucru şi acolo unde omul nu întrevede încă în mod clar motivele voirii sale, aşa cum o poate face datorită vieţuirii conştiente a Miezului de noapte al lumilor. Aici, Philia promite să cultive pentru Strader fiinţele de ceaţă, în aşa fel încât ele să dirijeze voinţa lui, în mod neştiut, în armonie cu lumina cosmică. Astrid va ajuta ca fiinţele de ceaţă să învigoreze corpul pământesc al lui Strader, „departe de cunoaştere dar aproape de pornirea inimii“. Luna vrea să ajute ca lucrarea ei, care apasă, să îi rămână ascunsă fiinţei ponderale a lui Strader în trupul senzorial, în aşa fel ca el, gândind-o, să nu o transforme în rău.

Aceste cuvinte ale Philiei, ale lui Astrid şi ale Lunii ajută la întărirea voinţei. Strader le resimte ca pe nişte cuvinte solare. Faptul corespunde cu ceea ce descrie Rudolf Steiner atunci când desemnează vieţuirea interioară a voinţei drept o vieţuire solară. În ciclul Fiinţa interioară a omului... (Conferinţa I) el descrie vieţuirea perceperii gândirii, simţirii şi voirii, spunând: „Trebuie să poţi ieşi din trup cu intenţia de a lua cunoştinţă de viaţa interioară omenească, după care intervine ceea ce voi spune acum... Întreaga piele străluceşte cu un fel de raze pe care mai mult le resimţi decât le vezi. Ştii: din punctul de vedere al spiritului, aşa este trupul fizic... Vezi corpul tău eteric ca viaţă de gânduri în ţesere. Dar şi ceea ce corespunde sentimentului planului fizic se poate deştepta acum interior, acolo, în afara trupului. Asta nu este simţirea, căci simţirea are doar un singur rost, există doar în interiorul corpului fizic; asta însă corespunde simţirii înlăuntrul lumii spirituale... Iar acum nu mai găseşti ceea ce ai văzut contemplând înainte în lumea exterioară prin trup şi organele sale, ci, vieţuind spiritual în interiorul acestei lumi exterioare, găseşti că această lume exterioară freamătă şi tălăzuieşte. Este ca şi când spaţiul, în care mai înainte doar te simţeai, este acum umplut de nenumărate stele, toate în mişcare, şi cărora le aparţii tu însuţi. Acum ştii: te vieţuieşti în corpul tău astral... Şi dacă această fortificare interioară continuă, dacă omul, ieşit din corpul său, vieţuieşte, să zicem aşa, interiorul său, atunci apare în el ceea ce în viaţa fizică, pe planul fizic, corespunde impulsului de voinţă. Îndată ce viaţa de voinţă apare în interior – dar în afara trupului –, omul nu se mai simte doar ca într-un sistem stelar, ci se simte ca în Soarele acestui sistem stelar, el se simte una cu Soarele sistemului său planetar. Ar trebui spus: Când vieţuieşti interior corpul tău astral, te ştii una cu planeta sistemului tău planetar; atunci când te vieţuieşti cu Eul tău în afara corpului, te simţi una cu Soarele sistemului tău planetar“.

Sufletul lui Strader vieţuieşte voinţa spre acţiunea pământească în domeniul solar al lumii spirituale ca forţă regească solară. În timpul trecerii spre Pământ, prin sferă planetară a lui Venus, a lui Mercur şi a Lunii, el simte că o parte a imaginii ţelului acţiunii este creată din forţele spirituale cosmice.

Întrucât sufletul lui Capesius are nevoie pentru dezvoltarea sa de ceea ce acţionează aici în sufletul lui Strader, el apare la primele cuvinte ale lui Strader, exprimându-şi dorinţa de a fi unit cu el. Luna cere sufletului lui Capesius să simtă ceea ce i-au dat lui două vieţi pământeşti. Prin aceasta el este condus de la stingerea gândurilor trecutului spre perceperea destinului. Acolo unde sufletul lui Felix Balde vieţuieşte strălucire şi reflectare, sufletul lui Strader vieţuieşte sunet şi ecou iar sufletul lui Capesius trece prin stingerea gândului în Univers spre învierea destinului în Eu, aşa cum descrie Rudolf Steiner, ca trăire meditativă, în conferinţa Existenţa viitoare a lui Jupiter: „Atunci când plasăm un gând în centrul conştienţei noastre şi îndreptăm întreaga viaţă a sufletului nostru asupra lui, ne concentrăm asupra lui, remarcăm: Gândul devine tot mai puternic. Cert! Vine apoi un punct în care el nu mai creşte, ci devine mai slab, păleşte. Este o experienţă pe care o cunosc mulţi dintre dumneavoastră. Gândul trebuie să pălească astfel şi într-un fel să se stingă interior. Căci aşa cum se prezintă la început gândul pentru noi, cum îl gândim iniţial, aşa gândim prin intermediul instrumentului trupului fizic, iar prin modul în care gândim prin intermediul trupului fizic îl concentrăm; dar abia când gândul, care este concentrat, se stinge, abia atunci noi ne furişăm afară din corpul fizic. Am ajunge cu totul inconştienţi dacă o dată cu concentrarea nu am vieţui şi altceva, prin care, în momentul în care ieşim din corpul nostru fizic, să putem rămâne totuşi conştienţi în afară. Numim ceea ce trebuie făcut pentru a ne menţine conştienţi în afara corpului fizic: a avea o viaţă calmă, a primi cu calm lucrurile lumii. Putem face mai mult decât a primi în linişte interioară lucrurile lumii. Putem să luăm foarte în serios ceea ce ne este atât de cunoscut în teorie, să luăm în serios ideea karmei... Dacă luăm în serios ideea karmei, atunci va trebui să recunoaştem realmente Eul nostru în destinul nostru; trebuie să ne fie clar că în ceea ce ne întâmpină ca destin suntem noi înşine activi, noi înşine suntem la drept vorbind actorii“.

Ceea ce e valabil astfel pentru vieţuirea meditaţiei îşi are temeiul său în realităţi spirituale vieţuite între moarte şi o nouă naştere sau, de asemenea, în cazul iniţierii.

În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner a indicat, în aceeaşi conferinţă: „Este într-adevăr foarte greu să dezvolţi realmente sentimentul că îţi apropii, îţi chemi destinul, de fapt, cu propriul tău Eu. Adevărat este însă: ne apropiem destinul cu propriul nostru Eu, iar impulsurile le primim conform întrupărilor noastre trecute în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, astfel încât noi înşine ne atragem aici destinul nostru. Şi trebuie să facem efortul de a creşte împreună cu destinul nostru şi în loc de a refuza cu antipatie o lovitură grea de destin trebuie să ne spunem continuu: Prin faptul că această lovitură a destinului te-a lovit, adică tu însuţi te-ai lovit cu lovitura de destin, prin aceasta, într-un anumit fel, tu devii mai puternic, mai tare, te fortifici. Este mai greu să creştem împreună cu destinul nostru în acest mod, decât să ne opunem lui... , dar ceea ce pierdem atunci când gândirea noastră se stinge putem recâştiga doar atunci când atragem în acest fel spre noi ceea ce este în exteriorul nostru. Noi nu putem rămâne în ceea ce se află în interiorul pielii noastre, atunci când gândul, prin concentrare, se stinge în noi; dar el ne va duce în afară dacă am înţeles în adevăratul său sens destinul nostru, karma noastră; atunci ne trezim din nou. Gândul se stinge, însă ceea ce am realizat ca identificare între Eul nostru şi destinul nostru transportăm în afară; ne poartă peste tot afară, în lume. Această împăcare cu destinul nostru, acceptarea reală a destinului nostru este ceea ce ne dă existenţă atunci când suntem în afara trupului... Două fraze, iubiţii mei prieteni, pot fi pentru noi principii, ne pot fi deosebit de importante. Prima dintre ele, care ar trebui să se imprime adânc în noi, este aceasta: «străduie-te spre stingerea gândului în Univers». Căci numai atunci când gândul se stinge în Univers el poate deveni, în exterior, o forţă vie. Dar nu ne putem uni cu această forţă vie dacă nu ne-am străduit în sensul celei de a doua fraze: «Străduie-te pentru învierea destinului în Eu. Dacă înfăptuieşti aceasta, atunci tu uneşti cele renăscute în gând cu Eul înviat în afara ta»“.

Sufletul lui Capesius lasă impresia că nu ar cunoaşte forţa care ar putea activa în sfera lui imaginea ce apare pe ţărmul îndepărtat al sufletelor. Luna îi răspunde:

„Simte ce ţi-au dat două vieţi pământeşti...
Una, în timpuri de demult, s-a scurs severă;
Orbit de ambiţii ai parcurs-o
Pe cealaltă; hrăneşte-o puternic
Cu forţa harului celei dintâi
Şi sufletele de foc ale lui Jupiter
Ţi se vor revela la orizontul privirii;
Vei fi-ntărit puternic de înţelepciune.
Atunci imaginea ce o contempli de departe
Pe tărmul sferei tale sufleteşti
Se va putea apropia de tine“.

În strădania de reînviere a destinului în Eu, sufletul lui Capesius descoperă forţele vii care au apărut datorită stingerii gândurilor în Univers. Cu privire la imaginea sufletului lui Strader, cu care Capesius este legat karmic, Astrid spune:

„Imaginea vrea să-ţi dea forţe-gând
Încât, ca om, să poţi găsi omul care
Să îţi arate imaginea viitorului tău pământesc“.

Forţele izvorâte din gândurile care au murit în Univers fac ca oamenii legaţi prin destin să se întâlnească. În domeniul lui Saturn, aceste forţe pot implanta rădăcinile unei gândiri care are puterea de a dezvălui sensul evoluţiei Pământului. Acest lucru reiese din cuvintele Philiei.

„Curând, când Satum, cu strălucirea-i multicoloră,
Te va ilumina, prinde momentul prielnic.
Imaginea-nrudită spiritului va implanta
Prin forţa ei, în învelişul sufletului tău,
Rădăcinile gândirii, care trebuie
Să îţi dezvăluie sensul evoluţiei pământeşti
Când acest astru te va purta din nou“.

Capesius vrea să urmeze sfatul Philiei.

Apoi Lucifer vorbeşte ca şi când ar fi stăpânul domeniului solar al ţării spiritelor. Pentru a înţelege acest lucru, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul 37 [Viaţa între moarte şi o nouă naştere]: „Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Hristos-Iisus vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că «Dumnezeu» trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Hristos-Iisus face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: «Voi toţi sunteți dumnezei!». Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: «Veţi fi ca Dumnezeu»... Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Hristos, rostesc o frază cu acelaşi conținut: «Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu»... În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: «Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu...». Şi totdeauna când ajungem în sfera solară, un lucru este sigur pentru noi: ştim că Lucifer ne întâmpină din nou acolo şi îndreaptă energic această frază spre sufletul nostru. Începem să-l înţelegem bine pe Lucifer; pe Hristos îl înţelegem numai dacă ne-am pregătit treptat pe Pământ să-l înţelegem. În sfera solară nu este nici o posibilitate să înţelegem această frază rostită de entitatea lui Hristos dacă nu am dobândit această înţelegere aici pe pământ, printr-o legătură cu Misteriul de pe Golgota. Aş putea spune, cu un cuvânt trivial, că în sfera solară găsim două tronuri; tronul lui Lucifer: acolo răsună pentru noi, ispititor, cuvântul dumnezeirii noastre; şi acest tron este întotdeauna ocupat. Celălalt tron ne apare sau – mai bine spus – el apare pentru mulţi oameni cu totul gol încă; fiindcă pe acest al doilea tron din sfera solară trebuie să descoperim, în timpul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, ceea ce poate fi numit imaginea akasha a lui Hristos... Dar nu o putem găsi decât pentru că Hristos a coborât din Soare şi s-a unit cu sfera Pământului şi pentru că, pe Pământ, datorită înţelegerii Misteriului de pe Golgota, ne-am putut ascuti privirea spirituală încât tronul lui Hristos pe Soare să nu ne apară gol iar faptele sale, pe care le-a săvârşit când El însuşi locuia în Soare, să devină vizibile pentru noi“ (Conferinţa II).

Dat fiind că, în sfera solară, Lucifer le face oamenilor vizibilă divinitatea ca ţel, fără a le conferi forţa care le-ar permite să atingă acest ţel, el îi conduce spre un conflict dureros. Acest fapt este arătat prin cuvintele lui Lucifer:

„Vreau să trezesc în aceste suflete şi privirea
Pentru lumi a căror lumină le doare,
'Nainte ca ele să părăsească această fază solară
Cu forţe pentru viitoarea existenţă pământească.
Suferinţa trebuie să le fecundeze cu-ndoială.
Vreau să chem acele sfere ale sufletului
Pe care ele n-au forţa să le privească“.

Apar apoi sufletul lui Benedictus şi sufletul Mariei. Datorită lor, celelalte suflete devin conştiente de ţelul lor, dumnezeirea; dar ele nu sunt în stare să facă să radieze în ele fiinţa solară revelată de sufletul lui Benedictus. Sufletul Mariei arată forţa Cuvântului solar prin care Benedictus, în întrupări anterioare, a îngrijit plin de bunăvointă sufletele prezente. Ceea ce rodeşte continuu încă de atunci în sufletele lor le dă posibilitatea să resimtă acum apropierea lui. Sufletul lui Felix Balde aude cuvintele solare, fără a putea percepe lumina lor. Sufletul lui Strader vede fiinţa luminoasă, dar nu ajunge să sesizeze sensul forţelor de lumină. Sufletul doamnei Balde explică sufletelor chemate de Lucifer:

„Penitentul aude sunetul cuvintelor voastre
Dar lui îi luminează numai Cuvântul solar
A cărui suprastrălucire stinge vocile voastre.
Celălalt vede lumina voastră stelară
Dar lui îi e necunoscută scrierea stelară“.

Indicaţia privitoare la scrierea stelară trezeşte în sufletul lui Capesius gânduri care i s-au revelat într-o existenţă pământească anterioară. Dar ele dispar îndată ce se nasc. La sfârşit, Păzitorul Pragului spune că sufletele chemate de Lucifer nu trebuie să pătrundă în sferele celorlalte suflete.

TABLOUL ŞASE

Ceea ce Capesius a contemplat în sfera solară a lumii spirituale drept tablou „aducând bunătate blândă, har emanând“ – aşa cum i s-a spus şi mai înainte –, asta resimte el acum în sfera lui Saturn, care se revarsă într-o radiere multicoloră, cât şi vestirea că acest tablou, prin forţa sa, va implanta rădăcini gândirii care va trebui să-i dezvăluie sensul evoluţiei pământeşti. Acest lucru se împlineşte acum, când este stimulat de acest tablou să extragă din sine, pentru epocile pământeşti viitoare, ceea ce i-a dăruit lui odinioară sufletul care i se revelează în imagine. Sufletul lui Capesius spune despre această imagine că „aducea bunătate blândă, har emanând“. Pentru a înţelege această forţă radiantă a harului menţionată aici ar fi utile următoarele cuvinte din ciclul Fiinţa interioară a omului şi viaţa între moarte şi o nouă naştere: „Dar încă o forţă sufletească trebuie să iasă din noi, o forţă care dormitează în straturi şi mai adânci ale sufletului decât voinţa simţitoare şi simţirea voitoare: forţa sufletească creatoare, care este ca o lumină sufletească interioară ce trebuie să lumineze în afară, peste lumea spirituală, pentru ca noi, pe valurile sentimentelor ce revin acolo, înnotând în marea voinţei noastre, să nu privim doar fiinţele-gânduri obiective ţesând viu, ci această lume spirituală să ne fie străluminată şi cu lumină spirituală. Aceasta se trezeşte treptat... Această forţă sufletească creatoare pe care o radiem în afară ca o lumină sufletească în spaţiul spiritual (dacă îmi este permis să folosesc expresia «spaţiu», fiindcă aici nu există de fapt nici un spaţiu, însă aceste relaţii trebuie explicate într-un anume fel prin această exprimare simbolică), această lumină sufletească dormitează atât de adânc în noi pentru că ea este în legătură cu ceva despre care noi, în viaţă, nu avem dreptul şi nu putem şti nimic; ea dormitează foarte adânc în noi în timpul vierţi în planul fizic, este apoi parcă eliberată ca lumină şi luminează şi străluceşte lumea spirituală. Ceea ce radiază astfel din noi trebuie să fie transformat şi folosit în timpul vieţii noastre fizice pentru ca trupul nostru să poată într-adevăr trăi şi să cuprindă în el conştienţa. Dar această forţă de luminare spirituală acţionează cu totul sub pragul conştienţei în corpul nostru fizic, ca forţă organizatoare a vieţii şi a conştienţei; nu trebuie s-o introducem în conştienţa terestră, fiindcă atunci am răpi corpului nostru forţa care trebuie să-l organizeze. Acum, când nu trebuie să ne mai îngrijim de trup, ea devine forţă spirituală de luminare, care străbate, străluminează şi scânteiază totul – cuvintele desemnează realităţi adevărate“ (Conferinţa V).

Această forţă spirituală de luminare permite, până la vieţuirea Miezului de noapte al lumilor, contemplarea lumii spirituale din jur: „Când (în lumea fizică) vedem şi auzim lucrurile, posibilitatea de a le vedea şi auzi vine de la lumea exterioară, prin simţuri. În lumea spirituală, ştim asta, această posibilitate vine din noi. Căci ceea ce putem numi lumină sufletească radiază din noi, luminează şi străluminează lucrurile. Astfel trăim ceea ce am putea numi prima jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere“. În Miezul de noapte cosmic, această capacitate încetează iar forţa creatoare apare într-un mod nou: „Dar continuând să vieţuieşti astfel prima jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, şi apropiindu-te de mijlocul acestui interval dintre moarte şi naştere, simţi că viaţa solitară devine tot mai bogată iar privirile aruncate asupra ambianţei spirituale devin oarecum mai scurte şi mai crepusculare, până ajungi la mijlocul timpului dintre moarte şi o nouă naştere, pe care am încercat să-l desemnez în ultima mea dramă-misteriu, Trezirea sufletelor, drept Miezul de noapte cosmic, în care omul cuprinde în el viaţa cea mai puternică, dar nu mai are în sine forţa sufletească creatoare necesară pentru a ilumina ambianţa spirituală, unde, să spunem aşa, ne pot umple interior spiritual lumi infinite din interiorul nostru, dar nu putem şti nimic despre o altă existenţă decât existenţa noastră proprie. Acesta este momentul de mijloc al vieţuirilor dintre moarte şi o nouă naştere, Miezul de noapte al lumilor. Apoi începe timpul în care dorul din om devine o forţă pozitivă creatoare; fiindcă, deşi avem ca viaţă interioară un infinit, în noi se trezeşte dorul de a avea din nou o lume exterioară. Iar condiţiile lumii spirituale faţă de cele ale lumii fizice sunt atât de diferite încât, în timp ce în lumea fizică dorul este forţa cea mai pasivă (când tânjim după ceva, atunci acest ceva este cel care ne determină la asta), în lumea spirituală situaţia este inversă. Acolo dorul devine o forță creatoare; ea se transformă în ceea ce acum, ca un nou fel de lumină sufletească, ne poate da o lume exterioară, o lume exterioară care este totuşi o lume interioară prin faptul că ni se deschide privirea asupra întrupărilor noastre pământeşti anterioare. Acestea se perindă acum în faţa noastră, luminate de lumina născută din dorul nostru. Există în cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează şi ne face să vieţuim această retrospectivă“. Între cele două tipuri de vieţuiri ale forţei sufletesti creatoare se află Miezul de noapte al lumilor, care nu este vieţuit conştient de către Capesius. Între vieţuirea ambianţei spirituale şi vieţuirea unei întrupări precedente, el percepe cuvintele ieşite din sufletul lui Romanus.

Înainte de a atinge Miezul de noapte al lumilor, omul trebuie să treacă prin starea celei mai profunde singurătăţi. În dramă, îl vedem pe Felix Balde ca pelerin, în singurătate. Sufletul Theodorei şi al doamnei Balde se apropie de el, iar „spiritul pe care sufletele prin iubire şi-l dobândesc drept conducător le precede“. Acest spirit apare sub forma Celeilalte Philia. Sufletul lui Romanus spune:

„Lumina blândeţii izvorăşte de la un suflet;
Curge spre celălalt care ia chipul
Unei penitente. Tabloul emană
Strălucirea frumuseţii, ce-aici trăieşte ca înţelepciune“.

Prin aceste cuvinte, ca şi prin cele precedente, se arată că cele două suflete şi spiritul pe care ele şi-l dobândesc prin iubire drept conducător păstrează, pentru omul solitar, legătura cu impulsul lui Hristos.

În epoca noastră, pentru a avea vieţuirea conştientă a Miezului de noapte al lumilor este necesară legătura cu impulsul lui Hristos. În ciclul citat mai sus, Rudolf Steiner spune: „Există în cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează şi ne face să vieţuim această privire retrospectivă. Dar pentru ca acest lucru să aibă loc în epoca actuală este nevoie de ceva. Înainte să fi avut loc Misteriul de pe Golgota, omul, cu ajutorul forţelor prin care era legat de timpurile originare, putea să aibă consistenţa puternică a Eului, să nu piardă această coeziune a Eului, adică, în ce priveşte viaţa pământească trecută, să păstreze ceva cu totul clar ca amintire: pe Pământ, în această viaţă am fost ca un Eu. Trebuie ca această stare de spirit să se extindă de-a lungul timpurilor de singurătate şi de sociabilitate. Înainte de Misteriul de pe Golgota, de acest lucru se ocupau forţele ereditare. Acum acest lucru poate fi obţinut doar prin faptul că împreună cu ceea ce am desprins de noi ca bunul nostru pământesc – pe care l-am resimţit depărtându-se exact în momentul părăsirii corpului fizic – rămâne legat de acesta o împlinire sufletească, împlinirea sufletească pe care o putem avea prin faptul că Hristos s-a răspândit în aura Pământului. Faptul de a fi străbătuţi în întregime de substanţialitatea lui Hristos, asta face posibil ca, la trecerea actuală din viaţa fizică în moarte, să păstrăm amintirea Eului nostru până în Miezul de noapte al lumilor, în pofida oricărei dilatări, în pofida oricărei singurătăţi. Impulsul care radiază din forţa lui Hristos ajunge până acolo încât nu ne pierdem pe noi înşine. Apoi însă trebuie ca din dor să se aprindă o nouă forţă spirituală, o forţă care există numai în spirit, dorul nostru spre o nouă lumină. Această forţă există numai în viaţa spirituală“ (Conferinta V).

Sufletul lui Torquatus vorbeşte despre „reflectarea dorului“ şi se referă la compasiunea care nu poate fi dobândită în singurătate. Sufletul lui Bellicosus cheamă la întărirea auzului spiritual pentru a percepe sufletul care „radiază în lumina blândeţii“. Se are în vedere sufletul Theodorei. Ea se adresează sufletului doamnei Balde ca unei credincioase tovarăşe întru spirit şi o cheamă să reverse spre omul solitar iubirea învelişului ei sufletesc, într-o strălucire blândă, pentru ca această iubire să tempereze „forţa mistuitoare a focului singurătăţii“ şi să îndrepte spre el razele-gânduri ale acelor suflete-umbră“ „care îşi adună acum forţele în lumile spiritului“ pentru a ajuta în viaţa pământească sufletele oamenilor să poată întări „simţul devenirii şi creşterii“.

Este vorba aici de a transmite forţele care conduc pe oameni din lumea spiritului spre acţiunea pământească. Aceste forţe îl ajută pe om să se smulgă din lanţurile lui Lucifer. Acest lucru este arătat de sufletul doamnei Balde prin cuvintele:

„Până ce-nvelişul spiritului tău se smulge
Puterii lui Lucifer, te voi însoţi
Prin singurătatea ta şi-ţi voi aduce
Forţele pe care, străbătând Universul
Din stea în stea, vreau să le culeg pentru tine“.

Aceste cuvinte sunt impregnate de lumina şi de forţa impulsului lui Hristos şi ele duc la vieţuirea Miezului de noapte al lumilor. Ca un reflex al acestora, apar deja următoarele cuvinte ale Theodorei:

„Gândire pământească trecută sclipeşte, acolo,
Pe ţărmul sufletului... Un chip omenesc...
Aşa l-am văzut pe Pământ; mă urmează aici;
El repetă aici ce-a fost auzit odinioară:
«Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el se poate cufunda în temeliile fiinţiale;
El va dezlega într-o zi spiritul din legăturile morţii»“.

Sentinţa Confreriei cavalerilor, care îşi trimite ecoul din vieţi pământeşti trecute, aminteşte că, în timpul Miezului de noapte al lumilor, morţii întru Hristos îi urmează Învierea prin spiritul sfânt, aşa cum este arătat de Rudolf Steiner în ciclul menţionat, prin următoarele cuvinte: „Iubiţii mei prieteni, în lumea fizică există natura şi dumnezeiescul care pătrunde această natură, dumnezeiesc din care noi ne naştem, coborâm în lumea fizică. El dă impulsul lui Hristos care este în aura Pământului, adică în aura naturii fizice. Dar forţa care se îndreaptă spre noi la momentul Miezului de noapte cosmic pentru a face ca dorul nostru să lumineze peste întregul nostru trecut, această forţă nu există decât în lumea spirituală, acolo unde nu poate trăi nici un trup. Şi dacă impulsul lui Hristos ne-a adus până la Miezul de noapte al lumilor şi dacă acest Miez de noapte este vieţuit de suflet din toate părţile în singurătate spirituală, asta este pentru că lumina sufletească nu poate radia acum din noi înşine; dacă întunericul cosmic s-a întins, dacă Hristos ne-a condus până acolo, atunci dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor, dinlăuntrul dorului nostru, apare ceva spiritual, creând o nouă lumină cosmică deasupra propriei noastre entităţi, prin care ne integrăm iar în existenţa lumilor, ne trezim iar în existenţa lumilor. Spiritul lumii spirituale – cel care ne trezeşte – pe acesta învăţăm să îl cunoaştem atunci când izvorăşte o nouă lumină din Miezul de noapte cosmic, răspândind lumină peste omenitatea noastră trecută.

Noi am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul liber de trup .., care este numit Spiritul sfânt, adică trăind fără trup – căci aceasta înseamnă cuvântul «sfânt», fără slăbiciunile unui spirit trăind într-un corp –, prin acest spirit suntem retreziţi din Miezul de noapte al lumilor în fiinţialitatea noastră. Deci ne trezim în Miezul de noapte al lumilor prin Spiritul sfânt. Per spiritum sanctum reviviscimus“ (Conferinţa V).

Cealaltă Philia arată acum iubirea frăţească a Theodorei şi fantezia creatoare a doamnei Balde. Apoi sufletul doamnei Balde spune:

„Te urmez, soră a sufletului meu,
Tu, Philia mea, ce creezi iubire
Din stea în stea şi din spirit în spirit.
Te însoţesc în lumile stelare.
Cuvântul tău îl duc în multe sfere cosmice,
Pe mine însămi plăsmuindu-mă în acţiune spirituală
Pentru viitoarea mea călătorie pe Pământ“.

Cu aceasta am ajuns la o stingere a treptei preliminare a vieţuirii Miezului de noapte cosmic. Sufletul lui Felix Balde, condus de sufletul doamnei Balde dispar încet, Theodora rămâne o clipă nemişcată, privind sufletul lui Johannes, apoi dispare şi ea; dispare şi sufletul lui Johannes şi Lucifer. Apoi sufletul lui Romanus spune:

„Că am văzut în locul ăsta spiritual
Cuvântul de iubire unindu-se spre alianţă
Cu cuvintele acţiunii, asta-ntăreşte în fiinţa noastră
Germenii de care vom avea nevoie
În viaţa pământească viitoare“.

Dispar apoi şi sufletul lui Romanus, Torquatus şi Bellicosus şi apare sufletul lui Benedictus şi cel al Mariei, alături de Păzitorul Pragului. Este ca un răsărit de soare după mijirea zorilor. Păzitorul Pragului vorbeşte:

„Recunoaşteţi al vostru Miez de noapte cosmic!
Eu vă reţin în vraja luminii cu care Saturn
Vă inundă acum, până ce învelişurile voastre,
Într-o trezie mai puternică, îşi trăiesc culorile
Prin puterea luminii, iluminându-vă pe voi înşivă“.

Situaţia prezentată aici a fost descrisă de Rudolf Steiner în diverse conferinţe. În ciclul Tainele Pragului găsim, în legătură cu aceasta, următoarele: „Apoi soseşte într-adevăr clipa în care dispare ce îţi poţi aminti. Aceasta revine mai târziu, dar sub o altă fonnă. Toate cele dispărute ne sunt readuse; ele se adună din nou, dar în asa fel încât arată ce trebuie să devină, ca urmare a ceea ce a avut loc, pentru ca noua viaţă să fie clădită corect, în sensul vechii vieţi pământeşti, conform karmei. Din infinit se întoarce spre centru tot ceea ce trebuie să rezulte, tot ce trebuie să revină din uitare în conştienţa noastră pentru a ne construi noua viaţă conform karmei. Există un fel de uitare, deci o vieţuire de sine în Eul adevărat, aproximativ la mijlocul dintre moarte şi o nouă naştere.

Astăzi, cea mai mare parte a sufletelor omeneşti sunt pregătite să vieţuiască această uitare doar ca într-un fel de somn spiritual al sufletului; dar cei care sunt pregătiţi pentru aceasta vieţuiesc chiar în această clipă a uitării, a trecerii de la amintirea vieţilor pământeşti trecute la pregătirea celor viitoare, ceea ce este numit în Trezirea sufletelor Miezul de noapte al lumilor, în care se pot adânci în necesităţile existenţei. Astfel, acest tablou al Miezului de noapte al lumilor este de fapt în legătură cu cele mai adânci mistere ale existenţei umane“ (Conferinţa VIII).

Sufletul Mariei este îndeajuns de pregătit pentru a vieţui Miezul de noapte al lumilor în starea de veghe a sufletului. El spune:

„Miezul de noapte cosmic în veghea sufletelor?...
Era în timpul lunar; Soarele rostea
Cuvântul grav al destinului: Sufletele omeneşti
Care trăiesc treze Miezul de noapte cosmic
Văd fulgere care,în străfulgerarea lor,
Străluminează orbitor necesităţile, încât
Privirile spirituale mor în actul cunoaşterii...
Şi, murind, devin semne de destin
Ce se imprimă acţionând veşnic în suflete.
Astfel de suflete aud cuvinte de tunet
Ce bubuie surd în temeliile lumilor
Şi, prăvălindu-se, ameninţă orice iluzie a sufletelor“.

Reapar acum Lucifer şi sufletul lui Johannes şi începe o luptă spirituală între gândirea Mariei şi gândurile lui Lucifer. Miza luptei este eliberarea sufletului lui Johannes de sub puterea lui Lucifer. Sufletul lui Johannes resimte acum lumina din sufletul Mariei şi sufletul lui Benedictus, dar mai are nevoie de forţa care să întărească această lumină în el, „să o întărească în sine ca entitate“. Philia avertizează că trebuie sesizat repede ceea ce „luminează“ aceste suflete „în chiar lumina lumilor“.

Cuvintele rostite apoi de sufletul Mariei arată, în prima parte, legătura cu impulsul lui Hristos până în clipa Miezului de noapte cosmic şi apariţia, mai apoi, a unei noi lumini, prin trezirea datorată Spiritului sfânt:

„Dar ce flăcări trezeşte cuvântul iubirii?
Ele strălucesc blând; blândeţea lor radiază
O gravitate sublimă; fulgere de-nţelepciune
Brăzdează cu har eterul cosmic...
Şi fericirea se-mprăştie ţesând bucurie
Prin toate întinderile orizontului meu sufletesc.
O, durată a timpului, te implor:
Revarsă-te-n această beatitudine
Şi fă ca-ndrumătorul şi celălalt suflet
Să zăbovească acum cu mine-n pacea ta!“

Păzitorul Pragului confirmă că Miezul de noapte cosmic este vieţuit în stare trează de către sufletul Mariei şi arată importanţa acestui fapt pentru viitoarea sa viaţă pământească. El spune:

„În alt mod va trebui să stea în faţa lui însuşi, Sinea
Să şi-o contemple în imaginea epocilor de demult,
Să recunoască cum, pentru zborul în înălţimi spirituale,
Aripile se întăresc chiar şi-n căderea sufletească.
Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune“.

Urmările căderii pot fi învinse datorită impulsului hristic şi pot fi transformate în înţelepciune, în timpul Miezului de noapte al lumilor, prin Spiritul sfânt. Astrid primeşte din partea Păzitorului misiunea de a păzi, pentru Maria, uraganul sufletului de la Miezul de noapte cosmic, până când

„Următorul lui Miez de noapte cosmic
Îl va găsi treaz în curentul timpului“.

Prin aceasta se spune că Maria urmează să ajungă în existenţa temporală la experienţa veşniciei. În ciclul Despre iniţiere. Despre eternitate şi clipă, Rudolf Steiner a descris experienţa veşniciei pe care o poate avea omul în contemplarea spirituală. El spune: „Nu vieţuieşti deloc un înainte şi un după aceea, ci ceva ce nu poate fi descris altfel decât ca o mişcare circulară, al cărui început, mijloc şi sfârşit nu pot fi de fapt folosite altfel decât toate împreună. Întocmai cum despre un cerc, după ce l-ai trasat, poţi spune că începe în fiecare punct, că «începe aici» şi – după ce ai făcut înconjurul «se sfârşeşte aici» (dar poţi spune asta despre fiecare punct), tot astfel se petrec lucrurile în timpul acestei vieţuiri. Nu ai sentimentul că vieţuieşti un timp, ci că faci o mişcare circulară, că descrii un ciclu. În timpul acestei vieţuiri pierzi în întregime sentimentul timpului, aşa cum îl ai în mod obişnuit în existenţa senzorială. Nu ai decât acest sentiment: «Tu eşti în lume şi caracteristica fundamentală a lumii este ciclicul, circularul». O fiinţă care, să zicem, nu a călcat niciodată Pământul cu picioarele, care nu a trăit niciodată în existenţa senzorială, dar care a trăit numai în această lume, nu ar putea niciodată să gândească: «Lumea a avut o dată un început şi ar putea foarte bine să se îndrepte spre un sfârşit»; ei i s-ar înfăţişa în permanenţă o lume circulară, închisă în sine. O astfel de fiinţă nu ar avea nici un motiv să spună că năzuieşte la eternitate, pentru simplul motiv că pretutindeni totul este etern, că nu există nicăieri ceva trecător peste care să poţi privi în ceva veşnic“ (Conferinţa V).

În continuare, Rudolf Steiner descrie drept ceva luciferic dorul care, în timpul vieţuirii veşnicului, îl face pe om să caute existenţa în timp: „Acest sentiment al absenţei timpului, al ciclicului, apare în această etapă de clarvedere sau chiar prin traversarea conştientă a vieţii de somn. Dar acesta se amestecă cu un anumit dor, care apare pentru că în timpul vieţuirii în lumea superioară nu eşti propriu-zis niciodată «în repaus»; te simți cuprins pretutindeni în această mişcare circulară, te simţi mereu în mişcare, nu te opreşti niciodată nicăieri. Iar dorul pe care îl ai este să te poţi opri undeva, să poţi intra undeva în timp! Este, aş putea spune, exact opusul a ceea ce trăieşti în existenţa senzorială, în care te simţi mereu în timp şi ai dorul eternităţii. În lumea despre care am vorbit te simţi în eternitate şi nu ai decât un singur dor: «undeva, lumea să se oprească şi să intre în existenţa temporală!». Acesta este sentimentul de care iei cunoştinţă, ca sentiment fundamental. Perpetua mişcare în Tot şi dorul după timp, vieţuirea în devenire perpetuă, în devenirea garantată sieşi pentru totdeauna şi dorul: Ah, dacă s-ar putea o dată măcar cumva să mor!... Acest sentiment poate apărea în două feluri. O dată în aşa fel încât ceea ce vieţuieşti poţi exprima astfel: «Am dorul trecutului, al existenţei comprimate în timp, n-aş mai vrea să fiu răspândit în eternitate». Dacă ai acest sentiment (vă rog să fiţi atenţi) în lumea spirituală, deci nu în existenia senzorială – când revii în lumea senzorială nu ai deloc nevoie să fii aici, ci numai în lumea spirituală –, poţi spune că în lumea spirituală ai sentimentul că ai dori atât de mult să te vieţuieşti pe tine în temporal, ai vrea atât de mult să fii concentrat într-un punct autonom al existenţei cosmice şi ai dori să împlineşti acest lucru, încât să poţi spune: «Ah, ce este în toată această veşnicie care se dilată în Univers! Eu vreau să-mi asigur o autonomie, vreau să fiu acolo înlăuntru!»... Când în lumea senzorială eşti cuprins de o dorinţă, poti să spui: «Ah, de ţi-ai putea asigura acest punct»; când vorbeşti în realitate de lumile superioare, trebuie să spui: «Te simţi împins de o fiinţă, iar acest fapt are ca efect ceva ce poate fi exprimat prin dorinţa de a fi în acest punct». Când ai înţeles o astfel de dorinţă – de a-ţi asigura acest punct, de a fi concentrat în temporalitate – ca pe un impuls dat de către o fiinţă din Cosmos (doar aşa poate să fie), ai înţeles influenta fiinţei luciferice din Cosmos“.

În timpul Miezului de noapte al lumilor, acest dor luciferic poate fi transformat în forţă creatoare sufletească sau forţă harică creatoare. Faptul că în sufletul Mariei are loc această metamorfoză este exprimat în cuvintele ei:

„Zăbovind, simt beatitudine stelară.
Mi-e dat să pătrund la ea în curentul timpului.
Vreau să trăiesc creând sub domnia harului
Cu acest suflet unit mie de mult timp“.

Aşa cum Astrid păstrează pentru Maria beatitudinea stelară în curentul timpului, tot astfel Luna îi păstrează creaţia spirituală în existenţa pământească. Eternitatea aparţine lumii spiritului aşa cum vremelnicul aparţine lumii simţurilor. Datorită impulsului lui Hristos, omul poate vieţui lumina eternităţii în existenţa temporală şi poate acţiona în ea din forţele eternităţii. Pentru aceasta trebuie învinsă influenţa luciferică. Rudolf Steiner spune în aceeaşi conferinţă: „O fiinţă care pătrunde undeva în timp este atât de eternă cât poate să se elibereze de existenţa luciferică şi este atât de temporară cât este supusă influenţei luciferice... Omul este o fiinţă în natura căruia trebuie să lucreze împreună fiinţele divine progresiste şi fiinţele luciferice; şi în măsura în care în el există fiinţe divine progresiste, o parte din fiinţa sa se eliberează de tot ce este luciferic în ea, încât ea ia parte la eternitate. Cu cât acţionează mai mult în el fiinţele divine, cu atât mai mult participă omul la veşnicie; cu cât actionează mai mult în el lumea luciferică, cu atât mai mult se alipeşte de entitatea sa umană tot ceea ce este legat de efemer şi temporal... Prin aceasta am încercat să aruncăm o anumită lumină asupra noţiunilor: temporal, vremelnicie, clipă şi eternitate, pe de o parte, murire şi nemurire, pe de altă parte, iar noţiunile de efemer şi temporal au fost legate de principiul luciferic. Cu principiul Hristos se leagă noţiunile de eternitate, nemurire“.

Numai atunci când omul pătrunde în domeniul superior al lumii spirituale, acolo unde el vieţuieşte Miezul de noapte cosmic, reuşeşte să diferenţieze clar Eul superior de cel inferior. Rudolf Steiner descrie acest lucru în aceeaşi conferinţă, astfel: „Acum, când priveşti în urmă la Eul tău, eşti divizat şi în ce priveşte Eul tău şi îţi spui cu tot calmul: «Ceea ce ai numit mai devreme Eul tău, numai asta îţi aminteşti acum; tu trăieşti acum într-un Eu supraordonat şi acesta se raportează la Eul anterior aşa cum te raportezi tu ca gânditor la amintirile vieţii tale din existenţa senzorială». Pe această treaptă deci abia priveşti spre ceea ce este omul propriu-zis ca om pământesc, spre Eul uman. Atunci însă eşti totodată răpit într-o lume şi mai înaltă, ce poate fi numită sfera superioară a spiritelor sau, dacă vreţi, lumea superioară mentală, o lume oarecum diferită de cealaltă. Eşti înlăuntrul ei atunci când simţi Eul divizat şi, în acelaşi timp, Eul obişnuit îl mai simţi doar ca o amintire. Abia atunci ai posibilitatea să judeci corect omul pe Pământ. Când, fiind acolo, priveşti înapoi, începi să ştii ce este omul în entitatea sa cea mai profundă“.

Această dublă vieţuire a Eului se exprimă în cuvintele lui Johannes:

„În câmpul sufletului meu... această stea!
Emană fericire... răspândeşte har...
O stea-suflet în eterul cosmic... plutind;
…………………………………………..
Dar acolo, în lumina mată,....o altă stea
Îmi răsună slab; vreau totuşi s-o aud“.

Johannes distinge acum în mod clar Eul în vieţuirea eternităţii (în sfera sufletească), care luminează beatitudini şi radiază har, de Eul vieţuit în lumea senzorială, care îi vorbeşte prin Spiritul tinereţii şi se află sub influenţa luciferică. Pentru că o parte din fiinţa sa s-a eliberat de influenţa luciferică, el poate vieţui acum obiectiv, fără dorinţă, ambele părţi, ceea ce corespunde vieţuirii Sinei superioare.