|
(Tablourile VII, VIII, IX)
Dat fiind că Johannes este acum în stare să vieţuiască fără dorinţă Sinea sa superioară şi Sinea inferioară, i se dezvăluie, la o retrospecţie a unei vieţi anterioare trăită în vechiul Egipt, „urzirea vrăjită a propriei fiinţe“. În epoca Egiptului antic au fost pregătite multe lucruri care au devenit caracteristice pentru timpul nostru, de pildă vieţuirea dezacordului dintre Eul superior şi cel inferior. Acest lucru este descris de Rudolf Steiner în ciclul Misteriile Orientului şi creştinismul, unde spune: „Fiinţa omului modern se caracterizează prin faptul că în această fiinţă a omului modern există ceva care s-a sustras de sub stăpânirea sufletului şi care apare ca mort în raport cu mediul înconjurător viu al organismului omenesc. Forţele luciferice şi ahrimanice, prin faptul că acţionează asupra acestei părti moarte, au asupra omului o influenţă deosebită, atât ca putere cât şi ca fel de acţiune. În timp ce omul, pe de o parte, poate deveni din ce în ce mai liber, forţele luciferice şi ahrimanice se strecoară în ceea ce s-a sustras de sub stăpuurea sufletului. Acesta este motivul pentru care, în epoca modernă, există multe naturi care spun – pe bună dreptate – că simt cum în pieptul lor ar locui două suflete şi că, realmente, unul ar vrea să se despartă de celălalt. Multe din enigmele omului modern, din vieţuirile interioare ale omului modern se bazează pe ceea ce am spus. Iar Sfântul Graal nu a fost nimic altceva şi nu este altceva decât ceea ce poate îngriji partea vie a sufletului, încât ea să devină stăpână a ceea ce a devenit mort. Mont-Salvat, locul de păstrare a Sfântului Graal, este şcoala în care partea vie a sufletului uman trebuie să înveţe – ceea ce, firesc, nu era nevoie să înveţe în Misteriile Orientului şi ale Egiptului – ce anume trebuie să fie turnat în partea rămasă vie a sufletului pentru a deveni stăpân peste ceea ce a devenit mort în trupul fizic şi inconştient în suflet“ (Conferinţa IV).
În conferinţa precedentă, Rudolf Steiner vorbeşte despre
transformarea ce a avut loc în fiinţa Misteriilor egiptene, care
a pregătit strădania spirituală modernă. Găsim acolo expuse
următoarele: „Prin unirea cu Osiris era posibil să te recunoşti ca om,
în înţelesul său cel mai profund. Ceea ce s-a arătat
dovedeşte deci că iniţiatul egiptean întâlnea
Cuvântul cosmic şi sunetul cosmic ca forţe care îi explicau
propria sa entitate în lumea spirituală. Această posibilitate a
existat în epoca vechiului Egipt şi s-a păstrat până la un
anumit moment, doar până
la un anumit moment. De la acel moment a încetat. Şi este o mare
deosebire între ceea ce simţea iniţiatul egiptean în
vechile temple egiptene şi ceea ce vieţuieşte în epocile de mai
târziu. Să aducem iar în faţa sufletului ceea ce vieţuia
iniţiatul în epocile de mai târziu. El putea atunci să fie
condus prin întinderile Universului până la ţărmurile
existenţei; putea să cunoască acolo toate entităţile care construiesc
corpul fizic şi corpul eteric; el putea să se apropie de ţărmul
existenţei şi să o vadă pe liniştita şi muta Isis, să perceapă în
ea existenta de căldură care conţine forţele ce îl conduc pe om
de la moarte la o nouă naştere. El putea să recunoască şi lumina care
luminează sufletul între moarte şi o nouă naştere; în el
creştea dorul de a auzi Cuvântul cosmic şi armonia cosmică;
când sufletul se unea cu tăcuta, muta zeiţă Isis, în suflet
trăia dorul. Însă zeiţa rămânea tăcută şi mută! Nici un
Osiris nu se putea naşte în epocile de mai târziu, nu
răsuna nici o armonie cosmică, nici un Cuvânt cosmic nu explica
ceea ce apărea acum îngrijorător drept căldură cosmică şi lumină
cosmică. Şi sufletul neofitului era atunci astfel încât el
nu putea să exprime experienţele sale decât spunând:
«Îndurerat se înalţă spre tine, o, zeiţă, privirea
mea chinuită de sete de cunoaştere, de dorul de a şti, iar tu
rămâi tăcută şi mută faţă de sufletul uman, care, chinuit şi
îndurerat fiindcă nu se poate înţelege pe sine, se simte ca
stins!...». Şi, îndurerată, zeiţa făcea gesturile ei care
arătau că devenise neputincioasă pentru naşterea Verbului cosmic şi a
sunetelor cosmice. Se putea recunoaşte în gesturile ei că
îi fusese smulsă forţa de a naşte precum şi cea de a-l avea
alături pe Osiris, fiul şi soţul. Se simţea că Osiris îi fusese
răpit lui Isis. Cei care treceau prin această iniţiere şi reveneau
în lumea fizică aveau o viziune gravă, dar resemnată, asupra
lumii, ei o cunoşteau pe ea, pe Sfânta Isis, dar se simţeau ca
«Fiii văduvei»“.
Din „fiii văduvei“ a ieşit mai târziu curentul spiritual al
maniheiştilor. Tânărul din Nain, care a primit prin trezirea sa
impulsul pentru o activitate viitoare, este numit în Evanghelie
„fiu al văduvei“, şi însuşi Manes era şi el un „fiu al văduvei“.
Rudolf Steiner descrie trezirea tânărului din Nain în
ciclul Evanghelia după Luca,
în felul următor: „Ceea ce citim despre trezirea «tânărului din Nain»
conţine misterul acţiunii continue a creştinsmului... Această
individualitate care trăieşte în trupul tânărului din Nain
urmează să cunoască o iniţiere cu totul aparte. Există mai multe genuri
de iniţiere. Una constă în faptul că cel în cauză, care a
fost iniţiat, vede imediat după iniţiere luminându-se în el
cunoaşterea lumilor superioare, încât el poate privi
în interiorul proceselor şi legilor lumilor spirituale. Un alt
gen de iniţiere poate avea loc prin faptul că în sufletul
respectiv doar se sădeşte germenele, aşa încât el trebuie
să aştepte încă o încarnare; atunci acel germene iese la
lumină iar cel în cauză devine în întruparea
următoare un iniţiat în sensul deplin al cuvântului. Acest
gen de iniţiere a avut loc în cazul tânărului din Nain.
Sufletul lui a fost transformat în timpul evenimentului din
Palestina, dar el n-a avut atunci conştienţa să se fi înălţat
în lumile superioare. Abia în următoarea întrupare au
germinat forţele sădite în trecut în suflet. Într-o
conferinţă exoterică, precum aceasta, nu pot fi rostite numele celor de
atunci. Se poate indica doar că această individualitate trezită de
Hristos în tânărul din Nain s-a manifestat în
persoana unui mare îndrumător religios şi că astfel, într-o
perioadă mai târzie, a putut apărea un nou învăţător al
creştinismului, datorită forţelor sădite în trecut în
sufletul lui“.
Trecerea de la starea de „fiu al văduvei“ la Misteriul Graalului
este descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Misteriile Orientului
şi creştinismul:
„Să încercăm acum să ne transpunem viu în dispoziţia unui
astfel de
candidat la iniţiere; cum el, în regiunile spirituale pe care le
putea
atinge, la început simţea Cuvântul creator dispărând,
scufundându-se în
regiunea pământească, simţea cum dispare pentru început
privirii
spirituale. Să urmărim evoluţia pământească şi vom vedea cum
acest
Cuvânt creator înaintează pentru privirea spirituală ca un
fluviu, care
la început a curs la suprafaţă, apoi a dispărut sub pământ
pentru un
anumit timp, pentru a apărea mai târziu în alt loc. Şi a
reapărut ceea
ce au văzut scufundându-se cei aflaţi în stare tragică,
sufletele
neofiţilor ce urmau să fie iniţiate în Misteriile egiptene
târzii.
El a reapărut în epocile de mai târziu iar cei cărora li
s-a
îngăduit să participe la fiinţa Misteriilor l-au putut vedea. Ei
trebuiau să transforme în imagine
ceea ce au putut vedea, ceea ce a reapărut aici – dar acum
apăruse altfel, încât de aici înainte aparţinea evoluţiei pământeşti.
Cum a reapărut ceea ce a dispărut în vechiul Egipt? A reapărut
astfel că a devenit vizibil în acea cupă sfântă numită
«Sfântul Graal»,
păzită de «Cavalerii Sfântului Graal».
În înălţarea Sfântului Graal se poate presimţi
ceea ce dispăruse în
vechiul Egipt. În această înălţare a Sfântului Graal
avem în faţa
noastră o reînnoire post-hristică a vechii fiinţe a Misteriilor.
În
esenţă, în cuvântul «Sfântul Graal» şi
în tot ce este legat de el este inclusă reapariţia fiinţei
Misteriilor Orientului“ (Conferinţa IV).
Înnoirea vechilor Misterii prin impulsul lui Hristos era unul
din
ţelurile esenţiale ale maniheismului şi efortul în această
direcţie a
dus la Misteriul Graalului, apoi la vieţuirea Sinei superioare în
slabul om pământesc, după cum se exprimă Rudolf Steiner în
aceeaşi
conferinţă: „Astfel, cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne
trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să
devină virtuosul Parsifal, şi
în acelaşi timp ştie că el este şi un altul, că – datorită
tuturor
evenimentelor timpurilor moderne şi pentru că este un om al epocii
moderne – el este şi Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el
această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul şi pe Amfortas cel rănit.
Aşa trebuie să se simtă pe sine în cunoaşterea de sine. De aici
izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să
devină unitate şi trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în
evoluţia cosmică“.
Viziunea retrospectivă prezentată în tabloul şapte al dramei
ne duce
înapoi, în epoca în care avusese deja loc în
fiinţa Misteriilor
egiptene transformarea descrisă mai sus. Iniţiaţii nu mai percep direct
Cuvântul cosmic ci doar mai oblăduiesc revelaţia transmisă şi o
mijlocesc neofitului în cadrul iniţierii. Nici pregătirea nu mai
este
efectuată atât de scrupulos ca în epocile trecute. În
dramă vedem cum
un colegiu de preoţi a hotărât că un tânăr este demn de
iniţiere, deşi
fiinţa lui interioară ar mai fi bântuită încă de patimi.
Hierofantul, o
întrupare anterioară a lui Capesius, a înţeles acest lucru
şi se
hotărăşte să împiedice iniţierea dacă se confirmă ceea ce a văzut
el.
În această întrupare, Capesius se arată a fi factorul
hotărâtor al
acţiunii. În legătură cu semnificaţia vieţii sale
pământeşti trecute,
Rudolf Steiner se exprimă în ciclul Tainele Pragului astfel:
„Veţi fi
înţeles din Poarta iniţierii
că de fapt Capesius este un fel de erudit, un istoric. Cercetarea
ocultă mi-a arătat că un număr de istorici cunoscuţi în epoca
noastră
au devenit astfel tocmai pentru că au avut o anumită legătură cu
iniţierea egipteană în a treia epocă de cultură postatlanteană,
fie că
savanţii istorici vor fi avut de-a face direct cu principiul iniţierii,
fie că, într-o formă sau alta, s-au apropiat de tainele
Templului.
Capesius – veţi fi remarcat asta – este un istoric care nu ţine seama
numai de operele exterioare scrise, ci încearcă să pătrundă
ideile
istoriei, cele care contează în dezvoltarea omenirii, în
dezvoltarea
culturii. Trebuie să mărturisesc că în timp ce urmăream să-l
caracterizez pe Capesius în Poarta iniţierii,
Încercarea
sufletului şi Păzitorul Pragului,
legătura lui cu principiul iniţierii egiptene stătea permanent în
faţa
ochilor mei, aşa cum este arătat mai amănunţit în tablourile
şapte şi
opt din Trezirea sufletelor. Şi de fapt ar trebui să reţinem că
experienţele pe care sufletul lui Capesius le-a avut în timpul
întrupării sale egiptene constituie însăşi baza tuturor
destinelor
viitoare şi prezente pentru acest suflet“ (Conferinţa V).
Concepţia gravă privitoare la slujba de iniţiere este exprimată
în cuvintele:
„Actul de iniţiere mistică pe care-l
împlinim
Nu are-nsemnătate doar aici.
Curentul de destin al devenirii cosmice
Curge prin cuvântul şi fapta slujbei grave de jertfă.
Ceea ce se-nfăptuieşte-aici în imagine, creează
În lumile spirituale existenţă veşnic activă“.
Hierofantul este conştient că acest curent de destin al devenirii
lumilor trebuie să fie pregătit prin slujba de iniţiere din Templu. El
este convins că Verbul creator divin nu a putut să dispară pentru
totdeauna contemplării spirituale, ci că el trebuie să reapară
într-o
nouă formă. Propria sa dispoziţie acţionează pregătitor pentru
vieţuirea Cuvântului creator în Eu. Acest lucru se exprimă
cu precădere
în cuvintele:
„În adevăr, aici învăţ
adânc
Singurătatea la lăcaşul sever al spiritului.
De ce sunt singur în locul ăsta?
Sufletul trebuie să se întrebe;... dar spiritul...
Când va răspunde el acestui suflet?“
Vieţuirii Cuvântului creator în Eu îi precede
singurătatea, tot aşa cum Ioan Botezătorul, ca cel ce strigă în
pustie, pregăteşte calea Domnului.
Ni se prezintă acum o iniţiere în epoca veche egipteană.
Treptele principale ale acestei iniţieri au o valoare generală.
În ciclul Misteriile
Orientului şi creştinismul, Rudolf Steiner se referă la ceea ce
este comun în orice iniţiere corectă, spunând: „Fie că
vorbim despre Misteriile Orientului,
fie că vorbim despre cele ale Occidentului,
anumite etape sunt comune. Ca urmare, anumite expresii au un sens anume
pentru toate Misteriile, expresii care pot fi înţelese
spunând: mai întâi, orice suflet care doreşte să
ajungă la o anumită treaptă de iniţiere, o anumită treaptă a fiinţei
Misteriilor, trebuie să înveţe ceea ce s-ar putea numi «a
veni în contact cu vieţuirea morţii»; al doilea lucru pe
care fiecare suflet trebuie să-l experimenteze este «traversarea
lumii elementare»; al treilea este ceea ce a fost numit în
Misteriile egiptene sau în alte Misterii «contemplarea
Soarelui la Miezul nopţii», iar altul este ceea ce se numeşte
«întâlnirea cu zeii de sus şi zeii de jos»“
(Conferinţa I).
În dramă, prima treaptă a iniţierii este indicată în
cuvintele rostite de egipteanca ce este legată de tânărul neofit
printr-o iubire pasională. Ea spune:
„E ceasu-n care el îşi va consacra
existenţa
Slujirii străvechii sacre-nţelepciuni
Şi se va rupe de mine pentru totdeauna.
Din culmile de lumină unde se îndreaptă
Cu sufletul lui, sufletului meu trebuie
Să îi apară raza morţii;.., fără el...
Pentru mine, pe Pământ, este doar doliu
Renunţare şi moarte...“
Dacă pregătirea ar fi corectă, moartea despre care vorbeşte
egipteanca ar trebui să-l atingă pe neofit în acea parte a
fiinţei sale legată cu pasiune de egipteancă. Astfel, pe prima treaptă
a iniţierii, el ar trebui să intre în contact cu vieţuirea morţii.
A doua treaptă a iniţierii, „traversarea lumii elementare“, este
prezentată în detaliu în dramă. Auzim cuvintele pe care
reprezentanţii elementelor (pământ, aer, foc şi apă) le adresează
neofitului. Aceste cuvinte sunt completate şi încadrate de
cuvintele rostite de către Paza Pragului, de mist, de Păstrătorul
Cuvântului, de Păstrătorul sigiliului şi de Marele hierofant.
Philia, Astrid şi Luna fac o scurtă retrospectivă a procesului de
iniţiere. La urmă, hierofantul spune:
„Este-mplinit ceea ce slujeşte jertfei
noastre.
Sufletul a uitat ceea ce era.
Opoziţiile elementelor i-au atenuat
Vălul de aparenţă al erorii; ea continuă
Să trăiască în conflictul elementelor.
Sufletul şi-a salvat doar fiinţa sa.
Iar ceea ce trăieşte în fiinţe, el trebuie să citească
În Cuvântul cosmic, care vorbeşte din flacără“.
Se porunceşte apoi neofitului să citească ceea ce flacăra, drept
Cuvânt cosmic, îi vesteşte lăuntric. Spre groaza tuturor
celor prezenţi, neofitul nu descrie o viziune a spiritului ci un
sentiment pământesc. Prin aceasta, Templul a fost profanat. Din
discuţia ce urmează între Păstrătorul Cuvântului şi
hierofant rezultă că nu numai pregătirea insuficientă a neofitului a
dus la eşecul actului sacru al iniţierii, ci şi comportamentul
hierofantului. Căci, dat fiind că în acel timp Cuvântul
cosmic de mult nu mai putea fi perceput direct, era obiceiul ca
Hierofantul, prin gândirea sa, să transmită neofitului revelaţia
tradiţională a Cuvântului divin. De această dată, hierofantul s-a
abţinut conştient să gândească cuvântul prescris lui,
pentru a ajuta astfel adevărul să biruie. El spune acum:
„Adevărul a biruit. Mă puteţi pedepsi;
A trebuit să fac ceea ce voi trăiţi cu teamă;
Simt că se apropie timpuri care
Vor libera Eul din spiritul de grup
Şi vor descătuşa gândirea personală.
Se poate ca acest tânăr să se smulgă acum
Din drumul vostru mistic... Vieţi pământeşti viitoare
Îi vor indica însă sigur învăţătura miştilor
Prestabilită pentru el de puterile destinului“.
Dar, de această dată, a treia treaptă a iniţierii, „contemplarea
Soarelui la Miezul noppi“ este un eşec evident. În locul celei de
a patra trepte, „întâlnirea cu zeii de sus şi zeii de jos“,
acum încep să-i vorbească Lucifer şi Ahriman, într-un
limbaj care de fapt nu este înţeles decât de hierofant şi
de Marele hierofant. Cuvintele Marelui hierofant arată clar că el a
recunoscut semnificatia acestui eveniment:
„Sfincşii vorbesc... ei, care erau doar
imagini
De când înţelepţii au celebrat aici slujba.
Spiritul, el a cuprins forma moartă...
O, destin, tu răsuni drept Cuvânt cosmic...!“
Acolo unde destinul răsună drept Cuvânt cosmic se pregăteşte o
nouă vieţuire a Cuvântului cosmic în Eul omului. Mai
târziu, prin fapta lui Hristos, sunt unite într-adevăr
Cuvântul cosmic şi Eul omului. Începând de atunci,
fiinţa Soarelui poate fi vieţuită în conştienţa trează în
Eul plin de impulsul lui Hristos.
În acelaşi ciclu, Misteriile Orientului
şi creştinismul, Rudolf Steiner dă următoarea explicaţie pentru
vieţuirea Eului ca Soare şi pentru trecerea de la vechile Misterii la
cele noi: „Ceea ce Soarele ar spune plantei care creste jos, tot asta
poate Eul să spună corpului său fizic şi celui eteric: «Astea
îmi aparţin, aşa cum planta aparţine Soarelui; eu sunt ca un
Soare pentru corpul fizic şi eteric». Soare pentru corpul fizic
şi eteric! Aşa trebuie să înveţe omul să vorbească despre Eul
său. Întocmai cum el învaţă să vorbească despre Eul său
în relaţie cu corpul său fizic şi cel eteric ca şi când
Soarele ar vorbi plantei, tot astfel învaţă el să vorbească
despre corpul său astral, ca şi când Luna şi planetele s-ar adresa
plantei. Aceasta este o experienţă importantă a Misteriilor. Această
experienţă, aşa cum v-am descris-o acum, a fost cultivată mai
întâi ca experienţă directă, ca experienţă reală în
Misteriile lui Zarathustra şi
apoi, în cursul întregii evoluţii, până la Misteriul
Sfântului Graal.
Întotdeauna această experienţă – «a vedea Soarele în
Miez de noapte» a fost numită «vieţuirea solarului din
propriul Eu ca o forţă solară care luminează asupra corpului fizic şi
eteric», fiindcă – îndeosebi în epoca Misteriilor
egiptene – omul avea foarte clară această experienţă atunci când,
în timpul somnului, la Miezul nopţii, privea spiritual Soarele şi
se simţea unit cu forţele Soarelui, aşa cum a fost caracterizat aici“
(Conferinţa II).
Datorită Evenimentului hristic a devenit posibilă vieţuirea
„Soarelui la Miezul noptii“ în deplină
conştienţă. Şi tocmai acest lucru a fost prezentat în
tabloul şase al dramei. Aici Misteriile au înviat în
Misteriul Graalului. Rudolf Steiner oferă o descriere amplă a
Misteriului Graalului în ciclul de la Kassel asupra Evagheliei
lui Ioan, unde spune: „Misteriul Dumnezeului renăscut domneşte în
omenire. Acesta este Misteriul Graalului. Este Misteriul care eşte
aşezat în faţa noastră ca o nouă Evanghelie, despre care s-ar
putea spune: «Privim în sus spre un astfel de
înţelept ca cel care a scris Evanghelia lui Ioan şi care a putut
spune: La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi un Dumuezeu era Cuvântul». Ceea ce era la
început la Dumnezeu a renăscut în Cel pe care l-am văzut
suferind şi murind pe Golgota, şi care a înviat. Această
continuitate a principiului divin de-a lungul tuturor timpurilor şi
renaşterea acestui principiu, acest lucru a vrut să-l prezinte autorul
Evangheliei lui Ioan. Dar toţi cei care au vrut să descrie acestea
ştiau: ceea ce a fost de la început, s-a păstrat. La
început a fost Misteriul Eului superior al omului; în
Graal, el a fost păstrat; el a rămas unit cu Graalul. Şi în Graal
trăieşte Eul, care este unit cu veşnicul şi nemurirea aşa cum Eul
inferior este legat de efemer şi de ce este muritor... Acest lucru,
care se poate naşte ca Eu superior în fiecare suflet omenesc, ne
arată renaşterea Eului divin în evoluţia întregii omeniri
prin Evenimentul din Palestina. Aşa cum în fiecare om individual
se naşte Eul superior, tot astfel în Palestina se naşte Eul
superior al întregii omeniri, Eul divin. El va fi menţinut şi
dezvoltat în continuare în ceea ce se ascunde în
spatele semnului crucii cu trandafiri“ (Conferinţa I).
După scena răscolitoare din Templul egiptean, urmează acum o acţiune
liniştită, într-o cameră cu o atmosferă gravă. De ce este aşa?
În ciclul Tainele
Pragului, Rudolf Steiner spune: „Aş vrea astăzi să vă atrag
atenţia cu precădere asupra a ceea ce a fost prezentat drept tablourile
nouă, zece şi treisprezece din Trezirea
sufletelor. În aceste tablouri ni se prezintă ceva ce am
putea numi impresii vizuale fireşti, în timp ce poate mulţi s-ar
fi aşteptat ca, după scenele care se referă la domeniul spiritual şi
iniţierea egipteană, să urmeze ceva tumultuos, tragic, ceva – am putea
spune – răsunător, nu ceva ce se desfăşoară în faţa ochiului
sufletesc în liniştea sufletului. Şi totuşi, tot ceea ce ar arăta
altfel în tablourile nouă, zece şi treisprezece ar trebui să
îi pară ochiului ocult ca fiind neadevărat. Tabloul nouă este
consacrat la început acelui moment sufletesc al Mariei, în
care în suflet intră o conştienţă a ceea ce acest suflet nu a
vieţuit, să spunem aşa, deplin conştient în substraturile mai
adânci, în epoca devachanică scursă, şi a ceea ce a
traversat el într-un trecut îndepărtat, în epoca
în care se plasează iniţierea egipteană... Multe suflete dorm, am
spune, acest Miez de noapte cosmic. În timpul vieţii lor
spirituale, sufletele pregătite veghează
în acel Miez de noapte cosmic. Asta însă nu
înseamnă că aceste suflete – care datorită pregătirilor
între moarte şi o nouă naştere vieţuiesc conştient, treaz, Miezul
de noapte cosmic – aduc şi o conştienţă despre această vieţuire atunci
când intră în existenţa fizică. Pentru Maria, pentru
Johannes Thomasius, lucrurile se întâmplă întocmai,
adică ei vieţuiesc Miezul de noapte cosmic în etapa spirituală
dintre moarte şi naştere pregătiţi corespunzător, dar la
începutul acestei vieţi pământeşti şi încă mult timp
pe parcursul acesteia se va aşterne un fel de tulburare sufletească
privitor la vieţuirea din Miezul de noapte cosmic, iar aceasta se va
ivi într-un stadiu de mai târziu al vieţii pământeşti
prezente. Dar nu va apărea decât atunci când intervine o
mumită linişte şi o coeziune lăuntrică a sufletului. Evenimentele care
apar în sufletul care vieţuieşte treaz Miezul de noapte al
lumilor sunt semnificative şi profunde. Amintirea pe Pămâtit a
acestui Miez de noapte cosmic trebuie să fie vieţuire lăuntrică senină,
calmă“ (Conferinţa I).
Într-o astfel de dispoziţie sufletească vorbeşte Maria şi
îi apare Astrid. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune în
continuare: „Căci acţiunea acestei vieţuiri a Miezului de noapte cosmic
constă în aceea că tot ce este subiectiv, ce acţionează ca forţe
sufleteşti doar din interior, se arată în faţa sufletului ca
fiinţă. Ele i se înfăţişează Mariei, aşa cum este prezentat
în tabloul nouă din Trezirea
sufletelor, sub forma lui Astrid şi a Lunii, în aşa fel
încât devin fiinţe vii; pentru Johannes Thomasius, Cealaltă
Philia devine fiinţă vie a lumii spirituale, iar lui Capesius îi
apare Philia, aşa cum este ea prezentată în tabloul treisprezece,
ca fiinţă vie a lumii spirituale. Sufletele trebuiau să se simtă, să se
vieţuiască pe sine, astfel încât, acele forţe care
înainte erau în ele doar forţe abstracte, să apară în
faţa lor oarecum palpabil spiritual. Iar ceea ce se înfăţişează
acolo spiritual în faţa sufletului drept o adevărată cunoaştere
de sine trebuie să poată apărea într-o desăvârşită linişte
sufletească, precum rezultatul calm al unei meditaţii; acest lucru este
ceea ce se înţelege prin a putea vieţui astfel de evenimente,
în sensul cel mai pur al cuvântului, ca autentică
învigorare a sufletului.
Dacă s-ar fi vrut să se trăiască retrospecţia Miezului de noapte
cosmic sau chiar a evenimentului iniţierii în Templul egiptean
într-un tragism tumultuos, nu în meditaţie echilibrată,
categoric că acest lucru nu ar fi putut fi vieţuit. Evenimentul
spiritual care se petrece în suflet s-ar înfăţişa atunci
în mod întunecat sufletului, încât impresiile
ar scăpa observaţiei sufleteşti. Un suflet care a trăit Miezul de
noapte al lumilor şi care a vieţuit în adâncurile
sufletului cu o intensitate puternică ceva asemănător cu ce este
prezentat în tablourile şapte şi opt din Trezirea sufletelor, îşi
poate aminti ceea ce i s-a întâmplat doar atunci când
sufletul simte, ca la începutul tabloului nouă, în deplină
senină linişte, înaintarea gândurilor spre cele vieţuite
anterior în spiritual sau în viaţa pământească
precedentă: «O stea-suflet... acolo, la ţărmul spiritului...
S-apropie, s-apropie de mine în lumina spiritului; s-apropie cu
Sinea mea..., apropiindu-se, lumina ei câştigă-n forţă şi
în linişte. Tu, stea din orizontul meu spiritual, ce luminează
privirii mele sufleteşti apropierea ta?»
Poţi simţi cu adevărat ocult apariţia amintirii Miezului de noapte
cosmic şi a încarnării precedente doar dacă sufletul este
în această dispozitie calmă, în care acest lucru nu
năvăleşte într-un tragism tumultuos peste suflet“ (Conferinţa I).
După cuvintele dramei, citate de Rudolf Steiner, apare Astrid şi
spune:
„Recunoaşte ceea ce-ţi pot dărui;
Eu am sustras forţa gândirii tale
Din lupta cosmică a luminii cu întunecimile;
Din trezia-n Miezul nopţii cosmic
Ţi-o aduc 'napoi, fidelă formei tale pământeşti“.
Astrid, ca astru sufletesc în claritatea spiritului, revelă
Sinea superioară care, la Miezul de noapte cosmic, a smuls forţa
gândirii din „lupta cosmică a luminii cu întunericul“. Acum
Maria este în stare să vieţuiască în forţa gândirii
puterea fulgerului şi tunetului Miezului de noapte cosmic. Se arată
aici importanţa gândirii pentru iniţierea modernă, despre care
Rudolf Steiner a vorbit adesea. În conferinţa din 4 februarie
1923 (Omul nopţii
şi omul zilei), el descrie cum, în vechile Misterii,
„convingerea fiinţială despre entitatea nemuritoare a omului“ era
căutată prin „trăirea-cunoaştere a morţii“ şi arată că omul modem
întâlneşte această experienţă a morţii în propria sa
gândire şi prin gândire ajunge la iniţiere. Cu privire la
aceasta, el face următoarea descriere: „Omul modern nu poate ajunge la
iniţiere decât dacă îşi spune cu toată profunzimea şi
intensitatea: Dacă privesc în mine-însumi, găsesc
gândirea mea. Dar această gândire este moartă: nu mai am
nevoie să caut moartea, o port în mine, în fiinţa mea
sufletesc-spirituală. Deci, în timp ce vechiul neofit trebuia să
fie condus până pe treapta în care vieţuia moartea,
neofitul modern trebuie să ştie din ce în ce mai clar: În
viaţa mea spiritual-sufletească eu port moartea. O port în mine.
Nu mai este deloc nevoie să o caut. Trebuie, dimpotrivă, pornind de la
un principiu interior volitiv creator, să învii gândurile
moarte. Şi spre această înviere a gândurilor moarte
ţinteşte tot ceea ce am expus în Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare?, adică spre această
orientare a voinţei către viaţa sufletească interioară, pentru ca omul
să se trezească. Căci, în timp ce în vechea iniţiere
neofitul trebuia să fie adus într-un fel de adormire, noua
iniţiere trebuie să fie un fel de deşteptare“.
Prin trezirea care rezultă din învierea gândurilor
moarte, omul îşi dobândeşte libertatea sa. Rudolf Steiner a
exprimat în detaliu acest lucru în conferinţa precedentă.
El spune acolo: „În timpul somnului, omul modern nu se smulge
numai din lumea sa senzorială ci şi din acea lume care era lumea vechii
clarvederi... Vechiul clarvăzător, care percepea încă această
veche lume – nu lumea viitoare –, nu putea deveni un om deplin liber,
fiindcă era dependent de această percepţie.
Odihna în neant din timpul somnului îl face de fapt pe
omul modern, omul timpurilor moderne, liber. Sunt, astfel, două aspecte
ale omului modem; mai întâi: el trăieşte în starea de
veghe în gând, care nu este decât un simplu
gând, care nu mai conţine imagini în sensul vechi; de fapt,
pe acestea el le considera, cum se spune, mitologie. În al doilea
rând, în timpul somnului, el trăieşte în neant: prin
aceasta el se eliberează de lume; ajunge la conştienţa libertăţii.
Imaginile-gând nu-l pot constrânge, fiindcă ele nu-s
decât imagini. Pe cât de puţin pot constrânge
reflectările în oglindă, pe cât de puţin pot da ele naştere
la ceva, tot pe atât de puţin îl pot constrânge pe om
la ceva imaginile-gând ale lucrurilor. Dacă omul poate cuprinde
impulsurile sale morale în gânduri pure, atunci el trebuie
să le urmeze ca o fiinţă liberă. Nici o emoţie, nci o pasiune, nici un
proces corporal interior nu-l pot determina să urmeze acele impulsuri
pe care el este în stare să le cuprindă în gânduri
pure. Dar el este în stare şi să urmeze acelor imagini simple din
gânduri, acelui gând pur, fiindcă în timpul somnului
el se află eliberat în propria sa corporalitate de toate legile
naturale, fiindcă în timpul somnului el devine într-adevăr
suflet pur care poate urmări nonconcretul gândului“.
Dat fiind că gândurile îşi obţin puritatea doar prin
desfacerea de legătura directă a simţirii şi voirii, evoluţia lor poate
antrena o slăbire a voinţei dacă în locul voinţei naturale – de
care gândirea se separă – nu se dezvoltă voinţa moral-spirituală
şi nu se uneşte cu gândirea pură. Dezvoltarea omului actual
în direcţia gândirii pure a dus la o slăbire a voinţei,
încât datoria cea mai urgentă este aceea de a pătrunde
gândurile cu realitate interioară care, noaptea, în timpul
somnului, armonizează voinţa sa. Rudolf Steiner descrie aceasta,
în aceeaşi conferinţă, prin cuvintele: „Mai întâi să
înţelegem bine că omul modern are această dualitate:
gânduri pure, concepute pur intelectual, şi un somn petrecut
în neantul în care se află, înlăuntrul căruia el este
ceva real, dar unde tot ceea ce îl înconjoară nu îi
arată decât o nimicnicie. Urmează apoi esenţialul. Vedeţi
dumneavoastră, ţine acum chiar de natura omului modern faptul că,
trecând prin toate acestea, el a devenit slab interior în
ce priveşte voinţa. Dacă am vrea numai, am putea dovedi asta istoric.
Nu trebuie decât să privim acele puternice mişcări spirituale
care s-au răspândit în trecut: cu ce impulsuri volitive au
acţionat, să spunem, fondatorii de religii în lume! Această
impulsivitate interioară a voinţei omul modern a pierdut-o. Acesta este
motivul pentru care omul modern se lasă educat, în ce priveşte
gândurile sale, de către lumea exterioară. El observă natura,
îşi formează gândurile pur intelectualiste pe baza
proceselor şi a fiinţelor din natură, ca şi cum interiorul său
într-adevăr n-ar fi decât o oglindă care reflectă totul.
Da, omul a ajuns deja atât de slab încât el resimte o
teamă cumplită atunci când cineva produce gânduri din el
însuşi, în loc să le culeagă pur şi simplu din natura
exterioară. Acesta este modul în care s-a dezvoltat la
început gândirea pură, într-un mod total pasiv
în omul modern. Da, gândurile despre natură nu vin de la
sine. Ai pângări-o prin tot felul de fantazări dacă ai vrea să
elaborezi doar din tine gânduri despre natură; dar izvorul
gândirii este în noi. Putem concepe gânduri proprii,
putem pătrunde cu realitate interioară gândurile pe care le avem
deja, fiindcă de fapt ele nu sunt decât simple gânduri.
Când se întâmplă asta? Se întâmplă atunci
când omul dezvoltă atâta voinţă încât el
introduce omul de noapte în viaţa diurnă, încât el nu
mai gândeşte pasiv ci introduce în gândurile sale
omul său devenit independent în timpul somnului. Asta se poate
doar cu gândurile pure. Acest lucru a devenit gândul de
bază din cartea mea Filosofia libertăţii,
unde am atras atenţia: În gândirea pe care şi-a
dobândit-o omul modern, el poate să-şi introducă realmente
fiinţa-Eu (atunci nu o puteam exprima astfel, dar aşa este), acea
fiinţă-Eu pe care în timpul somnului, în epoca modernă, o
eliberează, o poate introduce în gândirea pură. Astfel,
când omul îşi elaborează gândurile aşa
încât să trăiască activ, faptic în ele, atunci ajunge
el cu adevărat conştient de fiinţa sa Eu în gândirea pură“.
Este necesar, atât pentru evoluţia viitoare a omenirii
cât şi pentru dezvoltarea sa actuală, ca gândirii pure să i
se alăture forţa voinţei spirituale. Maria a vieţuit această forţă a
voinţei spirituale în timpul Miezului de noapte al lumilor. Din
acest motiv, Luna îi poate aduce acum această forţă de voinţă
în existenţa pământească. Prin amintirea cuvintelor pe care
Maria le-a auzit de la Luna în timpul Miezului de noapte cosmic,
ea ajunge, mergând şi mai departe cu amintirea, la cuvintele
Păzitorului:
„Vei sta altfel în faţa ta
însăţi acum;
Vei privi Sinea în imaginea epocilor de demult.
Recunoaşte cum, pentru zboru-n înălţimi spirituale,
Aripile se-ntăresc chiar şi în cădere sufletească;
Sufletul să nu-şi vrea niciodată
căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune“.
Forţa acestor cuvinte trezeşte în Maria viziunea vieţii
pământeşti anterioare din epoca egipteană veche, prezentată deja.
Mai întâi, declaraţia proprie a tânărului neofit
în faţa flăcării de jertfă este vieţuită de ea ca o cădere a
propriului suflet. Apoi ea aude în urechea spirituală, la
îndemnul Păzitorului, cuvintele rostite odinioară de Marele
hierofant. Aceste cuvinte îl cheamă alături pe Benedictus, care
le-a rostit atunci, în calitate de Marele hierofant. Porunca
conţinută în aceste cuvinte nu a fost urmată în acea epocă;
dar în timpul vieţilor pământeşti ulterioare ale Mariei a
continuat să acţioneze inconştient în profunzimile ei sufleteşti
şi au ajutat-o să-l găsească pe Benedictus ca Îndrumător. Tocmai
aceasta îi aminteşte acum Benedictus, făcând-o să devină
conştientă de faptul că acel cuvânt se metamorfozează acum
în ea prin gândire, devenind conţinut puternic de viaţă. El
repetă apoi cuvintele rostite atunci în Templu:
„Actul de iniţiere mistică pe care-l
împlinim
Nu are-nsemnătate doar aici.
Curentul de destin al devenirii cosmice
Curge prin cuvântul şi fapta slujbei grave de jertfă“.
Maria îşi aminteşte că acest cuvânt a fost rostit de
hierofantul de atunci, actualul Capesius, şi capătă o înţelegere
mai adâncă pentru fiinţa acestuia. Dar cine este femeia care se
afla, în trecut, în apropierea Templului? Maria nu poate
încă să o recunoască. Păzitorul îi spune:
„O vei găsi dacă vei privi,
În împărăţia sufletelor, fiinţa pe care
Ea o presimte ca umbră între umbre.
Ea aspiră spre-această fiinţă pe care
O va elibera din împărăţia umbrelor
Doar când, prin tine, îşi va vedea-n prezent
Existenţa sa pământească de demult“.
Despre Maria, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului,
referindu-se la acest tablou al dramei: „Ea trece printr-o evoluţie
relativ normală. De fapt, în tabloul nouă, ei nu îi vin
în întâmpinare Astrid şi Luna împreună cu
adevărata Philia, dar îi ies întotdeauna în
întâmpinare două făpturi sufleteşti. Este o dezvoltare
relativ apropiată de cea normală. Ar fi fost absolut normal ca Maria să
se fi aflat în faţa celor trei forţe ale sufletului, iar
gândirea, sentimentul şi voinţa să fi fost atât de
obiectivate încât ea să le resimtă ca pe o unitate. Dar o
evoluţie atât de normală este greu de conceput. Şi insist: ceea
ce am încercat să caracterizez sunt făpturi reale, astfel
încât situaţiile sunt întru totul posibile. Un suflet
ca cel spre care se îndreaptă Astrid şi Luna, excluzând-o
pe Philia – fiindcă ceea ce este sufletul conştienţei şi sufletul
înţelegerii este dezvoltat de către Maria într-un mod mai
sistematic decât sufletul senzaţiei –, un astfel de suflet
percurge deja o dezvoltare normală de grad superior“ (Conferinţa VII).
