Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


INTRODUCERE


Trezirea sufletelor este cea de a patra dramă din ciclul dramelor-misterii scrise de Rudolf Steiner şi apărută în traducere la Editura Univers Enciclopedic. Facem această menţiune, fiindcă, dacă cititorul ar lua volumul de faţă rupt de contextul desfăşurării evenimentelor prezentate în celelalte drame, înţelegerea ei ar fi nu numai foarte dificilă dar, mai mult, ar putea fi greşită. Întrucât şi traducerii de faţă îi sunt anexate comentariile lui Hugo Reimann, nu vom încerca o „decriptare“ a textului. Înţelegerea acestuia nu se obţine prin lectura cu care ne-am obişnuit să consumăm operele literare. O apropiere de conţinutul dramelor-misterii o vom dobândi numai printr-un adevărat studiu; tocmai de aceea am anexat comentariile menţionate. Se vor găsi acolo şi trimiteri la alte lucrări ale lui Rudolf Steiner, menite să-l ajute pe cel ce vrea să aprofundeze acest ciclu. Introducerea noastră nu face decât să indice câteva direcţii.

Când privim în urmă drumul străbătut de cei care – în Poarta iniţierii – tocmai ascultaseră conferinţa lui Benedictus, conferinţă care, iscând atâtea întrebări, uimiri, frământări lăuntrice, i-a pornit pe calea cunoaşterii spirituale, descoperim în evoluţia lor unele trepte conturate de Rudolf Steiner privind dezvoltarea discipolului în cadrul iniţierii moderne, găsim treapta cunoaşterii imaginative, cea a inspiraţiei şi a intuiţiei, cea a cunoaşterii corespondenţelor dintre microcosmos şi macrocosmos. Desigur, aceste etape nu sunt atinse în acelaşi timp de toţi discipolii; ţelul este comun, dar drumul este individualizat, el ţine de nivelul şi de structura sufletesc-spirituală a fiecăruia, rezultate din vieţi anterioare. Tocmai de aceea şi trezirea lor poartă o amprentă personală. Cu o trezire avem de-a face atunci când forţele sufleteşti – gândire, simţire, voinţă – pe care le trăim cel mult ca umbre palide înlăuntrul nostru apar ca Fiinţe-gând independente, obiective, aşa cum îi apar Mariei, întrupate în Astrid şi Luna, iar lui Capesius întrupate în făptura Philiei (drama a patra), cu o trezire – treapta cunoaşterii imaginative – avem de-a face la Johannes Thomasius încă în prima dramă; tot aici o aflăm pe Theodora la treapta inspiraţiei.

O trezire avem şi la Johannes în drama a patra, când îşi dă seama de Cealaltă Sine a sa. Această Sine – spune Rudolf Steiner în Tainele Pragului – „este o Fiinţă-gând printre Fiinţe-gând. Pentru aceste Fiinţe-gând, cuvintele sunt fapte şi ceea ce determină ele în viaţa omului are loc prin ceea ce s-ar putea numi inspiraţie (...). Natura omului este inspirată de cea de a doua Sine a sa, cea care ne inspiră ceea ce noi numim destinul nostru“. Tot despre o trezire este vorba – arată Rudolf Steiner în acelaşi ciclu – atunci când, deşi ai primit şi ai înţeles ceva sub formă de gânduri, încât ai putea chiar să ţii conferinţe pe tema respectivă, nu l-ai cuprins însă într-o înţelegere vie a vieţii; vine însă un moment în care, după ce ai parcurs în linişte anumite experienţe, ai revelaţia esenţei celor primite la nivel intelectual, le cuprinzi în viaţa lor, în semnificaţia lor. Este ceea ce poetul Christian Morgenstern a prins atât de bine în cele patru versuri din Actul de naştere al filosofiei:

„O oaie mă priveşte; se-nfioară:
Parcă-ar vedea un om întâia oară.
Ca-n vis stau, cu privirea nemişcată:
Parcă-aş vedea o oaie-ntâia dată“.

Acest moment de trezire îl trăieşte Hilarius în discuţia cu Romanus, ale cărui cuvinte le ascultase de multe ori, dar care abia acum au valoarea revelaţiei. Un început de trezire – la un cu totul alt nivel – intuieşte şi şeful biroului când află de moartea lui Strader.

O situaţie aparte întâlnim în tabloul trei, când sufletul Mariei şi al lui Benedictus trăiesc în stare conştientă Miezul de noapte al lumilor, iar în tabloul nouă îşi aduc aminte de această trăire. Miezul de noapte cosmic se situează la jumătatea drumului între moarte şi o nouă naştere. El este atins de suflet atunci când, străbătând pe rând sferele planetare – în care este permeabil la lumina Ierarhiilor spirituale în măsura în care este marcat de forţă morală –, ajunge în sfera lui Saturn. Dar sufletul nu poate avea o trăire conştientă a acestui moment decât dacă în viaţa de pe pământ a dobândit o cunoaştere a evenimentului hristic, a stabilit o legătură cu Hristos, cu Misteriul Golgotei. Or, când poţi trăi conştient acest Miez de noapte al lumilor, arată Rudolf Steiner, ai viziunea a ceea ce ai de reproşat vieţii tale trecute şi presimţi „suflul necesităţilor eterne“, care se transformă apoi în semne de destin, în karma viitoare. Recunoaşterea ţelurilor spirituale personale prin contemplarea propriilor culpabilităţi constituie una din vieţuirile conştiente ale Miezului de noapte cosmic.

O problematică aparte a dramei o constituie încercarea de a aduce spiritualul în realitatea senzorială. Spre asta se simte împins dr. Strader:

„Scopul acelui curent spiritual
Ce mi-a indicat clar drumul vieţii
Este să lege ceea ce spiritul împlineşte în spirit
De lucrări ce prind viaţă în existenţa fizică“.

Inginerul Strader, cel care a trecut până aici prin atâtea îndoieli şi confruntări – rezultat al unor note cu totul particulare ale vieţilor sale trecute –, atât de sceptic, în finalul primei drame, cu privire la evoluţia sa, dar atât de împins spre faptă, are în Trezirea sufletelor viziunea imaginativă despre care îi scrie lui Benedictus. Este trezirea sa, în care descoperă ţesătura forţelor spirituale potrivnice, ahrimanice, care s-au opus proiectului său. Unirea ţelurilor spirituale cu faptele senzoriale, asta voia Strader prin proiectul lui. Acest proiect viza lumea tehnicii, şi tocmai de aceea nu trebuie să ne mirăm că a declanşat, în culisele spirituale, reacţiile Potrivnicului. Pentru a înţelege cele desfăşurate în dramă, ne simţim obligaţi să cităm câteva pasaje din ciclul de conferinţe ţinut de Rudolf Steiner în perioada 1922–1923 pe tema apariţiei ştiinţelor naturale (GA 326):

„Astăzi ne aflăm în faţa unei lumi măreţe, care s-a putut naşte numai datorită faptului că ştiinţele naturale au abordat domeniul neviului; este vorba de lumea tehnicii, care, chiar prin numele ei, ne trădează despre ce este vorba. Cuvântul grec tehne înseamnă artă, adică tehnica este artă atunci când ea mai conţine spiritul. Azi, folosirea spiritului se face numai în sensul unor gânduri abstracte, nespirituale, şi stăm în faţa obiectelor tehnicii în aşa fel încât trebuie să ne spunem: Am putut ajunge la ele doar prin faptul că am ajuns la o cunoaştere autentică a ceea ce este numai fizic, mort. Acest lucru a fost necesar pentru ca omenirea, în evoluţia ei, să privească în împărăţia morţii. Prin aceasta, omul a putut să păşească în împărăţia tehnicii, care îl înconjoară pretutindeni... Important este ca faţă de tehnică, faţă de spiritualul tehnicii să ajungem să avem acel sentiment lăuntric similar vieţuirii dureroase pe care o ai în faţa unui om pe patul de moarte... Faţă de cunoaşterea abstractă, obişnuită, un astfel de sentiment ne va duce la cunoaşterea reală a tehnicii, şi anume la faptul că ea este numai o prelucrare a ceea ce este mort. Acest sentiment va putea atunci să devină impuls puternic pentru a căuta pe noi căi spiritul“.

„Şi de fapt aş putea să-mi fac o imagine a viitorului – cum omul priveşte peste toate coşurile de fum, peste fabrici şi peste liniile de telefoane, peste tot ceea ce tehnica a adăugat într-un mod minunat pământului fizic. El, omul, stă deasupra acestui mormânt al spiritului şi îndreaptă spre Cosmos un strigăt plin de aşteptare. Iar acestui strigăt-dor arzător i se răspunde; dorul său se împlineşte. Căci aşa cum din piatra moartă – care este cu siguranţă ceva mort –, prin tratare, când este lovită iese focul viu, tot aşa din tehnica moartă va rezulta spiritul viu atunci când vor exista oameni care să vieţuiască lăuntric corect tehnica.“ (În acest sens, inginerul şi artistul plastic elveţian Paul Schatz, cel care a reuşit să dezvolte o maşină prin care se pot îmbunătăţi realmente proprietăţile apei din lacuri şi bălţi, spunea cândva că „formele pe care le va folosi tehnica viitorului îşi vor avea originea nu doar în natura înconjurătoare ci şi în macrocosmos“.) „Când omul – spune Rudolf Steiner – intră doar în pământesc, el întâlneşte aici ahrimanicul. El trebuie, cu propria sa fiinţă, să creeze un raport corect cu acest ahrimanic. Prin evoluţia de până acum a acestei epoci a tehnicii, omului i se sustrage posibilitatea de a găsi un raport just faţă de cultura ahrimanică. El trebuie să găsească tăria lăuntrică, forţa de cunoaştere, pentru a nu fi copleşit de Ahriman în cadrul acestei culturi tehnice. Subnatura trebuie recunoscută şi înteleasă ca atare. Acest lucru se poate numai dacă omul se înalţă în cunoaşterea spirituală tot aşa de mult spre o supranatură extrapământească pe cât de mult a coborât prin tehnică în subnatură.“

În epoca noastră, a internetului, a supertehnologizării, putem măcar presimţi gravitatea problematicii din Trezirea sufletelor. Ea nu trebuie să ne ducă la a voi să fugim din această societate supratehnologizată sau la a dori o întoarcere în „vremurile de demult“. Problematica epocii contemporane trebuie privită conştient, cu toate aspectele ei – cu cotidianul ei, cu abisurile ei pline de primejdii, cu simulările şi disimulările ei, dar şi cu culmile ei. Căci în secolul XX omenirea a primit nu numai bomba atomică şi computerele, ci şi ştiinţa spirituală antroposofică, care ne permite să înţelegem epoca aceasta şi valentele tehnicii, să conştientizăm şi mai mult actualitatea impulsului venit prin Misteriul de pe Golgota. E adevărat, Rudolf Steiner spunea că, din păcate, acelui „Nu eu, ci Hristos în mine“, exprimat de apostolul Pavel, omenirea actuală îi preferă: „Eu în mine-însumi, iar Hristos în măsura în care pot să-l accept“. Or, pentru a putea depăşi problematicile contemporane, este nevoie tocmai de forţa ce emană din Misteriul Golgotei – de impulsul lui Hristos.

Nu ştim ce ar fi cuprins cea de a cincea dramă pe care Rudolf Steiner o avea în proiect dar nu a mai scris-o. Credem însă că este destul să ne oprim puţin asupra gândurilor iscate de dramele-misterii pentru a începe să ne întrezărim responsabilităţile.

ADRIANA ONOFREI şi GHEORGHE PAXINO
Bucureşti – Paşti 2001