Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


TABLOUL DOI


Un peisaj muntos. În fundal, casa lui Hilarius, aflată în apropierea fabricii, care însă nu se vede. La dreapta o cascadă. În apropiere, Johannes; invizibil pentru el, Capesius.

JOHANNES:

Tăcutele forme-ngrămădite umplu spaţiul
Creând enigme vaste;
Ele nu ucid cu chinul întrebărilor sufletul care
Nu vrea să cunoască revelaţia existenţei
Ci doar să o privească, trăind fericit.
Ţeserea de lumină-n jurul stâncilor,

330 
Acolo, tăcerea zidurilor goale,
Aici, pădurile verzi pierzându-se-n albastrul senin;
Aşa e lumea-n care sufletul lui Johannes
Vrea să zăbovească ţesând tablourile viitorului.
...................................................................
...................................................................
Sufletul lui Johannes trebuie să simtă-n el
Adâncurile şi întinderile-acestei lumi.
Puteri creatoare vor trebui să nască-n el,
Ca aparenţă transfigurată-n artă,
Forţa ce vesteşte inimilor vraja cosmică.
...................................................................
Dar Johannes n-ajungea la asta dacă Maria, 

340
Cu iubire, nu-i trezea forţele sufletului
Prin căldura blândă a sufletului ei.
Mulţumiri aduc înţeleptei cârmuiri a destinului
Ce m-a condus atât de-aproape de-acest om.
Ce scurt e timpul de când o ştiu alături
Şi ce strâns au legat aceste săptămâni
Sufletul meu de-al ei
Într-o singură viaţă.
Ea trăieşte ca spirit în mine chiar când e depatte;
Gândeşte în gândirea mea, atunci când

350
Chem înaintea sufletului ţelurile vointei
(Maria apare ca un gând al lui Johannes.)

JOHANNES (continuând):

Maria aici, 'naintea mea? dar cum e ea?
Nu trebuie să îmi apară astfel;
Un chip spiritual atât de sever – o gravitate
Ce-i dă fiori simţirii pământeşti.
Johannes nu vrea, nu poate s-o privească
Pe Maria astfel în apropierea lui.
Nu poate fi asta Maria care mi-a dat
Înţelepte puteri în clipe blânde de destin.
(Maria dispare din privirea lui Johannes.)
Unde-i Maria pe care o iubea Johannes

360
'Nainte ca ea să-i transforme sufletul
Ducându-l pe culmile reci ale spiritului?
………………………………………………..
Dar şi Johannes, care a iubit-o pe Maria,
Unde-i el acum? – Adineaori era aici –
Nu-l mai văd pe Johannes care, bucurându-mă,
M-a redat mie însumi. Trecutul nu poate,
Nu trebuie să mi-l răpească atât de crud!
(Maria devine iar vizibilă privirii lui Johannes.)

MARIA:

Maria, aşa cum tu vrei să o vezi,
Nu e în lumile în care străluceste adevărul.
În imperiul iluziei ţese spiritul lui Johannes,


Înşelat de-o amăgire sufletească; liberează-te
De puterile dorinţei care te seduc.
Simt în mine furtuna sufletului tău.
Ea îmi răpeşte pacea de care am nevoie.
Nu Johannes e cel ce-ndreaptă spre sufletul meu
O astfel de furtună; e o fiinţă pe care
Odinioară a biruit-o-n sine.
Ca iluzie străbate ea acum sfera spiritului;
Recunoaşte-o şi se va risipi ca un neant.

JOHANNES:

Asta-i Maria, aşa cum este-n adevăr,

380
Şi ea vorbeşte despre Johannes, aşa cum el
'I-apare acum real lui însuşi.
De mult Johannes s-a ridicat la altă stare
Decât cea zugrăvită-acum de fantasma visului
Fiindcă eu vreau să-mi las sufletul
Într-un repaus comod.
Fiinţa mea însă nu deţine încă această stare.
Încă pot să-i scap şi asta vreau acum.
Adesea ea mă cheamă; cu forţele ei,
Ea vrea să mă câştige în întregime pentru ea...

390
Ceva însă mă-mpinge să mă liberez de ea...
Sunt ani deja de când mă umple
'N-adâncul sufletului cu viaţa ei spirituală.
Şi totuşi... nu vreau s-o ştiu acum în mine.
......................………………………………
Tu, fiinţă străină în sufletul lui Johannes,
Mă lasă, redă-mă mie, cum eram odinioară,
Când încă nu te arătai activă-n mine.
Vreau să-l contemplu pe Johannes fără tine...
(Benedictus apare alături de Maria; şi el este tot un gând al lui Johannes.)

BENEDICTUS:

Johannes, ascultă avertismentul sufletului tău;
Omul care, umplându-te spiritual, ţi-a apărut

400
Ca puterea originară a fiinţei tale,
Trebuie să domnească fidel alături de tine
Şi să-ţi pretindă ca forţele fiinţei sale
Să creeze omeneşte în voinţa ta.
El trebuie să lucreze-ascuns în tine,
Ca tu, cândva, să poţi deveni ceea ce ştii că este,
Departe-n viitor, ţelul propriei fiinţe.
Trebuie să-ţi porţi în viaţă grijile proprii
Închise-adânc în suflet.
Te vei cuceri pe tine doar când vei vrea, curajos,

410
Să te laşi tot mai mult stăpânit de-această fiinţă.

MARIA (văzută ca un gând al lui Johannes):


Legământul meu sacru şi grav radiază forţa
Ce trebuie să-ţi menţină ce ai cucerit.
Mă vei găsi în recile întinderi de gheaţă
Unde spiritele trebuie să-şi creeze lumina
Când întunecimea paralizează forţele de viaţă...
Caută-mă-n temeliile lumilor, unde sufletele
Trebuie să-şi cucerească simţirea zeiască
Prin victorii care smulg existenţa din neant.
Dar nu mă căuta nicicând în imperiul umbrelor

420
Unde viaţa sufletească stinsă
Obţine prin vicleşug existenţă iluzorie,
Iar jocul visării învăluie spiritul,
Pentru că el vrea, savurându-se, să uite de sine,
Iar seriozitatea poate să-i pară stânjenitoare.
(Benedictus şi Maria dispar.)

JOHANNES:

Vorbeşte despre iluzie...
... Frumoasă-i însă iluzia asta.
Ea trăieşte; Johannes se simte pe sine în ea,
El simte-n ea şi prezenţa Mariei…
Johannes nu vrea să ştie cum spiritul

430
Dezleagă enigme-n adâncuri sufleteşti întunecate.
Dar el vrea să creeze, vrea să lucreze ca artist.
Să îi rămână deci ascuns ceea ce-n el ar dori
Să contemple conştient doar înălţimile cosmice.
…………………………………………………
(Se adânceşte mai departe-n cugetare.)

(Capesius îşi părăseşte locul; pare că iese dintr-o adâncă meditare.)

CAPESIUS:

N-am trăit eu clar în suflet ceea ce
În Johannes, care gândeşte-atât de visător,
Se creează ca imagini ale dorinţei sale?
Ca flăcări au ţâşnit gânduri în mine;
Nu veneau din mine; doar el le putea crea.
Sufletul lui a trăit în al meu...

440
L-am văzut întinerit, cum el însuşi se vede
Prin iluzie spirituală, şi-ndepărtând nesăbuit
Roadele coapte ale spiritului său.
.....................................……………………
Dar cum! De ce să vieţuiesc astea acum?
Cercetătorul spiritual arareori doar poate
Să contemple-n sine existenţa altor suflete!
............…………………………………….
Am auzit adesea de la Benedictus
Că asta e permis – scurt timp –
Doar celui ce-i ales prin harul destinului
Să urce cu o treaptă pe drumul spiritual...

450
... Aşa să îmi explic
Ce mi s-a întâmplat acum?
Ce-n adevăr doar rareori e-ngăduit?
Ar fi cumplit dacă în orice clipă clarvăzătorul
Ar putea spiona lăuntrul altor suflete.
.....................…………………………….
....................……………………………..
Am văzut oare adevărul... sau o iluzie
M-a făcut să visez viaţa sufletească a altuia?
Eu trebuie să aflu asta chiar de la Johannes.
(Capesius se apropie de Johannes care abia acum îşi dă seama de prezenţa lui.)

JOHANNES:

Capesius... Vă credeam departe de aici!

CAPESIUS:

Dar sufletul meu se simţea aproape de al vostru.

JOHANNES:
460
De mine – în momentul ăsta – nu!

CAPESIUS:

De ce vă-nfioară-acest cuvânt?

JOHANNES:

O, nu, nu mă înfioară...
(În această clipă li se alătură Maria; acest lucru face posibil ca atât Johannes cât şi Capesius să poată rosti fiecare pentru sine cuvintele ce urmează.)

JOHANNES (pentru sine):
... Privirea lui pătrunde cu adevărat
'N-adâncurile sufletului meu.

CAPESIUS (pentru sine):

Înfiorarea lui mi-arată că am văzut bine.
(Întorcându-se către Maria.)
Maria, veniţi la timpul potrivit.
Cuvintele voastre-mi vor da poate cheia
Enigmei grave ce m-apasă greu!

MARIA:

Gândeam că-l aflu aici pe Johannes, nu pe voi.

470
Presimţirea poverii enigmei lui m-a făcut
Să-l caut; pe voi vă credeam fericit,
Dăruit ţelului frumoasei acţiuni
Pe care vrea să ne-o deschidă Hilarius.

CAPESIUS:

Ţelul ăsta... ce vrea de la mine... Mă tulbură acum.

MARIA:

Vă tulbură? Nu v-aţi arătat fericit atunci când
Speranţa voastră primea un astfel de conţinut?

CAPESIUS:

Ce vieţuiesc în ceasul ăsta de destin
Schimbă cu totul orientarea sufletului meu.
Orice activitate pământească ar trebui

480
Să mă răpească forţelor de clarvedere trezite.

MARIA:

Cine-a putut păşi pe drumul spiritului
Trăieşte multe astfel de semne de destin.
Le va urma pe căile sale sufleteşti,
Dar s-ar putea să nu fie corect tălmăcite
Dacă tulbură adevăratele îndatoriri pământeşti.
(Capesius se aşază; intră într-o scurtă meditare, timp în care Lucifer îi apare Mariei.)

LUCIFER:

Puţine roade-ţi vor aduce eforturile tale.
În inima lui se aprinde o forţă
Care-mi deschide porţile sufletului său.
Maria, îndreaptă-ţi privirea clarvăzătoare

490
'N-adâncurile sufletului lui şi vezi cum el,
Cu aripile spiritului, se-nalţă departe
De sferele pământeşti încălzite de iubirea voastră.
(Lucifer rămâne în peisaj.)

(Maria se adresează ceva mai clar lui Capesius pentru a-l scoate din cugetarea de care el însuşi se scutură.)

MARIA:

Dacă Johannes, pe drumul spiritului, s-ar simţi
Tulburat de natura datoriilor sale,
N-ar fi justificat, dar l-ai putea înţelege:
El va trebui să creeze în lucrări exterioare.
Dar voi trebuie să vestiţi altora ştiinţa spiritului
Şi astfel nu ieşiţi din cercul sufletului vostru.

CAPESIUS:

Forţa spiritului se pierde în cuvânt

500
Mai mult decât în creaţiile exterioare.
Cuvântul te constrânge să-nţelegi ce ai văzut;
Dar conceptele-s duşmanii clarvederii.
Am putut avea o experienţă spirituală
Ce mi-a apărut privirii
Doar pentru că sufletul ce mi s-a deschis
E foarte apropiat de omul meu pământesc
Dar niciodată înţeles deplin de acesta.
Dacă experienţa mea-i adevărată, nimic
Nu mă mai poate lega de-această lucrare pământească.

510
Simt că de-acum înaltele puteri
Vor indica alte ţeluri sufletului meu
Decât acelea plănuite de Hilarius.
(Se aşază în faţa lui Johannes.)

CAPESIUS:

Johannes, spuneţi-mi deschis, adineaori
Când eraţi pierdut cu totul în gândurile voastre,
N-aţi simţit stinse dorinţe sufleteşti
Drept sinea voastră actuală-n voi?

JOHANNES:

Oare rătăcirea spiritului meu se poate crea,
Real, ca vieţuire-ntr-un suflet străin?
Iar viziunea ei îi întăreşte lui iluzia

520
Că ar putea găsi drumul în devenirea lumilor?
(Johannes cade iar în meditare.)

(Maria se întoarce spre Lucifer şi îl aude vorbind.)

LUCIFER:

Şi-aici găsesc deschise portile sufletului.
Nu vreau să pierd prilejul, ci să profit.
Dacă şi-n sufletul ăsta se creează o dorinţă-a spiritului,
Trebuie să cadă opera de iubire, care,
Prin Gottgetreu, îmi e periculoasă.
În el, eu pot distruge puterea Mariei;
Îmi cade-atunci în mână şi ce poate ea.
(Lucifer dispare. Capesius se ridică, conştient de sine, şi, pe măsură ce vorbeşte, devine tot mai sigur.)

CAPESIUS:

Se risipeşte îndoiala... am văzut corect;
Johannes a vieţuit ce eu am putut vedea.

530
E clar deci că şi lumea lui mi s-a arătat
Doar fiindcă-a mea nicicând n-a vrut
Să se apropie de-a sa înţelegând.
Drumul spiritului cere singurătate;
Pot lucra-mpreună doar oamenii
Care se înţeleg reciproc.
Departe de fiinţele umane poate sufletul s-atingă
Vastul cerc de existenţă a lumilor luminii.
…………………………………………………
Tata Felix mi-apare ca model;
Lumina spiritului, el o caută pe căi

540
Necunoscute altora, în mândră singurătate.
Căutarea lui a reuşit fiindcă el s-a ţinut departe
De-a aborda prin concepte fiinţele.
Mă voi strădui să-l urmez; iar opera voastră
Ce-apasă cu existenţă pământească forţa clarvederii
Nu-l va mai seduce pe Capesius.
(Iese.)

MARIA:

Aşa-i cu omul, când Sinea lui mai bună
Se-afundă-n somn spiritual iar puterile dorinţei
Îi hrănesc fiinta până ce iarăşi trezirea
Limpezeşte cu lumină natura spirituală adevărată.

550
Aşa e somnul pe care-l dorm toţi oamenii
'Nainte ca forţele clarvederii să îi fi trezit.
Ei nu ştiu nimic despre acest somn treaz;
Par treji – fiindcă dorm mereu.
Clarvăzătorul doarme când, din existenta sa adevărată,
Pătrunde în această veghe.
Acum Capesius se va retrage.
Nu doar o vrere trecătoare îl atrage
Ci starea lui 'l-îndepărtează de ţelurile noastre.
Nu-i el de vină că se-ntoarce de la noi.

560
Se văd severele semne ale destinului.
Noi, ceilalţi, trebuie să ne dedicăm forţele
Într-o mai mare măsură operei noastre.

JOHANNES:

Maria, lui Johannes nu-i cere ca,
Pentru noile ţeluri, să-şi înarmeze
În clipa asta sufletul, care,
Ca şi altele, are nevoie de somn spiritual
Spre a putea cultiva forţele germinânde.
Eu ştiu, cândva voi avea curajul să lucrez
Pentru lumile spiritului, dar nu cere

570
Să făptuiesc acum, – nu acum...
Gândeşte-te că deja l-am alungat pe Capesius...
Dac-aş fi copt pentru lucrare, ar fi şi el.

MARIA:

Capesius? L-ai alungat?... Tu... tu visezi.

JOHANNES:

Eu visam ştiind... da, eu eram treaz visând.
Ce înaintea puterilor cosmice este iluzie,
Mi s-a arătat ca simbol al maturităţii mele.
Ştiu prea bine, dorinţa mea eram eu însumi;
Şi numai gândirea era o altă Sine.
Aşa-mi stătea Johannes înaintea sufletului,

580
Cum era odinioară, 'nainte să-l fi luat spiritul în stăpânire
Şi să îl umple cu a doua Sine.
El nu e mort; Johannes... viaţa de dorinţă
Face din el tovarăsul sufletului meu.
L-am ameţit, dar nu l-am biruit.
Îşi cere drepturile propriei sale existenţe
Când cealaltă Sine... trebuie să se cufunde-n somn.
Iar să vegheze mereu...asta nu-i în stare.
Aşa dormea şi când Capesius a putut vieţui
Înlăuntrul lui cum cealaltă Sine

590
Mă smulsese din mine însumi.
Visarea mea a fost pentru el semn al destinului.
Aşa lucrează-n mine, nu în el, forţa
Care l-a izgonit şi care ne interzice
Să ne-ndreptăm spiritul spre acţiune pământească.

MARIA:

Forţele spiritului vin... Cheamă-le...
Îndreaptă-ţi privirea 'n temelia lumii spiritului
Şi-aşteaptă până ce forţe din adâncuri
Simt ce s-animă-n propria ta Sine
În afinitate cu fiinţa lor.

600
Ele fac s-apară magic în faţa ochilor tăi
Ceea ce le face să fie o unitate cu tine.
Alungă-ţi discursul supărător al minţii;
Atunci spiritul vorbeşte-n tine cu fiinţele spirituale;
Ascultă această discuţie a spiritelor.
Ea te duce-n sferele luminii
Şi te uneşti cu entitatea spiritului.
Ce îţi mijeşte din timpuri trecute ţi-apare clar
În lumina cosmică şi nu te constrânge,
Fiindcă poţi să dirijezi asta.

610
Compară aceasta cu fiinţa elementelor,
Cu umbrele şi spectrele de tot felul,
Compară chiar cu felurimea demonilor
Şi află astfel cât valorează-n adevăr.
Dar scrutează-te-n împărăţia spiritelor
Ce leagă obârşie de obârşie,
Care îşi ştiu aproape forţele-germen ale lumilor
Şi dau direcţia gândurilor-ţel ale sferelor.
O astfel de viziune cosmică te va-ntări, încât
În valurile spiritului vei putea

620
Să-ţi unifici fiinţial existenţa în miezul sufletului.
....................………………………………………
……………………………………………………
Aşa îmi porunceşte spiritul să îţi vorbesc.
Ascultă ceea ce îţi este conştient
Dar încă nu-i unit cu-adâncul sufletului tău.

JOHANNES (arătând clar că a luat o hotărâre fermă):


Vreau să ascult asta... vreau să mă înfrunt.
(Din ambele laturi apar spirite elementare. Cele din stănga au forma gnomilor. Sunt de o statură mai mică decăt a omului, de un cenuşiu de oţel, au aproape numai cap, pe care îl apleacă înainte, şi membre lungi şi mobile, adaptate mai mult pentru a gesticula decât pentru a merge. Din dreapta vin un fel de silfe, subţiri, înalte, aproape lipsite de cap. Mâinile şi picioarele lor sunt un intermediar între înotătoare şi aripi. O parte din ele sunt albastru-verzi, alta galben-roşiatice. La cele galben-roşiatice, forma are contururi mai accentuate; la cele albastru-verzui este mai nedefinită. Cuvintele pe care le rostesc sunt însoţite de gesturi pline de expresivitate care ajung să ia forma dansului.)

CORUL GNOMILOR:

Noi durificăm, întărim
Scânteierea pulberii materiei,
Noi afânăm, pulverizăm
Bolovanii crustei Pământului,
Iute facem praf solidul

630
Şi-ntărim încet ce-i afânat
Cu spiritele trupurilor noastre
Ţesute din substanţa mentală
Ce deja era deplin deşteaptă
Când sufletele omenești dorminde
Visau în obârşiile Pământului.

CORUL SILFELOR:

Noi ţesem, noi toarcem
Pânza de aer şi apă,
Desfacem şi irupem
Vii forţe de seminţe solare;

640
Cu grijă condensăm puteri de lumină
Şi dizolvăm înţelept forţe fecunde
Cu trupurile noastre sufleteşti
Curgând din raze de simţire,
Ce veşnic trăind, sclipesc,
Încât fiinţele-omeneşti, trăind,
Să guste sensul devenirii Pământului.

CORUL GNOMILOR:

Noi râdem, chicotim,
Ne batem joc, rânjim,
Când simţurile oamenilor poticnindu-se

650
Şi spiritele lor împiedicându-se
Privesc pre cele zămislite de noi
Şi cred că înteleg profund
Ce spiritele timpurilor noastre
Vrăjesc în faţa ochilor lor neghiobi.

CORUL SILFELOR:

Noi îngrijim, oblăduim,
Fecundăm, spiritualizăm,
Când copiii oamenilor în zorii vieţii
Şi bătrânii ţesând iluzii
Se hrănesc din opera noastră

660
Şi, copilăreşte sau bătrâneşte,
Se bucură surd în curgerea timpului
De ceea ce noi gândim în veşnicie.
(Aceste fiinţe spirituale merg spre fundalul scenei unde se adună în două grupuri retrase dar vizibile. Din stânga apar cele trei forţe ale sufletului – Philia, Astrid, Luna – cu Cealaltă Philia.)

PHILIA:

Ei radiază limpezimea
Ca lumină iubitoare
În coacere ferice,
Ei încălzesc domol
Şi dogoresc puternic
Cum devenindul vrea
Spre existenţă acţionândă.

670
Ca existenţa acţionândă
Să-ncânte sufletele care
Se dăruie iubind
Luminii strălucinde.

ASTRID:

Ei ţes viaţa,
Ca ajutoare creatoare
În fiinţe izvorânde;
Ei dezagregă Pământul,
Solidifică aerele
Ca să apară o schimbare

680
În creaţia năzuitoare.
Iar creaţia năzuitoare
Să bucure spiritele
Ce se simt urzind
În viaţa creatoare.

LUNA:

Ei chibzuit apasă,
Ca rodnici creatori,
Substanţele maleabile;
Ei muchiile le ascut
Şi suprafeţele le lustruiesc,

690
Ca astfel să se-nalţe
Forme pline de sens;
Şi astfel forme măreţe
Să entuziasmeze voinţa
Ca harnic creator
Spre construcţii pline de sens.

CEALALTĂ PHILIA:

Ei florile culeg,
Profitori fără de griji
În lucrarea vrăjită;
Adevărul îl visează

700
Fac din iluzie adevăr
Încât germenele dormitând
Să se trezească la viaţă;
Şi visarea ce se trezeşte
Dezvăluie sufletelor
Urzirea vrăjită
A propriei fiinţe.
(Aceste patru forţe sufleteşti şi fiinţele spirituale dispar în dreapta. Johannes, care a fost tot timpul în meditare, îşi revine.)

JOHANNES:

„Şi visarea ce se trezeşte
Dezvăluie sufletelor
Urzirea vrăjită

710
A propriei fiinţe.“
Sunt cuvintele ce încă răsună clar
În suflet... Ce am văzut'nainte
S-a risipit haotic din faţa sufletului.
..................................................………
Dar ce forţă urcă-n mine când gândesc:
Urzirea vrăjită
A propriei fiinţe....
(Cade iar în meditare; în faţa lui apare un grup – ca fiind propriile gânduri – alcătuit din Spiritul tinereţii lui Johannes, la stânga acestuia Lucifer, iar sufletul Theodorei la dreapta.)

SPIRITIJL TINEREŢII LUI JOHANNES:


Viaţa mea se hrăneşte din viaţa dorinţelor tale,
Suflarea mea soarbe visele tinereţii tale;
Exist când tu nu vrei să pătrunzi

720
În lumile pe care eu nu le pot găsi.
Dacă mă pierzi în tine mă faci ca în dureri
Să slujesc rău umbrelor înspăimântătoare...;
Tu, susţinător al existenţei mele,... nu mă părăsi!

LUCIFER:

Nu te va părăsi; 'n-adâncul fiinţei lui
Eu văd dorinţe de lumină
Ce nu pot merge pe urmele Mariei...
Când ele, cu strălucirea ce-o emană,
Vor lumina deplin sufletul creator al lui Johannes,
El nu va putea risipi roadele pe care ele

730
Trebuie să le-aducă în împărăţia-n care
Iubirea vrea să domnească fără frumuseţe.
Atunci Sinea, care vrea să umbrească,
Printr-o supraestimare a cunoaşterii, forţele lui
Cele mai bune, nu-i va mai părea preţioasă.
Când înţelepciunea va străluci-n dorinţele sale,
I se va revela splendid valoarea lor.
El le poate subestima doar cât timp
Se află-ascunse-n bezna sufletului lui.
Până să poată atinge ele lumina-nţelepciunii,

740
Eu te voi îngriji, fidel prin lumina pe care
O găsesc în temeliile sufletului omenesc.
.............................…………………………….
Lui încă îi lipseşte mila pentru durerile tale,
Te lasă să cazi în împărăţia umbrelor, în timp ce
El tinde la culmile sale de lumină.
El poate uita atunci că tu, copilul lui,
Trebuie să duci o viaţă de vrajă dureroasă.
Ai să mă ai însă alături în viitor dacă,
Din vina lui, vei îngheţa ca umbră.
Vreau ca prin acel drept pe care Lucifer
(La cuvântul „Lucifer“, Spiritul tinereţii lui Johannes este străbătut de un fior.)

750
Şi l-a păstrat din vechi convenţii cosmice,
Să pun stăpânire-n adâncurile sufletului său
Pe ceea ce el lasă nepăzit în zborul timpului.
Îţi voi aduce-atunci comoara ce îţi uşurează
Întunecata singurătate a-mpărăţiei umbrelor,
Dar tu vei fi cu totul eliberat de vrajă
Abia când el va putea fi iar una cu tine.
El poate să-ntârzie asta... dar nu s-o împiedice,
Fiindcă Lucifer vrea să-şi apere drepturile.

THEODORA:

Tu, copil al spiritului, trăieşti tinereţea lui Johannes

760
În întunecate-mpărăţii de umbră. Iubitor
Se-apleacă spre tine, din sfere pline de lumină,
Sufletul care-l apără pe Johannes.
El vrea să te libereze din cercuri de vrajă
Dacă tu vrei să iei din simţirea lui
Ceea ce-ţi conferă o existenţă în beatitudine.
Eu vreau să te unesc cu elementele care
Inconştient, acţionează-n spaţiile cosmice
Şi scapă mereu veghei sufletului.
Cu spiritele pământului vei putea să plăsmuieşti forme

770
Iar cu spiritele focului să răspândeşti forţe,
Dacă existenţa ta cunoscătoare o jertfeşti voinţei
Ce se-ntăreşte plină de lumină, fără înţelepciune umană.
Vei apăra de Lucifer cunoaşterea,
Ce-i doar pe jumătate-a ta,
Şi îi vei face lui Johannes servicii de preţ.
Eu vreau să îţi aduc din viaţa sufletului lui
Ceea ce-l face să simtă nevoia existenţei tale
Şi, reconfortându-l, îi dă somnul spiritului.

LUCIFER:

Ea nu-ţi va putea da niciodată frumuseţea,

780
Fiindcă voi avea-ndrăzneala să i-o iau.

THEODORA:

Vreau ca din simţirea nobilă să germineze frumuseţe
Şi să se maturizeze la actul de jertfă.

LUCIFER:

Ea te va smulge voinţei libere şi te va da
Spiritelor care domnesc în întunecimi.

THEODORA:

Eu voi trezi privirea plină de spirit
Care se ştie liberă chiar şi de Lucifer.
(Lucifer, Theodora şi Spiritul tinereţii lui Johannes dispar.
Johannes, trezindu-se din meditare, o vede venind spre el pe Cealaltă Philia.)


CEALALTĂ PHILIA:

Şi visarea ce se trezeşte
Dezvăluie sufletelor
Urzirea vrăjită

790
A propriei fiinţe.

JOHANNES:

Tu, spirit plin de enigmă,... prin cuvintele tale
Am păşit în lumea asta! Din minunile ei
Doar una-i importantă... pentru sufletul meu:
Umbra, care-a vrut să îmi apară
Alături de Lucifer şi Theodora, trăieşte
Ca fiinţă vie în împărăţia spiritului?

CEALALTĂ PHILIA:

Ea trăieşte... a fost trezită la viaţă prin tine.
Aşa cum în oglindă se arată ca imagine
Tot ce lumina radiază pe suprafaţa ei,

800
Aşa trebuie ca ceea ce vezi tu în împărăţiile spiritului
Să se-oglindească viu în împărăţia spiritelor-umbră
Pe jumătate treze, 'nainte ca maturitatea deplină
Să-ţi dea dreptul la această contemplare.

JOHANNES:

Deci ce se oglindeşte prin mine e doar imagine?

CEALALTA PHILIA 

Dar imagine care trăieşte şi se menţine-n viaţă
Cât timp păstrezi în tine o existenţă stinsă,
Pe care poţi s-o ameţeşti, dar încă
N-o poţi învinge acum cu totul.
Johannes, trezirea ta rămâne o iluzie

810
Cât timp nu vei elibera însăşi umbra
Căreia vina ta îi dă viaţă magică.

JOHANNES:

Cât îi mulţumesc acestui spirit care-i dă
Sufletului meu un sfat adevărat... Trebuie să-l urmez.

(Cortina cade încet, în timp ce Cealaltă Philia şi Johannes rămân pe loc într-o dispoziţie calmă.)