|
Putem descoperi o paralelă uimitoare între ceea ce ne
revelează viaţa individuală a omului şi ceea ce lucrează în
întreaga evoluţie a omenirii, când ţinem seama de
învăţăturile pe care conducătorii şi învăţătorii Egiptului
antic le-au dat vechilor Greci privitor la cârmuirea vieţii
spirituale egiptene. Se povesteşte că atunci când un grec l-a
întrebat pe un egiptean cine i-a condus din timpurile vechi şi
până astăzi, acesta i-ar fi răspuns [ 7
]: În timpurile vechi,
îndepărtate, la noi stăpâneau şi învăţau Zeii, şi abia mai târziu au
ajuns conducători oamenii. Menes
[ 8 ],
le spuneau egiptenii grecilor, este numele primului conducător în
plan fizic, recunoscut ca fiind asemănător unui om. Aceasta
înseamnă că, mai demult, era recunoscut de conducătorii poporului
egiptean faptul că Zeii înşişi – aşa ne spun legendele greceşti –
au cârmuit şi au condus poporul egiptean. Dar asemenea
comunicări, care ne vin peste veacuri, trebuiesc înţelese corect.
La ce se gândeau egiptenii când spuneau: „La noi Zeii erau
regi, la noi Zeii erau marii noştri învăţători“? Ei se
gândeau la următoarele: dacă ne-am întoarce în
vremurile străvechi ale poporului egiptean şi am întreba pe cei
ce simţeau în ei ceva ca o conştienţă superioară, ca o
înţelepciune a lumilor superioare: „Propriu-zis, cine sunt
învăţătorii voştri?“, ei ne-ar răspunde în felul următor:
„Dacă aş vrea să vorbesc despre adevăratul meu învăţător, nu ar
trebui să vorbesc despre un om, spunând că acesta sau celălalt
este învăţătorul meu, ci dacă aş vrea să-mi numesc
învăţătorul, trebuie să mă transpun mai întâi
într-o stare de clarvedere – ne este cunoscut din ştiinţa
spiritului că, în timpurile mai vechi, acest lucru era cu mult
mai uşor ca în prezent – şi atunci aş găsi pe adevăratul meu
inspirator, pe adevăratul meu învăţător; el însă se apropie
de mine numai când ochiul meu spiritual este deschis!“ Căci
în vechiul Egipt au coborât spre oameni, din lumile
spirituale, entităţi care nu se încorporau în trupuri
fizice umane. În vremurile de început ale Egiptului,
cârmuiau şi învăţau încă prin oamenii fizici, Zeii;
iar vechii Egipteni înţelegeau prin aceasta acele fiinţe care au
premers omului în evoluţia sa.
În sensul ştiinţei spirituale, Pământul, înainte de a fi devenit „Pământ“, a parcurs un alt stadiu planetar, pe care-l numim „stadiul lunar“. În decursul acestui stadiu, omul nu era încă om, în înţelesul actual. Cu toate acestea, pe vechea Lună existau alte fiinţe, care nu aveau înfăţişarea şi structura omului de astăzi, fiinţe altfel plăsmuite, care se găseau însă pe acea vreme pe treapta de evoluţie pe care omul a atins-o abia pe Pământ. Din această cauză putem spune: Pe vechea planetă Luna, care nu mai fiinţează, dar din care a luat naştere mai târziu Pământul, trăiau fiinţe care au fost premergătoare oamenilor. În esoterismul creştin, aceste fiinţe poartă numele de Îngeri (Angeloi). Iar fiinţele de deasupra Îngerilor sunt numite Arhangheli (Arhangheloi). Acestea din urmă au parcurs treapta lor de om în timpuri şi mai îndepărtate decât Îngerii. Fiinţele pe care esoterismul creştin le numeşte Îngeri sau Angeloi, iar mistica orientală „fiinţe dhyanice“, erau „oameni“ în decursul stadiului lunar. Acum, în decursul fazei pământeşti, aceste fiinţe – în măsura în care pe Lună şi-au parcurs evoluţia până la capăt –, stau cu o treaptă deasupra omului. Treapta pe care se găseau aceste fiinţe la sfârşitul evoluţiei lunare, omul o va atinge abia la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Când a început stadiul pământesc al planetei noastre şi omul apăru pe Pământ, aceste fiinţe nu puteau să îmbrace forma omenească exterioară. Căci trupul de carne al omului este un produs al Pământului. El este adaptat numai fiinţelor care sunt oameni acum. Fiinţele care se află cu o treaptă deasupra omului nu s-au putut încorpora în trupuri omeneşti când Pământul se afla la începutul evoluţiei sale. Ele puteau participa la guvernarea Pământului numai atunci când stabileau un contact cu oamenii vremurilor străbune, care se ridicau la stări de clarvedere. Pe aceşti oameni îi iluminau, şi astfel, pe cale indirectă, prin aceşti oameni clarvăzători, Îngerii interveneau în conducerea destinelor pământeşti.
Prin urmare, vechii Egipteni îşi mai aduceau aminte de aceste stări în care personalităţile lor conducătoare erau conştiente de legătura pe care au avut-o cu ceea ce numim Zei, Îngeri sau fiinţe dhyanice. Ce fel de fiinţe erau acestea, care nu se încorporau ca oameni, care nu îmbrăcau înfăţişare omenească, nu se întrupau într-un corp de carne, ci acţionau în omenire în felul arătat? Ele erau premergătorii oamenilor, fiinţe care depăşiseră treapta de om.
Într-o vreme s-a abuzat de un cuvânt, care aici poate fi întrebuinţat în sens just. Este vorba despre cuvântul „supraom“; dacă am vrea să vorbim cu adevărat despre „supraoameni“, am putea numi astfel fiinţele care deja pe vechea Lună, în stadiul de evoluţie premergătoare Pământului, erau oameni, şi care astăzi stau cu o treaptă deasupra omului. Ele se puteau arăta oamenilor clarvăzători numai într-un trup eteric. Astfel se şi arătau. Coborau din lumile spirituale şi guvernau pe Pământ chiar şi în decursul timpurilor postatlanteene.
Aceste entităţi aveau însuşirea uimitoare, pe care o mai au încă şi astăzi, de a nu avea nevoie să gândească. Sau, am mai putea spune, că nici nu pot gândi în felul cum gândeşte omul. Căci cum gândeşte omul? Mai mult sau mai puţin aşa: porneşte de la un anumit punct şi-şi zice: am înţeles un lucru sau altul; şi pornind de la acest punct, încearcă să mai înţeleagă multe alte lucruri. Dacă n-ar fi acesta drumul gândirii omeneşti, atunci în multe privinţe şcoala nu ar fi atât de grea. Nu putem învăţa matematica de pe o zi pe alta, căci trebuie să pornim de la un anumit punct şi să progresăm încet. Acest lucru necesită vreme îndelungată. Nu putem îmbrăţişa cu privirea o întreagă lume de gânduri; căci gândirea omenească se desfăşoară în timp. O construcţie de idei nu apare dintr-odată în sufletul nostru. Trebuie să cercetăm, trebuie să ne străduim pentru a găsi înlănţuirea logică a gândurilor. Această însuşire a omului nu o au fiinţele caracterizate, ci în ele o întreagă gamă de idei apare cu aceeaşi iuţeală cu care un animal sesizează instinctiv faptul că are în faţa lui o hrană nevătămătoare şi pe care o înşfacă cu nesaţ. La aceste entităţi nu există nici o deosebire între instinct şi conştienţă gânditoare. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru. Aşa cum pe treapta lor animalele sunt înzestrate cu o natură instinctivă, tot aşa şi aceste entităţi dhyanice, adică Îngerii, posedă o gândire spirituală nemijlocită, o reprezentare spirituală nemijlocită. Datorită acestei vieţi lăuntrice de reprezentare instinctivă, Îngerii au o cu totul altă structură decât oamenii.
Putem înţelege uşor acum că este cu neputinţă ca aceste fiinţe să se folosească de un creier sau de un corp fizic aşa cum îl au oamenii. Ele trebuie să se folosească de un trup eteric, deoarece corpul omenesc, creierul omenesc, nu mijlocesc gândurile decât în timp, pe când aceste entităţi nu dezvoltă gândurile în timp, ci simt cum înţelepciunea care se revarsă spre ele parcă fulgeră ca de la sine în fiinţa lor. Este cu neputinţă ca aceste fiinţe să gândească ceva fals, în sensul în care o poate face omul. Desfăşurarea gândirii lor este o inspiraţie nemijlocită. De aceea oamenii care s-au putut apropia de aceste fiinţe supraomeneşti, adică de Îngeri, aveau conştienţa că se găsesc în faţa înţelepciunii absolut sigure. Ca urmare, chiar şi în vechiul Egipt, cel ce ca om era învăţător sau rege, când stătea în faţa conducătorului său spiritual ştia că porunca pe care i-o dădea acesta, adevărul pe care i-l spunea conducătorul său, sunt nemijlocit corecte. Ştia că nu pot fi false. Lucrul acesta îl simţeau apoi şi aceia cărora li se transmiteau aceste adevăruri.
Conducătorii clarvăzători ai omenirii puteau vorbi în aşa fel încât oamenii simţeau chiar din cuvintele lor adevărul care se revărsa din lumea spirituală. Pe scurt: a existat o legătură nemijlocită cu ierarhiile spirituale superioare.
Se poate vedea că ceea ce acţionează la formarea omului în timpul copilăriei, acţionează în mare şi în omenire, fiind cea mai apropiată lume a ierarhiilor spirituale, lume a îngerilor sau a entităţilor supraomeneşti, care planează deasupra întregii evoluţii omeneşti şi trăiesc nemijlocit în sferele spirituale. Ele coboară din aceste sfere pe Pământ acele elemente care inspiră şi elaborează culturile omeneşti. La copil, înţelepciunea superioară îşi creează o amprentă în structura corpului fizic; în vremurile străvechi ale evoluţiei omeneşti, cultura se forma în mod asemănător.
Aşa simţeau egiptenii, care au descris legătura lor cu Divinitatea, aşa simţeau ei receptivitatea sufletului lor faţă de ierarhiile superioare. Aşa cum sufletul copilului, până la punctul pe care l-am indicat în expunerea anterioară, îşi deschide aura sa ierarhiilor superioare, tot aşa îşi deschidea întreaga omenire, prin activitatea ei, lumea sa ierarhiilor cu care se găsea în legătură.
Această legătură cu ierarhiile superioare a îmbrăcat forma cea
mai însemnată la cei pe care-i numim Sfinţii Învăţători ai
Indiei, la Marii Învăţători ai primei culturi postatlanteene, ai
acelei culturi protohinduse care s-a dezvoltat în sudul Asiei.
După ce a trecut catastrofa atlanteană şi fizionomia Pământului
s-a schimbat în aşa fel încât a apărut pe emisfera
răsăriteană noua configuraţie a Asiei, Europei şi Africii, atunci a
existat – şi aceasta mai înainte de epoca în care scrierile
vechi amintite aici situează începutul ei –, cultura vechilor
Mari Învăţători ai Indiei. Omul de astăzi îşi va face,
în general, o reprezentare falsă despre aceşti mari
învăţători ai Indiei. Căci dacă ar apărea în faţa unui om
cult din zilele noastre unul dintre marii învăţători ai Indiei,
omul cult de azi ar face ochii mari şi poate că ar spune: „Acesta să
fie un înţelept? Niciodată nu mi-am imaginat un înţelept
în acest fel!“. Căci în sensul în care, pentru omul
cult de azi, un lucru este înţelept sau inteligent, în
acest sens, vechii Sfinţi Învăţători ai Indiei nu ar fi ştiut să
spună nimic inteligent. În sensul de azi al lucrurilor, ei erau
oameni cei mai simpli, cei mai modeşti, care ar fi răspuns în
modul cel mai simplu chiar şi la problemele vieţii de toate zilele, şi
pentru răstimpuri lungi abia puteai scoate de la ei altceva decât
un cuvânt sau altul, care pentru omul cult de azi ar părea lipsit
de importanţă. Au existat însă şi anumite timpuri în care
aceşti Sfinţi Învăţători apăreau şi altfel decât numai ca
oameni simpli. În aceste răstimpuri trebuiau să fie reuniţi
laolaltă în număr de şapte, pentru că ceea ce puteau simţi
fiecare trebuia să coopereze armonios, ca într-un acord de şapte
sunete, cu vieţuirea celorlalţi şase înţelepţi, în aşa fel
încât fiecare era în măsură să vadă un lucru sau
altul, potrivit instrumentului său particular, evoluţiei sale
specifice. Şi din acordul celor contemplate de fiecare în parte,
s-a născut ceea ce urcă din vremuri străbune drept înţelepciune
originară, lucru pe care îl înţelegem atunci când
ştim să descifrăm adevăratele documente oculte. Documentele de care
vorbim aici nu sunt revelaţiile Vedelor – oricâtă admiraţie ne
inspiră aceste Vede [
9 ] –, ci
învăţăturile Sfinţilor Înţelepţi
ai Indiei, care se situează într-un trecut mult mai timpuriu
decât elaborarea Vedelor, aşa încât comoara de
înţelepciune păstrată de aceste măreţe capodopere, Vedele, nu
este decât un slab ecou al celor ce înfăţişează Sfinţii
Înţelepţi ai Indiei. Atunci însă când aceşti Sfinţi
stăteau faţă în faţă, fiecare cu câte un străbun
supraomenesc al omenirii, când priveau în mod clarvăzător
în lumile superioare, când ascultau cu claraudiţie
revelaţiile acestor străbuni ai omenirii, atunci din ochii lor
strălucea o lumină ca cea a Soarelui. Atunci, ceea ce puteau ei să
spună acţiona copleşitor asupra anturajului lor, aşa încât
toţi ascultătorii ştiau: Acum nu vorbeşte viaţa sau înţelepciunea
omenească, ci acţionează în cultura omenească Zeii, entităţi
supraomeneşti.
Din această pătrundere în omenire ca un ecou a ceea ce ştiau
Zeii, şi-au luat începutul vechile culturi. Abia în epoca
postatlanteană, încet, încet, s-a închis, ca să
spunem aşa, poarta spre lumea spirituală divină, care în decursul
epocii atlanteene era larg deschisă sufletului omenesc. Şi se simţea
în diferitele ţări, la diferitele popoare, cum omul depinde din
ce în ce mai mult de el însuşi. În acest fel,
întâlnim în alt sens şi în evoluţia omenirii,
ceea ce ni se revelează la copil. La început lumea
spiritual-dumnezeiască intervine prin sufletul inconştient al
copilului, care creează plăsmuind trupul; vine apoi momentul în
care omul învaţă să se simtă un „Eu“, este momentul până la
care, în viaţa de mai târziu, ne putem întoarce
înapoi cu amintirea. Despre această epocă de dinaintea trezirii
Eului, se poate spune că de la sufletul unui copil poate învăţa
şi omul cel mai înţelept. Apoi, fiecare este lăsat pe seama sa
însăşi, se manifestă conştienţa Eului şi toate se leagă acum
în aşa fel încât mai târziu ne putem aminti de
trăirile avute. Tot aşa a venit şi în viaţa popoarelor o vreme
în care ele au început să se simtă tot mai desprinse de
inspiraţia divină a străbunilor. Aşa după cum copilul este desprins de
aura care-i învăluia capul în primii trei ani ai vieţii,
tot aşa şi în viaţa popoarelor, străbunii divini s-au retras din
ce în ce mai mult şi oamenii au depins de propriile lor
cercetări, de propria lor ştiinţă. Acolo unde istoria a mai sesizat
aceste lucruri, acolo a fost resimţit acest proces de trecere a
conducerii în mâna oamenilor. „Menes“ îl numeau Egiptenii pe
cel care a inaugurat prima cultură omenească şi, în acelaşi timp,
făceau aluzie la faptul că, prin aceasta, omului i s-a oferit şi
posibilitatea de a greşi. Căci de aici înainte el a devenit
dependent de creierul său. Posibilitatea omului de a rătăci, de a cădea
în eroare, este indicată în mod simbolic prin aceea că
în epoca în care omul a fost părăsit de zei, a fost
întemeiat labirintul, care nu este altceva decât o copie
exterioară a circumvoluţiunilor creierului ca instrument al
gândurilor omeneşti proprii, în care purtătorul acestor
gânduri se poate rătăci, se poate pierde. Pe om, ca fiinţă
gânditoare, orientali l-au numit Manas, şi Manu [ 10
] se numea primul
purtător principal al gândirii. Popoarele greceşti numeau Minos [ 11
] pe primul plăsmuitor al
principiului gândirii omeneşti, şi de Minos se leagă şi legendele
labirintului, căci oamenii simţeau cum, din acea epocă, conducerea
divină a trecut treptat într-o conducere prin care „Eul“
vieţuieşte în alt fel influenţele lumii spirituale superioare.
În afara acelor străbuni primordiali ai omului, adevăraţii
supraoameni, care şi-au încheiat treapta de om pe vechea Lună şi
care acum deveniseră Îngeri, există încă şi alte fiinţe
care nu şi-au încheiat evoluţia lor pe Lună. Fiinţele pe care
mistica orientală le numeşte fiinţe dhyanice şi esoterismul creştin le
numeşte Îngeri, şi-au desăvârşit evoluţia pe Lună, şi
când omul şi-a început devenirea sa pe Pământ, ele se
aflau deja cu o treaptă mai sus decât omul. Au existat însă
şi alte fiinţe care nu-şi încheiaseră evoluţia lor de om pe
vechea Lună, întocmai aşa după cum nu şi-au încheiat
evoluţia lor nici categoriile superioare de fiinţe luciferice.
Când a început stadiul Pământ al planetei noastre, pe
el nu exista, în sensul caracterizat, numai omul, ci el primea şi
inspiraţia fiinţelor spiritual-divine, căci altfel – ca şi în
cazul copilului – omul nu ar fi putut progresa; din această cauză,
în afară de aceşti oameni aflaţi acum – în evoluţia lor –
pe treapta de copil, pe Pământ existau nemilocit şi entităţi
care-şi încheiaseră evoluţia lor pe vechea Lună. Între
aceste fiinţe şi oameni, mai existau şi entităţi care nu-şi
încheiaseră evoluţia lor pe Lună, entităţi superioare omului,
pentru că ele ar fi putut deveni Îngeri, adică fiinţe dhyanice
încă în decursul vechii Luni. Pe atunci însă, ele nu
au ajuns la maturitate deplină, au rămas în urma Îngerilor,
dar cu toate acestea îl depăşeau cu mult pe om în toate
privinţele. Acestea sunt fiinţele care ocupă treapta cea mai de jos
în ceata spiritelor luciferice. Cu aceste fiinţe care se situează
la mijloc, între oameni şi între Îngeri, începe
deja regnul fiinţelor luciferice.
Despre aceste fiinţe ne putem forma foarte uşor o idee greşită. Am
putea întreba: de ce au admis spiritele divine, regenţii binelui,
ca asemenea fiinţe să rămână în urmă, şi prin acestea să
pătrundă în omenire principiul luciferic? S-ar putea obiecta şi
că Zeii buni dirijează doar totul spre bine. Asemenea întrebări
sunt explicabile. O altă înţelegere greşită care s-ar putea
naşte, se exprimă în următoarea părere: Aceste fiinţe sunt fiinţe
„rele“. Ambele păreri nu constituie decât o înţelegere
greşită a faptelor. Căci în nici un caz aceste fiinţe nu sunt
exclusiv „rele“ – cu toate că în ele trebuie căutată originea
răului în evoluţia omenirii –, ci ele stau la mijloc, între
oameni şi supraoameni. Sub un anumit aspect, ele îl depăşesc pe
om în ceea ce priveşte perfecţiunea. În privinţa tuturor
facultăţilor pe care oamenii trebuie să şi le însuşească abia de
aici înainte, aceste fiinţe au atins deja o treaptă înaltă
şi se deosebesc de străbunii oamenilor, pe care i-am descris mai
înainte, prin aceea că, neîncheindu-şi pe Lună treapta lor
de om, ele sunt însă în stare să se încarneze
în trupuri omeneşti, în timp de omul evoluează pe
Pământ. În timp ce fiinţele îngereşti propriu-zise,
marii inspiratori ai omenirii, pe care îi mai invocau egiptenii,
nu puteau să apară în trupuri omeneşti ci se puteau revela doar prin intermediul anumitor oameni,
entităţile intermediare între oameni şi Îngeri erau
încă în stare, în vremurile străvechi, să se
încorporeze în trupuri omeneşti. Din această cauză,
în perioada lemuriană şi atlanteană găsim pe Pământ şi
oameni care purtau în ei, drept cea mai intimă natură
sufletească, o fiinţă îngerească retardată. Aceasta
însemnează că în perioada lemuriană şi atlanteană umblau pe
Pământ nu numai oameni obişnuiţi, care trebuiau să ajungă la
idealul omenesc prin încarnări succesive, ci printre oamenii din
acea vreme mai umblau şi fiinţe care arătau ca ceilalţi oameni din
punct de vedere exterior. Ele trebuiau să poarte un corp omenesc, căci
forma exterioară a unui om în carne este dependentă de condiţiile
pământeşti. Dar în vremurile mai vechi, printre oameni se
aflau şi fiinţe care aparţineau categoriei celei mai de jos de
individualităţi luciferice. Alături de entităţile îngereşti care
acţionau asupra culturii omeneşti prin oameni, s-au încarnat şi
asemenea entităţi luciferice şi au întemeiat, în diferite
regiuni ale Pământului, culturi omeneşti. Şi când în
legendele vechilor popoare ni se povesteşte că aici sau acolo a trăit
un om mare, care a întemeiat o cultură, o astfel de
individualitate nu poate fi caracterizată doar prin aceea că spunem:
acolo a fost încorporată o fiinţă luciferică care trebuie să fi
fost purtătoarea răului, ci de fapt prin aceste entităţi s-a revărsat
nesfârşit de multă binecuvântare în cultura
omenească.
Ştim din ştiinţa spirituală că în trecutul evoluţiei, şi anume în perioada atlanteană, omul vorbea un fel de limbă primordială, care era asemănătoare pe întregul Pământ, pentru că în acele vremuri „vorbirea“ venea din zona cea mai lăuntrică a sufletului, mult mai lăuntrică decât azi. Acest lucru poate fi dedus deja din cele ce urmează. În perioada atlanteană oamenii simţeau toate impresiile exterioare în aşa fel încât atunci când sufletul voia să exprime ceva exterior prin grai, el era îmboldit să emită o consoană. Aşadar, ceea ce exista în spaţiu determina un impuls de a-l traduce consonantic. Şuieratul vântului, vuietul valurilor, adăpostirea într-o casă, erau simţite şi imitate prin consoane. Dimpotrivă, ceea ce se resimţea lăuntric ca durere sau bucurie sau şi cele resimţite de o altă fiinţă, erau imitate prin vocale. Din aceasta se vede că sufletul era concrescut în vorbire, cu fenomenele şi cu entităţile exterioare. Din cronica Akasha rezultă următoarele:
De o colibă care se boltea deasupra unei familii şi care oferea acesteia adăpost şi ocrotire, se apropia un om, examina cum coliba se boltea în spaţiu deasupra familiei. Boltirea protectoare a colibei o exprima printr-o consoană, iar faptul că în această colibă se simt bine suflete omeneşti în trupurile lor – lucru pe care îl putea simţi – îl exprima printr-o vocală. Aşa s-a născut gândul „Adăpost“, „eu am adăpost“, „adăpost deasupra unor trupuri omeneşti“. Acest gând era turnat apoi în consoane şi vocale, care nu puteau fi altfel de cum erau, pentru că erau o amprentă directă a trăirilor avute.
Şi acest lucru era la fel pe întregul Pământ. Nu e un vis faptul că a existat odată „o limbă originară“. Şi într-un anumit sens, iniţiaţii tuturor popoarelor ştiu încă şi azi să resimtă urmele acestei limbi originare. Căci în toate limbile există anumite combinaţii de sunete care nu sunt altceva decât reminiscenţe din această limbă originară a omenirii.
Această limbă fusese stimulată în sufletul omenesc prin
inspiraţia fiinţelor supraomeneşti, a adevăraţilor predecesori ai
oamenilor care-şi desăvârşiseră evoluţia de om pe Lună. De aici
putem vedea că dacă n-ar fi existat decât această evoluţie,
întreg neamul omenesc ar fi rămas o mare unitate; pe suprafaţa
întregului Pământ ar fi existat o limbă şi o gândire
unitară. Individualitatea, diversitatea, nu s-ar fi putut naşte şi, ca
urmare, nu s-ar fi putut dezvolta nici libertatea omenească. Pentru ca
omul să poată deveni o individualitate, au trebuit să aibă loc sciziuni
în omenire. Faptul că limba a ajuns să fie diferită în
diferitele regiuni ale pământului, se datorează muncii unor
asemenea Învăţători, în care erau încarnate fiinţe
luciferice. În funcţie de entitatea îngerească retardată
care s-a încarnat în diferitele popoare, aceste fiinţe
angelice au putut să-i înveţe pe oameni diferite limbi. Aşadar
facultatea de a vorbi o limbă deosebită, se datorează la toate
popoarele unor asemenea iluminaţi, care erau fiinţe îngereşti
retardate şi care se aflau mult deasupra oamenilor din anturajul lor.
Aşa bunăoară, eroii despre care ne vorbesc Grecii sau alte popoare
antice, eroii care acţionau în trup omenesc erau fiinţe
îngereşti retardate. Deci nu ne este îngăduit să considerăm
aceste fiinţe ca fiind exclusiv fiinţe „rele“. Dimpotrivă, ele au adus
oamenilor, pe întreg globul pământesc, ceea ce i-a
predestinat pentru libertate, ceea ce a diferenţiat un tot care altfel
ar fi constituit o uniformitate pe tot Pământul. Aşa stau
lucrurile în privinţa limbilor, aşa stau lucrurile cu multe alte
domenii ale vieţii. Individualizarea, diferenţierea, libertatea ne vin
de la aceste fiinţe care au rămas în urmă pe Lună. De fapt a fost
intenţia conducerii înţeleptei a Universului ca în evoluţia
planetară toate fiinţele să fie conduse până la ţelul lor; dar
dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-un mod
direct, atunci anumite lucruri nu s-ar fi realizat. Din această cauză,
anumite fiinţe sunt reţinute în evoluţia lor, deoarece sunt
chemate să îndeplinească o misiune specială. Şi deoarece fiinţele
care şi-au realizat pe deplin misiunea lor pe Lună nu ar fi putut
produce decât o omenire unitară, lor le-au fost opuse fiinţele
care rămăseseră în urmă pe Lună, şi care au primit prin aceasta
posibilitatea de a întoarce în bine ceea ce la ele
constituia o lipsă.
De aici ni se deschide şi perspectiva pentru înţelegerea problemei: „de ce există în lume răul, nedesăvârşirea, boala?“ Aceste lucruri trebuie examinate sub acelaşi unghi sub care am examinat mai sus fiinţele îngereşti nedesăvârşite. Tot ceea ce, la un moment dat constituie o imperfecţiune, o evoluţie retardată, va fi întors mai târziu în cursul evoluţiei, în bine. Considerăm că nu e necesar să mai amintim că într-un asemenea adevăr nu este îngăduit să vedem o justificare a faptelor rele ale omului.
Prin aceasta am răspuns şi la întrebarea: pentru ce îngăduie conducerea înţeleaptă a lumilor anumitor fiinţe să rămână în urmă şi să nu ajungă la ţelul lor? Asta se întâmplă pentru faptul că timpul care urmează unei astfel de rămâneri în urmă îşi are şi el sensul său bine definit. Căci atunci când popoarele nu se puteau încă conduce singure, în mijlocul lor trăiau marii învăţători ai timpurilor şi ai fiecărui om. Şi toţi marii învăţători ai popoarelor – Kadmos, Kekrops, Pelops, Theseu [ 12 ] şi alţii – aveau la temelia sufletului lor, într-un anumit sens, o fiinţă îngerească. Din aceasta se poate vedea cum de fapt şi în această privinţă, omenirea este supusă unei îndrumări, unei conduceri.
Pe fiecare treaptă de evoluţie rămân în urmă fiinţe care
nu ating ţelul care poate fi atins. Să reflectăm încă odată
asupra vechii culturi egiptene, care s-a desfăşurat în ţara
Nilului, timp de mai multe mii de ani, timp în care egiptenilor
li se revelau învăţători supraomeneşti despre care ei
înşişi afirmau că-i dirijează pe oameni, ca nişte Zei. Alături de
aceştia mai acţionau şi fiinţe care atinseseră numai pe jumătate sau
numai în parte treapta lor de Îngeri. Trebuie să ne fie
limpede că în vechiul Egipt omul a atins o anumită treaptă de
evoluţie, cu alte cuvinte, în epoca egipteană, sufletele
oamenilor de azi ajunseseră pe o treaptă de dezvoltare corespunzătoare.
Dar nu numai omul condus a dobândit ceva prin faptul că se lasă
condus, ci însăşi fiinţele care-l conduc parcurg prin aceasta o
anumită evoluţie. Aşa bunăoară, un Înger care i-a condus pe
oameni o anumită vreme, este mai mult
decât era înainte de a fi luat asupra lui această sarcină.
Prin munca de conducere, Îngerul evoluează şi el, şi anume
evoluează atât acela care a ajuns Înger deplin cât şi
acela care a rămas în urmă în evoluţie. Toate fiinţele pot
progresa mereu; totul se găseşte într-o continuă evoluţie. Dar pe
fiecare treaptă rămân în urmă din nou, anumite entităţi.
În sensul celor de mai sus, în vechea cultură egipteană
putem deosebi: conducătorii divini, Îngerii (Zeii), apoi
conducătorii semidivini (Semizeii) care n-au atins întru totul
treapta de Îngeri, şi apoi oamenii. Dar anumite fiinţe din
rândul supraoamenilor rămân şi ele în urmă. Asta
înseamnă că ele nu conduc astfel încât să-şi exprime
toate puterile lor, şi de aceea, în vremea vechii culturi
egiptene, ele au rămas în urmă. În acelaşi fel rămân
în urmă o parte din supraoamenii nedesăvârşiţi. Aşadar
în timp ce, jos, oamenii evoluează, sus, anumite individualităţi
din rândul fiinţelor dyanice, rămân în urmă.
Când cultura egipteano-caldeeană era pe sfârşite şi
începea cultura greco-romană, existau fiinţe conducătoare care
rămăseseră în urmă din prima epocă de cultură de după Atlantida.
Dar acestea nu-şi puteau utiliza puterile acum, deoarece sunt
înlocuite în conducerea omenirii de alţi Îngeri sau
fiinţe semi-îngereşti. Asta înseamnă însă că nu-şi
pot continua din această cauză nici propria lor evoluţie.
Prin aceasta ne-am îndreptat privirea spre o categorie de
fiinţe care şi-ar fi putut întrebuinţa puterile în epoca
egipteană, puteri pe care însă nu le-au întrebuinţat pe
deplin. În următoarea epocă de cultură, în epoca
greco-latină, nu puteau interveni cu puterile lor, deoarece au fost
înlocuite cu alte puteri conducătoare, şi toate condiţiile acelei
epoci de cultură făceau cu neputinţă intervenţia lor. Dar după cum
fiinţele care nu ajunseseră pe vechea Lună la treapta de Îngeri,
au avut mai târziu misiunea să intervină din nou în
evoluţia omenirii în cursul stadiului Pământ, tot aşa
fiinţele care au rămas în urmă în cultura caldeo-egipteană
au misiunea să intervină din nou în cultura omenirii, mai
târziu, ca fiinţe retardate. Aşadar vom întrezări acum o
epocă de cultură mai târzie, în care întâlnim
la conducere fiinţe ce cârmuiesc evoluţia normală, dar în
care, alături de acestea, intervin şi fiinţe care au rămas în
urmă mai demult, pe vremea vechii culturi egiptene. Epoca de cultură la
care facem astfel aluzie, este cea din vremea noastră. Noi trăim azi
într-o epocă în care, pe lângă conducătorii normali
ai omenirii, intervin şi fiinţe care au rămas în urmă în
timpul culturii egipteano-caldeene.
Evoluţia faptelor şi a entităţilor trebuie privită în sensul
că fenomenele din lumea fizică sunt efecte (revelaţii) ale căror cauze
reale se află în lumea spirituală. Cultura noastră, pe de o
parte, se caracterizează în mare printr-o tendinţă
crescândă spre spiritualitate. În tendinţa spre
spiritualitate a anumitor oameni se revelează acei conducători ai
omenirii de astăzi care şi-au atins treapta de evoluţie normală.
Aceiaşi conducători normali ai evoluţiei noastre ni se revelează
în tot ceea ce vrea să-l conducă pe omul de azi spre marile
comori de înţelepciune spirituală, pe care ni le mijloceşte
teosofia. Dar în tendinţele culturii noastre intervin şi
entităţile rămase în urmă în decursul culturii
egipteano-caldeene; ele se revelează în multe din câte se
fac şi se gândesc în prezent şi în viitorul apropiat.
Se manifestă în tot ceea ce imprimă culturii noastre o pecete materialistă, dar adeseori le putem
observa influenţa chiar şi în strădania omului spre
spiritualitate. Asistăm azi la o reînviere a culturii egiptene.
Fiinţele care pot fi considerate drept cârmuitori nevăzuţi ale
celor ce se întâmplă azi în lumea fizică, se
împart în două clase. Prima cuprinde individualităţile
spirituale care până în prezentul nostru şi-au parcurs
normal evoluţia. De aceea au putut interveni în conducerea
culturii noastre, în timp ce conducătorii epocii greco-latine
şi-au terminat treptat misiunea de conducători de cultură, în
primul mileniu de după Christos. A doua clasă
care-şi sincronizează
munca cu aceea a fiinţelor din prima clasă, cuprinde individualităţile
spirituale care nu şi-au terminat evoluţia în cultura
egipteano-caldeeană. În următoarea epocă de cultură, în
decursul culturii greco-latine, ele au trebuit să rămână
inactive. Acum însă ele pot fi din nou active, deoarece epoca
actuală de cultură are asemănări cu epoca egipteano-caldeeană. Aşa se
întâmplă că în omenirea de azi ies la suprafaţă
lucruri în care recunoaştem o reînviere a vechilor puteri
egiptene. Dar printre acestea găsim şi reînvierea unor puteri
care pe acea vreme acţionau în mod spiritual, iar acum reapar cu
un caracter materialist. Pentru a semnala acestea şi pentru a arăta cum
cunoştinţele egiptene au reînviat schimbate, în vremea
noastră, ne putem referi la un exemplu. Să ne gândim la Kepler.
El era cu totul pătruns de armonia din Univers; acest lucru l-au
exprimat importantele sale legi matematice ale mecanicei cereşti,
în aşa-numitele legi kepleriene. În aparenţă, aceste legi
sunt rigide şi abstracte; dar Kepler a ajuns la ele printr-o
înţelegere a armoniei din Univers. Putem citi chiar în
scrierile sale [ 13 ] că pentru a putea
găsi ceea ce a găsit, el a trebuit să
meargă la vechile misterii ale egiptenilor, să le fure acestora urnele
din temple şi să aducă cu ele în lume lucruri a căror
însemnătate pentru omenire se va cunoaşte abia mai târziu.
Aceste cuvinte ale lui Kepler nu sunt o frază goală, ci ele conţineau o
conştienţă obscură a reînvierii celor pe care le-a învăţat
el în epoca egipteană, în decursul încorporării sale
de pe acea vreme. Suntem cu totul îndreptăţiţi să ne imaginăm cum
Kepler pătrunsese în înţelepciunea egipteană într-una
din vieţile sale anterioare, şi că această înţelepciune egipteană
a reapărut în sufletul său într-o formă adecvată timpurilor
mai noi. Este explicabil că prin geniul egiptean, cultura noastră
capătă un caracter materialist, căci spiritualitatea egiptenilor avea o
coloratură puternic materialistă, care se exteriorizează, de exemplu,
în îmbălsămarea corpului fizic al morţilor, adică se punea
mare preţ pe păstrarea corpului fizic. Acest lucru ne-a parvenit din
epoca egipteană, sub o formă corespunzătoare, transformată. Aceleaşi
puteri care pe acea vreme nu şi-au găsit o întrebuinţare totală,
intervin în epoca noastră, sub o formă metamorfozată. Din
mentalitatea care îmbălsămase cadavrele, au luat naştere
concepţiile care adoră astăzi numai materia. Egipteanul îşi
îmbălsăma cadavrele, păstrând în acest fel ce le era
preţios. El credea că evoluţia de după moarte a sufletului ar fi
în legătură cu conservarea corpului fizic, material. Anatomistul
modern disecă ceea ce vede şi crede că prin aceasta ajunge să cunoască
legile organismului omenesc. În ştiinţa noastră de azi trăiesc
puterile vechii lumi caldeo-egiptene, care pe acea vreme erau puteri
progresiste, dar care acum sunt retardate. Aceste puteri trebuie recunoscute, dacă vrem să
înţelegem în mod corect caracterul epocii prezente. Aceste
puteri vor fi dăunătoare omului de azi, dacă el nu le va înţelege
însemnătatea; dar ele nu-i vor fi dăunătoare, şi le va utiliza
în sens bun, când se străduieşte să fie conştient de
influenţele lor şi prin aceasta stabileşte o relaţie corectă cu ele.
Aceste puteri trebuie să-şi găsească utilizarea; fără ele, n-am avea
în prezent cuceririle din domeniul tehnicii, industriei, ş.a.m.d.
Ele sunt puteri care aparţin fiinţelor luciferice de pe treapta cea mai
de jos. Dacă nu le recunoaştem în mod corect, atunci vom
considera impulsurile materialiste ale prezentului ca unicele posibile
şi nu vom vedea celelalte puteri care ne conduc la spiritualitate. De
aceea, o cunoaştere clară trebuie să vorbească despre două curente
spirituale active în epoca noastră.
Dacă înţeleapta conducere a lumilor n-ar fi făcut ca aceste fiinţe să rămână în urmă în cursul epocii egipteano-caldeene, culturii actuale i-ar lipsi ponderea necesară. Atunci ar activa numai puterile care vor să-l antreneze pe om cu toată forţa spre spiritualitate. Oamenii ar fi prea înclinaţi să se lase în voia acestor puteri. Ei ar deveni exaltaţi şi visători. Asemenea oameni nu ar voi să ştie decât despre o viaţă care să treacă cât mai repede în spiritualitate şi pentru ei ar fi hotărâtoare numai o concepţie care ar nesocoti lumea materială-fizică. Dar actuala epocă de cultură îşi poate îndeplini misiunea numai când forţele lumii materiale vor fi aduse la deplină înflorire, şi atunci treptat, treptat, spiritualitatea va cuceri şi tărâmul lor. Aşa cum cele mai frumoase lucruri, dacă sunt urmate unilateral pot deveni seducători şi ispititori ai omenirii, tot aşa, dacă unilateralitatea caracterizată ar prinde teren, am fi expuşi marii primejdii ca tot felul de năzuinţe bune să se manifeste ca fanatism. Pe cât de adevărat este că prin impulsurile sale nobile omenirea este dusă înainte, tot atât de adevărat este că prin susţinerea fanatică şi exaltată a celor mai nobile impulsuri, pot rezulta lucrurile cele mai rele în direcţia evoluţiei corecte. Evoluţia progresivă a omenirii nu poate fi promovată decât atunci când strădania spre realizarea celor mai înalte aspiraţii are loc într-o atmosferă de smerenie şi claritate şi nu prin fanatism şi exaltare. Pentru ca actuala cultură să aibă pe Pământ ponderea necesară, pentru ca omul să poată dobândi o înţelegere a aspectului material al lumii, a realităţilor planului fizic, înţeleapta conducere a lumilor a hotărât să rămână în urmă fiinţe care ar fi trebuit să-şi termine evoluţia în cursul epocii egiptene, şi care acum îndreaptă privirea omului spre viaţa fizică.
Din această expunere se vede că evoluţia se petrece atât sub înrâurirea entităţilor care progresează normal, cât şi sub aceea a fiinţelor redardate. Privirea clarvăzătoare poate urmări în lumea suprasensibilă colaborarea fiinţelor din cele două clase. Prin aceasta, clarvăzătorul înţelege că realitatea fizică în mijlocul căreia trăieşte omul de azi, este revelaţie a fenomenelor spirituale.
Observăm că pentru a înţelege fenomenele cosmice nu ajunge ca prin anumite exerciţii să avem deschis ochiul spiritual şi urechea spirituală, în lumea spirituală. Prin aceasta nu ajungem decât să vedem ceea ce există, să percepem entităţile şi să ştim că sunt entităţi ale lumii sufleteşti sau ale lumii spirituale. Este însă necesar să şi putem deosebi categoriile din care fac parte fiinţele pe care le contemplăm astfel. Cineva poate întâlni o oarecare fiinţă a lumii sufleteşti sau a lumii spirituale; dar prin aceasta nu ştie încă dacă acea fiinţă se află în evoluţie progresivă sau aparţine puterilor retardate; aşadar nu ştie dacă fiinţa întâlnită promovează ori stânjeneşte evoluţia. Acei oameni care-şi însuşesc facultăţi clarvăzătoare şi nu dobândesc, în acelaşi timp, înţelegere deplină pentru condiţiile caracterizate ale evoluţiei omenirii, nu pot şti niciodată ce fel de fiinţe au întâlnit. Simpla clarvedere trebuie întregită cu judecarea clară a celor contemplate în lumea suprasensibilă. Această necesitate se impune în cea mai mare măsură tocmai în vremea noastră. Ea nu a prezentat aceeaşi importanţă în toate timpurile. Dacă ne întoarcem în trecut, în epoci de cultură foarte vechi, întâlnim cu totul alte condiţii. Dacă în străvechiul Egipt un om era clarvăzător, şi-l întâmpina o entitate a lumii spirituale, aceasta avea, ca să spunem aşa, ca scris pe frunte cine este ea. Clarvăzătorul nu se putea înşela asupra ei. Astăzi, dimpotrivă, posibilitatea confuziei, posibilitatea înşelării este foarte mare. În timp ce în trecut oamenii erau încă foarte apropiaţi de lumea ierarhiilor spirituale şi puteau recunoaşte fiinţele pe care le întâlneau, astăzi posibilitatea de a greşi este extrem de mare, şi singura protecţie împotriva unor grele prejudicii este numai strădania de a avea idei şi reprezentări de felul celor indicate aici.
Un om capabil să privească în lumea spirituală este numit în esoterism „clarvăzător“. Dar a fi numai clarvăzător, nu e de ajuns. Un astfel de om ar putea foarte bine să vadă, dar nu şi să deosebească. Cel ce a dobândit şi facultatea de a discerne fiinţele şi fenomenele lumilor superioare, este numit „iniţiat“. Iniţierea ne aduce posibilitatea de a deosebi între ele diferitele categorii de fiinţe. Aşadar cineva poate fi clarvăzător pentru lumile superioare, fără a fi însă şi iniţiat. În vremurile vechi, distingerea fiinţelor spirituale nu avea o importanţă deosebită. Căci atunci când vechile şcoli oculte îl duceau pe discipol la clarvedere, primejdia greşelii nu era atât de mare. În prezent, posibilitatea de a greşi este însă foarte mare. De aceea, în orice pregătire esoterică ar trebui să se aibă în vedere ca întotdeauna, pe lângă facultatea clarvederii să se dobândească şi iniţierea. În măsura în care omul devine clarvăzător, el trebuie să devină capabil să poată deosebi diferitele categorii de fiinţe şi fenomene suprasensibile.
Sarcina importantă de a crea un echilibru între principiile clarvederii şi acelea ale iniţierii revine, în timpurile mai noi, Puterilor conducătoare ale omenirii. În mod necesar, o dată cu începutul epocii moderne, conducătorii pregătirii spirituale trebuiră să aibă în vedere cele caracterizate mai sus. De aceea, curentul spiritual esoteric care corespunde vremurilor de astăzi, a adaptat principiul de a stabili mereu un raport corect între clarvedere şi iniţiere. Acest lucru a devenit necesar în epoca în care omenirea parcurgea o criză în privinţa cunoaşterii superioare. Această epocă era aceea a secolului al XIII-lea. Cam în jurul anului 1250 avem epoca în care oamenii se simţeau cel mai rupţi de lumea spirituală. Privirea clarvăzătoare care scrutează acea epocă, descoperă următoarele: Ceea ce poate afla raţiunea noastră, intelectul nostru, ştiinţa noastră spirituală, este limitat la lumea fizică înconjurătoare; prin facultăţile noastre de cunoaştere, prin cercetările noastre omeneşti, nu putem ajunge la o lume spirituală; putem afla ceva despre această lume numai dacă primim în noi cunoştinţele pe care ni le-au lăsat străbunii noştri despre aceste lumi. Acea vreme reprezintă o epocă de eclipsare a contemplării spirituale, şi oamenii nu mai puteau privi direct lumile superioare. Faptul că toate acestea se spuneau pe vremea în care înflorea scolastica, îşi are bunele sale temeiuri.
Aproximativ anul 1250 este timpul în care oamenii trebuiau să ajungă la a trasa graniţa între ceea ce trebuia crezut pe baza tradiţiilor şi ceea ce se putea cunoaşte. Cunoaşterea a rămas limitată la lumea fizică. Veni apoi vremea în care se ivea din ce în ce mai mult posibilitatea ca omul să redobândească o privire în lumea spirituală. Dar noua clarvedere se deosebeşte de cea veche, care pe la anul 1250 se stinsese în mod esenţial. Pentru noua formă de clarvedere, esoterismul apusean trebuia să stabilească în mod strict riguros faptul că iniţierea trebuie să călăuzească ochii şi urechile spirituale. Prin aceasta am caracterizat misiunea deosebită pe care şi-a asumat-o curentul esoteric care a intrat în cultura europeană. Când s-a apropiat anul 1250, începu un nou fel de conducere a omului spre lumile suprasensibile.
Această conducere a fost pregătită de acele spirite care se aflau atunci în spatele evenimentelor istorice exterioare şi care, timp de secole de-a rândul mai înainte, făcuseră pregătirile devenite necesare unui învăţământ esoteric în condiţiile date ale anului 1250. Dacă nu abuzăm de noţiunea „esoterism modern“, ea poate fi întrebuinţată pentru activitatea spirituală a acestor personalităţi foarte evoluate. Istoria exterioară nu ştie nimic despre ele. Dar ceea ce au făcut aceste personalităţi s-a manifestat în orice cultură care s-a dezvoltat în Apus, începând cu secolul al XIII-lea.
Însemnătatea anului 1250 pentru evoluţia spirituală a omenirii iese la iveală dacă se ia în considerare rezultatul cercetării clarvăzătoare, ilustrată în următorul fapt. Chiar şi individualităţi care atinseseră deja în încarnările anterioare trepte înalte de evoluţie spirituală, şi care s-au încarnat din nou în jurul anului 1250, au trebuit să sufere un timp oarecare o totală întunecare a accesului lor nemijlocit în lumile spirituale. Individualităţi foarte luminate erau ca şi izolate de lumea spirituală, şi puteau şti ceva despre aceasta numai amintindu-şi de trăirile lor din încarnările anterioare. Aşadar putem vedea cum, începând din acea vreme, a devenit necesar ca în conducerea spirituală a omenirii să apară un element nou. Acesta era elementul adevăratului esoterism modern. Abia prin acest element se poate înţelege, în sens corect, cum în conducerea întregii omeniri, precum şi în acea a omului individual, poate interveni în toate manifestările ceea ce numim noi „Impulsul lui Christos“.
De la Misteriul de pe Golgota şi până la intervenţia esoterismului modern, se întinde prima perioadă a prelucrării principiului christic în sufletele omeneşti. În această perioadă oamenii L-au preluat pe Christos, într-o anumită măsură, în mod inconştient pentru puterile spirituale superioare, aşa încât, mai târziu, când au trebuit să-l primească în mod conştient, au făcut tot felul de greşeli şi s-au pomenit într-un labirint în privinţa înţelegerii lui Christos. Putem urmări cum, în prima epocă a creştinismului, principiul christic a fost asimilat în forţe sufleteşti subordonate. A venit apoi o nouă epocă în care omenirea prezentului se mai găseşte şi azi. În adevăr, într-o anumită privinţă, oamenii se găsesc abia la începutul înţelegerii principiului christic pentru facultăţile sufleteşti superioare. În expunerea următoare vom arăta că declinul cunoaşterii suprasensibile până în secolul al XIII-lea şi înceata reînviere a acesteia cu începere din acelaşi secol, sunt strâns legate cu intervenţia impulsului christic în evoluţia omenirii.
Astfel, esoterismul modern poate fi conceput ca o înălţare a impulsului christic la stadiul de element activ în conducerea acelor suflete care vor să răzbească la o cunoaştere a lumilor superioare, potrivit condiţiilor de evoluţie ale vremurilor mai noi.
