Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
CONDUCEREA SPIRITUALĂ A OMULUI ȘI A OMENIRII

GA 15

III

[Copenhaga, 8 iunie 1911]

Potrivit expunerilor precedente, conducerea spirituală a evoluției omenești trebuie căutată la entitățile care și-au parcurs treapta lor de om în timpul încorporării anterioare a Pământului, pe vremea vechii Luni. Acestei conduceri i se opune o altă conducere, care stânjenește pe cea dintâi, promovând însă, prin chiar această stânjenire, o nouă stimulare într-o anumită privință, și este exercitată de entități care nu și-au desăvârșit propria lor evoluție în decursul fazei lunare. Prin aceasta am făcut aluzie la ființele conducătoare care stau cu o treaptă deasupra omului. Am făcut aluzie atât la ființele care promovează direct evoluția, cât și la acelea care o promovează prin faptul că ridică în calea ei obstacole și prin aceasta fac ca forțele ființelor progresive să se întărească în sine, să se consolideze, să dobândească greutate și natură proprie. În sensul esoterismului creștin, aceste două clase de ființe supraomenești pot fi numite Îngeri (Angeloi). În ordine ierarhică, deasupra acestor ființe se află Arhanghelii, Arheii, ș.a.m.d., care de asemenea participă la conducerea omenirii.

În cadrul categoriilor acestor entități există fel de fel de subdiviziuni în privința gradului lor de perfecțiune. Așa bunăoară, în categoria Îngerilor, la începutul actualei evoluții pământești, există Îngeri aflați pe treapta cea mai înaltă, și alții care se află pe o treaptă de dezvoltare mai puțin înaltă. Primii au depășit cu mult treapta minimă a evoluției lunare. Între aceste ființe și ființele care abia atinseseră această treaptă minimă la sfârșitul evoluției lunare și începutul evoluției pământești, se află tot felul de gradații intermediare. Entitățile spirituale intervin în conducerea evoluției pământești a omenirii conform cu aceste gradații. Astfel, în cultura egipteană, conducerea o aveau entități care au atins pe Lună un grad de desăvârșire mai înalt decât acelea care au avut conducerea pe vremea culturii greco-latine, iar acestea din urmă erau mai perfecte decât cele care conduc în prezent. În cursul epocii egiptene, dar mai ales în cea greacă, entitățile care intervin în conducere mai târziu au evoluat, ajungând la maturitatea necesară conducerii culturii următoare.

De la marea catastrofă atlanteană se deosebesc șapte epoci de cultură succesive: prima este străvechea perioadă a culturii protohinduse, după aceea urmează cultura protopersană*, a treia este cultura egipteano-caldeeană, a patra cea greco-latină și a cincea este a noastră, care s-a format treptat începând de prin secolul al XII-lea, și în care ne găsim încă și astăzi. În vremea noastră se pregătesc în orice caz primele fapte care vor conduce la a șasea perioadă de cultură postatlanteană. Căci perioadele de evoluție se întrepătrund. După epoca a șasea va mai urma o a șaptea. Examinând lucrurile mai precis, problema conducerii omenirii se prezintă în felul următor: Numai în a treia perioadă de cultură, în cea egipteano-caldeeană, Îngerii au fost conducătorii, până la un oarecare grad independenți, ai oamenilor. Pe vremea protopersană, lucrurile stăteau altfel. În această epocă Îngerii erau subordonați unei conduceri superioare într-o măsură mult mai mare decât în cursul epocii egiptene, și orânduiau totul în așa fel încât să corespundă impulsurilor ierarhiei imediat superioare. Îngerii erau subordonați într-o măsură mult mai mare decât pe vremea egipteană, orânduirilor Arhanghelilor sau Arhailor. În perioada de cultură protohindusă, în care viața postatlanteană atinsese sub raport spiritual o culme atât de înaltă cum după aceea, deocamdată, nu a mai fost atinsă, o culme naturală sub conducerea marilor învățători ai omenirii, Arhanghelii înșiși erau subordonați, într-un sens asemănător, conducerii Arhailor sau Începătoriilor.

*Prin „protopersan” nu este desemnat aici ceea ce se cheamă în istoria obișnuită „persan”, ci o cultură asiatică (iranică) ce s-a dezvoltat în spațiul în care ulterior s-a extins imperiul persan.

Așadar, dacă urmărim evoluția omenirii din timpul hindus, trecând prin culturile protopersană și egipteano-caldeenă, putem spune că anumite ființe ale ierarhiilor superioare s-au retras, ca să spunem așa, din ce în ce mai mult de la conducerea directă a omenirii. Și cum stăteau lucrurile în cea de a patra perioadă de cultură postatlanteană, în cea greco-latină? Sub un anumit raport omul devenise cu totul independent. Ființele conducătoare supraomenești intervin și aici în mersul evoluției, dar conducerea lor era de așa natură încât ființele spirituale conducătoare dobândeau de pe urma faptelor omenești tot atât cât dobândea omul de pe urma lor. De aici, acea cultură cu totul specific „omenească” din epoca greco-romană, în care omul este în întregime dependent de sine.

Toate particularitățile artistice, ale vieții de stat, din timpurile grecești și romane, se datorează, ca să spunem așa, faptului că omul trebuia să-și manifeste caracterul său particular. Așadar, dacă privim înapoi spre cele mai vechi epoci de evoluție a culturilor, întâlnim ființe conducătoare care își încheiaseră evoluția lor de om în stări planetare anterioare. Misiunea celei de-a patra epoci de cultură postatlanteene era să-i pună pe oameni la cele mai mari încercări. Din această cauză, ea a fost și cea în care întreaga conducere spirituală a omenirii trebuia să se organizeze într-un mod nou. Oamenii actuali trăiesc în a cincea epocă de cultură postatlanteană. Entitățile conducătoare ale acestei epoci aparțin aceleiași ierarhii care a stăpânit peste cultura egipteano-caldeeană. De fapt, aceleași ființe care au condus în acea vreme, își reiau activitatea în vremea noastră. Am arătat că în cursul culturii egipteano-caldeene anumite ființe au rămas în urmă, și că pe acestea le regăsim în imboldurile și sentimentele materialiste ale vremii noastre.

Progresul, atât al ființelor care stimulau evoluția pozitivă cât și acela al ființelor care o frânau, și care aparțin clasei Îngerilor (sau a ființelor dhyanice inferioare), constă în faptul că puteau fi conducători la egipteni și caldeeni datorită însușirilor pe care le cuceriseră în epoci străvechi, și că, totodată, prin munca lor de conducere, evoluau mai departe. În felul acesta, Îngerii progresivi au intervenit în conducerea evoluției din a cincea epocă de cultură postatlanteană, cu facultăți pe care și le-au dobândit în cursul epocii a treia, în epoca egipteano-caldeeană. Prin acest progres al lor, ei își însușesc facultăți cu totul deosebite. Ei devin apți să poată lăsa să se reverse în ei puterile care emană de la cea mai însemnată ființă din întreaga evoluție pământească. Asupra lor acționează puterea lui Christos. Căci această putere acționează nu numai prin Iisus din Nazaret asupra lumii fizice, dar și în lumile spirituale, asupra ființelor supraomenești. Christos nu există numai pentru Pământ, ci și pentru aceste entități. Ființele care au condus în acea vreme vechea cultură egipteano-caldeeană, nu stăteau sub conducerea lui Christos, ci ele s-au supus conducerii lui Christos abia din timpul egipteano-caldeean încoace. Și progresul lor constă în aceea că astăzi conduc perioada noastră de cultură sub influența lui Christos; ele îl urmează în lumile superioare. Și rămânerea în urmă a entităților despre care s-a spus că acționează ca puteri inhibitoare, provine din faptul că ele nu s-au supus conducerii lui Christos, așa încât ele acționează mai departe independent de Christos. De aceea, în cultura omenirii vor apărea din ce în ce mai clar următoarele: va exista un curent materialist, care stă sub conducerea spiritelor egipteano-caldeene retardate; acesta va avea un caracter materialist. Cea mai mare parte a ceea ce se poate numi azi știință materialistă în toate țările, se află sub această influență. Totodată se impune însă și un alt curent, care are drept scop ca, în final, omul să găsească în tot ce face ceea ce se poate numi „principiul christic”. Așa bunăoară, există oameni care spun: în ultimă analiză lumea noastră constă din atomi. Cine inspiră omului gândul că lumea ar consta din atomi? Sunt entitățile angelice supraomenești, care au rămas în urmă în epoca egipteano-caldeeană.

Ce ne vor învăța entitățile care și-au atins ținta în vechea cultură egipteano-caldeeană și care au cunoscut pe Christos în acea vreme? Ele vor putea inspira omului alte gânduri decât acela că nu există decât atomi materiali; căci aceste entități îl vor putea învăța pe om că substanța lumii este străbătută până în cele mai mici particule de spiritul lui Christos. Și oricât de uimitor ar putea să pară, în viitor vor exista chimiști și fizicieni care nu ne vor mai învăța chimia și fizica așa cum se predau azi, sub influența spiritelor retardate caldeene și egiptene, ci ei ne vor învăța că „materia este structurată după planul pe care Christos l-a stabilit treptat”!. Oamenii îl vor găsi pe Christos până și în legile chimiei și ale fizicii. O chimie spirituală, o fizică spirituală, iată ce ne va aduce viitorul. Desigur că astăzi, pentru mulți oameni, aceste afirmații nu apar decât ca născociri sau chiar mai rău… Dar adeseori înțelepciunea viitorului înseamnă nebunie pentru timpul anterior.

Factorii care intervin în acest sens în evoluția culturii omenești, pot fi zăriți încă de pe acum de contemplatorul atent. Dar un asemenea contemplator cunoaște foarte bine și obiecțiile, în aparență îndreptățite, pe care le pot aduce acestei pretinse nebunii, știința și filosofia curentă.

Din asemenea considerațiuni înțelegem și ce anume au entitățile conducătoare supraumane înaintea omului. Oamenii L-au cunoscut pe Christos în a patra perioadă de cultură postatlanteană, în perioada greco-latină. Căci evenimentul christic intervine în evoluție în decursul acestei epoci de cultură. Atunci au învățat oamenii să-l cunoască pe Christos. Entitățile conducătoare supraomenești au învățat a-l cunoaște în timpurile caldeo-egiptene, apoi, în timpurile greco-latine ele trebuiră să-i lase pe oameni în seama propriului lor destin, pentru ca mai târziu să intervină iarăși în evoluția omenirii. Iar dacă azi ne ocupăm cu știința spirituală, aceasta nu înseamnă altceva decât recunoașterea faptului că entitățile supraomenești, care au condus omenirea, își continuă acum conducerea în așa fel încât se află ele însele sub cârmuirea lui Christos. Tot așa stau lucrurile și cu alte entități.

În timpurile protopersane, la conducerea omenirii au participat Arhanghelii. Ei s-au subordonat lui Christos, înaintea ființelor care stau cu o treaptă mai jos decât ei. Despre Zarathustra [Nota 14] se poate spune că el își îndruma discipolii și poporul spre Soare și spunea cam următoarele: În Soare trăiește Marele Spirit „Ahura Mazdao”, care va coborî pe Pământ. Căci ființele din regiunea Arhanghelilor Îl indicau pe Marele Conducător al Soarelui, care pe acea vreme încă nu coborâse pe Pământ, ci abia pornise pe acest drum, pentru a interveni mai târziu direct în evoluția pământească. Ființele care îi conduceau pe marii învățători ai Indiei, de asemenea, îi îndrumau spre un Christos al viitorului; căci facem o greșeală când credem că acești învățători nu L-ar fi presimțit pe Cristos. Ei spuneau că El se află „deasupra sferei lor”, așa încât „ei nu pot ajunge la El”.

După cum în a cincea perioadă a culturii Îngerii sunt cei care-l coboară pe Christos în evoluția spirituală, tot așa, în perioada a șasea, cultura va fi condusă de acele ființe din clasa Arhanghelilor care au condus străvechea perioadă din cultura protopersană. Începătoriile, Arhaii care cârmuiseră omenirea în vechea perioadă protohindusă, vor conduce omenirea în a șaptea epocă de cultură, sub cârmuirea lui Christos. În perioada greco-latină, Christos a coborât din înălțimile spirituale și s-a revelat în trupul lui Iisus din Nazaret. El a coborât până în lumea fizică. Când omenirea va fi îndeajuns de matură, ea îl va putea găsi în prima lume superioară. În viitor, El nu va mai putea fi găsit în lumea fizică, ci numai în lumile imediat superioare, căci oamenii nu vor rămâne aceiași; ei vor deveni mai maturi și-L vor găsi pe Christos în lumile spirituale, așa cum L-a găsit Pavel prin evenimentul din fața Damascului, care, în această privință, este un eveniment profetic. După cum în vremea noastră omenirea este condusă de marii învățători care i-au condus pe oameni în cultura egipteano-caldeeană, tot ei vor fi aceia care în secolul al XX-lea vor conduce oamenii la o contemplare a lui Christos, așa cum L-a văzut Pavel. Ei vor arăta oamenilor că Christos nu acționează numai pe Pământ, ci că El spiritualizează întregul sistem solar. În a șaptea epocă de cultură vor reveni Sfinții Învățați ai Indiei, ei Îl vor propovădui pe Marele Spirit, despre care spuneau odinioară că se află deasupra sferei lor, Spirit pe care-L presimțiseră în ființa unitară a lui Brahman, în care însă conținutul real se poate instala abia prin Christos. În felul acesta, omenirea va fi condusă, treaptă cu treaptă, în lumea spirituală.

A vorbi astfel despre Christos, a arăta că în lumile suprasensibile El este conducător și al ierarhiilor superioare, aceasta ne-o arată știința care a pătruns în cultura noastră prin secolul al XII-lea, al XIII-lea sub signatura rosicrucianismului, și despre care s-a dovedit de atunci că a devenit necesară. Dacă vom contempla, în sensul acestei concepții, mai îndeaproape entitatea care a trăit în Palestina și care a săvârșit apoi Misteriul de pe Golgota, se dezvăluie următoarele.

Până în prezent oamenii și-au făcut multe reprezentări despre Christos. Așa bunăoară a existat reprezentarea anumitor gnostici creștini din primul secol, care spuneau: Christos, care a trăit în Palestina, nu avea nicidecum un trup fizic din carne, el a avut numai trup aparent [Nota 15], un trup eteric ce devenise fizic vizibil. Așadar și moartea sa pe cruce nu ar fi fost o moarte reală ci numai aparentă, fiindcă era prezent numai un trup eteric. Întâlnim apoi diferitele dispute dintre aderenții creștinismului, așa de pildă cunoscuta dispută dintre arieni și atanasieni [Nota 16], ș.a.m.d., și chiar la ei, cele mai diferite interpretări în legătură cu Christos. De atunci și până în vremea noastră, oamenii își fac cele mai diverse reprezentări despre Christos.

Știința spirituală nu trebuie să vadă în Christos doar o ființă pământeană, ci să recunoască în El și o ființă cosmică. Într-un anumit sens, însuși omul este o ființă cosmică. El duce o viață dublă. Viața în trupul fizic, de la naștere până la moarte, și viața în lumile spirituale, între moarte și o nouă naștere. În timp ce omul trăiește în trupul fizic, el este dependent de Pământ. Aceasta, pentru motivul că trupul său fizic este legat de forțele și de condițiile de existență ale Pământului. Dar omul nu primește în sine numai substanțele și forțele Pământului, ci el este integrat în întreg organismul fizic al Pământului, căruia îi aparține. După ce omul a trecut prin poarta morții, el nu mai aparține forțelor Pământului, dar ar fi greșit să ne reprezentăm că el nu mai aparține nici unui fel de forțe, ci atunci el este legat de forțele sistemului solar și de acelea ale celorlalte sisteme solare. El trăiește între moarte și o nouă naștere, în Cosmos, așa cum trăiește între naștere și moarte în lumea pământească. De la moarte până la o nouă naștere, omul aparține Cosmosului, așa după cum pe Pământ aparține elementelor aer, apă, pământ, ș.a.m.d. Trecând prin viața dintre moarte și o nouă naștere, el ajunge în domeniul influențelor comice. De la planete nu vin numai forțele fizice despre care ne vorbește astronomia fizică, adică gravitația și alte forțe fizice, ci ne vin și puteri spirituale. Și cu aceste puteri spirituale ale cosmosului omul se află în legătură, și anume fiecare într-un mod deosebit, în funcție de individualitatea sa. Dacă omul s-a născut în Europa, el trăiește în alte condiții de temperatură, ș.a.m.d., decât atunci când s-ar fi născut în Australia, bunăoară. Tot așa stau lucrurile și în privința vieții dintre moarte și o nouă naștere; unul este mai mult legat de puterile spirituale ale lui Marte, altul de acelea ale lui Jupiter, unii de acelea ale întregului sistem planetar, ș.a.m.d. Și tot aceste puteri readuc omul pe Pământ. Astfel, în timpul care precede o naștere, omul trăiește în legătură cu întregul spațiu stelar.

Potrivit acestor relații ale omului față de sistemul cosmic, se determină și puterile care-l îndeamnă pe om spre o anumită pereche de părinți, spre o anumită regiune. Imboldul, impulsul de a se încorpora într-un loc sau altul, într-o familie sau alta, într-un anumit popor și într-o anumită epocă, toate acestea depind de felul în care omul a fost integrat cosmosului înainte de naștere.

În teritoriile germane exista mai demult o expresie ce era extraordinar de semnificativă pentru nașterea omului. Când se năștea un om, se spunea că el a întinerit în acel loc. În această expresie întâlnim o aluzie inconștientă la faptul că între moarte și o nouă naștere, la început, omul trăiește sub influența forțelor care l-au făcut să îmbătrânească în încorporarea anterioară, și că înainte de naștere acestea sunt înlocuite cu puteri care-l fac iarăși „tânăr”. În același sens folosește și Goethe în «Faust» expresia „a întinerit în ținutul ceții” [Nota 17]. Ţinutul ceții era un nume vechi pentru Germania medievală.

La baza întocmirii horoscopului stă faptul că oamenii, care cunosc aceste lucruri, pot citi puterile după care omul se integrează în existența fizică. Fiecărui om îi este coordonat un anumit horoscop, fiindcă în el se exprimă puterile care l-au coborât pe om în existența fizică. Așa bunăoară, când într-un horoscop Marte se află în Berbec, aceasta înseamnă că anumite puteri ale Berbecului sunt oprite, sunt diminuate de Marte. Așadar horoscopul este constelația după care omul se orientează, înainte de a intra în existența fizică. Această problemă, care în vremea noastră pare a fi atât de îndrăzneață, nu trebuie atinsă fără a atrage atenția asupra faptului că aproape tot ceea ce face azi în această direcție este diletantismul cel mai curat – o adevărată superstiție – și că, pentru lumea exterioară, adevărata știință despre aceste lucruri, în bună parte, s-a pierdut cu totul. De aceea, aspectele principiale redate aici nu trebuie deloc judecate după ceea ce azi își duce, sub numele de astrologie, cel mai adesea, o existență atât de dubioasă.

Ceea ce mână omul să coboare în încorporarea fizică, sunt puterile active ale lumii stelare.

Când conștiența clarvăzătoare examinează un om, ea poate percepe în organizarea acestuia cum aceasta este de fapt un rezultat al cooperării puterilor cosmice. Acest lucru trebuie să fie intuit acum în mod ipotetic, dar într-o formă absolut corespunzătoare percepțiilor clarvăzătoare.

Dacă am scoate și am cerceta cu ajutorul clarvederii creierul fizic al unui om cu privire la construcția sa, am vedea cum anumite părți se găsesc plasate în anumite locuri și cum din aceste locuri pornesc anumite prelungiri. Am afla astfel că la fiecare om creierul este diferit structurat. Nu există doi oameni care să aibă creierul la fel. Și ne închipuim acum că am putea fotografia acest creier cu întreaga sa structură, așa că am avea un fel de emisferă, și în care ar fi vizibile toate amănuntele. Am obține pentru fiecare om o altă imagine. Dacă am fotografia creierul unui om în momentul în care se naște și dacă am fotografia apoi și firmamentul care se află exact deasupra locului de naștere a acestui om, această imagine ar arăta la fel ca și creierul uman. Așa cum sunt orânduite anumite părți din creier, la fel sunt orânduite stelele în imaginea cerului. Omul poartă în sine o imagine a spațiului ceresc, și anume fiecare o altă imagine, după locul și timpul în care s-a născut.

Acesta este un indiciu că omul este născut, este născut din întregul Univers.

Dacă avem în vedere acest lucru, ajungem să ne reprezentăm cum ni se înfățișează macrocosmosul în fiecare om și, pornind de la aceasta, dobândim o reprezentare despre felul în care macrocosmosul ni se revelează în Christos. Dar dacă ne-am reprezenta pe Christos, după botezul în Iordan [Nota 18], ca și când în el macrocosmosul ar fi trăit așa cum trăiește în ceilalți oameni, atunci am ajunge la o reprezentare falsă.

Să reflectăm mai întâi asupra lui Iisus din Nazaret. Acesta a avut condiții de existență cu totul deosebite. La începutul erei noastre s-au născut doi copii cu numele Iisus. Unul cobora din linia natanică a casei lui David, celălalt din linia solomonică a aceleiași case. Acești doi copii nu s-au născut exact în același timp, dar nașterea unuia era destul de apropiată de a celuilalt. În copilul Iisus solomonic, descris de Evanghelia lui Matei, s-a încarnat aceeași individualitate care altădată a trăit pe Pământ sub numele de Zarathustra. Prin urmare, în acest copil Iisus al Evangheliei lui Matei, s-a reîncorporat Zarathustra sau Zoroastru. În acest copil Iisus, așa cum îl descrie Matei, crește până la vârsta de doisprezece ani individualitatea lui Zoroastru. La această vârstă Zarathustra părăsește corpul acestui copil și trece în corpul celuilalt copil Iisus, pe care-l descrie Evanghelia lui Luca. Din această cauză, acest copil devine dintr-odată cu totul altfel. Părinții au rămas uimiți când îl regăsesc în templul din Ierusalim [Nota 19], după ce pătrunsese în el spiritul lui Zarathustra. Acest lucru este indicat prin faptul că după ce se pierduse și fu apoi regăsit în Ierusalim, în templu, copilul a vorbit în așa fel încât părinții nu l-au mai recunoscut, fiindcă pe acest copil – copilul Iisus natanic – ei nu-l cunoșteau decât așa cum era mai înainte. Dar când începu a vorbi cărturarilor din templu, el era în stare să vorbească astfel, fiindcă în el intrase spiritul lui Zaratustra. Până în al treisprezecelea an al vieții, a trăit spiritul lui Zarathustra în tânărul Iisus care cobora din linia natanică a casei lui David. În acest corp, el ajunsese la o desăvârșire și mai înaltă. Trebuie să mai amintim că în trupul în care trecuse și trăia acum spiritul lui Zarathustra, se petrecea ceva deosebit: în trupul astral al acestui trup, Buddha își trimitea impulsurile sale din lumea spirituală.

Tradiția răsăriteană este adevărată: Buddha s-a născut ca „Bodhisattva”, și abia în cursul existenței sale pământești, în al douăzeci și nouălea an al vieții, s-a ridicat la demnitatea de Buddha.

Când Gautama Buddha era copil mic, Assita, marele înțelept al Indiei, veni plângând la palatul regal al tatălui lui Buddha [Nota 20]. Aceasta deoarece, clarvăzător fiind, a putut afla că acest copil regesc va deveni „Buddha”, iar el, fiind om bătrân, nu va mai ajunge să vadă cum fiul lui Suddhodana va deveni Buddha. Acest înțelept s-a născut din nou pe vremea lui Iisus din Nazaret. Este același pe care Evanghelia lui Luca ni-l înfățișează în persoana preotului din templu, care vede pe Buddha revelându-se în copilul Iisus natanic. Și pentru că el vede acest lucru, a spus: „Slobozește Doamne pe robul tău în pace, căci mi-am văzut Învățătorul” [Nota 21]. Ceea ce n-a putut vedea pe vremuri în India, vede acum prin trupul astral al acestui copil Iisus, pe care Îl întâlnim în Evanghelia lui Luca; îl vede pe Bodhisattva devenit Buddha.

Toate acestea erau necesare pentru ca să poată lua naștere trupul care primi apoi în Iordan „botezul lui Ioan”. La acest botez, individualitatea lui Zaratustra părăsește trupul întreit: trupul fizic, trupul eteric și trupul astral al acestui Iisus, care se formase pe o cale atât de complicată, pentru ca spiritul lui Zoroastru să poată locui în el. Zarathustra cel reîntrupat a trebuit să treacă prin două genuri de evoluție, date în cei doi Iisuși. Așadar, în fața Botezătorului stătea trupul lui Iisus din Nazaret, și în acesta acționa acum individualitatea cosmică a lui Christos. La ceilalți oameni, legile spirituale-cosmice acționează numai până îl aduc în viață. Atunci, acestora li se opun legile care-și au originea din condițiile de evoluție ale Pământului. La Iisus Christos, după botezul lui Ioan, au rămas active numai puterile spirituale cosmice, fără ca ele să fie influențate de legile de evoluție pământești.

În timp ce în ultimii trei ani ai vieții sale, de la treizeci și până la treizeci și trei de ani, Iisus din Nazaret a umblat pe Pământ, în Palestina, ca Iisus Christos, în El acționa continuu întreaga ființă cosmică a lui Christos. Christos stătea mereu sub influența întregului cosmos. El nu făcea nici un pas fără ca puterile cosmice să acționeze în El. Ceea ce se petrecea cu Iisus din Nazaret era o realizare continuă a horoscopului, căci în fiecare moment se întâmplau lucruri care altfel nu se întâmplă decât la nașterea omului. Lucrurile s-au putut întâmpla așa numai datorită faptului că întregul trup al lui Iisus natanic rămăsese receptiv față de totalitatea puterilor ierarhiilor cosmice-spirituale care cârmuiesc Pământul nostru. Dacă întreg Spiritul Cosmosului acționa în acest fel în Iisus Christos, cine mergea atunci spre Capernaum bunăoară [Nota 22], sau în altă parte? Cel ce umbla aici ca o ființă pe Pământ, negreșit că arăta la fel ca ceilalți oameni. Dar puterile active în El erau puteri cosmice, care veneau din Soare și din stele; ele dirijau trupul. Toate faptele săvârșite de Iisus Christos s-au înfăptuit potrivit raportului care s-a stabilit între Pământ și Cosmos. Iată pentru ce în Evanghelii, constelațiile sunt pomenite atât de des în legătură cu faptele lui Iisus Christos. Citiți în Evanghelia lui Ioan, cum îi găsește Christos pe primii săi discipoli. Acolo se spune: „Era pe la ceasul al zecelea” [Nota 23], pentru a se arăta că spiritul întregului cosmos, sub raportul relațiilor temporale, s-a manifestat în acest fapt. Asemenea indicații sunt mai puțin clare în alte locuri din Evanghelie; însă cine știe citi Evangheliile, le găsește pretutindeni.

Din acest punct de vedere pot fi judecate, de pildă, minunile tămăduirii bolnavilor. Să examinăm bunăoară pasajul în care se spune: „După ce Soarele asfințise, ei aduseră la El bolnavii, și El îi tămădui” [Nota 24] Ce însemnează aceasta? Evanghelistul ne atrage atenția asupra faptului că această tămăduire stă în legătură cu întreaga constelație, că în acel timp în cosmos era o astfel de constelație care nu putea avea loc decât după apusul Soarelui. Cu alte cuvinte se spune că în acest timp, puterile tămăduitoare se puteau revela după apusul Soarelui. Iisus Christos este înfățișat ca mediatorul care pune pe bolnavi în legătură cu puterile Cosmosului, puteri care puteau acționa tămăduitor tocmai în acel timp. Aceste puteri erau identice cu cele care acționau în Iisus, drept Christos. Tămăduirea avea loc în prezența lui Christos, fiindcă prin această prezență, bolnavul era expus puterilor vindecătoare ale Cosmosului, care puteau acționa așa cum acționau, numai în condițiile de timp și de spațiu la care am făcut aluzie. Puterile cosmosului acționau asupra bolnavilor prin reprezentantul lor, prin Christos.

Dar, în acest fel, ele puteau acționa numai în timpul vieții pământești a lui Christos. Numai în acea vreme a existat o conjunctură între constelațiile cosmice și forțele din organismul omenirii, încât constelația cosmică putea acționa asupra omului prin Iisus Christos aducând tămăduirea anumitor boli. Repetarea acestor condiții în evoluția cosmică și pământească este tot atât de imposibilă pe cât este de imposibilă o a doua încorporare a lui Christos într-un trup omenesc. Astfel privite lucrurile, viața pământească a lui Iisus Christos ni se înfățișează ca o expresie pământească al unui raport precis dintre Cosmos și puterile din om. Zăbovirea unui bolnav în apropierea lui Christos, înseamnă că prin apropierea sa de Christos, acest bolnav se găsea într-un astfel de raport față de macrocosm, încât se putea acționa în mod vindecător asupra lui.

*

Prin aceasta am indicat punctele de vedere care ne permit să cunoaștem cum a fost pusă conducerea omenirii sub înrâurirea lui Christos. Dar celelalte puteri, care rămăseseră în urmă în epoca egipteano-caldeeană, acționează mai departe, alături de puterile pătrunse de Christos. Acest lucru ni se arată și în atitudinea pe care o are adeseori prezentul față de Evanghelii. Apar opere literare [Nota 25] care se străduiesc într-un mod curios să arate că Evangheliile pot fi înțelese dacă le interpretăm astrologic. Cei mai mari adversari ai Evangheliilor se referă la această interpretare astrologică spunând, de exemplu, că drumul pe care Arhanghelul Gabriel îl face de la Elisabeta la Maria, nu ar însemna altceva decât trecerea Soarelui din constelația Fecioarei într-o altă constelație. Acest lucru este, într-o anumită privință, adevărat, numai că aceste gânduri ale vremii noastre sunt inspirate în acest fel de ființe care au rămas în urmă în epoca egipteano-caldeeană. Prin astfel de influențe, se încearcă răspândirea credinței că Evangheliile reprezintă numai alegorii pentru anumite condiții cosmice. În realitate lucrurile stau astfel: în Christos se exprimă Cosmosul întreg, Așadar viața lui Christos poate fi exprimată astfel încât pentru faptele sale izolate se indică conjuncturile cosmice, care acționează continuu prin Christos în existența pământească. În acest fel, o înțelegere corectă a acestui lucru trebuie să ne ducă la o cunoaștere deplină a lui Christos viețuind pe Pământ, în timp ce eroarea descrisă mai sus, atunci când este observată, și anume că viața lui Christos ar fi exprimată în Evanghelii prin constelații cosmice, ne-ar dovedi că se poate vorbi alegoric numai despre aceste constelații, și că nu ar fi existat niciodată un Christos pământesc real.

Dacă ne este îngăduită o comparație, am putea spune: să ne reprezentăm fiecare om în chipul unei oglinzi sferice. Dacă ne imaginăm oglinda sferică, vom observa cum e reflectă imaginea întregului anturaj. Să presupunem că am fixa cu un creion contururile proiectate de acest anturaj. Am putea lua apoi oglinda și am putea purta cu ea pretutindeni copia amintitului anturaj. Acest exemplu poate simboliza faptul că atunci când se naște un om, el poartă în sine o copie a cosmosului, și duce cu sine de-a lungul întregii vieții efectele acestei imagini singulare. Dar am putea instala oglinda și în așa fel ca, pretutindeni pe unde o ducem, ea să copieze mediul ambiant. Atunci ea ne dă mereu o imagine a întregului anturaj. Aceasta va fi un simbol pentru Christos, începând de la botezul lui Ioan până la Misteriul de pe Golgota. Ceea ce la un alt om se revarsă în entitatea pământească odată cu nașterea, în Iisus Christos se revarsă în fiecare clipă. Iar când s-a înfăptuit Misteriul de pe Golgota, ceea ce radiase din Cosmos (în Iisus Christos), a trecut în substanța spirituală a Pământului și de atunci se află unit cu Spiritul Pământului.

Când Pavel a devenit clarvăzător în fața Damascului [Nota 26], el a putut recunoaște că în Spiritul Pământului trecuse ceea ce mai înainte se afla în Cosmos. De acest lucru se vor putea convinge toți cei care pot să-și aducă sufletul în starea de a viețui și ei evenimentul de la Damasc. În secolul al XX-lea se vor ivi primii oameni care vor trăi în mod spiritual evenimentul Christos trăit de Pavel.

În timp ce, până la această epocă, acest eveniment putea fi trăit numai de oamenii care-și însușiseră puterea clarvăzătoare prin disciplină esoterică, în viitor, prin evoluția naturală a umanității, puterilor sufletești în dezvoltare progresivă le va fi posibilă vederea lui Christos în sfera spirituală a Pământului. De la un anumit moment al secolului al XX-lea, unii oameni vor avea posibilitatea aceasta ca pe o retrăire a evenimentului de la Damasc; apoi, numărul acestora se va mări până când, într-un viitor mai îndepărtat, aceasta va fi o facultate naturală a sufletului omenesc.

*

Prin intrarea lui Christos în evoluția pământească, această evoluție a primit un caracter cu totul nou. Acest lucru se exprimă și în faptele exterioare ale istoriei. În primele timpuri ale evoluției postatlanteene, oamenii au știut: deasupra noastră nu este numai un Marte fizic, ci ceea ce vedem ca Marte, sau ca Jupiter, sau ca Saturn, este expresia unor entități spirituale. În timpurile ce urmară, această concepție a fost cu totul uitată. Corpurile cerești deveniră pentru oameni doar corpuri pe care ei le judecă după considerații fizice. Iar în Evul Mediu oamenii nu mai vedeau în stele decât ceea ce vedem cu ochii: sfera lui Venus, sfera Soarelui, sfera lui Marte, ș.a.m.d., până la sfera stelelor fixe; apoi veni sfera a opta, ca un puternic perete albastru. Apoi a venit Copernic și a făcut o spărtură în concepția după care hotărâtor poate fi numai ceea ce percep simțurile. Fizicienii din ziua de azi, desigur, pot spune: apar capete atât de confuze încât afirmă că lumea este maya, este iluzie, și că pentru a cunoaște adevărul ar trebui să privești într-o lume spirituală, în timp ce adevărata știință este aceea care se întemeiază pe simțuri și admite numai ceea ce spun simțurile. Când au avut astronomii încredere numai în simțuri? Pe vremea când domina acea astronomie care azi este combătută!

Adevărata astronomie modernă a început să existe ca știință abia atunci când Copernic a început să gândească asupra a ceea ce există în spațiul cosmic, dincolo de aparența simțurilor. Și așa se prezintă lucrurile pe toate tărâmurile de cunoaștere. Pretutindeni unde a luat ființă o știință, în sensul cel mai modern, ea s-a născut împotriva aparențelor simțurilor. Când Copernic declara [Nota 27]: „Ceea ce voi vedeți este maya, este iluzie, încredeți-vă în ceea ce nu puteți vedea!”, a devenit știință ceea ce recunoaștem azi ca atare. Așadar reprezentanților științei de azi li s-ar putea spune: știința voastră a devenit „știință” abia atunci când n-a mai vrut să se încreadă în simțuri. A venit apoi Giordano Bruno ca tâlcuitor filosofic al lui Copernic [Nota 28]; el își aruncă privirea în spațiul cosmic și a vestit tuturor: Ceea ce am numit limitele spațiului, ceea ce a fost considerat până acum ca a opta sferă, care sub raport spațial delimitează totul, nu constituie nici o limită. Acestea sunt „maya”, iluzie, căci în spațiul cosmic sunt revărsate nenumărate lumi. Ceea ce mai înainte se socotea că ar fi limită a spațiului, a devenit acum limita lumii sensibile a oamenilor. Dacă privim dincolo de lumea simțurilor, Universul care ne înconjoară nu ni se mai înfățișează așa cum ni-l arată simțurile; atunci vom cunoaște și nemărginirea, infinitul.

Din aceasta vedem că, la origine, omul a pornit de la o contemplare spirituală a Cosmosului, pe care a pierdut-o în decursul timpurilor. În locul acestui fel de a cunoaște lucrurile, a apărut o concepție despre lume pur senzorială. Atunci a intrat în evoluție impulsul lui Christos. Prin acest impuls, omenirii i se va da din nou putința să impună spiritul concepției materialiste. În momentul în care Giordano Bruno a sfărâmat cătușele aparenței simțurilor, evoluția christică ajunsese atât de departe încât în ea putea fi activă puterea sufletească pe care a aprins-o acest impuls al lui Christos. Prin aceasta am făcut aluzie la însemnătatea pe care o are intervenția lui Christos în întreaga evoluție omenească. În fond, omenirea se află abia la începutul acestei evoluții.

Care sunt strădaniile științei spiritului?

Ea desăvârșește opera începută de Giordano Bruno și alții, în domeniul științei fizice, spunând: ceea ce poate cunoaște știința exterioară este maya, iluzie. După cum altădată omul privea până în „a opta sferă” și credea că spațiul este limitat, tot așa își închipuie și gândirea de azi că existența omenească se limitează între naștere și moarte. Dar știința spiritului ne extinde privirea dincolo de naștere și moarte.

În evoluția omenirii există o înlănțuire bine închegată a lucrurilor, pe care o putem înțelege prin asemenea idei. Și, în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce s-a făcut în privința spațiului prin depășirea aparențelor senzoriale de către Copernic și Giordano Bruno, era rezultatul inspirațiilor acelui curent pe care-l urmează și noua știință a spiritului. Ceea ce putem numi esoterismul mai nou, acționa în mod tainic asupra lui Copernic, Bruno, Kepler și asupra altora. Iar cei care se găsesc azi pe tărâmul lui Giordano Bruno și Copernic, și nu vor să accepte antroposofia, sunt infideli față de propria lor tradiție, prin faptul că țin morțiș la lumea simțurilor. Dar știința spiritului ne arată că după cum Giordano Bruno a răzbit dincolo de bolta albastră a cerului, tot așa ea, această știință a spiritului, răzbește dincolo de limitele nașterii și ale morții prin aceea că arată cum omul, care descinde din macrocosmos, trăiește în existența fizică, și prin moarte intră din nou într-o existență macrocosmică. Și ceea ce, într-o măsură limitată, vedem în fiecare om în parte, întâlnim în mare în reprezentantul spiritului cosmic, în Iisus Christos. Iar impulsul pe care l-a dat Christos, putea fi dat o singură dată. Numai o singură dată se putea oglindi în acest fel întregul cosmos, căci constelația prezentă atunci nu mai revine niciodată. Această constelație trebuia să acționeze printr-un corp omenesc, pentru ca ea să poată da impulsul pe Pământ. Pe cât de adevărat este că acea constelație nu va mai apărea a doua oară, tot așa de adevărat este că Christos a coborât în încorporare pământească o singură dată. Numai dacă nu știm că Christos este reprezentantul întregului Univers, și nu ne putem înălța la acea idee-Christos pentru care știința spiritului ne dă elementele necesare, numai atunci putem afirma că Christos ar putea apărea de mai multe ori pe Pământ.

Vedem astfel cum izvorăște din antroposofie o concepție despre Christos care arată omului, cu mijloace noi, înrudirea sa cu întregul macrocosmos. Pentru a-L cunoaște într-adevăr pe Christos sunt absolut necesare acele puteri inspiratoare care apar acum datorită ființelor supraomenești pe care, în vechea epocă egipteano-caldeeană, le-a condus însuși Christos. Este necesară o astfel de inspirație nouă, inspirație care, pregătită de marii esoteriști ai Evului Mediu începând cu secolul al treisprezecelea, trebuie să se oficializeze din ce în ce mai mult.

Dacă omul se pregătește în sufletul său în mod corect pentru cunoașterea lumii spirituale în sensul acestei științe, atunci, prin clarauzire poate auzi și prin clarvedere poate vedea revelațiile vechilor puteri caldeene și egiptene, care acum au devenit conducători spirituali sub cârmuirea lui Christos. Ceea ce omenirea poate dobândi cândva, în această privință, a putut fi doar pregătit în epoca ce s-a scurs de la primele secole ale creștinismului până azi. Din acest motiv putem spune că în viitor va trăi în inimile oamenilor o idee-Christos care, în măreția sa, nu se va putea compara cu nimic din ceea ce omenirea a crezut a cunoaște până acum. Ceea ce a luat naștere ca un prim impuls prin Christos, și ceea ce a trăit până azi în oameni – chiar și în cei mai buni reprezentanți ai principiului christic – ca o concepție despre Christos, acestea nu sunt decât o pregătire pentru adevărata cunoaștere a lui Christos. Ar fi într-adevăr ciudat, dar s-ar putea întâmpla, ca acelora care în Apus vorbesc în acest fel despre Christos, să li se reproșeze că se plasează în cadrul tradițiilor creștine ale Apusului. Căci această tradiție creștină a Apusului este absolut insuficientă pentru a-l înțelege pe Christos, într-un viitor apropiat.

Pornind de la premisele esoterismului apusean, putem înțelege cum conducerea spirituală a omenirii se revarsă treptat într-o conducere pe care o putem numi, în adevăratul înțeles al cuvântului, conducere care derivă din impulsurile lui Christos. Noul esoterism se va revărsa treptat în inimile oamenilor, și din ce în ce mai mult conducerea spirituală a omului și a omenirii va fi văzută, în mod conștient, într-o asemenea lumină. Să ne reamintim cum principiul christic s-a revărsat în inimile oamenilor prin faptul că Christos a umblat pe pământ în trupul fizic al lui Iisus din Nazaret. Atunci oamenii care ajunseseră treptat să aibă încredere numai în lumea fizică, au putut primi în ei impulsul care corespundea puterii lor de înțelegere. Apoi, același impuls a acționat prin inspirația esoterismului mai nou, în așa fel încât au putut fi inspirate spirite ca Nikolaus Cusanus, Copernic, Galilei. Astfel, a putut Copernic spune: Aparența sensibilă nu ne poate instrui asupra adevărului despre sistemele solare; dacă vrem să aflăm adevărul, trebuie să căutăm dincolo de aparența simțurilor. Pe acea vreme oamenii nu erau încă suficient de maturi, nici chiar un spirit ca acela al lui Giordano Bruno, pentru a se integra în mod conștient noului curent esoteric; ei trebuia să aibă activ în ei spiritul acestui curent în mod inconștient. Giordano Bruno afirma în mod grandios și cu toată tăria [Nota 29]: Când, prin naștere, un om intră în existență, un principiu macrocosmic se concentrează și devine o monadă; și când un om trece prin moarte, monada se dilată din nou, se extinde; ceea ce se concentrase în corp, se extinde din nou în Univers, pentru a se contracta iarăși în alte forme de existență, ca apoi să se extindă din nou. Bruno rostea atunci noțiuni de mare forță, care corespund întru totul esoterismului mai nou, chiar dacă încercările sale n-au fost decât un prim început.

Influențele spirituale care conduc omenirea nu acționează numai în sensul că oamenii sunt întotdeauna conștienți de ele. Așa bunăoară, ele așează pe Galilei în Domul din Pisa [Nota 30]. Mii de oameni au văzut acolo candelabrul bisericii, dar nu au văzut ceea ce a văzut Galilei. El a văzut candelabrul oscilând și a comparat durata oscilațiilor cu bătăile pulsului său. În acest fel el a aflat cum candelabrul oscilează în ritm regulat, asemănător ritmului pulsului. Din această observație el a stabilit apoi „legile pendulului”, în sensul fizicii moderne. Cine cunoaște fizica de azi, știe că ea nu ar putea exista fără principiile lui Galilei. Așa acționa pe acea vreme ceea ce apare azi în știința spiritului; Galilei fu adus în catedrala din Pisa, în fața candelabrului care oscila, și fizica de azi își primi principiile ei. În acest fel tainic lucrează puterile conducătoare ale omenirii.

Ne apropiem de epoca în care oamenii vor deveni conștienți și de aceste puteri conducătoare. Vom înțelege din ce în ce mai mult ceea ce trebuie să se întâmple în viitor numai dacă înțelegem în mod corect ceea ce inspiră noul esoterism, care ne arată că aceleași puteri, care au acționat ca zei în vechiul Egipt, vor fi active din nou, acum însă sub conducerea lui Christos. Oamenii vor simți cum vor putea lăsa să reînvie din ce în ce mai mult ceea ce sunt impulsuri precreștine într-o strălucire și într-un stil superior, pe o treaptă mai înaltă.

Starea de conștiență necesară prezentului, și care trebuie să fie o conștiență fortificată, o înaltă responsabilitate față de cunoașterea lumii spirituale, se poate naște în sufletele noastre numai dacă este înțeleasă, în sensul descris în această lucrare, sarcina științei spirituale.