Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONDUCEREA SPIRITUALĂ A OMULUI ŞI A OMENIRII

GA 15


III


Potrivit expunerilor precedente, conducerea spirituală a evoluţiei omeneşti trebuie căutată la entităţile care şi-au parcurs treapta lor de om în timpul încorporării anterioare a Pământului, pe vremea vechii Luni. Acestei conduceri i se opune o altă conducere, care stânjeneşte pe cea dintâi, promovând însă, prin chiar această stânjenire, o nouă stimulare într-o anumită privinţă, şi este exercitată de entităţi care nu şi-au desăvârşit propria lor evoluţie în decursul fazei lunare. Prin aceasta am făcut aluzie la fiinţele conducătoare care stau cu o treaptă deasupra omului. Am făcut aluzie atât la fiinţele care promovează direct evoluţia, cât şi la acelea care o promovează prin faptul că ridică în calea ei obstacole şi prin aceasta fac ca forţele fiinţelor progresive să se întărească în sine, să se consolideze, să dobândească greutate şi natură proprie. În sensul esoterismului creştin, aceste două clase de fiinţe supraomeneşti pot fi numite Îngeri (Angeloi). În ordine ierarhică, deasupra acestor fiinţe se află Arhanghelii, Arheii, ş.a.m.d., care de asemenea participă la conducerea omenirii.

În cadrul categoriilor acestor entităţi există fel de fel de subdiviziuni în privinţa gradului lor de perfecţiune. Aşa bunăoară, în categoria Îngerilor, la începutul actualei evoluţii pământeşti, există Îngeri aflaţi pe treapta cea mai înaltă, şi alţii care se află pe o treaptă de dezvoltare mai puţin înaltă. Primii au depăşit cu mult treapta minimă a evoluţiei lunare. Între aceste fiinţe şi fiinţele care abia atinseseră această treaptă minimă la sfârşitul evoluţiei lunare şi începutul evoluţiei pământeşti, se află tot felul de gradaţii intermediare. Entităţile spirituale intervin în conducerea evoluţiei pământeşti a omenirii conform cu aceste gradaţii. Astfel, în cultura egipteană, conducerea o aveau entităţi care au atins pe Lună un grad de desăvârşire mai înalt decât acelea care au avut conducerea pe vremea culturii greco-latine, iar acestea din urmă erau mai perfecte decât cele care conduc în prezent. În cursul epocii egiptene, dar mai ales în cea greacă, entităţile care intervin în conducere mai târziu au evoluat, ajungând la maturitatea necesară conducerii culturii următoare.

De la marea catastrofă atlanteană se deosebesc şapte epoci de cultură succesive: prima este străvechea perioadă a culturii protohinduse, după aceea urmează cultura protopersană*, a treia este cultura egipteano-caldeeană, a patra cea greco-latină şi a cincea este a noastră, care s-a format treptat începând de prin secolul al XII-lea, şi în care ne găsim încă şi astăzi. În vremea noastră se pregătesc în orice caz primele fapte care vor conduce la a şasea perioadă de cultură postatlanteană. Căci perioadele de evoluţie se întrepătrund. După epoca a şasea va mai urma o a şaptea. Examinând lucrurile mai precis, problema conducerii omenirii se prezintă în felul următor: Numai în a treia perioadă de cultură, în cea egipteano-caldeeană, Îngerii au fost conducătorii, până la un oarecare grad independenţi, ai oamenilor. Pe vremea protopersană, lucrurile stăteau altfel. În această epocă Îngerii erau subordonaţi unei conduceri superioare într-o măsură mult mai mare decât în cursul epocii egiptene, şi orânduiau totul în aşa fel încât să corespundă impulsurilor ierarhiei imediat superioare. Îngerii erau subordonaţi într-o măsură mult mai mare decât pe vremea egipteană, orânduirilor Arhanghelilor sau Arhailor. În perioada de cultură protohindusă, în care viaţa postatlanteană atinsese sub raport spiritual o culme atât de înaltă cum după aceea, deocamdată, nu a mai fost atinsă, o culme naturală sub conducerea marilor învăţători ai omenirii, Arhanghelii înşişi erau subordonaţi, într-un sens asemănător, conducerii Arhailor sau Începătoriilor.

*Prin „protopersan“ nu este desemnat aici ceea ce se cheamă în istoria obişnuită „persan“, ci o cultură asiatică (iranică) ce s-a dezvoltat în spaţiul în care ulterior s-a extins imperiul persan.

Aşadar, dacă urmărim evoluţia omenirii din timpul hindus, trecând prin culturile protopersană şi egipteano-caldeenă, putem spune că anumite fiinţe ale ierarhiilor superioare s-au retras, ca să spunem aşa, din ce în ce mai mult de la conducerea directă a omenirii. Şi cum stăteau lucrurile în cea de a patra perioadă de cultură postatlanteană, în cea greco-latină? Sub un anumit raport omul devenise cu totul independent. Fiinţele conducătoare supraomeneşti intervin şi aici în mersul evoluţiei, dar conducerea lor era de aşa natură încât fiinţele spirituale conducătoare dobândeau de pe urma faptelor omeneşti tot atât cât dobândea omul de pe urma lor. De aici, acea cultură cu totul specific „omenească“ din epoca greco-romană, în care omul este în întregime dependent de sine.

Toate particularităţile artistice, ale vieţii de stat, din timpurile greceşti şi romane, se datorează, ca să spunem aşa, faptului că omul trebuia să-şi manifeste caracterul său particular. Aşadar, dacă privim înapoi spre cele mai vechi epoci de evoluţie a culturilor, întâlnim fiinţe conducătoare care îşi încheiaseră evoluţia lor de om în stări planetare anterioare. Misiunea celei de-a patra epoci de cultură postatlanteene era să-i pună pe oameni la cele mai mari încercări. Din această cauză, ea a fost şi cea în care întreaga conducere spirituală a omenirii trebuia să se organizeze într-un mod nou. Oamenii actuali trăiesc în a cincea epocă de cultură postatlanteană. Entităţile conducătoare ale acestei epoci aparţin aceleiaşi ierarhii care a stăpânit peste cultura egipteano-caldeeană. De fapt, aceleaşi fiinţe care au condus în acea vreme, îşi reiau activitatea în vremea noastră. Am arătat că în cursul culturii egipteano-caldeene anumite fiinţe au rămas în urmă, şi că pe acestea le regăsim în imboldurile şi sentimentele materialiste ale vremii noastre.

Progresul, atât al fiinţelor care stimulau evoluţia pozitivă cât şi acela al fiinţelor care o frânau, şi care aparţin clasei Îngerilor (sau a fiinţelor dhyanice inferioare), constă în faptul că puteau fi conducători la egipteni şi caldeeni datorită însuşirilor pe care le cuceriseră în epoci străvechi, şi că, totodată, prin munca lor de conducere, evoluau mai departe. În felul acesta, Îngerii progresivi au intervenit în conducerea evoluţiei din a cincea epocă de cultură postatlanteană, cu facultăţi pe care şi le-au dobândit în cursul epocii a treia, în epoca egipteano-caldeeană. Prin acest progres al lor, ei îşi însuşesc facultăţi cu totul deosebite. Ei devin apţi să poată lăsa să se reverse în ei puterile care emană de la cea mai însemnată fiinţă din întreaga evoluţie pământească. Asupra lor acţionează puterea lui Christos. Căci această putere acţionează nu numai prin Iisus din Nazaret asupra lumii fizice, dar şi în lumile spirituale, asupra fiinţelor supraomeneşti. Christos nu există numai pentru Pământ, ci şi pentru aceste entităţi. Fiinţele care au condus în acea vreme vechea cultură egipteano-caldeeană, nu stăteau sub conducerea lui Christos, ci ele s-au supus conducerii lui Christos abia din timpul egipteano-caldeean încoace. Şi progresul lor constă în aceea că astăzi conduc perioada noastră de cultură sub influenţa lui Christos; ele îl urmează în lumile superioare. Şi rămânerea în urmă a entităţilor despre care s-a spus că acţionează ca puteri inhibitoare, provine din faptul că ele nu s-au supus conducerii lui Christos, aşa încât ele acţionează mai departe independent de Christos. De aceea, în cultura omenirii vor apărea din ce în ce mai clar următoarele: va exista un curent materialist, care stă sub conducerea spiritelor egipteano-caldeene retardate; acesta va avea un caracter materialist. Cea mai mare parte a ceea ce se poate numi azi ştiinţă materialistă în toate ţările, se află sub această influenţă. Totodată se impune însă şi un alt curent, care are drept scop ca, în final, omul să găsească în tot ce face ceea ce se poate numi „principiul christic“. Aşa bunăoară, există oameni care spun: în ultimă analiză lumea noastră constă din atomi. Cine inspiră omului gândul că lumea ar consta din atomi? Sunt entităţile angelice supraomeneşti, care au rămas în urmă în epoca egipteano-caldeeană.

Ce ne vor învăţa entităţile care şi-au atins ţinta în vechea cultură egipteano-caldeeană şi care au cunoscut pe Christos în acea vreme? Ele vor putea inspira omului alte gânduri decât acela că nu există decât atomi materiali; căci aceste entităţi îl vor putea învăţa pe om că substanţa lumii este străbătută până în cele mai mici particule de spiritul lui Christos. Şi oricât de uimitor ar putea să pară, în viitor vor exista chimişti şi fizicieni care nu ne vor mai învăţa chimia şi fizica aşa cum se predau azi, sub influenţa spiritelor retardate caldeene şi egiptene, ci ei ne vor învăţa că „materia este structurată după planul pe care Christos l-a stabilit treptat“!. Oamenii îl vor găsi pe Christos până şi în legile chimiei şi ale fizicii. O chimie spirituală, o fizică spirituală, iată ce ne va aduce viitorul. Desigur că astăzi, pentru mulţi oameni, aceste afirmaţii nu apar decât ca născociri sau chiar mai rău… Dar adeseori înţelepciunea viitorului înseamnă nebunie pentru timpul anterior.

Factorii care intervin în acest sens în evoluţia culturii omeneşti, pot fi zăriţi încă de pe acum de contemplatorul atent. Dar un asemenea contemplator cunoaşte foarte bine şi obiecţiile, în aparenţă îndreptăţite, pe care le pot aduce acestei pretinse nebunii, ştiinţa şi filosofia curentă.

Din asemenea consideraţiuni înţelegem şi ce anume au entităţile conducătoare supraumane înaintea omului. Oamenii L-au cunoscut pe Christos în a patra perioadă de cultură postatlanteană, în perioada greco-latină. Căci evenimentul christic intervine în evoluţie în decursul acestei epoci de cultură. Atunci au învăţat oamenii să-l cunoască pe Christos. Entităţile conducătoare supraomeneşti au învăţat a-l cunoaşte în timpurile caldeo-egiptene, apoi, în timpurile greco-latine ele trebuiră să-i lase pe oameni în seama propriului lor destin, pentru ca mai târziu să intervină iarăşi în evoluţia omenirii. Iar dacă azi ne ocupăm cu ştiinţa spirituală, aceasta nu înseamnă altceva decât recunoaşterea faptului că entităţile supraomeneşti, care au condus omenirea, îşi continuă acum conducerea în aşa fel încât se află ele însele sub cârmuirea lui Christos. Tot aşa stau lucrurile şi cu alte entităţi.

În timpurile protopersane, la conducerea omenirii au participat Arhanghelii. Ei s-au subordonat lui Christos, înaintea fiinţelor care stau cu o treaptă mai jos decât ei. Despre Zarathustra [ 14 ] se poate spune că el îşi îndruma discipolii şi poporul spre Soare şi spunea cam următoarele: În Soare trăieşte Marele Spirit „Ahura Mazdao“, care va coborî pe Pământ. Căci fiinţele din regiunea Arhanghelilor Îl indicau pe Marele Conducător al Soarelui, care pe acea vreme încă nu coborâse pe Pământ, ci abia pornise pe acest drum, pentru a interveni mai târziu direct în evoluţia pământească. Fiinţele care îi conduceau pe marii învăţători ai Indiei, de asemenea, îi îndrumau spre un Christos al viitorului; căci facem o greşeală când credem că aceşti învăţători nu L-ar fi presimţit pe Cristos. Ei spuneau că El se află „deasupra sferei lor“, aşa încât „ei nu pot ajunge la El“.

După cum în a cincea perioadă a culturii Îngerii sunt cei care-l coboară pe Christos în evoluţia spirituală, tot aşa, în perioada a şasea, cultura va fi condusă de acele fiinţe din clasa Arhanghelilor care au condus străvechea perioadă din cultura protopersană. Începătoriile, Arhaii care cârmuiseră omenirea în vechea perioadă protohindusă, vor conduce omenirea în a şaptea epocă de cultură, sub cârmuirea lui Christos. În perioada greco-latină, Christos a coborât din înălţimile spirituale şi s-a revelat în trupul lui Iisus din Nazaret. El a coborât până în lumea fizică. Când omenirea va fi îndeajuns de matură, ea îl va putea găsi în prima lume superioară. În viitor, El nu va mai putea fi găsit în lumea fizică, ci numai în lumile imediat superioare, căci oamenii nu vor rămâne aceiaşi; ei vor deveni mai maturi şi-L vor găsi pe Christos în lumile spirituale, aşa cum L-a găsit Pavel prin evenimentul din faţa Damascului, care, în această privinţă, este un eveniment profetic. După cum în vremea noastră omenirea este condusă de marii învăţători care i-au condus pe oameni în cultura egipteano-caldeeană, tot ei vor fi aceia care în secolul al XX-lea vor conduce oamenii la o contemplare a lui Christos, aşa cum L-a văzut Pavel. Ei vor arăta oamenilor că Christos nu acţionează numai pe Pământ, ci că El spiritualizează întregul sistem solar. În a şaptea epocă de cultură vor reveni Sfinţii Învăţaţi ai Indiei, ei Îl vor propovădui pe Marele Spirit, despre care spuneau odinioară că se află deasupra sferei lor, Spirit pe care-L presimţiseră în fiinţa unitară a lui Brahman, în care însă conţinutul real se poate instala abia prin Christos. În felul acesta, omenirea va fi condusă, treaptă cu treaptă, în lumea spirituală.

A vorbi astfel despre Christos, a arăta că în lumile suprasensibile El este conducător şi al ierarhiilor superioare, aceasta ne-o arată ştiinţa care a pătruns în cultura noastră prin secolul al XII-lea, al XIII-lea sub signatura rosicrucianismului, şi despre care s-a dovedit de atunci că a devenit necesară. Dacă vom contempla, în sensul acestei concepţii, mai îndeaproape entitatea care a trăit în Palestina şi care a săvârşit apoi Misteriul de pe Golgota, se dezvăluie următoarele.

Până în prezent oamenii şi-au făcut multe reprezentări despre Christos. Aşa bunăoară a existat reprezentarea anumitor gnostici creştini din primul secol, care spuneau: Christos, care a trăit în Palestina, nu avea nicidecum un trup fizic din carne, el a avut numai trup aparent [ 15 ], un trup eteric ce devenise fizic vizibil. Aşadar şi moartea sa pe cruce nu ar fi fost o moarte reală ci numai aparentă, fiindcă era prezent numai un trup eteric. Întâlnim apoi diferitele dispute dintre aderenţii creştinismului, aşa de pildă cunoscuta dispută dintre arieni şi atanasieni [ 16 ], ş.a.m.d., şi chiar la ei, cele mai diferite interpretări în legătură cu Christos. De atunci şi până în vremea noastră, oamenii îşi fac cele mai diverse reprezentări despre Christos.

Ştiinţa spirituală nu trebuie să vadă în Christos doar o fiinţă pământeană, ci să recunoască în El şi o fiinţă cosmică. Într-un anumit sens, însuşi omul este o fiinţă cosmică. El duce o viaţă dublă. Viaţa în trupul fizic, de la naştere până la moarte, şi viaţa în lumile spirituale, între moarte şi o nouă naştere. În timp ce omul trăieşte în trupul fizic, el este dependent de Pământ. Aceasta, pentru motivul că trupul său fizic este legat de forţele şi de condiţiile de existenţă ale Pământului. Dar omul nu primeşte în sine numai substanţele şi forţele Pământului, ci el este integrat în întreg organismul fizic al Pământului, căruia îi aparţine. După ce omul a trecut prin poarta morţii, el nu mai aparţine forţelor Pământului, dar ar fi greşit să ne reprezentăm că el nu mai aparţine nici unui fel de forţe, ci atunci el este legat de forţele sistemului solar şi de acelea ale celorlalte sisteme solare. El trăieşte între moarte şi o nouă naştere, în Cosmos, aşa cum trăieşte între naştere şi moarte în lumea pământească. De la moarte până la o nouă naştere, omul aparţine Cosmosului, aşa după cum pe Pământ aparţine elementelor aer, apă, pământ, ş.a.m.d. Trecând prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, el ajunge în domeniul influenţelor comice. De la planete nu vin numai forţele fizice despre care ne vorbeşte astronomia fizică, adică gravitaţia şi alte forţe fizice, ci ne vin şi puteri spirituale. Şi cu aceste puteri spirituale ale cosmosului omul se află în legătură, şi anume fiecare într-un mod deosebit, în funcţie de individualitatea sa. Dacă omul s-a născut în Europa, el trăieşte în alte condiţii de temperatură, ş.a.m.d., decât atunci când s-ar fi născut în Australia, bunăoară. Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa vieţii dintre moarte şi o nouă naştere; unul este mai mult legat de puterile spirituale ale lui Marte, altul de acelea ale lui Jupiter, unii de acelea ale întregului sistem planetar, ş.a.m.d. Şi tot aceste puteri readuc omul pe Pământ. Astfel, în timpul care precede o naştere, omul trăieşte în legătură cu întregul spaţiu stelar.

Potrivit acestor relaţii ale omului faţă de sistemul cosmic, se determină şi puterile care-l îndeamnă pe om spre o anumită pereche de părinţi, spre o anumită regiune. Imboldul, impulsul de a se încorpora într-un loc sau altul, într-o familie sau alta, într-un anumit popor şi într-o anumită epocă, toate acestea depind de felul în care omul a fost integrat cosmosului înainte de naştere.

În teritoriile germane exista mai demult o expresie ce era extraordinar de semnificativă pentru naşterea omului. Când se năştea un om, se spunea că el a întinerit în acel loc. În această expresie întâlnim o aluzie inconştientă la faptul că între moarte şi o nouă naştere, la început, omul trăieşte sub influenţa forţelor care l-au făcut să îmbătrânească în încorporarea anterioară, şi că înainte de naştere acestea sunt înlocuite cu puteri care-l fac iarăşi „tânăr“. În acelaşi sens foloseşte şi Goethe în «Faust» expresia „a întinerit în ţinutul ceţii“ [ 17 ]. Ţinutul ceţii era un nume vechi pentru Germania medievală.

La baza întocmirii horoscopului stă faptul că oamenii, care cunosc aceste lucruri, pot citi puterile după care omul se integrează în existenţa fizică. Fiecărui om îi este coordonat un anumit horoscop, fiindcă în el se exprimă puterile care l-au coborât pe om în existenţa fizică. Aşa bunăoară, când într-un horoscop Marte se află în Berbec, aceasta înseamnă că anumite puteri ale Berbecului sunt oprite, sunt diminuate de Marte. Aşadar horoscopul este constelaţia după care omul se orientează, înainte de a intra în existenţa fizică. Această problemă, care în vremea noastră pare a fi atât de îndrăzneaţă, nu trebuie atinsă fără a atrage atenţia asupra faptului că aproape tot ceea ce face azi în această direcţie este diletantismul cel mai curat – o adevărată superstiţie – şi că, pentru lumea exterioară, adevărata ştiinţă despre aceste lucruri, în bună parte, s-a pierdut cu totul. De aceea, aspectele principiale redate aici nu trebuie deloc judecate după ceea ce azi îşi duce, sub numele de astrologie, cel mai adesea, o existenţă atât de dubioasă.

Ceea ce mână omul să coboare în încorporarea fizică, sunt puterile active ale lumii stelare.

Când conştienţa clarvăzătoare examinează un om, ea poate percepe în organizarea acestuia cum aceasta este de fapt un rezultat al cooperării puterilor cosmice. Acest lucru trebuie să fie intuit acum în mod ipotetic, dar într-o formă absolut corespunzătoare percepţiilor clarvăzătoare.

Dacă am scoate şi am cerceta cu ajutorul clarvederii creierul fizic al unui om cu privire la construcţia sa, am vedea cum anumite părţi se găsesc plasate în anumite locuri şi cum din aceste locuri pornesc anumite prelungiri. Am afla astfel că la fiecare om creierul este diferit structurat. Nu există doi oameni care să aibă creierul la fel. Şi ne închipuim acum că am putea fotografia acest creier cu întreaga sa structură, aşa că am avea un fel de emisferă, şi în care ar fi vizibile toate amănuntele. Am obţine pentru fiecare om o altă imagine. Dacă am fotografia creierul unui om în momentul în care se naşte şi dacă am fotografia apoi şi firmamentul care se află exact deasupra locului de naştere a acestui om, această imagine ar arăta la fel ca şi creierul uman. Aşa cum sunt orânduite anumite părţi din creier, la fel sunt orânduite stelele în imaginea cerului. Omul poartă în sine o imagine a spaţiului ceresc, şi anume fiecare o altă imagine, după locul şi timpul în care s-a născut.

Acesta este un indiciu că omul este născut, este născut din întregul Univers.

Dacă avem în vedere acest lucru, ajungem să ne reprezentăm cum ni se înfăţişează macrocosmosul în fiecare om şi, pornind de la aceasta, dobândim o reprezentare despre felul în care macrocosmosul ni se revelează în Christos. Dar dacă ne-am reprezenta pe Christos, după botezul în Iordan [ 18 ], ca şi când în el macrocosmosul ar fi trăit aşa cum trăieşte în ceilalţi oameni, atunci am ajunge la o reprezentare falsă.

Să reflectăm mai întâi asupra lui Iisus din Nazaret. Acesta a avut condiţii de existenţă cu totul deosebite. La începutul erei noastre s-au născut doi copii cu numele Iisus. Unul cobora din linia natanică a casei lui David, celălalt din linia solomonică a aceleiaşi case. Aceşti doi copii nu s-au născut exact în acelaşi timp, dar naşterea unuia era destul de apropiată de a celuilalt. În copilul Iisus solomonic, descris de Evanghelia lui Matei, s-a încarnat aceeaşi individualitate care altădată a trăit pe Pământ sub numele de Zarathustra. Prin urmare, în acest copil Iisus al Evangheliei lui Matei, s-a reîncorporat Zarathustra sau Zoroastru. În acest copil Iisus, aşa cum îl descrie Matei, creşte până la vârsta de doisprezece ani individualitatea lui Zoroastru. La această vârstă Zarathustra părăseşte corpul acestui copil şi trece în corpul celuilalt copil Iisus, pe care-l descrie Evanghelia lui Luca. Din această cauză, acest copil devine dintr-odată cu totul altfel. Părinţii au rămas uimiţi când îl regăsesc în templul din Ierusalim [ 19 ], după ce pătrunsese în el spiritul lui Zarathustra. Acest lucru este indicat prin faptul că după ce se pierduse şi fu apoi regăsit în Ierusalim, în templu, copilul a vorbit în aşa fel încât părinţii nu l-au mai recunoscut, fiindcă pe acest copil – copilul Iisus natanic – ei nu-l cunoşteau decât aşa cum era mai înainte. Dar când începu a vorbi cărturarilor din templu, el era în stare să vorbească astfel, fiindcă în el intrase spiritul lui Zaratustra. Până în al treisprezecelea an al vieţii, a trăit spiritul lui Zarathustra în tânărul Iisus care cobora din linia natanică a casei lui David. În acest corp, el ajunsese la o desăvârşire şi mai înaltă. Trebuie să mai amintim că în trupul în care trecuse şi trăia acum spiritul lui Zarathustra, se petrecea ceva deosebit: în trupul astral al acestui trup, Buddha îşi trimitea impulsurile sale din lumea spirituală.

Tradiţia răsăriteană este adevărată: Buddha s-a născut ca „Bodhisattva“, şi abia în cursul existenţei sale pământeşti, în al douăzeci şi nouălea an al vieţii, s-a ridicat la demnitatea de Buddha.

Când Gautama Buddha era copil mic, Assita, marele înţelept al Indiei, veni plângând la palatul regal al tatălui lui Buddha [ 20 ]. Aceasta deoarece, clarvăzător fiind, a putut afla că acest copil regesc va deveni „Buddha“, iar el, fiind om bătrân, nu va mai ajunge să vadă cum fiul lui Suddhodana va deveni Buddha. Acest înţelept s-a născut din nou pe vremea lui Iisus din Nazaret. Este acelaşi pe care Evanghelia lui Luca ni-l înfăţişează în persoana preotului din templu, care vede pe Buddha revelându-se în copilul Iisus natanic. Şi pentru că el vede acest lucru, a spus: „Slobozeşte Doamne pe robul tău în pace, căci mi-am văzut Învăţătorul“ [ 21 ]. Ceea ce n-a putut vedea pe vremuri în India, vede acum prin trupul astral al acestui copil Iisus, pe care Îl întâlnim în Evanghelia lui Luca; îl vede pe Bodhisattva devenit Buddha.

Toate acestea erau necesare pentru ca să poată lua naştere trupul care primi apoi în Iordan „botezul lui Ioan“. La acest botez, individualitatea lui Zaratustra părăseşte trupul întreit: trupul fizic, trupul eteric şi trupul astral al acestui Iisus, care se formase pe o cale atât de complicată, pentru ca spiritul lui Zoroastru să poată locui în el. Zarathustra cel reîntrupat a trebuit să treacă prin două genuri de evoluţie, date în cei doi Iisuşi. Aşadar, în faţa Botezătorului stătea trupul lui Iisus din Nazaret, şi în acesta acţiona acum individualitatea cosmică a lui Christos. La ceilalţi oameni, legile spirituale-cosmice acţionează numai până îl aduc în viaţă. Atunci, acestora li se opun legile care-şi au originea din condiţiile de evoluţie ale Pământului. La Iisus Christos, după botezul lui Ioan, au rămas active numai puterile spirituale cosmice, fără ca ele să fie influenţate de legile de evoluţie pământeşti.

În timp ce în ultimii trei ani ai vieţii sale, de la treizeci şi până la treizeci şi trei de ani, Iisus din Nazaret a umblat pe Pământ, în Palestina, ca Iisus Christos, în El acţiona continuu întreaga fiinţă cosmică a lui Christos. Christos stătea mereu sub influenţa întregului cosmos. El nu făcea nici un pas fără ca puterile cosmice să acţioneze în El. Ceea ce se petrecea cu Iisus din Nazaret era o realizare continuă a horoscopului, căci în fiecare moment se întâmplau lucruri care altfel nu se întâmplă decât la naşterea omului. Lucrurile s-au putut întâmpla aşa numai datorită faptului că întregul trup al lui Iisus natanic rămăsese receptiv faţă de totalitatea puterilor ierarhiilor cosmice-spirituale care cârmuiesc Pământul nostru. Dacă întreg Spiritul Cosmosului acţiona în acest fel în Iisus Christos, cine mergea atunci spre Capernaum bunăoară [ 22 ], sau în altă parte? Cel ce umbla aici ca o fiinţă pe Pământ, negreşit că arăta la fel ca ceilalţi oameni. Dar puterile active în El erau puteri cosmice, care veneau din Soare şi din stele; ele dirijau trupul. Toate faptele săvârşite de Iisus Christos s-au înfăptuit potrivit raportului care s-a stabilit între Pământ şi Cosmos. Iată pentru ce în Evanghelii, constelaţiile sunt pomenite atât de des în legătură cu faptele lui Iisus Christos. Citiţi în Evanghelia lui Ioan, cum îi găseşte Christos pe primii săi discipoli. Acolo se spune: „Era pe la ceasul al zecelea“ [ 23 ], pentru a se arăta că spiritul întregului cosmos, sub raportul relaţiilor temporale, s-a manifestat în acest fapt. Asemenea indicaţii sunt mai puţin clare în alte locuri din Evanghelie; însă cine ştie citi Evangheliile, le găseşte pretutindeni.

Din acest punct de vedere pot fi judecate, de pildă, minunile tămăduirii bolnavilor. Să examinăm bunăoară pasajul în care se spune: „După ce Soarele asfinţise, ei aduseră la El bolnavii, şi El îi tămădui“ [ 24 ] Ce însemnează aceasta? Evanghelistul ne atrage atenţia asupra faptului că această tămăduire stă în legătură cu întreaga constelaţie, că în acel timp în cosmos era o astfel de constelaţie care nu putea avea loc decât după apusul Soarelui. Cu alte cuvinte se spune că în acest timp, puterile tămăduitoare se puteau revela după apusul Soarelui. Iisus Christos este înfăţişat ca mediatorul care pune pe bolnavi în legătură cu puterile Cosmosului, puteri care puteau acţiona tămăduitor tocmai în acel timp. Aceste puteri erau identice cu cele care acţionau în Iisus, drept Christos. Tămăduirea avea loc în prezenţa lui Christos, fiindcă prin această prezenţă, bolnavul era expus puterilor vindecătoare ale Cosmosului, care puteau acţiona aşa cum acţionau, numai în condiţiile de timp şi de spaţiu la care am făcut aluzie. Puterile cosmosului acţionau asupra bolnavilor prin reprezentantul lor, prin Christos.

Dar, în acest fel, ele puteau acţiona numai în timpul vieţii pământeşti a lui Christos. Numai în acea vreme a existat o conjunctură între constelaţiile cosmice şi forţele din organismul omenirii, încât constelaţia cosmică putea acţiona asupra omului prin Iisus Christos aducând tămăduirea anumitor boli. Repetarea acestor condiţii în evoluţia cosmică şi pământească este tot atât de imposibilă pe cât este de imposibilă o a doua încorporare a lui Christos într-un trup omenesc. Astfel privite lucrurile, viaţa pământească a lui Iisus Christos ni se înfăţişează ca o expresie pământească al unui raport precis dintre Cosmos şi puterile din om. Zăbovirea unui bolnav în apropierea lui Christos, înseamnă că prin apropierea sa de Christos, acest bolnav se găsea într-un astfel de raport faţă de macrocosm, încât se putea acţiona în mod vindecător asupra lui.

*

Prin aceasta am indicat punctele de vedere care ne permit să cunoaştem cum a fost pusă conducerea omenirii sub înrâurirea lui Christos. Dar celelalte puteri, care rămăseseră în urmă în epoca egipteano-caldeeană, acţionează mai departe, alături de puterile pătrunse de Christos. Acest lucru ni se arată şi în atitudinea pe care o are adeseori prezentul faţă de Evanghelii. Apar opere literare [ 25 ] care se străduiesc într-un mod curios să arate că Evangheliile pot fi înţelese dacă le interpretăm astrologic. Cei mai mari adversari ai Evangheliilor se referă la această interpretare astrologică spunând, de exemplu, că drumul pe care Arhanghelul Gabriel îl face de la Elisabeta la Maria, nu ar însemna altceva decât trecerea Soarelui din constelaţia Fecioarei într-o altă constelaţie. Acest lucru este, într-o anumită privinţă, adevărat, numai că aceste gânduri ale vremii noastre sunt inspirate în acest fel de fiinţe care au rămas în urmă în epoca egipteano-caldeeană. Prin astfel de influenţe, se încearcă răspândirea credinţei că Evangheliile reprezintă numai alegorii pentru anumite condiţii cosmice. În realitate lucrurile stau astfel: în Christos se exprimă Cosmosul întreg, Aşadar viaţa lui Christos poate fi exprimată astfel încât pentru faptele sale izolate se indică conjuncturile cosmice, care acţionează continuu prin Christos în existenţa pământească. În acest fel, o înţelegere corectă a acestui lucru trebuie să ne ducă la o cunoaştere deplină a lui Christos vieţuind pe Pământ, în timp ce eroarea descrisă mai sus, atunci când este observată, şi anume că viaţa lui Christos ar fi exprimată în Evanghelii prin constelaţii cosmice, ne-ar dovedi că se poate vorbi alegoric numai despre aceste constelaţii, şi că nu ar fi existat niciodată un Christos pământesc real.

Dacă ne este îngăduită o comparaţie, am putea spune: să ne reprezentăm fiecare om în chipul unei oglinzi sferice. Dacă ne imaginăm oglinda sferică, vom observa cum e reflectă imaginea întregului anturaj. Să presupunem că am fixa cu un creion contururile proiectate de acest anturaj. Am putea lua apoi oglinda şi am putea purta cu ea pretutindeni copia amintitului anturaj. Acest exemplu poate simboliza faptul că atunci când se naşte un om, el poartă în sine o copie a cosmosului, şi duce cu sine de-a lungul întregii vieţii efectele acestei imagini singulare. Dar am putea instala oglinda şi în aşa fel ca, pretutindeni pe unde o ducem, ea să copieze mediul ambiant. Atunci ea ne dă mereu o imagine a întregului anturaj. Aceasta va fi un simbol pentru Christos, începând de la botezul lui Ioan până la Misteriul de pe Golgota. Ceea ce la un alt om se revarsă în entitatea pământească odată cu naşterea, în Iisus Christos se revarsă în fiecare clipă. Iar când s-a înfăptuit Misteriul de pe Golgota, ceea ce radiase din Cosmos (în Iisus Christos), a trecut în substanţa spirituală a Pământului şi de atunci se află unit cu Spiritul Pământului.

Când Pavel a devenit clarvăzător în faţa Damascului [ 26 ], el a putut recunoaşte că în Spiritul Pământului trecuse ceea ce mai înainte se afla în Cosmos. De acest lucru se vor putea convinge toţi cei care pot să-şi aducă sufletul în starea de a vieţui şi ei evenimentul de la Damasc. În secolul al XX-lea se vor ivi primii oameni care vor trăi în mod spiritual evenimentul Christos trăit de Pavel.

În timp ce, până la această epocă, acest eveniment putea fi trăit numai de oamenii care-şi însuşiseră puterea clarvăzătoare prin disciplină esoterică, în viitor, prin evoluţia naturală a umanităţii, puterilor sufleteşti în dezvoltare progresivă le va fi posibilă vederea lui Christos în sfera spirituală a Pământului. De la un anumit moment al secolului al XX-lea, unii oameni vor avea posibilitatea aceasta ca pe o retrăire a evenimentului de la Damasc; apoi, numărul acestora se va mări până când, într-un viitor mai îndepărtat, aceasta va fi o facultate naturală a sufletului omenesc.

*

Prin intrarea lui Christos în evoluţia pământească, această evoluţie a primit un caracter cu totul nou. Acest lucru se exprimă şi în faptele exterioare ale istoriei. În primele timpuri ale evoluţiei postatlanteene, oamenii au ştiut: deasupra noastră nu este numai un Marte fizic, ci ceea ce vedem ca Marte, sau ca Jupiter, sau ca Saturn, este expresia unor entităţi spirituale. În timpurile ce urmară, această concepţie a fost cu totul uitată. Corpurile cereşti deveniră pentru oameni doar corpuri pe care ei le judecă după consideraţii fizice. Iar în Evul Mediu oamenii nu mai vedeau în stele decât ceea ce vedem cu ochii: sfera lui Venus, sfera Soarelui, sfera lui Marte, ş.a.m.d., până la sfera stelelor fixe; apoi veni sfera a opta, ca un puternic perete albastru. Apoi a venit Copernic şi a făcut o spărtură în concepţia după care hotărâtor poate fi numai ceea ce percep simţurile. Fizicienii din ziua de azi, desigur, pot spune: apar capete atât de confuze încât afirmă că lumea este maya, este iluzie, şi că pentru a cunoaşte adevărul ar trebui să priveşti într-o lume spirituală, în timp ce adevărata ştiinţă este aceea care se întemeiază pe simţuri şi admite numai ceea ce spun simţurile. Când au avut astronomii încredere numai în simţuri? Pe vremea când domina acea astronomie care azi este combătută!

Adevărata astronomie modernă a început să existe ca ştiinţă abia atunci când Copernic a început să gândească asupra a ceea ce există în spaţiul cosmic, dincolo de aparenţa simţurilor. Şi aşa se prezintă lucrurile pe toate tărâmurile de cunoaştere. Pretutindeni unde a luat fiinţă o ştiinţă, în sensul cel mai modern, ea s-a născut împotriva aparenţelor simţurilor. Când Copernic declara [ 27 ]: „Ceea ce voi vedeţi este maya, este iluzie, încredeţi-vă în ceea ce nu puteţi vedea!“, a devenit ştiinţă ceea ce recunoaştem azi ca atare. Aşadar reprezentanţilor ştiinţei de azi li s-ar putea spune: ştiinţa voastră a devenit „ştiinţă“ abia atunci când n-a mai vrut să se încreadă în simţuri. A venit apoi Giordano Bruno ca tâlcuitor filosofic al lui Copernic [ 28 ]; el îşi aruncă privirea în spaţiul cosmic şi a vestit tuturor: Ceea ce am numit limitele spaţiului, ceea ce a fost considerat până acum ca a opta sferă, care sub raport spaţial delimitează totul, nu constituie nici o limită. Acestea sunt „maya“, iluzie, căci în spaţiul cosmic sunt revărsate nenumărate lumi. Ceea ce mai înainte se socotea că ar fi limită a spaţiului, a devenit acum limita lumii sensibile a oamenilor. Dacă privim dincolo de lumea simţurilor, Universul care ne înconjoară nu ni se mai înfăţişează aşa cum ni-l arată simţurile; atunci vom cunoaşte şi nemărginirea, infinitul.

Din aceasta vedem că, la origine, omul a pornit de la o contemplare spirituală a Cosmosului, pe care a pierdut-o în decursul timpurilor. În locul acestui fel de a cunoaşte lucrurile, a apărut o concepţie despre lume pur senzorială. Atunci a intrat în evoluţie impulsul lui Christos. Prin acest impuls, omenirii i se va da din nou putinţa să impună spiritul concepţiei materialiste. În momentul în care Giordano Bruno a sfărâmat cătuşele aparenţei simţurilor, evoluţia christică ajunsese atât de departe încât în ea putea fi activă puterea sufletească pe care a aprins-o acest impuls al lui Christos. Prin aceasta am făcut aluzie la însemnătatea pe care o are intervenţia lui Christos în întreaga evoluţie omenească. În fond, omenirea se află abia la începutul acestei evoluţii.

Care sunt strădaniile ştiinţei spiritului?

Ea desăvârşeşte opera începută de Giordano Bruno şi alţii, în domeniul ştiinţei fizice, spunând: ceea ce poate cunoaşte ştiinţa exterioară este maya, iluzie. După cum altădată omul privea până în „a opta sferă“ şi credea că spaţiul este limitat, tot aşa îşi închipuie şi gândirea de azi că existenţa omenească se limitează între naştere şi moarte. Dar ştiinţa spiritului ne extinde privirea dincolo de naştere şi moarte.

În evoluţia omenirii există o înlănţuire bine închegată a lucrurilor, pe care o putem înţelege prin asemenea idei. Şi, în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce s-a făcut în privinţa spaţiului prin depăşirea aparenţelor senzoriale de către Copernic şi Giordano Bruno, era rezultatul inspiraţiilor acelui curent pe care-l urmează şi noua ştiinţă a spiritului. Ceea ce putem numi esoterismul mai nou, acţiona în mod tainic asupra lui Copernic, Bruno, Kepler şi asupra altora. Iar cei care se găsesc azi pe tărâmul lui Giordano Bruno şi Copernic, şi nu vor să accepte antroposofia, sunt infideli faţă de propria lor tradiţie, prin faptul că ţin morţiş la lumea simţurilor. Dar ştiinţa spiritului ne arată că după cum Giordano Bruno a răzbit dincolo de bolta albastră a cerului, tot aşa ea, această ştiinţă a spiritului, răzbeşte dincolo de limitele naşterii şi ale morţii prin aceea că arată cum omul, care descinde din macrocosmos, trăieşte în existenţa fizică, şi prin moarte intră din nou într-o existenţă macrocosmică. Şi ceea ce, într-o măsură limitată, vedem în fiecare om în parte, întâlnim în mare în reprezentantul spiritului cosmic, în Iisus Christos. Iar impulsul pe care l-a dat Christos, putea fi dat o singură dată. Numai o singură dată se putea oglindi în acest fel întregul cosmos, căci constelaţia prezentă atunci nu mai revine niciodată. Această constelaţie trebuia să acţioneze printr-un corp omenesc, pentru ca ea să poată da impulsul pe Pământ. Pe cât de adevărat este că acea constelaţie nu va mai apărea a doua oară, tot aşa de adevărat este că Christos a coborât în încorporare pământească o singură dată. Numai dacă nu ştim că Christos este reprezentantul întregului Univers, şi nu ne putem înălţa la acea idee-Christos pentru care ştiinţa spiritului ne dă elementele necesare, numai atunci putem afirma că Christos ar putea apărea de mai multe ori pe Pământ.

Vedem astfel cum izvorăşte din antroposofie o concepţie despre Christos care arată omului, cu mijloace noi, înrudirea sa cu întregul macrocosmos. Pentru a-L cunoaşte într-adevăr pe Christos sunt absolut necesare acele puteri inspiratoare care apar acum datorită fiinţelor supraomeneşti pe care, în vechea epocă egipteano-caldeeană, le-a condus însuşi Christos. Este necesară o astfel de inspiraţie nouă, inspiraţie care, pregătită de marii esoterişti ai Evului Mediu începând cu secolul al treisprezecelea, trebuie să se oficializeze din ce în ce mai mult.

Dacă omul se pregăteşte în sufletul său în mod corect pentru cunoaşterea lumii spirituale în sensul acestei ştiinţe, atunci, prin clarauzire poate auzi şi prin clarvedere poate vedea revelaţiile vechilor puteri caldeene şi egiptene, care acum au devenit conducători spirituali sub cârmuirea lui Christos. Ceea ce omenirea poate dobândi cândva, în această privinţă, a putut fi doar pregătit în epoca ce s-a scurs de la primele secole ale creştinismului până azi. Din acest motiv putem spune că în viitor va trăi în inimile oamenilor o idee-Christos care, în măreţia sa, nu se va putea compara cu nimic din ceea ce omenirea a crezut a cunoaşte până acum. Ceea ce a luat naştere ca un prim impuls prin Christos, şi ceea ce a trăit până azi în oameni – chiar şi în cei mai buni reprezentanţi ai principiului christic – ca o concepţie despre Christos, acestea nu sunt decât o pregătire pentru adevărata cunoaştere a lui Christos. Ar fi într-adevăr ciudat, dar s-ar putea întâmpla, ca acelora care în Apus vorbesc în acest fel despre Christos, să li se reproşeze că se plasează în cadrul tradiţiilor creştine ale Apusului. Căci această tradiţie creştină a Apusului este absolut insuficientă pentru a-l înţelege pe Christos, într-un viitor apropiat.

Pornind de la premisele esoterismului apusean, putem înţelege cum conducerea spirituală a omenirii se revarsă treptat într-o conducere pe care o putem numi, în adevăratul înţeles al cuvântului, conducere care derivă din impulsurile lui Christos. Noul esoterism se va revărsa treptat în inimile oamenilor, şi din ce în ce mai mult conducerea spirituală a omului şi a omenirii va fi văzută, în mod conştient, într-o asemenea lumină. Să ne reamintim cum principiul christic s-a revărsat în inimile oamenilor prin faptul că Christos a umblat pe pământ în trupul fizic al lui Iisus din Nazaret. Atunci oamenii care ajunseseră treptat să aibă încredere numai în lumea fizică, au putut primi în ei impulsul care corespundea puterii lor de înţelegere. Apoi, acelaşi impuls a acţionat prin inspiraţia esoterismului mai nou, în aşa fel încât au putut fi inspirate spirite ca Nikolaus Cusanus, Copernic, Galilei. Astfel, a putut Copernic spune: Aparenţa sensibilă nu ne poate instrui asupra adevărului despre sistemele solare; dacă vrem să aflăm adevărul, trebuie să căutăm dincolo de aparenţa simţurilor. Pe acea vreme oamenii nu erau încă suficient de maturi, nici chiar un spirit ca acela al lui Giordano Bruno, pentru a se integra în mod conştient noului curent esoteric; ei trebuia să aibă activ în ei spiritul acestui curent în mod inconştient. Giordano Bruno afirma în mod grandios şi cu toată tăria [ 29 ]: Când, prin naştere, un om intră în existenţă, un principiu macrocosmic se concentrează şi devine o monadă; şi când un om trece prin moarte, monada se dilată din nou, se extinde; ceea ce se concentrase în corp, se extinde din nou în Univers, pentru a se contracta iarăşi în alte forme de existenţă, ca apoi să se extindă din nou. Bruno rostea atunci noţiuni de mare forţă, care corespund întru totul esoterismului mai nou, chiar dacă încercările sale n-au fost decât un prim început.

Influenţele spirituale care conduc omenirea nu acţionează numai în sensul că oamenii sunt întotdeauna conştienţi de ele. Aşa bunăoară, ele aşează pe Galilei în Domul din Pisa [ 30 ]. Mii de oameni au văzut acolo candelabrul bisericii, dar nu au văzut ceea ce a văzut Galilei. El a văzut candelabrul oscilând şi a comparat durata oscilaţiilor cu bătăile pulsului său. În acest fel el a aflat cum candelabrul oscilează în ritm regulat, asemănător ritmului pulsului. Din această observaţie el a stabilit apoi „legile pendulului“, în sensul fizicii moderne. Cine cunoaşte fizica de azi, ştie că ea nu ar putea exista fără principiile lui Galilei. Aşa acţiona pe acea vreme ceea ce apare azi în ştiinţa spiritului; Galilei fu adus în catedrala din Pisa, în faţa candelabrului care oscila, şi fizica de azi îşi primi principiile ei. În acest fel tainic lucrează puterile conducătoare ale omenirii.

Ne apropiem de epoca în care oamenii vor deveni conştienţi şi de aceste puteri conducătoare. Vom înţelege din ce în ce mai mult ceea ce trebuie să se întâmple în viitor numai dacă înţelegem în mod corect ceea ce inspiră noul esoterism, care ne arată că aceleaşi puteri, care au acţionat ca zei în vechiul Egipt, vor fi active din nou, acum însă sub conducerea lui Christos. Oamenii vor simţi cum vor putea lăsa să reînvie din ce în ce mai mult ceea ce sunt impulsuri precreştine într-o strălucire şi într-un stil superior, pe o treaptă mai înaltă.

Starea de conştienţă necesară prezentului, şi care trebuie să fie o conştienţă fortificată, o înaltă responsabilitate faţă de cunoaşterea lumii spirituale, se poate naşte în sufletele noastre numai dacă este înţeleasă, în sensul descris în această lucrare, sarcina ştiinţei spirituale.