Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DESPRE ENIGMELE SUFLETULUI

GA 21


II
Max Dessoir despre antroposofie

Desigur, din expunerile precedente se poate vedea cât de binevenită poate fi pentru reprezentantul antroposofiei o confruntare obiectivă cu antropologul. Ne-am putea aştepta ca o carte care urmăreşte nişte intenţii cum sunt cele ale lui Max Dessoir să fie punctul de plecare pentru o asemenea confruntare. Din punctul de vedere al antroposofiei, această carte este scrisă în sensul ştiinţei antropologice. Ea se bazează pe rezultatele observaţiei senzoriale şi vrea să pună în valoare acel mod de gândire şi acele mijloace de cercetare care sunt folosite în cadrul curentului de cunoaştere naturalist-ştiinţific. În sensul expunerilor făcute aici, cartea ţine de ştiinţa antropologică.

În capitolul cărţii sale intitulat „Antroposofie”, Max Dessoir vrea să ofere o critică a concepţiilor antroposofice prezentate în scrierile mele*.  El caută să redea în felul lui diferite expuneri din aceste scrieri şi să-şi facă, pornind de la ele, observaţiile lui critice. Prin urmare, aceasta ne-ar putea determina să observăm ceea ce poate fi spus de către cele două cercuri de reprezentări în legătură cu unul sau celălalt dintre punctele căutărilor din domeniul cunoaşterii.

* Paginile 254-263 ale cărţii Despre transcendentul sufletului. Știinţele oculte privite critic de Max Dessoir. Editura Ferdinand Enke, Stuttgart, 1917.

Vreau să descriu aici şi să pun în discuţie, din acest punct de vedere, expunerile lui Max Dessoir. – Dessoir vrea să arate că eu susţin părerea că sufletul uman poate ajunge, prin dezvoltare interioară, să-şi folosească organele spirituale şi să-şi stabilească astfel o legătură cu o lume spirituală într-un mod asemănător aceluia în care îşi stabileşte, prin simţurile trupeşti, o legătură cu lumea senzorială. Din expunerile precedente ale cărţii de faţă se poate vedea cum înţeleg eu ceea ce trebuie să se petreacă în suflet pentru ca el să ajungă în situaţia de a percepe viaţa spirituală. Max Dessoir prezintă în felul lui cele înfăţişate de mine în scrierile mele. El spune: „Printr-o asemenea muncă interioară, sufletul obţine  ceea ce este ţelul întregii căutări din domeniul filosofiei. Bineînţeles, trebuie evitată orice confuzie între conştienţa liberă de trup şi clarvederea în stare de vis sau procesele hipnotice. Când forţele noastre sufleteşti sunt intensificate, eul se poate trăi pe sine deasupra conştienţei, într-o stare în care spiritualul se densifică şi devine independent, ba el poate chiar, percepând nişte culori şi sunete, să excludă din trăirea sa mijlocirea trupului.” După aceste fraze ale sale, Max Dessoir face remarca: „Nu merită să combatem în mod amănunţit aceste afirmaţii.”* Dessoir leagă, aşadar, concepţia mea despre percepţia spirituală de presupusa mea afirmaţie că la perceperea culorilor şi sunetelor putem exclude mijlocirea trupului. Rog cititorul să ia seama la ceea ce am spus în expunerile precedente despre trăirile pe care le are sufletul prin organele lui spirituale şi despre felul cum ajunge el să se exprime în legătură cu aceste trăiri, în imagini cromatice şi acustice. El va vedea atunci că, din punctul de vedere al antroposofiei, n-aş putea face o afirmaţie mai prostească decât aceea că „la perceperea culorilor şi sunetelor sufletul poate exclude mijlocirea trupului”.  Dacă aş prezenta o asemenea afirmaţie, ar fi, în orice caz, just să se spună că „nu merită să combatem în mod amănunţit această afirmaţie”. Ne aflăm în faţa unui fapt cu adevărat bizar. Max Dessoir afirmă că spun un lucru pe care, conform cu propriile mele premise, trebuie să-l numesc eu însumi prostesc. În orice caz, cu o asemenea obiecţie din partea adversă este imposibilă orice confruntare. Poţi doar constata ce imagine caricaturală este prezentată aici, drept concepţia aceluia pe care vrei să-l combaţi.

* Comp. p. 255 a cărţii amintite.

Dessoir ar obiecta, poate, că el nu găseşte nicăieri în scrierile mele anterioare exprimate atât de clar consecinţele concepţiilor mele cu privire la punctul pe care tocmai l-am atins în capitolul anterior. Voi recunoaşte fără rezerve că, în privinţa anumitor puncte ale antroposofiei, în unele din expunerile mele ulterioare se poate găsi o dezbatere mai amănunţită asupra unor lucruri prezentate anterior şi că, ici şi colo, cititorul scrierilor mele mai vechi ar putea ajunge, eventual, la o părere eronată, în legătură cu ceea ce eu însumi consider, într-un anumit punct, că ar fi fost necesar să adaug drept consecinţă justă a concepţiilor mele. După câte cred, orice om înzestrat cu înţelegere trebuie să considere că acest lucru este firesc. Pentru că antroposofia este un câmp de lucru vast, şi întotdeauna ceea ce se publică din ea nu poate constitui altceva decât diferite părţi ale ei.

Dar, în acest caz, poate Max Dessoir să invoce faptul că în scrierile mele mai vechi punctul atins mai sus n-a fost pus suficient de mult în lumină? Cartea lui Dessoir a apărut în 1917. În ediţia a cincea a cărţii mele Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, apărută în anul 1914, în locul unde se tratează despre descrierea în imagini a trăirilor spirituale prin culori, eu am făcut observaţia următoare: „La toate descrierile care urmează trebuie să se ţină seama de faptul că, de exemplu, când ne referim la vederea unei culori, e vorba de o vedere spirituală (clarvedere). Când cunoaşterea clarvăzătoare spune: «văd roşu», aceasta înseamnă: «eu am în spiritual-sufletesc o trăire care este echivalentă cu trăirea fizică la impresia culorii roşii». Se foloseşte această expresie numai pentru că într-un asemenea caz cunoaşterii clarvăzătoare îi e absolut firesc să spună: «văd roşu». Cine nu ţine seama de aceasta, uşor poate face confuzie între o viziune în culori şi o trăire cu adevărat clarvăzătoare.”* Am făcut această remarcă nu pentru că aş crede că cineva care citeşte cu înţelegere adevărată expunerile mele mai vechi ar putea ajunge la părerea că eu aş afirma cum că putem vedea culorile fără ochi, ci pentru că mi-am putut imagina că, ici sau colo, la o citire superficială, cineva mi-ar putea atribui, neînţelegând ce vreau să spun, o asemenea afirmaţie, dacă nu voi spune cu toată hotărârea că o socotesc nejustificată. La trei ani după ce eu am respins în mod hotărât acest lucru, Max Dessoir vine şi povesteşte cum că eu afirm un lucru pe care, de fapt, îl consider o prostie.

* Comp. scrierea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?, ediţia a 5-a, 1914 (Berlin, Editura Antroposofică, Motzstr. 17), p. 114, nota la subsol.

Dar asta nu e totul. În ediţia a 6-a a cărţii mele Teosofie, apărută tot în anul 1914, se pot citi următoarele, în legătură cu cele discutate aici: „Putem ajunge la reprezentarea că ceea ce e descris aici drept «culoare» stă în faţa sufletului la fel cum stă o culoare fizică în faţa ochiului. Dar o asemenea «culoare sufletească» n-ar fi altceva decât o halucinaţie. Ştiinţa spirituală nu are nimic comun cu impresiile «halucinante». Şi nu pe acestea le am eu în vedere, în descrierea de faţă. Ajungem la o reprezentare justă dacă facem să devină prezent în noi următorul lucru. Sufletul trăieşte în legătură cu o culoare fizică nu numai impresia senzorială, ci are în contact cu ea şi o trăire sufletească. Această trăire sufletească este alta când sufletul percepe – prin ochi – o culoare galbenă, şi alta când percepe una albastră. Puteţi numi această trăire «viaţă în galben» sau «viaţă în albastru». Sufletul care a păşit pe calea cunoaşterii are o «trăire în galben» similară când se află în faţa trăirilor sufleteşti active ale altor fiinţe; şi are o «trăire în albastru» în faţa dispoziţiilor sufleteşti pline de dăruire. Esenţialul nu este că «văzătorul» vede la o reprezentare a unui alt suflet un «albastru» asemănător cu cel pe care-l vede în lumea fizică, ci esenţialul constă în faptul că el are o trăire care-i dă dreptul să dea reprezentării denumirea de «albastru», la fel cum omul fizic are dreptul să spună, de exemplu, că o perdea e albastră. Şi mai este esenţial ca văzătorul să fie conştient de faptul că prin această trăire a sa el se află într-o trăire liberă de trup, în aşa fel încât dobândeşte posibilitatea de a vorbi despre valoarea şi importanţa vieţii sufleteşti într-o lume a cărei percepere nu e mijlocită de către trupul uman.”*

* Comp. Teosofie. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi a omului. Ediţia a 6-a, 1914 (Leipzig. Editura Max Altmann), p. 152 şi urm. În cartea mea Ştiinţa ocultă, apărută în 1913 (Leipzig, Max Altmann), ediţia a 5-a, există la p. 421 tot o asemenea descriere a vederii culorilor prin contemplare spirituală. Acum, absolut incredibil este că Max Dessoir citează această a 5-a ediţie la p. 254 a cărţii sale, drept una dintre scrierile pe care pretinde că le-a folosit. El afirmă, deci, că eu spun un lucru în legătură cu care în cartea citată de el însuşi eu spun exact contrariul.

Renunţ să mai citez şi alte pasaje din scrierile mele care pot înfăţişa părerea mea reală în problema pe care am atins-o. Şi las în seama fiecărui cititor care mai este în stare să-şi formeze o judecată obiectivă asupra unor fapte, care pot fi înfăţişate chiar şi atunci când este vorba de antroposofie, – să aprecieze el însuşi ce trebuie să creadă despre felul cum „redă” Max Dessoir expunerile mele.

Ceea ce spune el în continuare, prezentând raportul dintre reprezentările „imaginative” şi o realitate spirituală corespunzătoare acestora, aruncă o lumină de-a dreptul fatală asupra gradului de înţelegere cu care Dessoir vine în întâmpinarea încercării mele de a descrie conştienţa dobândită prin organele spirituale. El a auzit că antroposofia nu explică evoluţia neamului omenesc pe Pământ doar cu mijloacele folosite în antropologie, ci că ea vede, prin mijloacele ei, cum această evoluţie depinde de nişte forţe şi entităţi spirituale. În cartea mea Ştiinţa ocultă eu am încercat să descriu într-un mod expresiv acest proces ale evoluţiei umane, prin reprezentări „imaginative” (de altfel, şi prin nişte modalităţi de cunoaştere situate dincolo de contemplarea imaginativă, lucru care intră însă mai puţin în considerare pentru ceea ce vrem să discutăm aici). În cartea amintită, eu am dat de înţeles că în faţa contemplării antroposofice apare o panoramă a stărilor prin care omenirea a trecut în formele de evoluţie mai apropiate de cele actuale şi am atras atenţia, de asemenea, asupra unor stadii de evoluţie mai vechi, în care omul apare sub o formă foarte neasemănătoare cu cea actuală şi pe care eu nu le descriu folosind reprezentările împrumutate de antropologie din domeniul percepţiei senzoriale, ci nişte reprezentări imaginative. – Şi Dessoir îşi informează în felul următor cititorii despre ceea ce spun eu cu privire la evoluţia omenirii. El prezintă descrierea pe care eu o dau despre formele de dezvoltare mai apropiate de alcătuirea actuală a omului spunând că eu presuun, pentru o anumită perioadă de timp din trecut, o civilizaţie vechi-indiană a omenirii, urmată de alte epoci de civilizaţie. La Dessoir citim: „Vechea Indie nu este India actuală, după cum, în general, toate denumirile geografice, astronomice, istorice, trebuie înţelese în mod simbolic. După cultura vechi-indiană a urmat cea protopersană, condusă de Zarathustra, care însă a trăit cu mult înainte de personalitatea cunoscută în istorie sub acest nume. Au urmat alte perioade de timp. Noi ne aflăm acum în perioada a şasea.”* – În legătură cu o epocă mult mai veche din evoluţia omenirii, în care aceasta a apărut sub forme foarte neasemănătoare celor actuale, Dessoir îmi relatează spusele astfel: „Acest om s-a format într-un trecut străvechi, pe care Steiner îl numeşte era lemuriană a Pământului – de ce oare? – şi într-un ţinut care se afla pe atunci între Australia şi India (ceea ce este, deci, o determinare în spaţiu reală şi nu un simbol).”** – Acum, eu vreau să fac abstracţie aici cu totul de faptul că, în general, eu nu pot privi aceste „redări” ale descrierilor mele decât ca pe nişte imagini caricaturale, absolut inapte să-i dea unui cititor oarecare o imagine a ceea ce vreau să spun. Vreau să vorbesc despre un singur punct al acestor „redări”. Dessoir face să ia naştere în cititor impresia că eu aş afirma cum că cele văzute în spirit trebuie înţelese în mod simbolic, că, prin urmare, Vechea Indie, locul unde eu situez o veche civilizaţie a omenirii, ar fi un ţinut simbolic. Mai târziu, el găseşte demn de mustrare faptul că eu situez o perioadă mult mai veche din evoluţia omenirii în Lemuria – între Australia şi India –, contrazicându-mă astfel pe mine însumi în modul cel mai crunt, de vreme ce din descrierea mea se poate vedea că eu consider Lemuria un loc real precis determinat şi nu un simbol.

* Comp. p. 258 şi urm. a cărţii lui Dessoir.
** Comp. p. 261 a cărţii  lui Dessoir.

Trebuie să admitem întru totul că un cititor al cărţii lui Dessoir care n-a citit nimic scris de mine şi ia relatarea lui Dessoir, pur şi simplu, aşa cum este, ajunge în mod necesar la părerea că descrierea mea e ceva absolut negândit, confuz şi contradictoriu în sine. – Ce stă însă scris cu adevărat în cartea mea, despre acel ţinut de pe Pământ pe care-l numesc Vechea Indie? Citiţi expunerile respective şi veţi constata că eu afirm în mod absolut clar că Vechea Indie nu este un simbol, ci acea regiune de pe suprafaţa Pământului care coincide, chiar dacă nu cu toată exactitatea, totuşi, în linii mari, cu regiunea pe care oricine o cunoaşte azi drept India.* Dessoir relatează, aşadar, cititorului său, drept părere a mea, ceva ce mie niciodată nu mi-a trecut prin cap să-mi reprezint. Şi pentru că, descriind Vechea Indie, vorbesc într-un mod corespunzător cu părerea mea adevărată despre Vechea Indie, nu însă cu absurditatea pe care el mi-o atribuie, mă acuză că mă contrazic.**

* Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 260 şi urm.
** Comp. Ştiinţa ocultă,  ediţia a 5-a, p. 243.

Mă întreb cum a putut să apară acest lucru incredibil, ca Dessoir să-mi atribuie afirmaţia că Vechea Indie trebuie înţeleasă în mod „simbolic”. Pentru mine, din întregul context al prezentării sale rezultă următoarele. Dessoir a citit ceva în legătură cu acele procese din viaţa sufletească pe care eu le caracterizez drept calea ce duce la percepţia spirituală, a cărei primă treaptă este cunoaşterea imaginativă. Eu descriu cum, dăruindu-se în linişte anumitor gânduri, sufletul dezvoltă din adâncurile sale subterane facultatea de a forma reprezentări imaginative. Eu spun că în acest scop e cel mai bine ca sufletul să se dăruiască unor reprezentări simbolice. Citind cele spuse de mine, nimeni n-ar trebui să cadă în eroarea de a crede că reprezentările simbolice sunt altceva decât mijlocul  prin care se poate ajunge la cunoaşterea imaginativă. Dessoir este acuma de părere că, deoarece la activitatea de reprezentare imaginativă se ajunge prin intermediul unor simboluri, şi aceasta constă tot numai din simboluri, ba el îmi atribuie chiar părerea că acela care îşi foloseşte organele spirituale nu ajunge să vadă prin reprezentările imaginative nişte realităţi, ci numai nişte simboluri.

Pusă faţă în faţă cu descrierea mea, afirmaţia lui Dessoir că în asemenea cazuri cum este cel cu Vechea Indie eu mă refer la nişte simboluri, nu la nişte realităţi, poate fi comparată numai cu ceea ce urmează. Cineva constată, studiind aspectul unei porţiuni de sol, că în regiunea în care se află el trebuie să fi plouat de curând. El comunică acest lucru unui alt om. Acestuia el nu-i poate comunica, bineînţeles, decât reprezentarea sa despre faptul că a plouat. De aceea, un al treilea vine şi afirmă că cel dintâi a spus că aspectul de moment al solului nu provine de la o ploaie reală, ci de la reprezentarea ploii. Eu nu afirm nici că reprezentările imaginative sunt nişte simple simboluri şi nimic mai mult, nici că ele înseşi sunt o realitate, ci spun că ele se raportează la o realitate, cum e cazul şi cu reprezentările conştienţei obişnuite. Şi a susţine că eu mă refer numai la nişte reprezentări simbolice este totuna cu a afirma că naturalistul nu vede realitatea în lucrurile reale la care se referă el cu reprezentările sale, ci în reprezentările înseşi.

Dacă descrii concepţile pe care vrei să le combaţi aşa cum o face Dessoir, lupta este cât se poate de uşoară. Şi Max Dessoir nu-şi face probleme prea mari când se aşează, cu un aer de superioritate, pe scaunul judecătorului critic; dar el poate s-o facă numai transformând mai întâi descrierea mea într-o imagine caricaturală a ei, ba adeseori chiar într-o prostie absolută, criticând apoi de la catedră propria lui creaţie. El spune: „Este contradictorie afirmaţia că din nişte stări de lucruri percepute prin «clarvedere» sau spuse numai în mod «simbolic» s-au putut dezvolta faptele realităţii.”* Dar la mine nu se întâlneşte nicăieri un asemenea mod de reprezentare contradictoriu. Numai că Dessoir îl atribuie scrierilor mele. Iar când el se sumeţeşte chiar să facă afirmaţia: „Căci nu aceasta e problema, că privim sau nu spiritualul drept o activitate a creierului, ci problema este dacă spiritualul trebuie gândit în formele modului copilăresc de reprezentare sau drept un domeniu avându-şi legitatea lui proprie”**, la aceasta trebuie să replicăm: Eu sunt perfect de acord cu el, că tot ceea ce serveşte el cititorilor săi drept părere a mea se prezintă în formele modului de reprezentare copilăresc; dar ceea ce desemnează el astfel nu are nimic comun că părerile mele reale, ci se referă în întregime la propriile lui reprezentări, pe care şi le-a format denaturându-le pe ale mele.

* Comp. p. 263 a cărţii  lui Dessoir.
** P. 263 a cărţii  lui Dessoir.

Dar cum este oare posibil ca un om învăţat să procedeze în acest fel? Ca să contribui cu ceva la răspunsul cerut de o asemenea întrebare, trebuie să-mi conduc cititorul pentru scurt timp într-un domeniu care poate că-i va părea plicticos, în care însă eu trebuie să intru, pentru a arăta în ce fel citeşte Max Dessoir cărţile asupra cărora îşi arogă apoi rolul de critic. Fiind vorba de expunerile lui Dessoir, trebuie să-i prezint cititorului puţină filologie.

După cum am mai amintit, Dessoir prezintă în felul următor descrierea pe care eu o dau despre evoluţia diferitelor epoci ale civilizaţiei umane dintr-o anumită perioadă de timp: „După cultura veche indiană a urmat cea protopersană... Au urmat alte perioade de timp. Noi ne aflăm în epoca a şasea.”* Acum, s-ar putea să pară o bagatelă faptul că eu îi reproşez cuiva că-mi atribuie afirmaţia: „Noi ne aflăm acum în perioada a şasea”, pe când eu arăt, de fapt, cu cea mai mare claritate posibilă, că noi ne aflăm acum în perioada a cincea. Dar în cazul nostru chestiunea nu e chiar lipsită de importanţă. Pentru că cel care a pătruns întregul spirit al descrierilor mele referitoare la această problemă trebuie să admită că cineva căruia-i trece prin minte, fie şi numai pentru o clipă, că eu vorbesc despre epoca a şasea drept cea actuală, a înţeles întreaga mea expunere în modul cel mai grosolan. Faptul că eu desemnez epoca actuală drept epoca a cincea are legătura cea mai intimă cu tot ceea ce am explicat referitor la aceste lucruri. – Cum ajunge Dessoir la neînţelegerea lui grosolană? Îţi poţi forma o reprezentare în legătură cu aceasta comparând între ele felul cum descriu eu lucrurile şi felul cum îmi „redă” el afirmaţiile, examinând totul după metoda filologică. – Acolo unde, descriind diferitele perioade ale civilizaţiei, eu ajung la epoca a patra, despre care spun că a început în secolul al VIII-lea î.Chr. şi se încheie prin secolele XIV-XV d.Chr., eu scriu următoarele: „În secolele IV, V şi VI d.Chr., în Europa s-a pregătit o epocă de cultură în care mai trăim încă şi în prezent. Această epocă urma să ia locul, treptat celei de-a patra, cea greco-lationă. Este a cincea epocă de cultură postatlanteană.”** Conform cu aceasta, părerea mea este că prin procesele din secolele al patrulea, al cincilea şi al şaselea s-au pregătit nişte efecte care au mai avut nevoie, ca să se maturizeze, de câteva secole, pentru a face apoi, în secolul al XIV-lea, trecerea spre a cincea epocă de cultură, în care mai trăim şi astăzi. Acum, se pare că Max Dessoir a citit pasajul de mai sus în mod superficial şi că el l-a adus în sfera atenţiei sale în aşa fel încât a confundat succedarea secolelor al patrulea, al cincilea şi al şaselea cu succedarea epocilor de cultură. Dacă cineva citeşte în mod superficial şi, pe deasupra, nu are nici o înţelegere pentru cele citite, asemenea lucruri se pot întâmpla.

* Comp. p. 258 şi urm. a cărţii  lui Dessoir.
** Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 282.

N-aş exprima aici această ipoteză referitoare la superficialitatea lui Max Dessoir dacă în sprijinul ei n-ar veni descoperirile următoare, pe care le poţi face studiind felul cum el îmi „redă” concepţiile. Ca să pot discuta lucrurile care intră aici în considerare, trebuie să aduc în discuţie nişte cunoştinţe ale antroposofiei, care sunt aproape imposibil de înţeles dacă nu sunt luate în contextul expunerilor ce trimit la ele din Ştiinţa ocultă. Eu însumi nu le-aş prezenta niciodată aşa, scoase din contextul lor, unui cititor sau auditor al conferinţelor mele, aşa cum face Max Dessoir. Numai că, deoarece el îşi întemeiază critica pe felul cum „redă” el concepţile mele, prezentate de mine într-un context foarte larg, sunt nevoită să discut această „redare”. Trebuie să arăt astfel de ce natură este această „redare” a spuselor mele. Trebuie să fac remarca preliminarie că descrierea unor asemenea lucruri creează mari dificultăţi, căci conţinutul observaţiei spirituale poate fi clarificat cât de cât numai dacă te străduieşti să-ţi însuşeşti un mod de exprimare cât se poate mai exact. De aceea, atunci când descriu asemenea lucruri, eu nu-mi precupeţesc timpul deloc, străduindu-mă să smulg o cât mai mare exactitate posibilităţilor de exprimare ale vorbirii. Acela care pătrunde măcar puţin în spiritul antroposofiei va înţelege ceea ce am spus acum. – Vreau să arăt, în comparaţie cu aceasta, cum procedeză Max Dessoir, atunci când „redă” conţinutul descrierilor mele*.

* Poate că-mi va fi îngăduit să fac aici o remarcă în legătură cu un lucru la care nu se ia seama în cercurile care vor să judece adesea încercările antroposofice din punctul de vedere al valorii lor filosofic-ştiinţifice. N-aş vrea să omit această remarcă şi din cauză că unii uşor ar putea avea impresia că observaţiile făcute de mine împotriva lui Dessoir sunt o subliniere prea pedantă a exprimării mele textuale. În antroposofie se fac descrieri ale spiritualului. Şi aici trebuie să folosim cuvintele, ba chiar îmbinările de cuvinte ale vorbirii obişnuite. În aceasta nu poţi găsi însă întotdeauna denumiri adecvate pentru lucrurile asupra cărora e îndreptat sufletul atunci când contemplă o realitate spirituală. Raporturile care guvernează, în spiritual, natura deosebită a ceea ce putem numi aici „fiinţe” şi procese, acestea sunt mai complicate, mai subtile, mai diferite ca formă, decât cele pe care le exprimăm în limbajul obişnuit. Şi ne atingem scopul numai dacă folosim posibilităţile existente în limbă cu privire la întorsăturile de frază, la inversiunile de cuvinte; dacă ne străduim să exprimăm ceea ce o singură frază nu poate să spună în mod adecvat folosind-o pe a doua, pe care o adăugăm primei. Pentru a înţelege antroposofia, este absolut necesar să ne aplecăm asupra unor asemenea lucruri. Se poate întâmpla, de exemplu, să vedem o stare de lucruri spirituală în mod cu totul denaturat, dacă nu privim forma de exprimare ca pe ceva esenţial. Lui Dessoir nu i-a trecut prin minte nici pe departe că trebuie luat în considerare aşa ceva. El pare să presupună pretutindeni că ceea ce el nu poate să înţeleagă îşi are cauza în gândirea copilărească, în metoda primitivă a celuilalt.

Când se referă la calea pe care o străbate sufletul pentru a ajunge să-şi folosească organele spirituale, el îmi prezintă concepţia în felul următor: „Educaţia care duce la starea superioară de conştienţă începe – cel puţin pentru omul epocii actuale – prin faptul că ne adâncim în modul cel mai intens într-o reprezentare ca într-o stare de lucruri pur sufletească. Cea mai potrivită este o reprezentare simbolică, de exemplu, aceea a unei cruci negre (simbol al pornirilor şi pasiunilor inferioare nimicite), al cărei loc de întretăiere e înconjurat de şapte trandafiri roşii (simbol al pornirilor şi pasiunilor purificate)”.  Abstracţie făcând de faptul că o asemenea afirmaţie scoasă din contextul ei face o impresie bizară asupra cititorului, în timp ce, întâlnită la locul unde apare în cartea mea, ea nu poate crea o impresie de acest fel, mai trebuie să spun următorul lucru: dacă eu aş citi ceea ce spune Max Dessoir în fraza de mai sus, drept părere a cuiva, eu aş considera că totul este o absurditate, sau, cel puţin, ceva exprimat în mod absurd. Fiindcă n-aş putea găsi nici o legătură între sensurile dublului simbol, între „pornirile şi pasiunile inferioare nimicite” şi „pornirile şi pasiunile purificate”*. Aş simţi că mi se cere să-mi reprezint de-a binelea cam aşa: omul trebuie să-şi nimicească pornirile şi pasiunile inferioare şi, în locul unde s-a petrecut nimicirea, ţâşnesc din neant nişte porniri şi pasiuni purificate. Dar de ce „purificate”, dacă nu era nimic de purificat, dacă la locul nimicirii a luat naştere ceva nou. Gândirea mea n-ar scoate-o nicicum la capăt cu o asemenea propoziţie. Dar ia citiţi fraza în cartea mea. Acolo stă scris: „Reprezentaţi-vă o cruce neagră. Aceasta să vă fie imaginea sensibilă a ceea ce era inferior în pornirile şi pasiunile umane, care a fost nimicit; iar acolo unde braţele crucii se întretaie, imaginaţi-vă, orânduiţi în cerc, şapte trandafiri de un roşu radiant.”** Vedeţi, deci: eu nu spun că crucea este imaginea sensibilă a „pornirilor şi pasiunilor inferioare nimicite”, ci afirm că ea simbolizează ceea ce era inferior în pornirile şi pasiunile umane, care a fost nimicit”. Prin urmare, pornirile şi pasiunile inferioare nu sunt „nimicite”, ci „transformate”, în aşa fel încât ceea ce era inferior în ele e înlăturat şi apar ele înseşi purificate. În acest fel îşi prepară Max Dessoir materialul pe care vrea apoi să-l critice. Pe urmă îl poate prezenta drept un „mod de reprezentare copilăresc”. Este, cu siguranţă, pedant să corectezi în acest fel – ca un dascăl de şcoală primară – un text. Dar nu eu am făcut să devină necesară această corectură. Ceea ce o face necesară sunt denaturările lui Dessoir, care nu pot fi sesizate decât printr-o asemenea pedanterie de dascăl. Căci ele sunt echivalente cu nişte falsificări – făcute, dacă vreţi, în mod inconştient, sau din superficialitate – ale textului scris de mine. Iar critica făcută de Dessoir este posibilă numai faţă de acest text falsificat.

*Comp. p. 255 a cărţii lui Dessoir.
** Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 300.

Un alt caz care ilustrează felul cum îmi „redă” Dessoir spusele este următorul. Eu vorbesc – iarăşi într-un context care face ca lucrurile să apară într-o cu totul altă lumină decât dacă sunt scoase din acest context, aşa cum obişnuieşte Dessoir – despre anumite stări de evoluţie mai vechi prin care a trecut Pământul nostru înainte de a fi devenit această planetă care poate fi locuită de omul în forma lui actuală de evoluţie. Eu descriu, folosindu-mă de reprezentări imaginative, cum a fost primul dintre aceste stadii de evoluţie. E necesar să descriu în mod concret aceste stări, vorbind despre nişte fiinţe de natură spirituală care erau în legătură cu forma planetară originară a Pământului din acele timpuri. Abstracţie făcând de faptul că Dessoir îmi atribuie afirmaţia că sub influenţa acestor fiinţe de natură spirituală s-au „dezvoltat” nişte „procese de hrănire şi eliminare pe” forma planetară originară Pământ, el spune, în continuare: „Clarvăzătorul află încă şi astăzi de aceste stări printr-o percepţie suprasensibilă asemănătoare mirosului, căci, propriu-zis, aceste stări există întotdeauna.”* În cartea mea se poate citi că fiinţele de natură spirituală la care mă refer intră în interacţiune cu „forţele gustative” existente în interiorul formei originare planetare, „care se tălăzuiesc în sus şi-n jos. Prin aceasta, corpul eteric sau al vieţii intră într-o activitate care poate fi desemnată drept un fel de metabolism.”** Mai spun apoi că aceste fiinţe introduc viaţă în interiorul formei planetare originare. „Au loc astfel nişte procese de hrănire şi eliminare.”*** Se înţelege de la sine că o asemenea descriere poate fi respinsă de ştiinţa actuală în modul cel mai sever. Dar ar trebui să fie de la sine înţeles, de asemenea, că un critic nu are voie să procedeze ca Max Dessoir. Pretinzând că redă descrierea mea, el creează impresia că sub influenţa fiinţelor amintite se dezvoltă nişte procese de hrănire şi eliminare. Aşa cum sunt prezentate lucrurile în cartea mea, între indicaţia că aceste fiinţe apar şi aceea că iau naştere nişte procese de hrănire şi eliminare se află propoziţia intermediară care spune că se dezvoltă o interacţiune şi că prin aceasta în corpul eteric sau al vieţii al acestor fiinţe apare o activitate care, la rândul ei, duce la procesele de hrănire şi eliminare ale formei planetare originare. Ceea ce face Dessoir cu descrierea mea poate fi comparat cu situaţia următoare. Cineva spune: Un om intră într-o cameră, în care se află în copil şi tatăl lui. Copilul se poartă faţă de noul venit în aşa fel încât tatăl lui trebuie să-l pedepsească. Dar altcineva denaturează această propoziţie, afirmând: pedepsirea copilului se dezvoltă prin intrarea străinului. Ar putea să-şi dea seama cineva, din această afirmaţie, ce a vrut să spună, de fapt, primul om? Dar Dessoir îmi mai atribuie în continuare afirmaţia că cercetătorul clarvăzător ia cunoştinţă de anumite stări care apar în forma planetară originară printr-o „percepţie asemănătoare mirosului”.**** În cartea mea se poate citi însă că în stările respective se manifestă nişte forţe de natură volitivă, care se vestesc „facultăţii de percepţie clarvăzătoare prin nişte efecte comparabile cu «mirosurile».”***** Aşadar, în cartea mea nu se poate găsi nici urmă din afirmaţia că percepţia spirituală în discuţie ar fi una „comparabilă cu mirosul”, ci reiese cu claritate că această percepţie nu e asemănătoare cu mirosul, dar că ceea ce e perceput poate fi comparat cu „mirosurile”. Cum trebuie concepută în sens antroposofic o asemenea comparaţie, am arătat în suficientă măsură într-un alt loc al acestei scrieri. Dar, prin faptul că denaturează textul meu literal, Dessoir îşi creează posibilitatea de a insera următoarea observaţie – care lui i se pare, probabil, plină de duh: „Mă mir că prin aceasta nu se face legătura între «mirosul sfinţeniei» şi «duhoarea diavolească».”

* Comp. p. 258 a cărţii lui Dessoir.
** Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 138.
*** În acelaşi loc din Ştiinţa ocultă care a fost indicat mai sus.
**** Comp. p. 258 a cărţii lui Dessoir.
***** Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 140.

Aş mai putea cita cu exactitate şi alte exemple similare, care ilustrează felul cum „redă” Dessoir expunerile mele, de exemplu, cum pretinde că explic „amorţirea” unui picior – prin „detaşarea corpului eteric de corpul fizic”, în timp ce eu nu explic prin aceasta starea de fapt obiectivă a aşa-numitei amorţiri, ci spun că senzaţia subiectivă „ciudată, pe care o avem, provine de la detaşarea corpului eteric.”* Numai dacă iei descrierea mea textual aşa cum am dat-o eu, îţi poţi forma o părere despre sensul afirmaţiei mele şi te poţi convinge că ea exclude starea de fapt obiectivă pe care o constată ştiinţele naturii la fel de puţin, pe cât de puţin o exclude adeptul concepţiei antropologice. Dar acest din urmă lucru vrea să-l acrediteze Dessoir în faţa cititorilor săi. Dar nu mai vreau să-mi obosesc cititorii cu asemenea corecturi. Cele prezentate deja au doar menirea de a arăta cât de mare e superficialitatea cu care citeşte Max Dessoir lucrurile asupra cărora se înscăunează ca judecător.

* Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 62.

Vreau să arăt însă unde poate să ducă dispoziţia sufletească, izvorâtă dintr-o asemenea superficialitate, ce stă pe scaunul de judecată. În scrierea mea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii*  încerc să arăt că forţele vieţii de reprezentare, care nu intră în conştienţa copilului imediat la naştere, ci de-abia la o vârstă ulterioară, sunt active deja înainte de această aprindere conştientă a lor şi că în activitatea lor inconştientă, de exemplu, de formare progresivă a sistemului nervos etc., aceste forţe acţionează cu atâta înţelepciune, încât, în comparaţie cu ea, activitatea conştientă de mai târziu apare ca având un grad mai mic de înţelepciune. Din motive a căror dezbatere ne-ar duce prea departe, eu ajung la părerea că, ce-i drept, viaţa de reprezentare conştientă dezvoltă în continuare înţelepciunea, care în prima copilărie lucrează la plăsmuirea anumitor părţi ale corpului fizic, dar că această viaţă de reprezentare conştientă se raportează la acele opere create de înţelepciunea inconştientă aşa cum se raportează, de exemplu, structura unei unelte construite de înţelepciunea umană conştientă la structura minunată a creierului uman.** Cititorul scrierii mai sus amintite ar putea să vadă foarte bine din aceasta că eu nu prezint o asemenea afirmaţie ca rezultat al unei „idei venite din senin”, ci că ea este punctul final al unei căi de cercetare care i-a precedat şi care a stat sub semnul antroposofiei; chiar dacă, aşa cum e firesc, nu pot să descriu în fiecare din cărţile mele detaliile acestei căi. În această privinţă, sunt nevoit să cer ca scrierile mele să fie luate drept părţile unui tot, care se sprijină şi se susţin reciproc. Dar acum nu vreau să dovedesc îndreptăţirea afirmaţiei pe care am făcut-o despre înţelepciunea conştientă şi cea inconştientă, ci mă interesează un lucru pe care Dessoir şi-l permite, ajustând pentru cititorii săi această expunere din cartea mea în felul următor: „Legătura cu lumile superioare – spune el – este cea mai strânsă în primii trei ani de viaţă, până la care nu ajunge nici o amintire. Mai ales un om care-i învaţă pe alţii înţelepciunea – aşa mărturiseşte domnul Rudolf Steiner – îşi va spune: «Pe când eram copil, am lucrat asupra mea cu nişte forţe care acţionau din lumea spirituală, iar ceea ce eu pot dărui acum, drept bunul meu cel mai de preţ, trebuie că acţionează tot din lumile superioare: nu am voie să consider că aceste lucruri aparţin conştienţei mele obişnuite.»”*** – Ne putem întreba, desigur: ce reprezentare se poate fixa în capul unui cititor al cărţii lui Dessoir, dacă îi cad sub ochi aceste propoziţii? Aproape sigur aceea că, în cartea care mi-a dat ocazia să scriu aceste propoziţii, eu vorbesc despre o legătură dintre lumea spirituală şi omul care caută cunoaşterea şi că mă dau pe mine însumi ca exemplu. Nu e greu, fireşte, să-l faci ridicol pe un om căruia i se poate reproşa o astfel de atitudine de prost gust. Dar cum stau lucrurile, de fapt, în realitate? În cartea mea stă scris: „Să presupunem că un om şi-a găsit discipoli câţiva oameni care se declară adepţii lui. Printr-o cunoaştere de sine autentică, un asemenea om îşi va da seama fără greutate că tocmai faptul de a-şi fi găsit nişte adepţi îi dă sentimentul: ceea ce eu am de spus, nu provine de la mine. Adevărul este, mai degrabă, că nişte forţe spirituale din lumile superioare vor să se arate adepţilor şi că acestea găsesc în învăţătorul lor instrumentul potrivit pentru a se revela. – Unui asemenea om îi va veni gândul: Pe când eram copil, am lucrat asupra mea prin nişte forţe care acţionau din lumile spirituale şi ceea ce eu pot dărui acum drept bunul meu cel mai de preţ trebuie că acţionează tot din lumile superioare; nu am voie să consider că ele aparţin conştienţei mele obişnuite. Ba, unui asemenea om îi este îngăduit să spună chiar: ceva demonic, ceva de felul unui demon – dar cuvântul «demon» luat în sensul unei puteri spirituale bune – acţionează prin mine, dintr-o lume spirituală, asupra adepţilor. – Aşa ceva simţea Socrate... S-au încercat multe pentru a se explica acest «demon» al lui Socrate [ Nota 10 ]. Dar el nu poate fi explicat decât dacă vrem să acceptăm gândul că Socrate era capabil să simtă ceva asemănător cu ceea ce rezultă din consideraţia de mai sus.”**** Se vede că ceea ce mă interesează pe mine aici este să ofer o înţelegere a «daimonului» lui Socrate din punctul de vedere al antroposofiei. Există multe concepţii despre acest «demon» al lui Socrate. Aşa cum se poate face şi cu altele, se pot aduce argumente obiective şi împotriva concepţiei mele. Ce face însă Max Dessoir? Acolo unde eu vorbesc de Socrate, el întoarce lucrurile în aşa fel încât să reiasă că aş vorbi despre mine însumi, formulând propoziţia: „aşa mărturiseşte domnul Rudolf Steiner”, tipărind chiar cu litere aldine ultimele două cuvinte. Cu ce avem de-a face aici? Nici mai mult, nici mai puţin, decât cu un neadevăr obiectiv. Las în seama oricărui om cu gândire justă să-şi formeze el însuşi o părere despre un critic care recurge la asemenea mijloace.

* Conducerea spirituală a omului şi a omenirii. Rezultate spiritual-ştiinţifice cu privire la evoluţia omenirii, de Rudolf Steiner (Berlin 1911, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17).
** Comp. Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, pp. 10 şi urm.
*** Comp. p. 260 a cărţii lui Dessoir.
**** Comp. scrierea amintită, Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, p. 19.

Dar cu aceasta n-am epuizat problema. Căci, după ce a întors pe dos în felul arătat concepţia mea despre daimonionul lui Socrate, Dessoir scrie mai departe: „Prin urmare, faptul că omul individual este purtătorul unor adevăruri supraindividuale este îngroşat aici până la reprezentarea grosolană că o lume spirituală concepută ca ceva concret-material e legată ca prin nişte conducte sau prin nişte sârme cu individul: spiritul obiectiv al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni şi reapar toate umbrele unei gândiri religioase nepurificate. Luată în totalitate, această direcţie se caracterizează drept îngroşare materialist grosolană a unor procese sufleteşti şi drept aplatizare personificatoare a valorilor spirituale.”* – În faţa unei asemenea „critici”, încetează, realmente, orice posibilitate de confruntare serioasă cu criticul. Gândiţi-vă numai ce ne întâmpină aici. Eu vorbesc de daimonionul lui Socrate, despre care, potrivit cu tradiţia istorică, a vorbit el însuşi. Max Dessoir dă de înţeles că, dacă vorbeşti despre demonic aşa cum o fac eu, „spiritul obiectiv al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni...”*  Dessoir foloseşte, aşadar, devierea bizară de la ideea pe care o susţin eu, de fapt, pentru a insinua în mintea cititorului său gândul că cineva ar fi îndreptăţit să presupună despre mine că văd în spiritul obiectiv al lui Hegel „o ceată de demoni”. – Puneţi alături de această afirmaţie a lui Dessoir tot ceea ce spun eu în cartea mea Enigmele filosofiei, pentru a ţine departe de concepţia lui Hegel despre „spiritul obiectiv” tot ceea ce ar putea face să i se atribuie acestuia, într-o măsură oricât de neînsemnată, caracterul de „demonic”.** Dacă, în faţa celor spuse de mine în legătură cu Hegel, cineva spune: reprezentantul antroposofiei are nişte idei prin care „spiritului obiectiv” al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni, atunci el afirmă, pur şi simplu, un neadevăr obiectiv. Căci el nu se poate ascunde nici în dosul scuzei: da, ce-i drept, Steiner prezintă altfel problema, dar eu nu-mi pot reprezenta altceva decât că premisele antroposofice ale lui Steiner duc la concluziile indicate de mine. Cu aceasta, el n-ar dovedi altceva decât că nu este în situaţia de a înţelege expunerile mele referitoare la „spiritul obiectiv” al lui Hegel. După ce şi-a făcut saltul de la Socrate la Hegel, Max Dessoir judecă în continuare: „Din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere obiectivă adecvată răsar fanteziile necenzurate de nici un fel de rezerve ştiinţifice...”*** Cine citeşte scrierile mele şi studiază apoi cărţile în care Dessoir îmi prezintă concepţiile, ar putea simţi, totuşi, în faţa unei asemenea propoziţii, că eu am o oarecare îndreptăţire s-o întorc în felul următor: din cauza incapacităţii de a ajunge la o înţelegere obiectivă adecvată a celor spuse în scrierile mele, în capul lui Max Dessoir răsar fanteziile cele mai superficiale, cele mai neadevărate, din punct de vedere obiectiv, în legătură cu reprezentările antroposofice.

* Comp. p. 260 a cărţii lui Dessoir.
** Comp. în volumul I din Enigmele filosofiei (Berlin, Editura Siegfried Cronbach), prezentarea filosofiei hegeliene de la p. 170-188.
*** Comp. p. 260 a cărţii lui Dessoir.

Max Dessoir îşi informează cititorii că în afară de cartea mea Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, a mai folosit un lung şir de alte scrieri. Văzâd felul său de a se „exprima” caracterizat aici, nu prea poţi spune că a „folosit” „un lung şir” de scrieri ale mele.** Am studiat capitolul „Antroposofie” al cărţii sale, căutând să aflu ce scrieri ale mele – în afară de Ştiinţa ocultă – au mai fost folosite, măcar în mod vag. N-am putut descoperi decât că acest „lung şir” constă din trei mici scrieri: Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, o cărticică ce nu depăşeşte 64 de pagini, varianta tipărită a conferinţei mele Sângele este un suc cu totul deosebit, pe 48 de pagini mici, şi mica lucrare Reîncarnare şi karma, cuprinzând 46 de pagini. În plus, într-o notă la subsol aminteşte cartea mea, apărută în anul 1894, Filosofia libertăţii.  Oricât de mult îmi repugnă să spun, referitor la această notă, şi câteva lucruri pur personale: sunt nevoit s-o fac, pentru că şi în această problemă secundară iese în evidenţă gradul de exactitate ştiinţifică ce-l caracterizează pe Max Dessoir. El spune: „În prima lucrare a lui Steiner, Filosofia libertăţii (Berlin 1894), întâlnim numai punctele de plecare ale teoriei propriu-zise...” Aşadar, această Filosofie a libertăţii e numită de Max Dessoir „prima lucrare” a mea. Adevărul este că activitatea mea scriitoricească începe cu Introducerile la scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, din care primul volum a apărut în anul 1885, cu nouă ani înainte de momentul în care Dessoir îmi datează „prima lucrare”. Această „primă lucrare” e precedată de: introducerile amănunţite la două volume din scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe, Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe (1888), scrierea Goethe ca părinte al unei noi estetici (1889), scrierea care fundamentează întreaga mea concepţie despre lume, Adevăr şi ştiinţă (1892). N-aş fi amintit acest exemplu de felul cum Dessoir ia cunoştinţă de lucrurile despre care scrie, dacă adevărul n-ar fi că toate concepţiile fundamentale prezetate în Filosofia libertăţii au fost exprimate deja în scrierile mele anterioare şi că în cartea amintită n-am făcut decât să le expun sub formă de sinteză şi confruntându-le cu concepţiile filosofic-epistemologice de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. În această Filosofie a libertăţii eu am vrut să înfăţişez sub o formă sistematic-organică tot ceea ce am aşternut pe hârtie, în lucrările publicate anterior, aproape pe parcursul unui deceniu, drept fundamentare epistemologică şi drept concluzii etic-filosofice pentru o concepţie care avea drept ţel perceperea lumii spirituale.

* Comp. p. a 254 cărţii lui Dessoir.

După ce a vorbit în acest fel despre „prima lucrare” a mea, Max Dessoir continuă în legătură cu aceasta: „Acolo se spune că omul a preluat în el ceva din natură şi că de aceea prin cunoaşterea propriei fiinţe poate dezlega enigma naturii; că în gândire cunoaşterea e precedată de o activitate creatoare, pe când la naşterea naturii n-am participat şi în cazul ei suntem nevoiţi să recurgem la o cunoaştere a posteriori. Intuiţia e considerată aici doar forma în care un conţinut de gândire apare pentru prima dată.” Vă rog să verificaţi dacă în Filosofia libertăţii se găseşte ceva care să poată fi sintetizat în aceste fraze, care reprezintă o enormă banalitate. În cartea mea eu am încercat, după o confruntare amănunţită cu alte orientări filosofice, să arăt că, în observaţia senzorială, omului nu i se arată realitatea întreagă, că, prin urmare, imaginea lumii dată de simţuri este o realitate incompletă. M-am străduit să arăt că organizarea umană este aceea care face să apară în mod necesar această percepere incompletă. Nu natura îi ascunde omului ceea ce lipseşte din imaginea dată de simţuri ca să-i redea întreaga fiinţă; ci omul este în aşa fel alcătuit, încât, din cauza acestei alcătuiri, îşi acoperă el însuşi, pe treapta cunoaşterii bazate numai pe observaţie, latura spirituală a imaginii lumii. În gândirea activă începe apoi deschiderea acestei laturi spirituale. În gândirea activă – în sensul concepţiei mele despre lume – este prezent în mod nemijlocit ceva real (spiritual), care prin simpla observaţie încă nu poate fi dat. Tocmai aceasta este caracteristica fundamentării epistemologice pe care o dau eu unei ştiinţe spirituale, că în intuiţie – în măsura în care aceasta se exprimă în gândire -, eu nu văd „doar forma în care un conţinut de gânduri apare pentru prima dată”. Lui Max Dessoir îi place, deci, să pună în faţa cititorilor săi contrariul a ceea ce este prezentat, de fapt, în Filosofia libertăţii. – Uitaţi-vă, ca să observaţi acest lucru, doar la următoarele gânduri ale mele: „În gândire ne este dat elementul care uneşte individualitatea noastră particulară cu Cosmosul, formând un tot. Când avem senzaţii şi sentimente, când percepem, noi suntem fiinţe particulare, când gândim, suntem Fiinţa Unică şi Universală, care întrepătrunde totul...” „Percepţia nu este, aşadar, ceva gata, încheiat, ci una dintre laturile realităţii totale. Cealaltă latură este noţiunea. Actul de cunoaştere este sinteza dintre percepţie şi noţiune...”* „Spre deosebire de conţinutul percepţiei, care ne este dat din afară, conţinutul de gândire apare în interior. Forma în care el apare pentru prima dată o vom numi intuiţie. Ea este pentru gândire ceea ce observaţia este pentru percepţie. Intuiţia şi observaţia sunt izvoarele cunoaşterii noastre.”** Aşadar, eu spun aici: Vreau să folosesc cuvântul intuiţie drept expresie pentru acea formă în care realitatea spirituală ancorată în conţinutul de gândire apare pentru prima dată în sufletul uman, înainte ca acesta să fi cunoscut că în această trăire interioară bazată pe gândire este conţinută acea latură a realităţii care încă nu e dată în percepţie. De aceea, eu spun: Intuiţia este „pentru gândire, ceea ce observaţia este pentru percepţie.” Prin urmare, chiar atunci când, în aparenţă, Max Dessoir citează textual gândurile altuia, el e în stare să transforme în afirmaţia diametral opusă ceea ce vrea să spună acest altcineva. Dessoir îmi atribuie cuvintele: „Intuiţia e considerată aici numai forma în care un conţinut de gândire apare pentru prima dată”.*** Propoziţia următoare din textul meu, care face ca cuvântul „numai”, folosit de el, să devină o absurditate, e omisă. Tocmai că pentru mine intuiţia nu este „numai” forma în care un conţinut de gândire apare pentru prima dată, ci revelarea unei realităţi spirituale, la fel cum percepţia este revelarea unei realităţi materiale. Când eu spun: Ceasul apare pentru prima dată drept conţinutul buzunarului meu de la vestă; el este pentru mine măsurătorul timpului; altcineva nu are voie să afirme că eu aş fi spus: ceasul este „numai” conţinutul buzunarului de la vesta mea.

* Comp. pentru aceste idei Filosofia libertăţii, p. 89 şi 90.
** Comp. Filosofia libertăţii, p. 94.
*** Comp. p. 254 a cărţii lui Dessoir.

În contextul lucrărilor mele publicate, Filosofia libertăţii este fundamentarea epistemologică a ştiinţei spirituale antroposofic orientate pe care o reprezint. Am arătat acest lucru într-un capitol special din cartea mea Enigmele filosofiei.* În acest capitol am arătat că de la scrierea mea „Adevăr şi ştiinţă” şi de la cartea mea Filosofia libertăţii există un un drum drept care duce spre concepţia mea, spre „antroposofie”. Dar Max Dessoir îşi creează posibilitatea ca, prin nefolosirea cărţii mele în două volume, Enigmele filosofiei, să povestească cititorilor săi tot felul de lucruri care uşor pot fi răstălmăcite în legătură cu „lungul şir” format din cele trei mici scrieri ale mele, Conducerea spirituală ..., Sângele este un suc cu totul deosebit şi Reîncarnare şi karma. În prima dintre aceste mici scrieri eu fac încercarea de a recunoaşte în cadrul evoluţiei spirituale a omenirii acţiunea unor forţe spirituale concrete. După cum cred, eu i-am explicat clar cititorului că ştiu foarte bine cât de mult poate fi răstălmăcit tocmai conţinutul acestei scrieri. În prefaţă, eu spun textual că cineva care ia în mână această scriere, fără a cunoaşte premisele ei, nu poate să n-o privească drept „emanaţia bizară a unei simple fantezii”. În orice caz, în această prefaţă eu desemnez drept asemenea premise numai conţinutul celor două scrieri ale mele, Teosofie şi Ştiinţa ocultă. Aceasta s-a întâmplat în anul 1911. În anul 1914 a fost tipărită cartea mea Enigmele filosofiei drept ediţie a doua a cărţii mele, apărută în anii 1900 şi 1901, Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al nouăsprezecelea. În aceste Enigme ale filosofiei, eu am descris, de asemenea, cum a luat naştere teoria atomului, cum se încadrează în evoluţia spirituală a omenirii – conform cu reprezentările mele – nişte cercetători de felul lui Galilei, fără să mă refer, în cursul acestei descrieri, la altceva decât la ceea ce, privitor la naşterea teoriei atomului sau la locul lui Galilei în istoria ştiinţei, stă „clar, la lumina zilei... în faţa ochilor fiecăruia”.**  Descrierea am făcut-o, ce-i drept, în stilul meu; dar în această descriere eu nu mă refer la nimic altceva decât la lucruri obişnuite, uzuale, pentru cineva care face un compendiu obişnuit al istoriei filosofiei. În scrierea mea Conducerea spirituală ... fac încercarea de a descrie acele lucruri pe care într-o altă carte mă străduiesc eu însumi să le înfăţişez aşa cum stau ele „în faţa ochilor fiecăruia”, drept rezultat al activităţii unor forţe spirituale concrete, care lucrează în cadrul evoluţiei omenirii. Scoasă din contextul în care această descriere apare în cartea mea Conducerea spirituală ..., ideea respectivă poate fi redată – după părerea mea – numai în felul următor: În istoria spirituală a omenirii acţionează, în afară de forţele pe care metodele istorice obişnuite le găsesc situate „clar, la lumina zilei...” pentru „ochiul fiecăruia”, şi altele, nişte forţe fiinţiale (suprasensibile) care sunt accesibile numai cercetării spiritual-ştiinţifice. Şi aceste forţe fiinţiale lucrează după anumite legi, care pot fi cunoscute. În felul în care lucrează forţele de cunoaştere în acea perioadă din evoluţia omenirii pe care eu o numesc egipto-chaldeeană (din mileniul IV până în mileniul I î.Chr.), pot fi recunoscute asemenea forţe fiinţiale, ce reapar în era naşterii teoriei atomului, dar desfăşurând o altă formă de activitate. În naşterea şi dezvoltarea pe mai departe a atomismului eu văd acţionând forţele fiinţiale spirituale care acţionau deja, în alt fel, în modul de a gândi al epocii egipto-chaldeene.*** – Acela care pătrunde măcar în treacăt în expunerile mele, poate găsi că eu nu caut să arăt, urmărind evoluţia omenirii din punctele mele de vedere antroposofice, existenţa unor forţe spirituale active pentru a înceţoşa faptele observabile sub raport pur istoric prin tot felul de antropomorfisme sau analogii sau pentru a le împinge în obscuritatea crepusculară a unei false mistici. Max Dessoir găseşte că e posibil să aşeze în faţa cititorilor săi, cu privire la lucrurile discutate aici, cuvintele: „Nu – aici nici omul cel mai răbdător nu-şi mai poate păstra calmul. Aici se află clar, în faţa ochilor oricui, felul cum a luat naştere teoria atomului şi cum s-a dezvoltat ea în mod consecvent din Antichitate şi până azi şi iată că vine cineva şi cheamă într-ajutor un ceva necunoscut, misterios!”**** – Acela care citeşte Enigmele filosofiei vede că ceea ce se află sub ochii fiecăruia este descris şi de mine întocmai aşa cum se află sub ochii fiecăruia; şi că pentru acei oameni care sunt în stare să-şi dea seama că ceea ce se află sub ochii fiecăruia ascunde ceva ce nu se află în faţa ochilor, eu atrag atenţia asupra acestui ceva care e accesibil celui înzestrat cu văzul spiritual. Şi eu nu atrag atenţia asupra unui „nu ştiu ce misterios, necunoscut”, ci asupra a ceva care este cunoscut prin punctele de vedere antroposofice*****.

* Comp. capitolul final al volumului II din Enigmele filosofiei (Berlin, Editura Siegfried Cronbach).
** Comp. felul cum descriu teoria atomului în dezvoltarea ei, de exemplu, în Enigmele filosofiei, volumul I, p. 23; concepţia mea despre Galilei [ Nota 11 ], de exemplu, în acelaşi volum, p. 59 şi urm. Dar am vorbit despre Galilei şi în introducerile şi adnotările la „Scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe”.
*** Comp. Conducerea spirituală ..., p. 48.
**** Comp. p. 259 a cărţii lui Dessoir.
***** Să mi se ierte aici o comparaţie luată din matematică pentru „critica” făcută de Dessoir. Presupunând: Cineva spune în cadrul teoriei logaritmilor: două numere se multiplică dacă adunăm logaritmii lor şi căutăm la suma acestora numărul de bază ca produs. Şi dacă ar veni acum cineva şi ar spune: Nu – oricine ştie cum se multiplică numerele şi iată că acesta vorbeşte de adunare! În acest fel îşi face însă Max Dessoir critica privitoare la punctul atins mai sus.

Am dovedit că e inadmisibil ca ceea ce spun eu, într-un exemplu citat mai sus, despre Socrate, să fie întors de Dessoir în aşa fel încât să se pară că vorbesc despre mine însumi. Dar faptul că observaţia pe care o face Max Dessoir la p. 34 a cărţii sale nu poate fi raportată la nimeni altcineva decât la el însuşi, acest fapt  reiese, desigur, din context. Ca să înţelegem această observaţie, trebuie să avem în vedere faptul că Dessoir distinge în momentul de conştienţă două domenii, un câmp central şi o zonă marginală. Conţinuturile conştienţei se mişcă în permanenţă, aşa explică el, de la unul din aceste domenii la celălalt. Numai că, atunci când intră în zona marginală, aceste conţinuturi iau o înfăţişare specială. Sunt lipsite de claritate, au mai puţine însuşiri ca de obicei, devin imprecise. Zona marginală duce o existenţă secundară. Totuşi, există două căi pe care ea ajunge la o activitate mai independentă. Prima dintre aceste căi nu intră în discuţie pentru ceea ce vreau eu să arăt aici. În legătură cu cea de-a doua, Dessoir se exprimă în felul următor: „Cealaltă cale care duce la independenţă se desfăşoară în sensul că, ce-i drept, zona marginală continuă să existe, în calitate de co-conştienţă alături de conştienţă principală, dar că ea se înalţă la o mai mare precizie şi legătură a conţinuturilor ei, intrând astfel într-un raport absolut nou cu activitatea sufletească deplin conştientă ce are loc simultan. Ca să folosim iarăşi o imagine uşor de înţeles: din centrul cercului, un complex alunecă spre periferie, dar acolo nu se scufundă în nebulozitate, ci îşi păstrează parţial precizia şi coerenţa.”* În continuarea acestei explicaţii, Dessoir spune apoi: „Un exemplu: Când expun în public nişte înşiruiri de gânduri care-mi sunt foarte familiare, mi se întâmplă uneori ca unele noţiuni şi cuvinte să alunece în acea regiune, în timp ce atenţia se ocupă de alte lucruri. Cu toate acestea, eu vorbesc mai departe, oarecum fără participarea conştienţei. S-a întâmplat în asemenea cazuri să fiu surprins de o linişte ce se aşternuse dintr-o dată în sală şi a trebuit să mi se explice de-abia mai pe urmă că ea era consecinţa faptul că eu însumi amuţisem. Prin urmare, anumite conexiuni de reprezentări familiare şi anumite judecăţi cu care suntem obişnuiţi, pot fi efectuate şi în mod «inconştient», mai ales unele care se mişcă pe tărâmul lucrurilor neperceptibile prin simţuri: mişcările de vorbire legate de acestea merg şi ele fără greutate pe făgaşurile deja bătătorite.” În orice caz, dacă iau acest pasaj în întreaga lui semnificaţie, aş prefera să nu presupun că ea ne trimite la o experienţă a lui Dessoir însuşi, ci că el vorbeşte de un lucru pe care l-a observat la alţi vorbitori adormiţi şi că foloseşte cuvintele „mie” şi „eu” numai ca mijloc stilistic, pe care-l folosim când ne transpunem în situaţia altcuiva. În orice caz, contextul în care se află aceste propoziţii fac dificilă o asemenea explicaţie şi o fac posibilă numai dacă presupunem că lui Dessoir i-a scăpat ceva din punct de vedere stilistic, lucru care în epoca noastră grăbită li se întâmplă multor scriitori. – Dar, oricum ar sta lucrurile, esenţialul este că o dispoziţie sufletească în care inconştientul joacă un rol atât de mare ca în cazul caracterizat de Dessoir în privinţa unui vorbitor, este unul dintre primele lucruri care trebuie depăşite din punct de vedere sufletesc, atunci când vrei să pătrunzi în înţelegerea cunoaşterii antroposofice. E necesar exact contrariul: pătrunderea totală cu conştienţă, dacă e ca aceste noţiuni să aibă vreo legătură cu lumea spirituală reală. Pe tărâmul antroposofiei este de neconceput un vorbitor care continuă să vorbească, în timp ce „atenţia” lui se ocupă „de alte lucruri”. Căci acela care vrea să înţeleagă antroposofia trebuie să se fi deprins deja să nu despartă direcţia atenţiei sale de direcţia în care merge o derulare de reprezentări provocată de el însuşi. Un asemenea om nu va vorbi în continuare despre lucruri de la care atenţia lui s-a abătut, pentru că el nu va gândi în continuare la aceste lucruri.

* Comp. p. 32 şi urm. a cărţii lui Dessoir. 

Dacă studiez felul cum Max Dessoir le relatează cititorilor conţinutul micii mele scrieri Sângele este un suc cu totul deosebit, mi se impune, în orice caz, gândul că el nu numai că vorbeşte în continuare, atunci când atenţia sa se dedică „altor lucruri”, ci că, într-un asemenea caz, el chiar scrie în continuare. În această relatare găsim următoarele. Se citează propoziţia mea: „Sângele primeşte în el imaginile interiorizate de către creier ale lumii exterioare” , la care Dessoir face observaţia: „O asemenea nerespectare colosală a faptelor se uneşte cu afirmaţia, pe cât de imposibil de dovedit, pe atât de neinteligibilă, că omul preistoric şi-ar fi amintit în «imaginile pe care sângele lui le primea», şi trăirile strămoşilor lui.”* Vă rog să recitiţi aceste fraze pe care le citează Dessoir în contextul în care ele se află în scrierea mea şi să le alăturaţi observaţia pe care o fac la p. 35 a aceleiaşi scrieri: „Trebuie să apelez la alegorie, când vreau să descriu procesele complicate care intră în considerare aici”, şi atunci poate că vă veţi da seama, totuşi, ce înseamnă ca cineva să relateze aşa cum face Dessoir. – Imaginaţi-vă ce ar fi dacă eu aş scrie despre cartea lui Max Dessoir Transcendentul sufletului şi aş povesti cititorilor mei: aici vine cineva care afirmă că sângele care curge „în vasele noastre sanguine” este „sângele multor milenii”. Şi aceasta ar fi o afirmaţie pe cât de imposibil de dovedit, pe atât de neinteligibilă, care are aceeaşi valoare ca şi cealaltă: „Dar nu există nici o îndoială în privinţa faptului că în dosul suprafeţei conştienţei există un spaţiu întunecat, bogat umplut, prin ale cărui transformări se schimbă şi curbura suprafeţei.” Ambele fraze se găsesc în cartea lui Dessoir, ultima la p. 1, cea despre „sângele mileniilor”, la p. 12. Amândouă propoziţiile sunt, desigur, absolut îndreptăţite, pentru că Max Dessoir se exprimă „în mod alegoric”. Acolo unde sunt nevoit şi eu să fac acelaşi lucru şi o subliniez în mod deosebit, Dessoir îşi făureşte pentru a mă combate o armă critica din fier lemnos. – Dessoir spune în legătură cu afirmaţia mea că există o spiritualitate concret-reală: ea se caracterizează „în totul drept îngroşare materialistă a unor procese sufleteşti şi drept aplatizare personificatoare a valorilor spirituale”**. În raport cu expunerile din scrierile mele, remarca lui Dessoir e tot aşa de plină de sens, ca şi cum eu aş spune următoarele: Un gânditor care este în stare să spună: „Putem numi – în cadrul unei comparaţii foarte imperfecte, fireşte – momentul de conştienţă un cerc, a cărui periferie e neagră, al cărei centru e alb, iar părţile intermediare sunt diferite grade de cenuşiu”, acest gânditor are o concepţie care se caracterizează „în totul... drept îngroşare materialistă a unor procese sufleteşti”. Şi acest gânditor care face un lucru atât de grotesc, care compară momentul de conştienţă cu un cerc, care vorbeşte de alb, cenuşiu, negru, este Max Dessoir. Nu-mi poate trece prin minte, bineînţeles, să arunc doar aşa asemenea vorbe, deoarece eu ştiu că, în acest caz, Max Dessoir nu îngroaşă în mod materialist nişte procese sufleteşti. Dar ceea ce face el faţă de mine este de soiul celor caracterizate mai sus.

* Comp. Sângele este un suc cu totul deosebit (Berlin, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17), p. 35.
** Comp. p. 260 a cărţii lui Dessoir.

Veţi găsi că e absolut imposibil să te confrunţi cu o critică bazată pe nişte premise de felul celor de la care porneşte Dessoir şi să discuţi sensul legii destinului din punctul de vedere antroposofic; ar trebui să copiez aici capitole întregi din scrierile mele, dacă aş vrea să arăt cât de revoltător sunt stâlcite reprezentările pe care le susţin eu în legătură cu destinul uman, prin afirmaţia lui Dessoir: „E dezvăluită, astfel, chipurile, o legătură dintre cauză şi efect care există în lumea spirituală (potrivit cu aceasta, legea cauzalităţii nu e valabilă doar în lumea experienţei, pe care o înţelegem cu ajutorul intelectului). Omul care se desăvârşeşte de-a lungul unui şir de vieţi este supus legii karmei, conform căreia orice faptă atrage inevitabil după sine urmările ei, de exemplu, mizeria din viaţa actuală este consecinţa vinii cu care omul s-a încărcat în preexistenţă.”* În anul 1887, în introducerea la volumul II al scrierilor de ştiinţe naturale ale lui Goethe, eu am aşternut pe hârtie frazele următoare: „Explicarea unui proces din natură este o reîntoarcere la condiţiile apariţiei sale: o căutare a factorului producător pentru produsul dat. Când eu percep un efect şi îi caut cauza, aceste două percepţii nu sunt în nici un caz suficiente pentru nevoia mea de a avea o explicaţie. Trebuie să mă întorc la legile după care această cauză produce acest efect. În cazul faptei umane, lucrurile stau altfel. Aici, legitatea care condiţionează un fenomen intră ea însăşi în acţiune; ceea ce constituie un produs, apare el însuşi pe scena activităţii. Avem de-a face cu o existenţă care apare în realitatea concretă la care putem rămâne, la care nu e nevoie să ne întrebăm de condiţiile situate mai adânc.”** Este, desigur, clar, fără îndoială, ce vreau să spun: nu putem întreba care sunt condiţiile unei fapte umane în acelaşi fel în care o facem în cazul unui proces din natură. Trebuie, deci, să procedăm altfel. Concepţiile mele despre contextul destinului, care sunt strâns înrudite cu acelea despre izvoarele voinţei umane, nu pot trimite, deci, la acel raport dintre cauză şi efect despre care se vorbeşte în ştiinţele naturii. De aceea, în cartea mea Teosofie mi-am dat toată osteneala pentru a face să se înţeleagă că sunt departe de a gândi influenţele exercitate de trăirile unei vieţi umane asupra vieţilor următoare în sensul legităţii cauzale din natură. Max Dessoir denaturează reprezentarea mea despre destin în modul cel mai grosolan, prin faptul că, vorbind despre ea, inserează fraza următoare: „Potrivit cu aceasta, legea cauzalităţii nu e valabilă doar în lumea experienţei, pe care o înţelegem cu ajutorul intelectului.” – El îşi creează posibilitatea de a face această observaţie numai prin faptul că scoate în evidenţă, din mica mea scriere Reîncarnare şi karmă, o frază care în această scriere sintetizează o explicaţie mai lungă. Aşa cum o pune Dessoir în faţa cititorilor (izolată), oricine o poate critica într-un mod foarte ieftin. Fraza mea sună aşa: „Tot ceea ce ştiu şi fac în viaţa mea prezentă nu stă singur, izolat, pentru sine, ca un miracol, ci are legătură, ca efect, cu formele de existenţă anterioare ale sufletului meu şi, în calitate de cauze, cu vieţile mele viitoare.”*** Cine-şi dă osteneala să citească fraza în contextul explicaţiilor pe care ea le sintetizează, va constata că eu înţeleg influenţele exercitate de una dintre formele de viaţă asupra celeilalte în aşa fel încât lor nu li se poate aplica acea categorie a cauzalităţii care este utilizată în cazul simplei studieri a naturii. Se poate vorbi de cauzalitate folosindu-se cuvântul ca expresie prescurtată numai dacă se face totodată precizarea necesară sau dacă se poate presupune că ea îi este cunoscută cititorului. În fraza mea sintetizatoare, ceea ce o precede nu permite deloc ca ea să fie înţeleasă altfel decât în felul următor: Tot ceea ce ştiu şi fac în viaţa mea prezentă e legat, ca efect, cu formele de existenţă anterioare ale sufletului meu, în măsura în care cauzele aflate în viaţa prezentă ale facultăţilor şi faptelor mele se află cu alte forme de viaţă într-un raport care nu este cel al cauzalităţii obişnuite; şi toate cele ce ştiu şi fac sunt legate de formele viitoare de existenţă ale sufletului meu, în măsura în care aceste facultăţi pe care le-am avut şi fapte pe care le-am săvârşit sunt cauzele unor efecte din viaţa prezentă, care, la rândul lor, se află faţă de conţinutul unor forme de viaţă viitoare într-o legătură care, iarăşi, nu este aceea a cauzalităţii obişnuite. – Cine urmăreşte scrierile mele, îşi va da seama că eu n-am susţinut niciodată o noţiune despre karma care să fie incompatibilă cu reprezentarea de fiinţă umană liberă. Dessoir ar fi putut observa acest lucru, chiar dacă n-ar fi „folosit” din tot ceea ce am scris nimic altceva decât ceea ce se găseşte în Ştiinţa ocultă: „Cine crede că libertatea umană nu e compatibilă cu... predeterminarea formei viitoare pe care o vor lua lucrurile, ar trebui să reflecteze la faptul că activitatea liberă a omului în viitor depinde tot atât de puţin de felul cum vor fi predeterminate lucrurile, pe cât de puţin această libertate depinde de faptul că el îşi propune să locuiască peste un an într-o casă al cărei plan îl întocmeşte în prezent.”**** Căci, chiar dacă aceste fraze nu se referă în mod direct la corelaţiile dintre vieţile pământeşti umane, totuşi, nu le-ar putea scrie cineva care este de părere că destinele acestor vieţi pământeşti depind unele de altele aşa cum ar corespunde legii cauzalităţii din domeniul ştiinţelor naturii.

* Comp. p. 261 a cărţii lui Dessoir.
** Comp. Introducerea la Operele lui Goethe, partea 34 în seria Literatura Naţională Germană a lui Kürschner, p. XLV.
*** Comp. Reîncarnare şi karmă (Berlin, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17), p. 42 şi p. 261 şi urm. din cartea lui Dessoir.
**** Comp. Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 417.

Dessoir nu ne face să observăm nicăieri că şi-ar fi dat osteneala de a verifica în ce fel fundamentez eu din punct de vedere epistemologic şi general-filosofic, precum şi în conformitate cu reprezentările naturalist-ştiinţifice, antroposofia pe care o susţin. În schimb, el face nişte afirmaţii pentru care în scrierile mele nu se găseşte nici măcar un punct de sprijin îndepărtat. Astfel, de exemplu, la p. 296 şi urm. din cartea sa: „Dacă aflăm că medicina Evului Mediu, aflată încă întru totul sub puterea acestei sugestii, îl împărţea pe om conform cu cercul zodiacal şi vedea în mână, cu degetele ei, nişte subdiviziuni ale măsurilor cereşti, sau dacă citim la Rudolf Steiner că înainte de fecundare planta este într-o situaţie asemănătoare aceleia în care întreg Pământul s-a aflat înainte de a se fi despărţit de Soare, avem câteva exemple pentru principiul care spune că în mic vedem copia marilor procese cosmice.”* Dacă ceea ce vrea Max Dessoir să spună cu această frază ar fi la fel de adevărat pe cât de neadevărat este, atunci ar fi suficient să arunci în aceeaşi oală punctul meu de vedere antroposofic cu tot felul de practici diletante care se manifestă în prezent drept mistică, teosofie şi altele asemenea. În realitate, această afirmaţie a lui Dessoir – deja luată singură – este o dovadă suficientă că acest critic al antroposofiei mele stă în faţa ei lipsit de orice înţelegere, atât în ceea ce priveşte baza ei filosofică, cât şi metoda ei, ba chiar şi forma de exprimare a rezultatelor ei. În fond, critica lui Dessoir nu este constituită din altceva decât din multe „obiecţii” la adresa antroposofiei reprezentate de mine. Confruntarea cu aceste obiecţii e sterilă, pentru că ele nu critică lucrurile despre care au pretenţia că-şi formează o părere, ci o imagine caricaturală, deformată în mod arbitrar, a acestora, faţă de care critica devine apoi cât se poate de uşoară. Mie mi se pare absolut imposibil ca un om care înţelege esenţa a ceea ce este pentru mine antroposofia s-o asocieze – cum face Dessoir – cu o burlescă literară involuntară de felul cărţilor despre Faust ale lui J. A. Louvier [ Nota 12 ], cu bizara mistică rasială a lui Guido List [ Nota 13 ], cu Christian Science – ba chiar cu tot ceea ce Dessoir desemnează drept „neo-buddhism”. Las în seama celor ce vor să înţeleagă cu adevărat scrierile mele sarcina de a hotărî dacă Max Dessoir are dreptul de a spune despre expunerile mele: „Când cineva cere, pur şi simplu, să admitem că lucrurile prezentate de el nu sunt absurde (fiindcă, într-un sens mai larg, sunt posibile destule lucruri care rămân improbabile şi sterile); când nicăieri nu se cercetează şi nu se întreabă, nu se pune la îndoială şi nu se cumpăneşte nimic, ci se hotărăşte, de sus în jos: «ştiinţa spirituală spune cutare şi cutare lucru», aceasta trădează o totală lipsă de pretenţie în ceea ce priveşte gândirea.”**  Chiar şi o frază ca aceasta: „Unii cititori inocenţi se lasă mituiţi, poate, de exemplele presărate peste tot şi de pretinsa explicaţie a anumitor experienţe...”*** mă poate face să mă gândesc, cel mult, că „unii cititori inocenţi” ai cărţii lui Dessoir se lasă mituiţi, poate, de citatele presărate peste tot, interpretate în mod absurd, din cărţile mele şi de transpunerea agreabilă a ideilor mele în trivialităţi. – Dacă, în pofida sterilităţii la care o confruntare cu acest critic este condamnată din capul locului, o prezint, totuşi, pe cea de faţă, este pentru că am fost nevoit să arăt o dată în plus, printr-un exemplu, ce fel de judecăţi sunt aduse în întâmpinarea a ceea ce numesc eu antroposofie; şi pentru că există chiar foarte mulţi „cititori inocenţi” care-şi formează judecata asupra unei asemenea străduinţe spirituale luându-se după cărţi cum este aceea a lui Dessoir, fără a lua cunoştinţă cu ceea ce este judecat şi, de asemenea, fără a bănui măcar cum arată în realitate ceea ce le este pus sub ochi ca imagine caricaturală.

* Max Dessoir scrie aceasta referitor la expunerile mele din Ştiinţa ocultă, ediţia a 5-a, p. 348 şi urm. El n-a ajuns să înţeleagă nici pe departe afirmaţiile mele. Altfel nici nu i-ar fi putut veni în minte că această chestiune ar putea avea ceva comun cu metoda diletantă citată de el de a căuta „corespondenţe” între nişte fapte foarte îndepărtate unele de altele. Un om lipsit de prejudecăţi trebuie să vadă că ceea ce scriu eu despre Pământ şi despărţirea sa de Soare, pe de-o parte, şi despre fecundarea plantei, pe de altă parte, a fost găsit în mod absolut independent, fără a porni de la intenţia de a găsi o „corespondenţă”. Cu aceeaşi îndreptăţire s-ar putea spune că fizicianul caută „corespondenţe”, atunci când include în cercetare faptele ce se raportează polar unul la celălalt şi care apar la anod şi la catod. Dar Dessoir este departe de a înţelege că metoda aplicată de mine nu are nimic comun cu ceea ce vrea el să atingă, ci că ea este modul de gândire naturalist-ştiinţific orientat cu totul spre domeniul spiritualalului.
** Comp. p. 263 a cărţii lui Dessoir.
*** Comp. p. 254 a cărţii lui Dessoir.

Dacă are vreo importanţă faptul că cineva care este atât de departe de a înţelege ce mă străduiesc eu să realizez, faptul că cineva care citeşte ca Max Dessoir cărţile astfel judecate de el afirmă „de sus în jos” că eu îmi creez „anumite relaţii cu ştiinţa”, fără a avea însă „nici o legătură interioară cu spiritul ştiinţei”* – asupra acestui lucru iarăşi eu nu emit nici o judecată, ci îi las pe cititorii cărţilor mele s-o facă.

* Comp. p. 254 a cărţii lui Dessoir. 

Ar fi fost aproape un miracol dacă întreaga natură spirituală a lui Max Dessoir n-ar fi adăugat la toate celelalte şi fraza: „Chiar marea masă adepţilor săi renunţă total la munca de gândire proprie.” Oare cât de des trebuie să accepte să li se spună aceasta aceia cărora le place să fie numiţi „adepţii mei”! Desigur, „adepţi” cu calităţi îndolelnice există în cadrul oricărei mişcări spirituale. Esenţialul este însă dacă aceştia şi nu, poate, alţii, sunt caracteristici pentru orientarea respectivă. Ce ştie Max Dessoir despre „adepţii” mei? Ce ştie el despre: cât de mulţi există printre ei care nu numai că sunt departe de a renunţa la munca de gândire proprie, ci care, după ce au înţeles, prin munca lor de gândire, cât sunt de insuficiente din punct de vedere ştiinţific concepţiile de soiul celei a lui Dessoir, nu se sfiesc să-şi ia imboldurile pentru propria lor muncă spirituală din strădaniile prin care eu caut, cât pot de bine, o cale metodică pentru a pătrunde cu câţiva paşi mai adânc în lumea spirituală. Poate va veni odată vremea când se vor emite judecăţi mai drepte asupra unor asemenea oameni ai epocii prezente, care sunt în stare să efectueze suficientă muncă de gândire pentru a nu se număra printre „cititorii inocenţi” ai lui Dessoir.

* Doar faptul că Dessoir nu este în stare să-şi formeze nişte reprezentări cu adevărat corespunzătoare despre încercările antroposofice face să apară explicabil de ce nu începe el să înţeleagă aceste încercări nici măcar acolo unde propriile lui înlănţuiri de gânduri îi înlesnesc cum nu se poate mai mult această înţelegere. Avem un asemenea caz în lucrul asupra căruia atrage el atenţia cu două fraze de la p. 322 şi urm. a cărţii sale: „Nu există nici un transcendent al sufletului în sensul unei realităţi invizibile, pentru că stările de lucruri spirituale, atât ale existenţei obiectuale, cât şi ale celei personale, sunt anulate. Transcendentul obiectiv al sufletului poate fi înţeles drept o supraconştienţă, niciodată însă drept ceva existând spaţial, în afara sufletului.” Dessoir nu vede că printr-o asemenea propoziţie el nu furnizează infirmarea, ci tocmai dovada necesităţii antroposofiei. El nu vede că în scrierile mele fac pretutindeni încercarea de a trata problemele care se ivesc drept probleme ale conştienţei. Observaţi numai cum această încercare este făcută tocmai în cartea mea Ştiinţa ocultă. Numai că Dessoir, pur şi simplu, nu poate vedea că prin aceasta întregul proces de cunoaştere a lumii spirituale este transformat într-o activitate interioară a conştienţei, că în cadrul conştienţei înseşi trebuie căutate, prin trăire directă, alte forme de conştienţă, care, atunci, în orice caz, nu au nimic comun cu ceva „existând spaţial în afara sufletului”, ci cu o existenţă interioară a sufletului într-o asemenea realitate existentă, care este la fel de aspaţială cum sunt deja trăirile înseşi ale conştienţei obişnuite. În orice caz, cine vrea să înţeleagă acest lucru, ar trebui s-o fi scos la capăt în sens antroposofic cu o frază ca aceea pe care Friedrich Theodor Vischer [ Nota 14 ] a pus-o pe hârtie în partea I a cărţii sale Lucruri vechi şi noi, p. 194: „Sufletul, drept unitatea cea mai de sus a tuturor proceselor, nu poate fi localizat, în orice caz, în trup, cu toate că nu se află altundeva decât în trup...” Această frază se numără printre acelea care conduc spre locurile-limită ale cunoaşterii obişnuite, în sensul capitolului I al acestei cărţi şi în sensul capitolului 1 al „Extinderilor formulate pe scurt ale conţinutului acestei scrieri”, aflate la sfârşitul acesteia.