Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


DE CE ESTE NEVOIE


Nu vom găsi simţul pentru realitatea care trăieşte în ideea de tripartiţie a organismului social, dacă o comparăm pe aceasta cu ideile pe care le-am dobândit referitoare la ceea ce este practic realizabil, cu tradiţiile în care am crescut prin educaţie şi prin obişnuinţele de viaţă. Faptul că aceste tradiţii au dus la obişnuinţe de gândire şi simţire pe care viaţa le-a depăşit, tocmai aceasta este cauza confuziei din viaţa statală şi socială a epocii noastre. Acela care spune: tripartiţia nu ţine seama de imboldurile din care s-au dezvoltat până acum instituţiile umane, acela trăieşte în ideea greşită că depăşirea acestor imbolduri ar fi un păcat împotriva oricărei orânduiri sociale posibile. Ideea tripartiţiei este clădită însă pe cunoaşterea faptului că credinţa în viabilitatea viitoare a acestor imbolduri constituie cea mai puternică piedică pentru un impuls al progresului sănătos, care ţine seama de actuala treaptă de evoluţie a omenirii.

Că vechile imbolduri nu pot fi cultivate în continuare, acest lucru ar trebui să-l cunoaştem din faptul că ele şi-au pierdut forţa de a impulsiona munca productivă a oamenilor. Vechile imbolduri – rentabilitatea capitalului şi retribuirea muncii – şi-au putut afirma forţa câtă vreme din vechile valori ale vieţii mai rămăseseră destule din lucrurile pentru care omul putea dezvolta înclinaţie şi iubire. Se vede în mod clar că aceste valori ale vieţii sunt epuizate în era care s-a încheiat. Şi tot mai numeroşi au devenit oamenii care, fiind capitalişti, nu mai ştiu ce rost au să acumuleze capital; tot mai numeroşi au devenit şi oamenii care, aflaţi în situaţia de salariaţi, nu mai ştiu ce pot oare să lucreze.

Epuizarea imboldurilor ce acţionează în cadrul statului a fost dovedită de faptul că, în epoca modernă, pentru mulţi oameni a devenit ceva de la sine înţeles să privească statul drept scop în sine şi să uite că acesta există pentru a-i sluji pe oameni. Poţi privi statul drept scop în sine numai dacă ai pierdut în asemenea măsură conştienţa autoafirmării individuale, lăuntrice, a fiinţei umane, încât nu mai ceri pentru această autoafirmare şi, pe baza ei, o organizare corespunzătoare a statului. Căci atunci trebuie să cauţi existenţa statului în tot felul de instituiri ale acestuia, instituiri care merg contrar misiunii sale propriu-zise. Vom fi tentaţi să atribuim instituirilor statului mai multă importanţă decât este necesar pentru autoafirmarea oamenilor reuniţi în el. Fiecare asemenea mai mult acordat statului este însă o dovadă pentru un mai puţin al oamenilor care susţin statul.

În viaţa spirituală, sterilitatea vechilor imbolduri se manifestă în neîncrederea cu care oamenii întâmpină spiritul. Ei manifestă interes pentru ceea ce se dezvoltă din raporturile de viaţă nespirituale; în legătură cu acestea oamenii îşi formează concepţii şi idei. Bunurile ce provin din activitatea spirituală sunt privite, cel mai adeseori, drept o problemă personală a omului care le produce. Un bun spiritual este mai degrabă împiedicat decât stimulat, atunci când vrea să se integreze vieţii publice. Una dintre caracteristicile cele mai răspândite ale contemporanilor noştri este faptul că le lipseşte receptivitatea pentru realizările spirituale ale semenilor lor.

Este necesar ca epoca prezentului să-şi dea seama că s-a epuizat în ceea ce priveşte impulsurile economice, de stat, spirituale. Din recunoaşterea acestui fapt trebuie să se aprindă o voinţă energică de remaniere a vieţii sociale. Câtă vreme oamenii nu vor înţelege că în impasul în care se află viaţa economică, de stat, spirituală, nu acţionează doar nişte condiţii de viaţă exterioare, ci constituţia sufletească a omului modern, nu vom avea încă temelia pentru reconstrucţia necesară.

În constituţia sufletească a omenirii s-a produs o scindare. În mişcările instinctive, inconştiente ale naturii umane, freamătă ceva nou. În cadrul gândirii conştiente, vechile idei nu vor să dea ascultare mişcărilor instinctive. Când însă cele mai bune mişcări instinctive nu sunt luminate de idei corespunzătoare, ele devin barbare, animalice. Omenirea prezentului ameninţă să ajungă într-o situaţie periculoasă prin animalizarea instinctelor ei. Salvarea poate fi găsită numai dacă se va tinde spre idei noi pentru o situaţie mondială nouă.

O chemare la socializare care nu ţine seama de aceasta, nu poate duce la nimic bun. Teama de al privi pe om ca pe o fiinţă sufletesc spirituală trebuie biruită. O transformare unilaterală a vieţii economice, o remaniere a structurilor statale, fără cultivarea unei constituţii sufleteşti sănătoase şi rodnice din punct de vedere social, ar legăna omenirea în iluzii, în loc s-o pătrundă cu simţul realităţii. Şi noi înaintăm atât de încet pe calea reînnoirii sociale, pentru că numai puţini se pot hotărî să vadă problema vitală a prezentului şi a viitorului apropiat în sensul cuprinzător al unei probleme a organizării exterioare şi a înnoirii lăuntrice. Dacă mulţi spun: înnoirea lăuntrică cere mult timp, nu e voie să ne pripim, în dosul unor asemenea cuvinte se ascunde teama de această înnoire. Căci dispoziţia justă poate fi numai aceasta: a cuprinde cu privirea, cu o forţă gata de a trece la faptă, tot ceea ce poate duce la înnoire şi a aştepta apoi să vezi cât de încet sau cât de repede va înainta corabia vieţii.

Evenimentele ultimilor ani au aşternut o anumită oboseală peste dispoziţia sufletească a contemporanilor. Trebuie să luptăm împotriva acestei oboseli, de dragul generaţiilor care vor veni, de dragul culturii viitorului apropiat. Pe baza unor asemenea sentimente a păşit în arena publică ideea tripartiţiei. Ea poate fi imperfectă, poate fi chiar absolut greşită; susţinătorii ei vor avea înţelegere în cazul în care ea va fi combătută din punctele de vedere ale altor idei noi. Doar că adeseori ea este considerată „de neînţeles” deoarece contrazice vechiul cu care ne-am obişnuit, dar acest lucru ei nu-l pot lua drept un semn că asemenea oameni aud chemarea care se adresează destul de clar, după cum ar trebui să vedem, pentru epoca noastră, răsărind din adâncurile evoluţiei omenirii.