Unele persoane cu gândire socialistă văd în forma de până acum a câștigului, existentă în cadrul vieții economice, un imbold la muncă de a cărui înlăturare depinde crearea unor stări sociale mai sănătoase decât sunt cele de până acum. Pentru asemenea persoane devine stringentă întrebarea: ce-i va face pe oameni să-și pună facultățile în slujba activității economice de producție în măsura necesară, dacă egoismul, care-și găsește satisfacția în câștig, nu se va mai putea manifesta? Nu se poate spune că acordă suficientă atenție acestei întrebării aceia care se gândesc la socializare. Cerința: în viitor omul nu va mai avea voie să lucreze pentru el, ci „pentru comunitate”, rămâne himerică, atâta vreme cât nu vom dezvolta cunoștințe adecvate realității despre felul cum sufletele umane pot fi determinate să lucreze „pentru comunitate” la fel de bucuros ca și pentru ele înseși. S-ar putea crede, în orice caz, că un organ administrativ central îl va pune pe fiecare om la locul lui de muncă și atunci, prin această organizare a muncii, va fi, de asemenea posibil, ca produsele muncii să fie împărțite în mod drept de către acest organ administrativ. Numai că o asemenea părere se bazează pe o iluzie. Ea ține seama, ce-i drept, de faptul că oamenii au nevoi de consum și că acestea trebuie satisfăcute; dar nu ține seama de faptul că simpla conștiență a existenței acestor nevoi de consum nu-l face pe om să lucreze cu dăruire, atunci când e vorba să producă nu pentru sine, ci pentru comunitate. Numai conștiența faptului că lucrează pentru societate nu-l va face să simtă nici o satisfacție. De aceea, de aici în el nu se va putea naște nici un imbold spre muncă.
Ar trebui să înțelegem că e necesar să creăm un nou imbold spre muncă în momentul în care ne gândim să-l înlăturăm pe cel vechi, al câștigului egoist. O administrație economică ce nu are printre forțele care acționează în circuitul ei câștigul, nu va exercita prin sine însuși nici o influență asupra voinței de a munci a oamenilor. Și tocmai prin faptul că nu poate să facă aceasta, ea satisface o cerință socială la care o mare parte a omenirii a ajuns, pe treapta actuală a evoluției sale. Această parte a omenirii nu mai vrea să fie adusă la muncă prin constrângerea economică. Ea ar vrea să muncească din niște imbolduri care să corespundă mai mult demnității umane. Fără îndoială că această cerință este, la mulți oameni, la care trebuie să ne gândim când ea este exprimată, una mai mult sau mai puțin necunoscută, instinctivă; dar în viața socială asemenea impulsuri necunoscute, instinctive reprezintă ceva mai important decât ideile care sunt prezentate în mod conștient. Aceste idei conștiente își datorează existența numai faptului că oamenii nu posedă forța spirituală de a înțelege cu adevărat ce se petrece în ei. Dacă te ocupi cu asemenea idei, te miști pe un teren șubred. De aceea este necesar ca, în pofida faptului că asemenea idei de suprafață au un caracter amăgitor, să ne îndreptăm atenția spre adevăratele cerințe ale oamenilor, de felul calei caracterizate. Pe de altă parte, nu se poate pune la îndoială faptul că într-o epocă în care, ca în prezent, instinctele umane inferioare își fac de cap, fac ca viața socială să se înalțe în talazuri sălbatice. Nu vom ucide însă cererea de a duce o existență umană demnă, exprimată în mod îndreptățit în sensul de mai sus, dacă ne folosim, pentru a o acuza și pe ea, de faptul că există instincte umane inferioare.
Dacă se va ajunge la o formă de organizare a economiei care să nu poată avea nici o influență asupra voinței de a munci a oamenilor, atunci această influență va trebui să vină de la o altă organizare. Ideea organismului social tripartit ține seama de faptul că, pe actuala treaptă de dezvoltare a omenirii civilizate, viața economică trebuie să se limiteze la activitatea economică. Organele administrative ale unei asemenea vieți economice vor putea stabili care vor fi volumul nevoilor de consum, căile pe care produsele pot fi conduse în modul cel mai bun spre consumatori, în ce cantitate trebuie realizat un produs sau altul. Numai că ea nu va avea nici un mijloc de a crea în om voința de a produce; și ea nu va fi nici în stare să stabilească măsurile educative și de învățământ prin care să fie cultivate acele facultăți individuale ale oamenilor care trebuie să constituie izvorul activității economice. În cadrul vechiului sistem economic, care se păstrează și în prezent, oamenii cultivau aceste facultăți pentru că puteau nutri speranța de a obține un câștig personal. Ar fi o eroare fatală să se creadă că simplul ordin al unor organe administrative economice, care au în vedere exclusiv activitatea economică, ar putea acționa asupra dezvoltării unor facultăți umane individuale, trezind dorința de activitate, și că un asemenea ordin ar putea avea destulă forță pentru a-l face pe om să-și mobilizeze voința de a munci. Ideea organismului social tripartit vrea tocmai ca omenirea să nu cadă pradă acestei erori. Ea vrea, realizând viața spirituală liberă, independentă, ca aceasta să devină tărâmul pe care omul să învețe a întrezării importanța unei munci individuale în ansamblul orânduirii sociale, în așa fel încât să ajungă să iubească această muncă individuală de dragul valorii pe care ea o are pentru binele general. Ea vrea să facă în așa fel încât viața spirituală liberă să constituie temeliile care pot înlocui imboldul născut din setea personală de câștig. Numai în cadrul unei vieți spirituale libere poate lua naștere o asemenea iubire pentru ordinea socială umană ca aceea, să zicem, a artistului față de procesul său de creație. Dacă nu vrem însă să ne gândim a cultiva în cadrul unei vieți spirituale libere o asemenea iubire, atunci trebuie să renunțăm la întreaga străduință de reconstrucție a ordinii sociale. Cine se îndoiește de faptul că oamenii pot fi educați în sensul unei asemenea iubiri, acela se îndoiește în mod sigur și de posibilitatea de a elimina din viața economică setea de câștig personal. Cine nu poate crede că o viață spirituală liberă produce în om o asemenea iubire, acela nu știe că dependența de stat și de economie a vieții spirituale dă naștere la setea de câștig personal și că această sete nu este un produs elementar al naturii umane. Pe această eroare se bazează ceea ce se spune atât de des, că pentru înfăptuirea tripartiției ar fi necesari alți oameni decât cei actuali. Nu, organismul social tripartit îi educă pe oameni în așa fel încât ei devin altfel decât au fost până acum sub influența organizării statal-economică.
Și după cum viața spirituală liberă va crea imboldurile de dezvoltare a facultăților umane individuale, tot așa viața statal-juridică, democratic orientată, va da voinței de a munci impulsurile necesare. Relațiile reale care se vor crea între oamenii reuniți într-un organism social, când fiecare om major își va reglementa drepturile față de fiecare om major, pot să facă să se aprindă voința de a munci „pentru comunitate”. Ar trebui să ne gândim la faptul că asemenea relații pot face să ia naștere mai întâi un sentiment adevărat al comunității, iar din acest sentiment, voința de a munci. Căci, în realitate, dacă va exista un asemenea stat juridic, urmarea va fi că fiecare om se va situa într-un mod absolut conștient și viu pe solul activității comune. El va ști pentru ce lucrează; și el va voi să muncească în cadrul comunității în care se știe integrat din propria lui voință.
Acela care admite ideea organismului social tripartit știe că marea întovărășire cu o structură la nivelul statului, spre care tinde socialismul marxist, nu poate crea nici un fel de imbolduri care să acționeze asupra facultății și voinței de a munci. Un asemenea om nu vrea ca entitatea reală a omului să fie uitată din cauza realității ordinii exterioare de viață. Căci viața practică nu poate face socoteala ținând seama numai de realitățile exterioare; ea trebuie să includă în socoteală ceea ce omul este și ceea ce el poate deveni.
