|
Unele persoane cu gândire socialistă văd în forma de până acum a câştigului, existentă în cadrul vieţii economice, un imbold la muncă de a cărui înlăturare depinde crearea unor stări sociale mai sănătoase decât sunt cele de până acum. Pentru asemenea persoane devine stringentă întrebarea: ce-i va face pe oameni să-şi pună facultăţile în slujba activităţii economice de producţie în măsura necesară, dacă egoismul, care-şi găseşte satisfacţia în câştig, nu se va mai putea manifesta? Nu se poate spune că acordă suficientă atenţie acestei întrebării aceia care se gândesc la socializare. Cerinţa: în viitor omul nu va mai avea voie să lucreze pentru el, ci „pentru comunitate”, rămâne himerică, atâta vreme cât nu vom dezvolta cunoştinţe adecvate realităţii despre felul cum sufletele umane pot fi determinate să lucreze „pentru comunitate” la fel de bucuros ca şi pentru ele înseşi. S-ar putea crede, în orice caz, că un organ administrativ central îl va pune pe fiecare om la locul lui de muncă şi atunci, prin această organizare a muncii, va fi, de asemenea posibil, ca produsele muncii să fie împărţite în mod drept de către acest organ administrativ. Numai că o asemenea părere se bazează pe o iluzie. Ea ţine seama, ce-i drept, de faptul că oamenii au nevoi de consum şi că acestea trebuie satisfăcute; dar nu ţine seama de faptul că simpla conştienţă a existenţei acestor nevoi de consum nu-l face pe om să lucreze cu dăruire, atunci când e vorba să producă nu pentru sine, ci pentru comunitate. Numai conştienţa faptului că lucrează pentru societate nu-l va face să simtă nici o satisfacţie. De aceea, de aici în el nu se va putea naşte nici un imbold spre muncă.
Ar trebui să înţelegem că e necesar să creăm un nou imbold
spre muncă în momentul în care ne gândim să-l
înlăturăm pe cel vechi, al câştigului egoist. O
administraţie economică ce nu are printre forţele care acţionează
în circuitul ei câştigul, nu va exercita prin sine
însuşi nici o influenţă asupra voinţei de a munci a oamenilor. Şi
tocmai prin faptul că nu poate
să facă aceasta, ea satisface o cerinţă socială la care o mare parte a
omenirii a ajuns, pe treapta actuală a evoluţiei sale. Această parte a
omenirii nu mai vrea să fie adusă la muncă prin constrângerea
economică. Ea ar vrea să muncească din nişte imbolduri care să
corespundă mai mult demnităţii umane. Fără îndoială că această
cerinţă este, la mulţi oameni, la care trebuie să ne gândim
când ea este exprimată, una mai mult sau mai puţin necunoscută,
instinctivă; dar în viaţa socială asemenea impulsuri necunoscute,
instinctive reprezintă ceva mai important decât ideile care sunt
prezentate în mod conştient. Aceste idei conştiente îşi
datorează existenţa numai faptului că oamenii nu posedă forţa
spirituală de a înţelege cu adevărat ce se petrece în ei.
Dacă te ocupi cu asemenea idei, te mişti pe un teren şubred. De aceea
este necesar ca, în pofida faptului că asemenea idei de suprafaţă
au un caracter amăgitor, să ne îndreptăm atenţia spre adevăratele
cerinţe ale oamenilor, de felul calei caracterizate. Pe de altă parte,
nu se poate pune la îndoială faptul că într-o epocă
în care, ca în prezent, instinctele umane inferioare
îşi fac de cap, fac ca viaţa socială să se înalţe în
talazuri sălbatice. Nu vom ucide însă cererea de a duce o
existenţă umană demnă, exprimată în mod îndreptăţit în sensul
de mai sus, dacă ne folosim, pentru a o acuza şi pe ea, de faptul că
există instincte umane inferioare.
Dacă se va ajunge la o formă de organizare a economiei care să nu
poată avea nici o influenţă asupra voinţei de a munci a oamenilor,
atunci această influenţă va trebui să vină de la o altă organizare.
Ideea organismului social tripartit ţine seama de faptul că, pe actuala
treaptă de dezvoltare a omenirii civilizate, viaţa economică trebuie să
se limiteze la activitatea economică. Organele administrative ale unei
asemenea vieţi economice vor putea stabili care vor fi volumul nevoilor
de consum, căile pe care produsele pot fi conduse în modul cel
mai bun spre consumatori, în ce cantitate trebuie realizat un
produs sau altul. Numai că ea nu va avea nici un mijloc de a crea
în om voinţa de a produce; şi ea nu va fi nici în stare să
stabilească măsurile educative şi de învăţământ prin care
să fie cultivate acele facultăţi individuale ale oamenilor care trebuie
să constituie izvorul activităţii economice. În cadrul vechiului
sistem economic, care se păstrează şi în prezent, oamenii
cultivau aceste facultăţi pentru că puteau nutri speranţa de a obţine
un câştig personal. Ar fi o eroare fatală să se creadă că simplul
ordin al unor organe administrative economice, care au în vedere
exclusiv activitatea economică, ar putea acţiona asupra dezvoltării
unor facultăţi umane individuale, trezind dorinţa de activitate, şi că
un asemenea ordin ar putea avea destulă forţă pentru a-l face pe om
să-şi mobilizeze voinţa de a munci. Ideea organismului social
tripartit vrea tocmai ca omenirea să nu cadă pradă acestei erori. Ea
vrea, realizând viaţa spirituală liberă, independentă, ca aceasta
să devină tărâmul pe care omul să înveţe a întrezării
importanţa unei munci individuale în ansamblul orânduirii
sociale, în aşa fel încât să ajungă să iubească această muncă individuală
de dragul valorii pe care ea o are pentru binele general. Ea vrea să
facă în aşa fel încât viaţa spirituală liberă să
constituie temeliile care pot înlocui imboldul născut din setea
personală de câştig. Numai în cadrul unei vieţi spirituale
libere poate lua naştere o asemenea iubire pentru ordinea socială umană
ca aceea, să zicem, a artistului faţă de procesul său de creaţie. Dacă
nu vrem însă să ne gândim a cultiva în cadrul unei
vieţi spirituale libere o asemenea iubire, atunci trebuie să renunţăm
la întreaga străduinţă de reconstrucţie a ordinii sociale. Cine
se îndoieşte de faptul că oamenii pot fi educaţi în sensul
unei asemenea iubiri, acela se îndoieşte în mod sigur şi de
posibilitatea de a elimina din viaţa economică setea de câştig
personal. Cine nu poate crede că o viaţă spirituală liberă produce
în om o asemenea iubire, acela nu ştie că dependenţa de stat şi
de economie a vieţii spirituale dă naştere la setea de câştig
personal şi că această sete nu este
un produs elementar al naturii umane. Pe această eroare se bazează ceea
ce se spune atât de des, că pentru înfăptuirea tripartiţiei
ar fi necesari alţi oameni decât cei actuali. Nu, organismul
social tripartit îi educă pe oameni în aşa fel
încât ei devin altfel decât au fost până acum
sub influenţa organizării statal-economică.
Şi după cum viaţa spirituală liberă va crea imboldurile de dezvoltare a facultăţilor umane individuale, tot aşa viaţa statal-juridică, democratic orientată, va da voinţei de a munci impulsurile necesare. Relaţiile reale care se vor crea între oamenii reuniţi într-un organism social, când fiecare om major îşi va reglementa drepturile faţă de fiecare om major, pot să facă să se aprindă voinţa de a munci „pentru comunitate”. Ar trebui să ne gândim la faptul că asemenea relaţii pot face să ia naştere mai întâi un sentiment adevărat al comunităţii, iar din acest sentiment, voinţa de a munci. Căci, în realitate, dacă va exista un asemenea stat juridic, urmarea va fi că fiecare om se va situa într-un mod absolut conştient şi viu pe solul activităţii comune. El va şti pentru ce lucrează; şi el va voi să muncească în cadrul comunităţii în care se ştie integrat din propria lui voinţă.
Acela care admite ideea organismului social tripartit ştie că marea întovărăşire cu o structură la nivelul statului, spre care tinde socialismul marxist, nu poate crea nici un fel de imbolduri care să acţioneze asupra facultăţii şi voinţei de a munci. Un asemenea om nu vrea ca entitatea reală a omului să fie uitată din cauza realităţii ordinii exterioare de viaţă. Căci viaţa practică nu poate face socoteala ţinând seama numai de realităţile exterioare; ea trebuie să includă în socoteală ceea ce omul este şi ceea ce el poate deveni.
