Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


SPIRIT SOCIAL ŞI SUPERSTIŢIE SOCIALISTĂ


Când se discută despre cauzele mişcării sociale moderne, se atrage atenţia, printre altele, asupra faptului că nici posesorul mijloacelor de producţie, nici acela care munceşte cu acestea, nu sunt în stare să transmită produsului ceva care să provină dintr-un interes personal nemijlocit pentru aceasta. Posesorul mijloacelor de producţie face să fie fabricate produsele pentru că-i aduc câştig; muncitorul, pentru că trebuie să-şi întreţină existenţa. O satisfacţie provocată de produsul fabricat, în sine, nu simte nici unul, nici celălalt. Atingem într-adevăr o parte esenţială a problemei sociale atunci când atragem atenţia în acest fel asupra absenţei unui raport personal, în cadrul ordinii economice moderne, dintre producători şi produsele lor. Dar va trebui să devenim conştienţi, de asemenea, de faptul că această absenţă este consecinţa tehnicii moderne şi a mecanizării legate de aceasta, a modului de producţie, de a lucra. Ea nu poate fi înlăturată în cadrul vieţii economice înseşi. Ceea ce se produce într-o întreprindere mare, cu o largă diviziune a muncii, nu-i poate fi la fel de aproape producătorului, cum îi era meseriaşului medieval produsul său. Va trebui să ne împăcăm cu faptul că pentru o mare parte a muncii umane acel fel de interes care exista mai demult s-a pierdut. Ar trebui să ne fie clar, de asemenea, că omul nu poate munci fără interes. Dacă viaţa îl constrânge la aceasta, el simte că existenţa îi este pustie, nesatisfăcătoare.

Acela care are intenţii oneste cu mişcarea socială, trebuie să se gândească a găsi în locul interesului care a pierit un altul. Nu va reuşi însă nimeni dintre aceia care vor să facă din procesul economic singurul conţinut al organismului social, iar din ordinea juridică şi din viaţa spirituală un fel de anexe ale acestuia. Într-o mare întovărăşire economică reglementată după principiile marxiste, cu ordine juridică şi viaţă spirituală drept „structură ideologică”, totala lipsă de interes faţă de muncă ar transforma în mod inevitabil viaţa umană în chin. Cei care vor să înfăptuiască o asemenea întovărăşire mare nu se gândesc că, ce-i drept, se poate trezi un oarecare entuziasm, prin atractivitatea năzuinţei spre un asemenea scop, doar că, de îndată ce acesta a fost atins, atractivitatea dispare şi că înhămarea într-un asemenea mecanism social impersonal ar pompa afară din om tot ceea ce se manifestă drept voinţă de a trăi. Dacă un asemenea scop nu poate entuziasma largi mase populare, aceasta se întâmplă numai pentru că odată cu dispariţia interesului pentru produsele muncii nu s-a putut dezvolta un alt interes. Sarcina de a trezi un asemenea interes ar trebui să şi-o propună aceia care în prezent, prin partea din cultura spirituală pe care au moştenit-o, mai sunt în stare să se gândească, dincolo de nevoile pur economice ale omului, la nişte bunuri sociale. Aceştia ar trebui să-şi ia osteneala de a înţelege că două cercuri de interese trebuie să ia locul celui vechi, al interesului faţă de muncă. Într-o orânduire socială bazată pe diviziunea muncii, chiar dacă munca nu satisface prin ea însăşi, ea poate să satisfacă prin faptul că omul o efectuează de dragul interesului pe care îl are faţă de aceia pentru care o efectuează. Acest interes trebuie însă dezvoltat în cadrul unei comunităţi vii. O ordine juridică în sânul căreia omul individual este situat ca egal printre egali, trezeşte interesul pentru semeni. În cadrul unei asemenea ordini lucrezi pentru ceilalţi, fiindcă pui tu însuţi în mod viu bazale raportului tău faţă de ei. Prin situarea în cadrul ordinii economice, un om îşi dă seama numai de ceea ce ceilalţi cer de la el; în cadrul ordinii juridice vii, el devine preţios pentru ceilalţi din izvoarele naturii umane, care nu se epuizează în faptul că oamenii au nevoie unii de alţii pentru a crea bunurile corespunzătoare spre satisfacerea necesităţilor.

Acestui cerc de interese, care rezultă dintr-o ordine juridică independentă de viaţa economică, trebuie să i se adauge un altul. O existenţă umană al cărei conţinut spiritual urmează să rezulte din ordinea economică, dacă este absent interesul pentru produsele muncii, nu poate să satisfacă nici chiar atunci când prin ordinea juridică este cultivat interesul unui om faţă de celălalt. Căci în cele din urmă nu se poate ca oamenii să nu-şi dea seama măcar vag că desfăşurăm, unii pentru alţii, o activitate economică numai de dragul activităţii economice. Activitatea economică îşi dobândeşte sensul numai dacă dovedeşte că este în slujba unui conţinut de viaţă umană care depăşeşte activitatea economică însăşi şi care se manifestă în mod absolut independent faţă de aceasta. Munca ce nu satisface prin ea însăşi, devine preţioasă dacă este efectuată într-o viaţă care, dintr-un punct de vedere mai înalt, spiritual, poate fi concepută în sensul că omul năzuieşte spre nişte ţeluri faţă de care viaţa economică este numai un instrument. Un asemenea punct de vedere spiritual poate fi dobândit numai pe baza unei componente spirituale independente a organismului social. O viaţă spirituală care este „suprastructura” orânduirii economice, pare a fi doar instrumentul vieţii economice.

Complexitatea activităţii economice moderne, cu mecanizarea muncii umane, face necesară, drept pol care s-o compenseze, viaţa spirituală liberă, de sine stătătoare. Epocile mai vechi din viaţa omenirii au suportat contopirea intereselor economice cu imboldurile spirituale pentru că economia încă nu căzuse în faza mecanizării. Dacă e ca să nu sucombe din cauza acelei mecanizări, sufletul omului trebuie să se poată ridica oricând în mod liber, în timp ce se află încadrat în ordinea mecanică a muncii, la marile contexte spirituale în care el se simte transpus, printr-o viaţă spirituală liberă.

Este miop acela care, atunci când i se atrage atenţia asupra vieţii spirituale libere şi asupra ordinii juridice independente, cerute de egalitatea oamenilor, ripostează: acestea două totuşi nu pot birui ceea ce apasă cel mai mult, inegalitatea economică. Căci ordinea economică a epocii moderne a dus la această inegalitate din cauză că încă n-a avut alături ordinea juridică şi cultivarea spiritului, de care are nevoie. Gândirea marxistă crede că fiecare formă de producţie economică o pregăteşte prin sine însăşi pe cea următoare, drept una superioară ei şi că, atunci când acest proces de pregătire s-a încheiat, în virtutea „evoluţiei” această formă superioară trebuie să ia locul celei inferioare. În realitate, noua formă de producţie nu s-a dezvoltat din vechea activitate economică, ci din formele juridice şi din modurile de reprezentare spirituale ale unei epoci vechi. Dar acestea, în timp ce au înnoit forma economică, au îmbătrânit şi au nevoie să fie întinerite. Dintre toate superstiţiile, cea mai rea este aceea care afirmă că putem face să se nască dreptul şi spiritul din forma de producţie economică. Căci această superstiţie nu întunecă numai atitudinea de reprezentare umană, ci viaţa însăşi. Ea împiedică spiritul să se adreseze izvorului său, pentru că vrea să-i descopere un izvor aparent în ceva ne-spiritual. Omul însă se lasă prea uşor amăgit atunci când i se spune că spiritualul ia naştere de la sine din ne-spiritual; căci prin această amăgire el se crede scăpat de efortul pe care trebuie să-l recunoască necesar atunci când îşi dă seama că spiritualul nu poate fi elaborat decât de către spiritual.