Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


SETEA DE IDEI A EPOCII


Ideile bine intenţionate, totuşi, nu produc pâine. Acesta este sâmburele acelei înţelepciuni care poate fi astăzi auzită adeseori, când se vorbeşte de nişte idei ca acelea care stau la baza cerinţei de a se realiza tripartiţia organismului social. Faţă cu gravitatea situaţiei din epoca actuală, am vrea să aşezăm această înţelepciune alături de alta, pe care, în zilele noastre, de asemenea, o putem auzi adeseori: de-abia atunci când oamenii vor munci din nou, problema socială va dobândi o altă înfăţişare.

Acela care nu îmbrăţişează în prezent aceste două înţelepciuni nu-şi pleacă urechea la limba care, în multe cercuri, a devenit cea obişnuită. Chiar dacă nu sunt exprimate în mod direct, ele se fac totuşi auzite, răzbătând din multe din lucrurile care se spun în mod deschis.

De aceea poţi răzbate atât de greu, cu ideile cerute de epocă, împotriva obiecţiilor care provin din izvoarele de înţelepciune amintite, pentru că aceste obiecţii sunt atât de incomparabil de evidente. Nu trebuie decât ca cineva să spună: infirmă-mi aceste obiecţii; şi cel mai bun gânditor va fi nevoit să-şi mărturisească neputinţa. Căci ele, fireşte, nu pot fi infirmate. Ele sunt, bineînţeles, juste.

Dar oare în viaţă esenţialul este numai să spui, într-o situaţie oarecare, ceva just? Nu depinde mai degrabă totul de gândirea ideilor care să poată pune în mişcare stările de lucruri reale? Faptul că oamenii nu vor să-i asocieze gândirii simţul realităţii, este un fenomen al actualei vieţi publice, care-i dăunează acesteia în modul cel mai grav.

Iar această lipsă a simţului realităţii se aşează ca piedică, în calea încercării de a o scoate la capăt prin idei rodnice, în impasurile sociale ale epocii prezente. Dar oamenii s-au deprins de mult cu o gândire care dă semnul acestui neajuns. Acum este cu adevărat nevoie, tocmai în acest punct al vieţii umane, să ne dezbărăm de vechile deprinderi şi să învăţăm ceva nou.

Trebuie numai să vedem mai întâi cum de am putut să alunecăm într-o asemenea gândire. Trebuie să ne aducem în faţa ochilor unele raţionamente preferate ale epocii moderne.

Un asemenea raţionament preferat este, pe tărâm social, acela care rezultă din deprinderile de viaţă ale popoarelor primitive. Se caută să se constate că „în vremuri originare” a domnit un anumit comunism şi altele asemenea, şi de aici se trag anumite concluzii cu privire la ceea ce trebuie făcut astăzi. În unele scrieri care se ocupă de problema socială, un asemenea raţionament a devenit foarte obişnuit. Şi de aici a pus stăpânire pe nişte cercuri foarte largi ale oamenilor. El trăieşte în multe din lucrurile pe care tocmai masele le gândesc în legătură cu „problema socială”.

La acest raţionament s-ar fi putut ajunge cu adevărat mai uşor decât au ajuns mulţi. S-ar fi putut compara viaţa socială a oamenilor cu obişnuinţele de viaţă ale unor specii animale ce trăiesc în sălbăticie. S-ar fi constat atunci că organizările instinctive duc la satisfacerea nevoilor vieţii, şi că aceste organizări instinctive sunt orientate spre însuşirea corespunzătoare a ceea ce natura aduce în întâmpinarea acestor nevoi ale vieţii.

Esenţialul este că omul trebuie să înlocuiască organizarea instinctivă prin gândirea orientată spre scop. El trebuie să pornească de la temelia naturală, ca orice fiinţă care trebuie să mănânce ca să trăiască. Problema pâinii este o problemă legată de temelia naturală. Dar această problemă există pentru orice fiinţă care are nevoie de hrană. În privinţa ei nu se poate vorbi deloc de o „gândire socială”. Aceasta începe de-abia la operaţiunile cărora omul le spune temelia naturală prin gândire. Prin gândire el stăpâneşte forţele naturii, prin gândire se transpune împreună cu alţi oameni într-un context de muncă, care întreţese vieţii sociale „pâinea” obţinută de la natură. Pentru această viaţă, problema pâinii este o problemă a gândirii. Nu poate fi vorba decât de a se răspunde la întrebarea: care sunt ideile rodnice care, odată înfăptuite, fac ca din munca umană să decurgă satisfacerea nevoilor umane?

Putem da dreptate fiecăruia dintre aceia care, după ce au auzit asemenea explicaţii, spun: aceasta este cu adevărat o înţelepciune primitivă. La ce să mai fie spuse asemenea lucruri de la sine înţelese? O, am renunţa cu multă plăcere să le spunem dacă oamenii, care găsesc că a le spune este inutil, n-ar fi aceiaşi care, spre paguba gândirii sociale sănătoase, le aruncă în vânt, cu înţelepciunea lor cuprinsă în maxima: „ideile tot nu pot produce pâine”.

Şi totuşi aşa stau lucrurile cu cealaltă înţelepciune, prin care adepţii ei ar vrea să evite gravitatea problemei sociale: esenţialul este ca oamenii să muncească din nou. Omul munceşte dacă în sufletul lui germinează ideea care-l mână spre muncă. Dacă e ca el să muncească în contextul vieţii sociale, el îşi va resimţi existenţa ca fiind demnă de numele de om numai dacă în această viaţă vor pulsa nişte idei care să-l facă să vadă contribuţia sa în lumina acestei demnităţi umane. Anumite cercuri, chiar şi unele de orientare socialistă, ar vrea, în orice caz, să înlocuiască acest imbold spre muncă prin constrângerea de a munci. Acesta este felul lor de a evita să înţeleagă necesitatea ideilor sociale rodnice.

Lumea a ajuns în situaţia în care se află din cauza acelora care, prin ideile lor, se află în imposibilitatea de a acţiona, fiindcă fug de ele. O salvare va fi posibilă numai dacă se vor aduna într-o putere mare aceia care mai pot dezvolta în ei o conştienţă suficientă despre această stare de lucruri. Acestora nu le e îngăduit, în această epocă gravă, să-şi piardă curajul. Astăzi ei vor fi împresuraţi din toate părţile, ca de nişte talazuri, de cuvintele batjocoritoare: idealist, nepractic, fantast, utopic. Ei îşi vor face datoria dacă vor construi, în timp ce batjocoritorii distrug. Căci are să se prăbuşească acea lume în care „au ajuns atât de minunat de departe” aceia care şi-au clădit sau mai vor încă să-şi clădească „viaţa practică” sub semnul fugii de idei, pe solul mlăştinos al unei „realităţi” amăgitoare. Singura gândire a acestora se epuizează astăzi în faptul că-şi fac iluzii în legătură cu „activitatea lor practică” şi că-şi procură o satisfacţie lăuntrică ieftină prin batjocorirea adevăratei vieţi practice. A vedea clar în privinţa a ceea ce se oferă în această direcţie a minţii lipsite de prejudecată, este astăzi cea mai importantă sarcină de viaţă a tuturor acelora care nu se dau înapoi speriaţi când e vorba să renunţe la obişnuinţele lor de gândire şi vor să înveţe a gândi într-un mod nou. Viaţa epocii este însetată după idei creatoare; setea n-are să dispară oricât de tare s-ar îngriji de amăgirea ei duşmanii gândirii.