Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


UN NOU CZERNINISM NU TREBUIE SĂ-L ÎNLOCUIASCĂ PE CEL VECHI


Catastrofa mondială a determinat ca anumite personalităţi să se exprime public într-un sens în care faptul de a fi tăcut în privinţa părerilor lor ar fi putut fi considerat drept o dovadă a inteligenţei. Din publicaţiile celor care s-au aflat în posturi conducătoare înainte şi în timpul catastrofei, lumea poate afla din ce impulsuri de voinţă a fost „făcută istoria”. Ceea ce poate fi aflat acolo pare într-adevăr potrivit să-i facă să reflecteze pe acei oameni care până atunci aveau tendinţa să se legene în iluzii în privinţa acestor impulsuri de voinţă. În cartea «În războiul mondial» de Ottokar Czernin [ Nota 17 ] se poate citi: „Se cunoaşte faptul că firul roşu care străbătea caracterul şi întregul mers al gândirii lui Wilhelm al II-lea a fost ferma sa convingere în privinţa ‹harului lui Dumnezeu› şi a ‹sentimentelor dinastice de nedezrădăcinat ale poporului german›. Şi Bismarck credea în sentimentul dinastic al germanilor. Mie îmi pare că există la fel de puţin un sentiment general dinastic, cât şi un sentiment general republican al popoarelor, atât la germani cât şi oriunde altundeva, ci că există numai un sentiment de mulţumire sau nemulţumire care se manifestă, în funcţie de situaţie, pentru sau împotriva dinastiei şi a forţei statale… Monarhiştii, care îşi revendică un merit din fidelitatea lor moştenită faţă de casa domnitoare, se înşeală pe sine în privinţa sentimentelor lor; ei sunt monarhişti deoarece consideră că această formă statală este cea mai satisfăcătoare. Iar republicanii, care glorifică aparent „majestatea poporului”, se au de facto în vedere pe ei înşişi în acest context. Un popor va recunoaşte însă întotdeauna, în timp, acea formă statală care îi va aduce cât mai curând ordine, de lucru, bună situare şi mulţumire. La 99 la sută din populaţie, patriotismul şi entuziasmul faţă de o formă statală sau alta constituie întotdeauna doar o problemă a stomacului.”

Aceasta este părerea unui om despre care s-ar putea chiar spune că, dintre cei care conduc problemele publice, nu face parte dintre aceia care au prezentat cea mai mare lipsă de spirit. Aşa se exprimă un om care a condus, în mandatul monarhului său, politica de externe austriacă în clipele decisive ale istoriei lumii. Prin asemenea afirmaţii se aruncă lumină asupra întrebării: Cum trebuie să fi fost căile pe care au ajuns în prezent în poziţiile conducătoare personalităţi având o asemenea concepţie despre lume? Un om care vorbeşte în felul acesta nu are nici un sentiment pentru motivele care au împins oamenii în comunităţile din care a izvorât civilizaţia. Lui îi lipseşte orice sentiment faţă de puterile care au domnit de-a lungul istoriei. Şi este rezultatul evoluţiei acestui timp faptul că a adus în posturile conducătoare personalităţi care au pierdut orice legătură cu idealurile omenirii.

Czernin mai spune: „Războiul pierdut a măturat monarhia”. Or evenimentele timpului ar fi trebuit să măture şi oameni de tipul său de la conducerea afacerilor publice. – Se pune însă problema ca pe cât posibil mai mulţi oameni să ajungă să reflecteze care este motivul faptului că oameni de acest tip pot „să facă istorie”. Curentul evolutiv al omenirii, care a adus astfel de personalităţi în posturile cele mai importante ale vieţii publice, îşi avea odinioară ideile sale istorice. El a configurat, plecând de la acestea, această Europă actualmente decadentă. Aceste idei pot fi urmărite în istorie începând din timpul în care această Europă s-a constituit din lumea romană decadentă. Au existat motive istorice care nu au fost câtuşi de puţin „probleme ale stomacului”, însă aceste motive şi-au pierdut justificarea în ultima vreme. În realitate, ele nu mai există ca motive spirituale de multă vreme. Dar instituţiile care s-au născut din ele s-au menţinut în istoria lumii în conformitate cu o anumită lege a inerţiei. Oamenii au trăit în acest instituţii, după ce ele au devenit un simplu înveliş înăuntrul căruia a domnit cândva spiritul. Iar acest simple învelişuri au necesitat, pentru administrarea lor, oameni care să aibă o concepţie despre viaţă fără conţinut, fără idei, fără credinţă; oameni care au avut convingerea că patriotismul reprezintă, la 99 la sută din populaţie, „o problemă a stomacului”. Adevărul este că acele instituţii, provenite iniţial din impulsuri spirituale, se îndreaptă acum spre dizolvarea lor deoarece şi-au pierdut vechiul lor spirit, pentru că aceia cărora le-au fost deschise în ultima instanţă căile spre conducere au ajuns la un deplin faliment al concepţiei lor despre lume.

Cunoaşterea acestui fapt poate strălumina din experienţa ce provine din publicaţiile de tipul czerninist. Această cunoaştere încă nu există la aceia care ar dori să reclădească Europa prăbuşită, fără să facă apel la o nouă spiritualitate. Ruinele vechii stări se aseamănă cu părţile unui mecanism distrus. Ne aflăm în faţa descompunerii unui tot, iar oamenii ar dori să reclădească întregul din toate părţile componente. Dar ei nu observă că părţile au putrezit.

Putrede sunt şi configuraţiile prin care urmează să ajungă şi cele mai mici popoare la dreptul lor de autodeterminare, în conformitate cu nişte lozinci preferate. Căci ele trebuie să fie putrede, deoarece impulsurile spirituale care au revărsat cândva în ele forţa de viaţă, s-au retras dinăuntrul lor. Se pot întemeia oricâte „state” care să fie unite printr-o alianţă între popoare gândită în mod abstract, dar în felul acesta nu se îmbină decât părţile devenite putrede ale unui tot cândva justificat, care a fost cândva purtat de un spirit ce nu mai este capabil să îl poarte.

Înţelegerea acestui context istoric este condiţia preliminară necesară pentru o îmbunătăţire a stării europene. Statele nu pot prospera dacă nu sunt clădite pe cunoaşterea faptului că spiritul din care şi-au preluat  viaţa sufletească oamenii care le aparţin, a murit.

De la această cunoaştere doresc să pornească aceia care văd în „tripartiţia organismului social” calea de salvare din confuzia prezentului. Ei sunt convinşi că această tripartiţie ţine cont de noua spiritualitate, care trebuie să trăiască în popoare înainte de a se proiecta reconstrucţia unei noi Europe.

Czerninii sunt urmaşii acelora care au conferit cândva Europei trăsăturile sale, pornind de la simple idei. Însă czerninii şi-au pierdut vechile idei din convingerile şi credinţa lor, fără să-şi cucerească altele noi. Şi nu va rodi nimic dacă vechii czernini, împreună cu vechile instituţii, vor fi măturate fără ca în locul lor să vină oameni care să aibă o legătură cu forţele spirituale ce impulsionează istoria lumii. Eu am încercat să arăt în lucrarea mea Puncte centrale ale problemei sociale, şi în repetate rânduri în acest săptămânal, modul în care prin schimbarea direcţiei de gândire politice şi sociale noii czernini se revelează drept discipoli fideli ai celor vechi. Nu va rodi nimic dacă în locul vechilor czernini vor apărea unii noi, aparent democratici şi socialişti, care, în fond, doresc să configureze o nouă lume pornind de la aceleaşi impulsuri sufleteşti din care se voia să se menţină Austria, cea pe cale de descompunere. Czernin a acţionat în Austria, despre care afirmă acum (la pagina 41 din cartea sa): „Ora Austro-Ungariei trecuse”. El consideră „că descompunerea monarhiei ar fi intervenit şi fără acest război”. Aşa poate vorbi – având în urma sa o activitate ca aceea a lui Czernin – numai un om care nu a avut o participare lăuntrică reală la situaţia în care a avut un rol proeminent. O asemenea participare lăuntrică s-ar fi putut naşte numai dintr-un sentiment avut faţă de forţele impulsionante ale devenirii istorice a omenirii. Însă el acţiona în cadrul unor instituţii care-şi pierduseră sensul şi spiritul. Însă acest instituţii au avut cândva un sens şi un spirit. Şi tot aşa trebuie să aibă un sens şi un spirit cel ce urmează să se nască din ruinele vechii Europe. Iar la această convingere trebuie să ajungă un număr suficient de mare de oameni. Fără această convingere nu se poate realiza decât reunirea părţilor componente ale vechii Europe într-un tot european imposibil în sine.

Iar ceea ce spus cei vechi ne arată limpede cum nu trebuie să gândească cei noi. Czerninii sunt oameni în care monarhismul, republicanismul, democraţia şi patriotismul au devenit „ideologie”, frazeologie. Ei au fost însărcinaţi să-şi pună faptele în serviciul monarhiei, iar acum pot să scrie următoarele (pagina 70 din cartea lui Czernin): „Toţi monarhii ar trebui să înveţe că poporul nu-i iubeşte câtuşi de puţin, că ei îi sunt acestuia, în cel mai bun caz, indiferenţi, că poporul nu îl urmează din iubire şi nu îi priveşte cu iubire, ci din curiozitate, că nu îi aplaudă din entuziasm, ci din distracţie, şi că dacă ar fi asmuţiţi ar fluiera cu tot atâta drag cu cât jubilează – că nu există nici cel mai mic motiv pentru ‹fidelitatea supuşilor›, că aceştia nici nu au câtuşi de puţin intenţia de a fi fideli, ci vor să fie mulţumiţi şi că ei îi suportă pe monarhi atâta timp cât propria mulţumire le dă motiv să o facă sau, în caz contrar, atâta timp cât nu au puterea să-i alunge. Acesta ar fi adevărul”. Orice spirit a devenit „ideologie”, frazeologie, în acest bărbat, care a acţionat în slujba unui monarh, fiind de părerea că acesta este adevărul.

Reflectaţi ce ar fi dacă instituţiile publice s-ar constitui dintr-o astfel de concepţie faţă de viaţă, clădită pe părerea că tot ceea ce este spiritual ar fi „ideologie”. Această părere s-a configurat pe jumătate inconştient la vechii czernini; ei au alunecat în ea, aşa cum a alunecat Germania în războiul mondial după părerea lui Tirpitz [ Nota 18 ]. Noii czernini ar dori să clădească Europa de la început, pe această părere. Şi nu va ajuta la nimic dacă mulţi dintre ei – desigur că nu toţi – nu au o voinţă rea în această privinţă. Căci în devenirea istorică nu decide o bună-voinţă abstractă, care nu are nici o presimţire despre adevăratele forţe care impulsionează viaţa, ci înţelegerea vie a realităţii.