Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


E NEVOIE DE O VOINŢĂ ÎNŢELEGĂTOARE


Atunci când în decembrie 1916 Puterile Centrale au propus Antantei încheierea unui tratat de pace [ Nota 23 ], această propunere nu conţinea nimic care să exprime într-un mod precis intenţiile de război. Şi nici în perioada următoare nu au catadicsit oamenii de stat din Europa Centrală să dea de ştire lumii despre vreo părere limpede în privinţa voinţei lor. Ei au vrut doar să determine posibilitatea „de a se aşeza la masa tratativelor”. Şi se gândeau că atunci se va găsi ce pot voi, sau ce trebuie să voiască. Cel care citeşte în ziua de azi numărul mare de publicaţii al acestor oameni de stat poate vedea de ce au fost lucrurile aşa. Aceşti oameni nu puteau dezvolta, din gândurile care le treceau în cap în timp ce ocupau poziţiile lor conducătoare, nimic care să aducă lumină în haosul pe care îl vedeau apropiindu-se. Şi de aceea aşteptau un viitor în care să afle ce anume ar trebui să gândească.

Unde s-a putut ajunge cu această aşteptare ne-o demonstrează tristele raporturi din prezent. Însă ele i-au învăţat prea puţin pe oameni că trebuie să se înceteze definitiv cu acest tip de atitudine. Şi că este necesar ca tocmai în această Europă Centrală greu încercată să se stabilească un ţel clar şi precis dacă e ca haosul să nu devină şi mai mare.

Să privim consecinţele internaţionale ale acestei lipse de stabilire a unui ţel. Tot mai limpede devine faptul că personalităţile conducătoare ale puterilor apusene sunt cuprinse de o adevărată teamă faţă de ceea ce pot deveni ţările pe care le-au învins. În ei se creează coşmaruri atunci când se raportează cu gândurile lor la ceea ce se mai poate ivi în Germania la suprafaţa evenimentelor. Căci lor, această Germanie le apare ca un mare Necunoscut. Ei se tem că din ea poate deveni ceva care să zguduie temeliile propriilor lor ţări, după ce ei au avut posibilitatea – datorită victoriei – să constrângă încheierea unei „păci” care le-a dat „certitudinea” pe care şi-o pot imagina în conformitate cu vechea politică statală.

Gândiţi-vă numai ce s-ar putea petrece în această situaţie internaţională dacă măcar aici, în Germania, s-ar înfăptui ceva care să nu se desfăşoare în conformitate cu aşteptările şi determinarea de către evenimente, ci care să reveleze o voinţă limpede. Căci evoluţia istorică a poporului german justifică totuşi credinţa că în acest popor poate fi trezită înţelegerea pentru impulsuri care să tindă la reconstrucţia Europei pustiite, dacă gândurile care exprimă aceste impulsuri nu sunt inhibate de către aceia care sunt incapabili să vadă necesitatea de evoluţie a omenirii.

De la această credinţă a pornit tot ceea ce se expune în faţa lumii ca mişcare pentru tripartiţia organismului social. Primul pas în această direcţie a fost făcut în primăvara anului 1919 prin articolul Apel la poporul german şi la lumea civilizată! [ Nota 24 ]. La baza acestui apel a stat credinţa în puterea forţelor poporului german. Fără această credinţă, articolul nu ar fi putut fi conceput. Dar s-a întâmplat ca prin conţinutul său acest articol să rănească sentimentele germane. S-a putut vedea în el o ofensă la adresa poporului german. Alţii, care au fost mai puţin miopi l-au găsit „ininteligibil”. Însă asta nu înseamnă nimic altceva decât că l-au citit superficial, şi apoi s-au întrebat dacă el concordă cu ceea ce erau ei obişnuiţi să gândească în privinţa relaţiilor spirituale, statale şi economice. Şi oamenii au găsit că articolul spunea altceva. Şi atunci şi-au spus că este „ininteligibil”. Nimeni nu a vrut să reflecteze la faptul că vechile obişnuinţe de gândire au împins, la urma urmei, Europa în acest război înspăimântător, şi că în cadrul acestui război nu s-a împlinit altceva decât dispoziţia de „aşteptare” şi aceea de „a se lăsa purtat de evenimente”.

Acest război înspăimântător a adus Europa în faţa haosului. În acest haos se găsesc uniunile între popoare, uniuni care vor să trăiască în continuare. Dar ele vor să o facă pe baza forţelor ideilor care le-au condus în haos. Înainte de război, în Europa s-a dezvoltat o viaţă economică, condusă de oameni de stat şi configurată dintr-un spirit naţional şi pe diverse baze juridice. Aceste configuraţii au dovedit şi dovedesc din nou, cu fiecare zi ce trece, că ele nu pot conduce economia Europei. Relaţiile spirituale şi juridice nu se pot dezvolta însă dacă viaţa economică pe care o coordonează se prăbuşeşte sub influenţa lor. Evenimentele pustiitoare actuale vorbesc extrem de limpede: Daţi viaţa economică forţelor care cresc din ea însăşi! Creaţi o viaţă juridică al cărei conţinut să nu fie determinat de puterile economice. Eliberaţi administrarea problemelor spirituale de cătuşele economice şi statale, pentru ca ea, devenită independentă, să poată rodnici şi celelalte ramuri ale vieţii! Dar oamenii numesc aceasta „utopie”, şi numesc în schimb „realitate” ceea ce duce la propria distrugere, după cum poate vedea oricine vrea să vadă.

Cei care doresc să fie conducători în ziua de azi sunt discipolii fideli ai celor care au împins lumea, la începutul secolului XX, într-o situaţie imposibilă. Aceştia au văzut „avântul” şi au considerat că lucrurile pot merge aşa în continuare; discipolii lor văd dezastrul şi vor să o contracareze prin gândurile care au produs „avântul”, adică prin cele care au dus la nimicire.

Cât de des nu a fost subliniat de către autorul acestui articol că el nu are pretenţia că prin ideile de tripartiţie aduse în faţa lumii ar avea în vedere ceva care să nu fie perfectibil! Cu cât colaborează mai mulţi oameni experimentaţi la această perfecţionare a ideilor, cu atât va rezulta ceva mai bun de aici. dar ceea ce are autorul în vedere este faptul că ideea tripartiţiei organismului social porneşte de la adevăratele necesităţi ale vieţii, aşa cum se manifestă ele în existenţa publică a prezentului. Şi că aceste necesităţi ale vieţii pot fi văzute numai de către acela care străvede faptul că ideile modurile de gândire tradiţionale sunt realmente contrazise prin evenimentele înspăimântătoare ale prezentului. Despre voinţa de a vedea şi a înţelege această realitate este vorba. Orice „aşteptare” nu poate aduce nimic altceva decât evenimente care să contrazică din nou ceea ce a fost deja suficient contrazis. Numai că orice nouă contrazicere va fi însoţită de un nou val de sărăcire.

Reclădirea Europei trebuie să pornească de la gândurile sănătoase. Gândurile sănătoase, care să poată fi active în viaţa publică, necesită un număr suficient de mare de oameni care să le întâmpine cu atâta înţelegere încât prin acesta voinţa lor să fie transformată într-o adevărată forţă de viaţă. Fără asta nu există nici un progres. Tratativele nu duc la nimic dacă în tratative nu acţionează voinţa necesară. Acolo unde acţionează voinţa omenească nu se creează utopii, pentru că tot ceea ce s-a realizat în existenţa omenească constituie, în ultimă instanţă, rezultate ale voinţei omeneşti. Rezultate de acest tip sunt comunităţile spirituale care s-au format de mult, sunt şi statele, sunt şi raporturile economice de producţie. Atâta timp cât oamenii care nu găsesc în ei puterea de a străvedea aceste lucruri aduc la tăcere aceste idei, care doresc să pornească de la această înţelegere, nu vom putea face nici un pas mai departe în învingerea haosului din Europa.