Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


FATALISMUL CA ELEMENT DĂUNĂTOR AL TIMPULUI NOSTRU


Nu se poate nega că în Europa Centrală creşte tot mai mult numărul oamenilor a căror mărturie de credinţă cultural-politică se duce la fatalism. Ei spun: Va trebui să mai trecem prin distrugere, printr-un haos şi mai mare, înainte de a putea ajunge din nou la o dezvoltare rodnică a vieţii publice. Ei văd din lipsa de perspective, în confuzia în care avansăm cu fiecare săptămână care trece, că din părerile vechilor conducători de partide, din concepţiile acelora care au fost împinşi până acum în posturi conducătoare datorită mersului evenimentelor, nu se poate crea nimic rodnic. Dar asta nu îi determină să caute soluţia în ideile care vor să determine reconstrucţia pe baza cunoaşterii condiţiilor fundamentale ale vieţii sociale, ci îi aduce numai la a spera ceva nebulos şi imprecis care va interveni după ce dezastrul şi confuzia vor fi crescut şi mai mult.

Iar celui care aduce astfel de idei, i se spune: soluţia nu poate veni de la gândurile unor visători izolaţi, ci ea trebuie să rezulte din adâncurile voinţei poporului. Este ca şi cum astfel de oameni ar dori să se salveze de osteneala străbaterii cu gândirea a ideilor rodnice, prin acest apel la „voinţa poporului”. Ei nu văd ce se dezvoltă astăzi din această „voinţă a poporului”. Ei nu recunosc faptul că această voinţă a poporului are nevoie de fecundarea de către nişte idei conducătoare, dacă e să nu-şi epuizeze forţele în neesenţial. Ei nu vor ideile, şi de aceea aşteaptă miracolul voinţei poporului, care nu are un conţinut ideatic.

În ultima vreme putem auzi formulându-se şi o altă credinţă politică în minuni, formulată într-o altă manieră. S-a observat că din vechile gânduri partinice nu au rezultat acţiuni politice de perspectivă. S-a recunoscut lipsa de fertilitate din faptele – sau, mai exact, din lipsa de fapte – personalităţilor conducătoare, care au ajuns la conducere din sânul partidelor. Iar din această recunoaştere s-a făcut apel la „specialişti” care să înlocuiască, din oarece motive apartinice, lipsa de fapte prin creaţii rodnice.

Oamenii au aşadar impresia că există asemenea „specialişti”. Şi că ar fi suficient să li se adreseze lor, predându-li-se „afacerile”. Şi că dacă aceştia, neinfluenţaţi de diferitele păreri de partid ce răsună din stânga şi din dreapta ar conduce vehiculul vieţii politico-sociale, atunci s-ar ajunge într-adevăr la ceva. Şi nu se vede că situaţia actuală a fost determinată tocmai de faptul că ideile vechilor specialişti au ajuns într-o fundătură. Această „cunoaştere de specialitate” a determinat completa pierdere a direcţiei.

Aici se manifestă aceeaşi eroare care acţionează şi într-un alt domeniu, anume acela al educaţiei. Se vorbeşte despre necesitatea de a lumina poporul prin „şcoli populare superioare”. se presupune că este nevoie doar să se răspândească acele cunoştinţe care au fost aduse de actuala evoluţie până la suprafaţa vieţii publice. Iar atunci ele vor acţiona ca minune a îmbunătăţii asupra maselor largi. Dar oamenii ar trebui să-şi spună că situaţia noastră disperată a rezultat din aceste „cunoştinţe”, şi că ea nu va dispărea, ci va creşte, dacă vom lăsa să i se răspândească activitatea dăunătoare în cadrul maselor largi, activitate care nu a dat nici un rod în stratul social conducător. În „şcolile populare superioare” este necesară în primul rând o înnoire a cunoaşterii, o reconstrucţie spirituală. Mai întâi trebuie să ne gândim la transformarea celor ce urmează să fie predate în şcolile populare superioare, înainte de a proceda la această predare.

Oamenii nu vor să recunoască faptul că trebuie să intervină o schimbare în gândire. Ei vor să se mulţumească să obţină forme noi pentru cultivarea vechilor gânduri. Cei care solicită „specialişti” pentru posturile conducătoare, afirmă şi că aceştia trebuie aleşi pentru a restabili din nou încrederea faţă de Germania, în străinătate. Se crede că Anglia şi America ne vor acorda credite dacă astfel de specialişti vor putea fi o garanţie în privinţa corectei folosiri a acestor credite.

Dar în străinătate precis nu-i va păsa nimănui de faptul că personalităţile cu care trebuie să ducă ea tratative din cadrul Europei Centrale, sunt calificate drept „specialişti” pornind de la vechile relaţii. Străinătăţii nu i-a păsat de aceşti „specialişti” nici înainte de 1914, şi nu-i va păsa nici în 1920. Străinătatea va începe să ne asculte doar în momentul în care din ţinutul Europei Centrale vor strălumina idei rodnice. Dar şi această întreagă vorbărie actuală despre restabilirea încrederii faţă de noi în străinătate, este doar o consecinţă a fugii noastre de idei. Oamenii nu vor să se înalţe până la a lua atitudine faţă de idei. Din acest motiv sunt căutate personalităţi cărora nu li se dă oprea mare atenţie la ce au de spus, şi care sunt calificate prin relaţii neverificate drept „specialişti”. Oamenii nu vor să cute modalitatea în care se poate realiza într-adevăr reconstrucţia, ei nu fac decât să aştepte o soluţie salvatoare, care să vină ca un fel de minune. Însă ei nu vor face decât să vieţuiască după un timp faptul că „specialiştii” îşi vor dovedi ineficienţa „specialităţii” lor, şi că în răstimpul scurs haosul a crescut şi mai mult.

Împotriva acestei fugi şi a acestei temeri faţă de idei luptă Mişcarea pentru tripartiţia organismului social, începând de când a încercat să se încadreze în viaţa publică. Purtătorii acestei Mişcări au trebuit să-şi spună de la început că toate experimentele care vor fi încercate în viaţa socială pe baza ideilor ce sunt coresponsabile de nenorocirea actuală, nu pot duce la nimic. Cine vrea să vadă cum s-au dezvoltat relaţiile după aşa-numita încheiere a păcii, trebuie să ajungă totuşi, în final, la înţelegerea faptului că modul în care s-au raportat aceşti purtători ai ideii de tripartiţie la încercările lipsite de speranţă ale reconstrucţiei, a găsit o anumită confirmare prin aceste realităţi.

Nu aşteptarea unei minuni care urmează să vină – nimeni nu ştie de unde –, ci numai voinţa de a ne însuşi ideile conducătoare ne poate duce mai departe. Fatalismul la care s-a ajuns constituie semnul cel mai îngrijorător al timpului, pentru că el paralizează voinţa de abordare a noilor idei. Şi dacă această paralizie se continuă, atunci vor apărea instinctele distrugătoare, în locul raţiunii constructive. Şi din această paralizie a voinţei se poate ajunge în final numai la declinul absolut. Şi omenirea se află cu mult mai departe decât îşi mărturiseşte majoritatea oamenilor, pe calea instinctelor distrugătoare. Şi există un punct pe această cale a distrugerii, în care nu se va naşte „minunea”, ci în care urechile vor deveni într-atât de surde faţă de spusele raţiunii, încât aceasta nu se va mai putea face auzită. În ziua de azi urechile încă nu au surzit în această privinţă, dar voinţa nu lasă să se manifeste puterea ascultării. De aceea trebuie accentuat din nou că salvarea poate veni numai dacă un număr suficient de mare de oameni va fi cuprins de voinţa de a colabora la transformarea modului de gândire. Cine se sperie de o astfel de activitate nu poate ajunge să realizeze ceea ce este necesar în prezent pentru evoluţia omenirii.