Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


VIAŢĂ SPIRITUALĂ, LEGISLAŢIE JURIDICĂ, ECONOMIE


În cadrul actualelor mişcări sociale se vorbeşte mult despre organizaţiile sociale, dar puţin despre oamenii sociali sau nesociali. „Problemei sociale” abia dacă i se dă atenţia care se manifestă atunci când se ia în considerare faptul că organizaţiile sociale îşi dobândesc caracterul lor social sau antisocial prin intermediul oamenilor care acţionează în ele. Gânditorii socialişti consideră că în administrarea mijloacelor de producţie de către societate trebuie să vadă ceea ce ar putea satisface cerinţele unor largi cercuri ale poporului. Ei consideră deci, nici mai mult nici mai puţin, că printr-o asemenea administrare colaborarea dintre oameni se va configura în sens social. Ei au văzut că ordinea economică privat-capitalistă a dus la stări nesociale. Ei sunt de părere că dacă această ordine economică ar dispărea, ar înceta şi efectele ei antisociale.

Desigur că prin formele moderne economice privat-capitaliste s-au creat daune sociale într-un perimetru foarte larg. Dar a fost oare dovedit cumva că aceasta ar fi o consecinţă necesară a acelei ordini economice? O ordine economică nu poate determina altceva prin propria ei esenţă decât de a-i aduce pe oameni în situaţii de viaţă în care să producă pentru ei şi pentru alţii bunuri într-un mod adecvat sau într-unul neadecvat. Ordinea economică modernă a adus mijloacele de producţie în puterea unor persoane individuale sau a unor grupuri de persoane. Cuceririle tehnice au putut fi exploatate la maxim prin concentrarea de forţe economice, pentru oportunităţile practice. Atâta timp cât această forţă este activă numai pe tărâmul producerii de bunuri, ea are, în mod esenţial, o altă acţiune socială decât atunci când cuprinde domeniul vieţii juridice sau pe acela al vieţii spirituale. Iar această cuprindere a dus în decursul ultimelor secole la daune sociale pentru a căror înlăturare se străduieşte Mişcarea socială modernă. Cel care se află în posesia mijloacelor de producţie obţine o supremaţie economică asupra celorlalţi. Aceasta a dus la faptul ca el să găsească, în administraţie şi în reprezentanţele populare, forţele ajutătoare prin care el să-şi poată procura şi alte poziţii de supremaţie socială faţă de cei dependenţi din punct de vedere economic de el care, într-o ordine de stat democratică, poartă un caracter juridic practic. Tot aşa, supremaţia economică a dus la o monopolizare a vieţii spirituale de către puterile economice.

De aceea s-ar părea că este cel mai simplu să se înlăture supremaţia economică pentru a regla şi supremaţia juridică şi spirituală a acestor câtorva. Se ajunge la o asemenea „simplitate” a gândirii sociale dacă nu se reflectează la faptul că în contopirea oferită de viaţa modernă dintre activitatea tehnică şi cea economică se află necesitatea de a lăsa să se dezvolte pe cât posibil de rodnic, în domeniul vieţii economice, iniţiativa şi capacitatea individuală a fiecărui om. Modul în care trebuie să se producă în condiţiile moderne face necesar acest lucru. Omul individual nu-şi poate afirma capacităţile în domeniul economic dacă este legat în privinţa muncii şi a deciziilor sale de voinţa societăţii. Oricât de puternic ne-ar orbi gândul că omul individual nu trebuie să producă pentru el ci pentru societate, corectitudinea acestui gând în cadrul anumitor graniţe nu trebuie să ne împiedice să recunoaştem şi celălalt adevăr, anume că din societate nu pot proveni decizii economice care să poată fi împlinite în modul de dorit de fiecare om în parte. De aceea o gândire conformă cu realitatea nu poate căuta vindecarea daunelor sociale într-o nouă configurare a vieţii economice, prin care să intervină producţia socializată în locul administrării mijloacelor de producţie de către câteva persoane. Mai degrabă trebuie să ne străduim să împiedicăm apariţia daunelor care pot lua naştere în cazul când predomină iniţiativa şi capacitatea unor persoane izolate, fără să împiedicăm această predominare. Acest lucru este posibil numai atunci când relaţiile juridice dintre oamenii încadraţi în economie nu vor fi influenţate de interesele vieţii economice şi atunci când şi ceea ce trebuie realizat pentru oameni prin viaţa spirituală este independent de aceste interese.

Nu se poate spune că administratorii vieţii economice, în ciuda folosirii intereselor lor economice, pot să-şi menţină o judecată sănătoasă în privinţa raporturilor juridice şi că, deoarece ei cunosc bine necesităţile vieţii economice din propria lor experienţă şi activitate, vor putea cel mai bine ordona şi viaţa juridică ce urmează să se dezvolte în cadrul circuitului economic. Cine este de această părere nu dă atenţie faptului că un om aflat într-un anumit domeniu al vieţii poate dezvolta numai interesele acelui domeniu. Din cadrul vieţii economice se pot dezvolta numai interese economice. Dacă e ca omul să dezvolte, din cadrul vieţii economice, şi interese juridice, acestea nu vor fi decât interese economice deghizate. Adevăratele interese juridice pot lua naştere numai pe un teren pe care viaţa juridică este cultivată separat. Pe un asemenea teren se poate pune întrebarea: ce anume este mai drept? Şi dacă se procedează la reglări juridice în sensul unor astfel de întrebări, atunci ceea ce a luat naştere în felul acesta va influenţa şi viaţa economică. Atunci nu vor trebui să i se impună omului individual limitări în privinţa însuşirii puterii economice, căci această putere va duce numai la aceea ca el să-şi desfăşoare capacităţile în conformitate cu performanţele economice, dar nu şi la faptul ca el să cucerească aceste capacităţi prin avantaje juridice.

Se poate uşor obiecta că relaţiile juridice se manifestă totuşi în raportul dintre oamenii încadraţi în economie, deci nici nu pot fi cuprinse drept ceva separat în afara vieţii economice. Din punct de vedere teoretic acest lucru este corect, ceea ce nu determină însă cu necesitate ca şi din punct de vedere practic interesele economice să fie determinante pentru reglarea raporturilor juridice. Conducătorul spiritual al unei întreprinderi trebuie să se afle într-o relaţie juridică cu muncitorii din acea întreprindere, ceea ce nu condiţionează faptul că el are un cuvânt de spus în calitatea sa de conducător al întreprinderii la stabilirea acestei relaţii. Dar el va avea un cuvânt de spus şi îşi va arunca în balanţă supremaţia economică în cazul în care activitatea economică şi reglarea relaţiilor juridice se desfăşoară pe un teren administrativ comun. Numai atunci când justiţia este stabilită pe un teren în care nu se pune câtuşi de puţin problema luării în considerare a activităţii economice iar activitatea economică nu poate dobândi nicio putere în privinţa prescripţiilor acestei justiţii, acestea două vor putea conlucra în aşa fel încât sentimentul juridic al omului să nu fie afectat şi capacitatea de conducere economică să nu devină, dintr-o binecuvântare pentru toată lumea, o calamitate.

Atunci când cei puternici în domeniul economic se află în situaţia de a-şi folosi puterea pentru cucerirea avantajelor juridice, se va dezvolta la cei slabi din punct de vedere economic rezistenţa şi opunerea faţă de aceste avantaje. Iar această situaţie, în cazul în care s-a intensificat suficient de mult, va duce la zguduiri revoluţionare. Dacă prin existenţa unui anumit fundament juridic este imposibilă naşterea unor asemenea avantaje juridice, nu vor putea interveni astfel de zguduiri. Ceea ce se va întâmpla încontinuu pornind de la acest fundament juridic va fi o manifestare ordonată a forţelor care, fără aceasta, s-ar acumula în oameni ducând la descărcări forţate. Cine vrea să evite revoluţiile trebuie să se gândească la întemeierea unei ordini sociale în cadrul căreia să se repartizeze în timp ceea ce altfel ar vrea să se înfăptuiască într-un singur moment istoric.

Se va spune că în Mişcarea socială modernă nu se pune în primul rând problema relaţiilor juridice, ci aceea a depăşirii inegalităţilor economice. La această obiecţie trebuie să replicăm că cerinţele care trăiesc în oameni nu sunt în nici un caz exprimate întotdeauna corect prin gândurile pe care le alcătuieşte conştienţa în privinţa lor. Aceste gânduri conştiente constituie rezultatul a ceea ce poate fi experimentat în mod direct. Dar ceea ce aduce cerinţele la lumină constituie raporturile mai profunde ale vieţii, care nu pot fi experimentate nemijlocit. Cel care se gândeşte la producerea acelor stări ale  vieţii prin care sunt satisfăcute aceste necesităţi, va trebui să încerce să pătrundă în corelaţii mai adânci. Considerarea relaţiilor existente în ultima vreme dintre justiţie şi economie relevă faptul că viaţa juridică a oamenilor a ajuns dependentă de cea economică. Dacă s-ar tinde să se îndepărteze în mod exterior inegalităţile economice apărute în urma acestei dependenţe printr-o modificare exterioară a formelor economice, atunci ar trebui să rezulte, într-un timp scurt, alte inegalităţi asemănătoare, dacă formelor economice li se lasă în continuare posibilitatea să creeze din sine formele juridice. Numai atunci când se vor produce situaţii ale vieţii sociale în cadrul cărora, pe lângă cerinţele şi interesele economice, pot fi vieţuite şi satisfăcute de sine-stătător şi cele juridice, se va ajunge cu adevărat la ceea ce se impune prin Mişcarea socială la suprafaţa existenţei omenirii moderne.

În acelaşi mod trebuie să ne apropiem de relaţiile vieţii spirituale, cu viaţa juridică şi cea economică. Datorită raporturilor care s-au creat în decursul ultimelor secole, cultivarea vieţii spirituale din sine însăşi a putut să-şi exercite influenţa asupra vieţii politico-juridice şi economice numai într-o măsură foarte restrânsă. Din interesele puterii juridice statale s-a configurat una dintre cele mai importante ramuri ale cultivării spiritului: esenţa educaţională şi învăţământul. Oamenii au fost educaţi şi lor li s-a predat aşa cum corespundea necesităţilor statului. Iar la necesităţile statului s-a mai adăugat şi puterea economică. Cel care urma să ajungă ca om la dezvoltarea capacităţilor sale în cadrul direcţiilor existente în privinţa învăţământului şi a educaţiei, trebuia să facă acest lucru pe baza puterii economice ce exista în cercul său de viaţă. În felul acesta, puterile spirituale care puteau fi activate în cadrul vieţii politico-juridice şi a celei economice, aveau pe deplin amprenta acestei vieţi. De aceea, o viaţă spirituală liberă trebuia să renunţe la a-şi transfera realizările în viaţa politico-statală. Iar în domeniul economic putea face acest lucru numai în măsura în care acesta se mai menţinuse încă independent de viaţa politico-statală. În cadrul economiei se revelează necesitatea de a lăsa aceste capacităţi să se afirme, deoarece fecunditatea lor se stinge dacă domină numai cel incapabil, dar care deţine puterea prin raporturile economice. Dacă s-ar înfăptui însă tendinţa multor gânditori socialişti de a administra viaţa economică după modelul celei politico-juridice, atunci cultivarea vieţii spirituale libere ar fi deplin exclusă din viaţa publică. Însă o viaţă spirituală care trebuie să se dezvolte aparte de realitatea politico-juridică şi de cea economică, se înstrăinează de viaţă. Ea ar trebui să-şi extragă conţinutul din surse care nu sunt legate de această realitate într-o manieră plină de viaţă, şi atunci îşi configurează conţinutul în decursul timpului în aşa fel încât devine o abstracţiune vie, pe lângă această realitate, şi nu produce în ea nici un efect obiectiv. În acest mod iau naştere doi curenţi în viaţa spirituală. Unul dintre ei îşi extrage conţinutul din cerinţele politico-juridice şi ale vieţii economice ce apar de la o zi la alta, şi încearcă să realizeze creaţii ce rezultă din aceste cerinţe. În acest caz, ea nu pătrunde până la necesităţile entităţii spirituale ale omului. Ea ia măsuri exterioare şi îl încadrează pe om în acestea, fără să asculte ce are de spus natura lăuntrică a omului în această privinţă. Celălalt curent porneşte de la necesităţile lăuntrice de cunoaştere şi idealurile volitive. Ea le configurează pe acestea aşa cum o cere lăuntrul omului. Însă aceste cunoştinţe provin din observare. Ele nu reprezintă un „precipitat” a ceea ce se află în practica vieţii. Şi aceste idealuri s-au născut din reprezentările în privinţa a ceea ce este adevărat, frumos şi bun. Dar ele nu au puterea să configureze practica vieţii. Gândiţi-vă numai cât de departe de practica vieţii unui comerciant, al unui industriaş sau al unui funcţionar de stat sunt vieţuite lăuntric reprezentările cognitive, idealurile religioase şi interesele artistice ale acestora, şi câte idei sunt conţinute în activitatea aceluia care le exprimă prin contabilitate, sau care este condiţionat să le pregătească în procesul educaţiei şi învăţământului, la cel care este încadrat în acestea prin profesiunea sa. Între cei doi curenţi spirituali se află o prăpastie. Aceasta a crescut şi mai mult în ultima vreme prin faptul că a devenit determinant pentru raportul omului cu realitatea acel mod de reprezentare ce-şi are deplina justificare în cadrul ştiinţelor naturii. Acest mod de reprezentare porneşte de la cunoaşterea legilor lucrurilor şi proceselor ce se află în afara domeniului activităţii şi eficienţei umane. În felul acesta, omul este oarecum numai spectatorul celor pe care le cuprinde în legile naturii. Şi dacă el aplică legile naturii în tehnică, el nu face decât să determine să se întâmple ceea ce este produs de nişte forţe care se află în afara fiinţei sale. Cunoaşterea prin care el practică aceste lucruri poartă un caracter diferit de propria sa natură. Ea nu îi revelează nimic despre ceea ce se desfăşoară în procesele Universului, întreţesut în propria sa fiinţă. Pentru a cunoaşte acest lucru el are nevoie de o concepţie care să reunească lumea exterioară omului cu cea interioară lui.

Înspre o asemenea cunoaştere tinde ştiinţa spirituală modernă orientată antroposofic. Ea recunoaşte întru totul importanţa modului de gândire natural-ştiinţific pentru progresul omenirii contemporane. Dar ei îi este limpede faptul că ceea ce este mijlocit prin intermediul cunoaşterii natural-ştiinţifice cuprinde doar omul exterior. Ea recunoaşte şi importanţa concepţiilor religioase despre lume, dar este conştientă de faptul că aceste concepţii despre lume au devenit în ultima vreme o problemă lăuntrică a sufletelor, pe lângă care se desfăşoară viaţa exterioară fără a fi configurată de către oameni.

Pentru a ajunge la cunoaşterea ei, ştiinţa spirituală prezintă anumite cerinţe faţă de care omul este prea puţin dezvoltat pentru început, din motivul că în ultimele secole s-a obişnuit să se familiarizeze cu practica vieţii, respectiv cu viaţa sufletească lăuntrică, ca şi cu două domenii separate între ele. Din această obişnuinţă a rezultat concepţia care aduce lipsă de încredere în prezent în orice strădanie care vrea să realizeze o configurare a vieţii sociale pornind de la înţelegerea spirituală. Oamenii au în vedere ceea ce au vieţuit ca idei sociale născute dintr-o viaţă spirituală străină de viaţă. Atunci când este vorba despre asemenea idei ne amintim de Saint Simon [ Nota 45 ], Fourier şi alţii. Părerea pe care şiţ-au format-o oamenii despre asemenea idei este justificată, pentru că ele s-au dezvoltat dintr-o direcţie de cunoaştere care nu a fost vieţuită în realitate, ci născocită. Şi din această părere s-a generalizat aceea că nici o manieră spirituală nu este potrivită să dea naştere la idei care să fie atât de înrudite cu practica vieţii încât să poată fi înfăptuite în cadrul ei. Iar din această părere generalizată s-au născut concepţiile care se reduc prin înfăţişarea lor actuală mai mult sau mai puţin la Marx. Purtătorii lor nu au nimic din ideile care ar trebui să fie active pentru producerea unor stări satisfăcătoare din punct de vedere social, ci ei afirmă că dezvoltarea realităţilor economice ar trebui să ducă la un ţel în care aceste stări să rezulte de la sine. Anume se vrea să se lase practica vieţii să-şi urmeze cursul, pe motivul că ideile ar fi neputincioase în cadrul acestei practici. Oamenii au pierdut încrederea în puterea vieţii spirituale. Ei nu cred că ar putea să existe o asemenea viaţă spirituală care să învingă cele cărora li se acordă în ultimele secole o valabilitate generală. Dar înspre o astfel de viaţă spirituală se tinde prin ştiinţa spirituală orientată antroposofic. Aceasta caută să-şi extragă valorile din acele izvoare care sunt totodată izvoare ale realităţii. Forţele care domnesc în natura umană cea mai lăuntrică sunt aceleaşi cu cele active în realitatea din exteriorul omului. Modul de reprezentare natural-ştiinţific coboară până la aceste forţe prin prelucrarea raţională în forma legilor naturii, a experienţelor dobândite din realităţile exterioare. Dar concepţiile despre lume care se întemeiază pe baze mai mult sau mai puţin religioase, nu se mai unesc în prezent cu aceste forţe. Ele preiau cele transmise prin tradiţie, fără să pătrundă până la originea lor dinlăuntrul omului. Dar ştiinţa spirituală încearcă să ajungă la această origine a lor. Ea elaborează metode de cunoaştere prin care se coboară înlăuntrul omului, acolo unde fenomenele exterioare se continuă înlăuntrul omului. Cunoştinţele ştiinţei spirituale reprezintă înlăuntrul omului realitate vieţuită. Ele se reunesc în idei care nu sunt născocite, ci sunt saturate de forţele realităţii. De aceea astfel de idei sunt capabile şi să poarte în sine forţa realităţii, atunci când vor să fie dătătoare de direcţie pentru voinţa socială. Putem înţelege faptul că oamenii au pentru început o anumită neîncredere faţă de această ştiinţă spirituală. Dar ei îşi vor menţine această neîncredere numai atâta timp cât nu vor recunoaşte că ea este esenţialmente diferită de acel curent ştiinţific care s-a configurat în ultima vreme şi despre care se acceptă în general că ar fi singurul posibil. Dacă omul se străduieşte să realizeze această diferenţă, atunci nu va mai crede că ideile sociale trebuie evitate atunci când vrem să configurăm practic realităţile sociale, ci ei vor deveni conştienţi că ideile sociale practice pot fi dobândite numai dintr-o viaţă spirituală care abordează calea înspre rădăcinile fiinţei omeneşti. Atunci se va putea şi vedea că realităţile sociale din ultima vreme au ajuns în dezordine pentru că oamenii au încercat să le domine prin gânduri contrazise în permanenţă de realitate.

O concepţie spirituală care pătrunde în entitatea omului găseşte acolo impulsuri spre acţiune care sunt incontestabil bune şi în sens moral. Căci impulsul spre rău ia naştere în om numai prin aceea că el aduce la tăcere, în gândurile şi sentimentele sale, adâncurile fiinţei sale. Dacă ideile sociale vor fi deci obţinute prin această concepţie spirituală avută în vedere aici, atunci ele vor trebui să fie în conformitate cu natura lor, totodată şi idei morale. Şi pentru că ele nu sunt idei născocite ci idei vieţuite, au puterea să cuprindă voinţa şi să trăiască în continuare în acţiune. Gândirea socială şi gândirea morală confluează pentru adevărata concepţie spirituală. Viaţa pe care o dezvoltă o asemenea concepţie spirituală este lăuntric înrudită cu acea activitate vitală pe care omul o dezvoltă şi în acţiunile practice curente. În felul acesta, dispoziţia socială, impulsurile morale şi comportamentul practic în viaţă vor fi atât de mult întreţesute între ele, încât vor constitui o unitate.

Însă o asemenea spiritualitate poate prospera numai dacă ea se dezvoltă în totală independenţă de forţele care nu provin nemijlocit din însăşi viaţa spirituală. Reglarea juridic-statală a normelor spirituale preia vieţii spirituale puterea forţelor ei. Dimpotrivă, o viaţă spirituală lăsată cu totul în seama intereselor şi impulsurilor existente în ea va cuprinde tot ceea ce execută omul în viaţa socială. – Se obiectează mereu că oamenii trebuie să devină mai întâi cu totul altfel, dacă vrem să clădim comportamentul social pe impulsurile morale. Cu acest prilej nu se reflectă care sunt impulsurile morale care se atrofiază în om dacă nu sunt lăsate să se nască dintr-o viaţă spirituală liberă, ci li se dă o direcţie pe care o poate adopta o configuraţie socială politico-juridică pentru domeniile sale de activitate prescrise. Un om educat şi instruit într-o viaţă spirituală liberă va purta în orice caz, în profesiunea sa, din proprie iniţiativă, câte ceva care poartă amprenta precisă a caracterului său. El nu se va lăsa angrenat în mecanismul social ca o roată la maşină. Dar în ultimă instanţă, cele aduse de el nu vor micşora armonia întregului, ci o vor mări. Ceea ce se petrece în locuri izolate ale vieţii sociale va fi expresia a ceea ce trăieşte în spiritele oamenilor care lucrează în acele locuri.

Oamenii care respiră într-o atmosferă sufletească constituită într-unul din modurile spirituale caracterizate aici vor vivifia instituţiile cerute de finalitatea economică într-un sens care satisface cerinţele sociale. Cu oameni a căror natură lăuntrică nu se ştie una cu preocuparea lor exterioară, organizaţiile care cred că satisfac aceste necesităţi nu vor putea acţiona social. Căci nu organizaţiile pot acţiona social din sine, ci oamenii având o dispoziţie socială într-o organizaţie juridică creată din interese juridice vii şi într-o viaţă economică care produce bunuri ce servesc necesităţilor în modul cel mai util posibil.

Dacă viaţa spirituală este o viaţă liberă care se dezvoltă numai din ea însăşi, care îşi are în sine însăşi impulsurile, atunci viaţa juridică va prospera cu atât mai bine cu cât oamenii vor fi educaţi printr-o experienţă spirituală vie să devină tot mai înţelegători faţă de reglarea relaţiilor lor juridice; şi atunci şi viaţa economică va fi rodnică în măsura în care oamenii au devenit capabili pentru aceasta prin educaţie spirituală.

Tot ceea ce s-a realizat în comunitatea umană ca organizaţii constituie pentru început rezultatul voinţei purtată de intenţii. Viaţa spirituală a acţionat la această înfăptuire. Numai atunci când viaţa se configurează în mod complicat, aşa cum s-a petrecut sub influenţa modului de producţie tehnicist al perioadei contemporane, voinţa purtată de gândire îşi pierde legătura cu realităţile sociale. Acestea merg atunci pe calea lor mecanică proprie. Iar omul caută, într-un colţ retras al spiritului său, conţinutul prin care îşi satisface necesităţile sufleteşti. Din mersul realităţilor asupra căruia voinţa purtată de spirit a omului individual nu are nicio putere, au fost create stările înspre a căror modificare tinde Mişcarea socială modernă. Pentru că spiritul care lucrează în viaţa juridică şi în circuitul economic nu mai este acela prin care omul individual să-şi afle calea în viaţa spirituală, acesta se vede ajuns într-o ordine socială care nu-l lasă să se dezvolte ca om individual din punct de vedere juridic şi economic. – Oamenii care nu întrevăd acest lucru vor aduce mereu, unei concepţii care vrea să divizeze organismul social în domenii autoadministrate ale vieţii spirituale, ale statului de drept juridic şi al circuitului economic, obiecţia că în felul acesta unitatea necesară a vieţii sociale ar fi afectată în mod negativ. Acestora trebuie să li se obiecteze că această unitate se distruge singură, în măsura în care se vrea ca ea să se menţină singură. Căci viaţa juridică ce se dezvoltă din viaţa economică subminează această putere economică prin acţiunea sa, deoarece ea este resimţită de slăbiciunea economică drept un corp străin în organismul social. Iar spiritul care va domni în viaţa juridică şi cea economică, în cazul în care acestea vor să-şi regleze de la sine activitatea, va condamna spiritul viu care vrea să se impună din izvorul sufletesc al omului individual la neputinţă faţă de viaţa practică. Dacă însă într-un domeniu de sine-stătător ordinea juridică va fi creată din conştienţa juridică iar în viaţa spirituală liberă va fi dezvoltată voinţa individuală purtată de spirit, atunci ordinea juridică şi puterea spirituală vor acţiona într-o unitate cu activitate economică. Ele vor putea face acest lucru dacă se vor constitui în domenii autonome ale vieţii, în conformitate cu propria lor esenţă. Şi tocmai prin această separare vor putea ele aborda calea către uitate, în timp ce atunci când se constituie într-o unitate artificială, se înstrăinează.

Unii gânditori socialişti vor combate concepţia pe care o caracterizez eu prin cuvintele: Stările înspre care merită să se tindă din punct de vedere economic nu pot produce o divizare a organismului social, ci numai organizaţia economică corespunzătoare. Cel care vorbeşte astfel nu dă atenţie faptului că în organizaţia economică sunt activi oameni dotaţi cu voinţă. Dacă i se va spune acest lucru va zâmbi, pentru că îl găseşte de la sine-înţeles. Şi cu toate acestea, el are în vedere o structură socială în care acest „de la sine-înţeles” nu urmează să fie luat în considerare. În organizaţia economică urmează să stăpânească o voinţă comună. Însă aceasta trebuie să fie rezultatul voinţelor individuale ale oamenilor reuniţi în organizaţii. Aceste voinţe individuale nu se vor afirma dacă voinţa comună provine exclusiv din gândurile organizaţiei economice. Dar ele se vor dezvolta nestânjenit dacă pe lângă domeniul economic se află un domeniu juridic în care nu sunt determinante punctele de vedere economice, ci numai cele ale conştienţei juridice; şi dacă pe lângă acestea două îşi găseşte spaţiu şi o viaţă spirituală liberă, care nu urmează decât impulsuri spirituale. Atunci nu se va naşte o ordine socială cu acţiune mecanică, faţă de care voinţele umane individuale nu se pot adapta pentru o durată mai mare, ci oamenii vor găsi posibilitatea de a configura încontinuu stările sociale din voinţele lor individuale orientate social. În viaţa spirituală liberă, voinţa individuală îşi va menţine direcţia socială; în statul de drept constituţional, din voinţa individuală acordată social se va forma voinţa colectivă cu acţiune justă. Iar voinţele individuale orientate social, organizate prin ordinea juridică autonomă, se vor activa în producerea şi repartiţia bunurilor în circuitul economic în conformitate cu cerinţele sociale.

Majorităţii oamenilor le lipseşte încă, în ziua de azi, credinţa în posibilitatea de a întemeia o ordine socială satisfăcătoare din punct de vedere social, pornind de la voinţele individuale. Această credinţă le lipseşte deoarece ea nu poate lua naştere dintr-o viaţă spirituală care s-a dezvoltat în dependenţă de viaţa economică şi de cea statală. O spiritualitate care nu se dezvoltă în libertate din însăşi viaţa spiritului ci dintr-o organizaţie exterioară, nu va şti care sunt într-adevăr facultăţile spiritului. Ea va încerca să caute să îl conducă, pentru că nu devine conştientă că de fapt el se conduce pe sine însuşi, numai să-şi poată procura puterea din propriile sale izvoare. Ea ar dori să facă să se nască şi o conducere a spiritului ca efect secundar al organizaţiei economice şi juridice, şi nu observă că ordinea economică şi cea juridică pot trăi numai atunci când sunt pătrunse de spiritul ce-şi urmează propriile legi.

De configurarea noii ordini sociale nu ţine numai o bună-voinţă, ci şi curajul care se opune necredinţei în puterea spiritului. Acest curaj poate fi vivifiat de o adevărată concepţie despre spirit, pentru că aceasta se simte capabilă să producă idei care nu servesc numai unei orientări sufleteşti lăuntrice, ci care, pe măsură ce se nasc, poartă deja în sine germenii structurării practice a vieţii. Voinţa de a coborî în profunzimile spirituale poate deveni atât de puternică încât să co-acţioneze în tot ceea ce înfăptuieşte omul.

Atunci când vorbim despre o concepţie spirituală ce-şi are rădăcinile în viaţă, suntem adesea înţeleşi de cei mai mulţi ca şi cum am avea în vedere suma impulsurilor de care este determinat un om care se deplasează pe traiectoria obişnuită a vieţii sale şi care consideră orice intervenţie sub aspect spiritual în cele obişnuite, drept o excentricitate idealistă. Concepţia spirituală pe care o avem noi aici în vedere nu trebuie însă confundată cu o spiritualitate abstractă, care nu-şi poate prelungi interesele în practica vieţii, şi nici cu acea direcţie spirituală care de fapt neagă imediat spiritul îndată ce se gândeşte la orientarea practică în viaţă. Aceste două tipuri de concepţii nu devin conştiente de modul în care guvernează spiritul în realitatea vieţii exterioare, şi de aceea ele nu simt o necesitate reală de a pătrunde conştient în această guvernare. Numai o astfel de nevoie poate produce însă acea cunoaştere care vede „problema socială” în adevărata lumină. Actualele încercări de soluţionare a acestei „probleme” apar nesatisfăcătoare deoarece multora le mai lipseşte încă posibilitatea de a vedea care este adevăratul conţinut al problemei. Problema apare în domeniile economice şi se caută organizaţii economice care să poată da răspunsurile. Se crede că soluţia se va afla în transformări economice. Nu se recunoaşte faptul că astfel de transformări se pot înfăptui numai prin intermediul acelor forţe care pot fi eliberate prin învierea vieţii spirituale şi juridice autonome, pornind de la natura omenească.