Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


TRIPARTIŢIA ŞI ÎNCREDEREA SOCIALĂ
CAPITAL ŞI CREDIT


Se afirmă din diverse părţi, de exemplu de către teoreticianul financiar englez Hartley Withers [ Nota 46 ] (în expunerile sale despre «Money and Credit»), că toate problemele care privesc banii sunt atât de încâlcite încât cuprinderea lor în gânduri precise ar întâmpina o dificultate extraordinar de mare.

Această părere poate fi valabilă pentru multe probleme ale vieţii sociale. Dar trebuie să ne gândim şi la ce consecinţe are în viaţa socială faptul că oamenii îşi configurează colaborarea după impulsuri care-şi au rădăcinile în gânduri imprecise, sau măcar greu determinabile. Căci astfel de gânduri nu constituie numai o lipsă de înţelegere care face cunoaşterea confuză, ci ele sunt forţe active în viaţă. Gradul lor de imprecizie trăieşte mai departe în organizaţiile care iau naştere sub influenţa lor. Şi din astfel de organizaţii iau naştere raporturi sociale incapabile de viaţă.

Pe recunoaşterea faptului că omenirea civilizată trăieşte în prezent în raporturi ce provin din astfel de impulsuri de gândire confuză, trebuie să se bazeze orice înţelegere sănătoasă a „problemei sociale”. Această problemă se revelează pentru început din perceperea necesităţilor în care se află omenirea actuală. Iar oamenii sunt prea puţin dispuşi să urmărească într-un mod cu adevărat obiectiv calea care duce de la perceperea acestor necesităţi la gândurile omeneşti în care îşi au ele izvorul. În urmărirea acestei căi – de la pâine la gânduri – se vede  însă prea adesea un idealism nepractic. Nu se recunoaşte caracterul nepractic al unei practici de viaţă, cu care oamenii s-au obişnuit, dar care se bazează totuşi pe gânduri incapabile de a trăi.

Asemenea gânduri incapabile de a trăi sunt conţinute în actuala existenţă socială. Dacă ne străduim să ajungem într-adevăr la fondul „problemei sociale” va trebui să vedem cum consecinţele celei mai materialiste vieţi pot fi cuprinse practic numai dacă se abordează gândurile din care provine colaborarea oamenilor într-o comunitate socială.

În orice caz, în ziua de azi nu lipsesc indicaţiile în privinţa acestor gânduri în diferitele cercuri ale vieţii. Oamenii a căror activitate este legată de esenţa proprietăţii funciare vorbesc despre faptul că sub influenţa impulsurilor economice populare recente, proprietatea funciară poate fi tratată ca „marfă” în legătură cu vânzarea şi cumpărarea. Şi ei sunt de părerea că acest lucru este dăunător vieţii sociale. Asemenea păreri nu duc la consecinţe practice, deoarece oamenii din alte cercuri de viaţă nu acceptă justificarea lor din cauza propriilor lor interese.

Observarea conformă cu realitatea a unor astfel de fapte ar trebui să ducă la forţa de a încerca rezolvarea „problemei sociale”. Pentru că o astfel de observare poate arăta că acela care se opune cerinţelor justificate ale vieţii sociale pentru că el este de acord cu gânduri existente în cercul său de viaţă care nu se află în acord cu aceste cerinţe, îşi va submina, în ultimă instanţă, şi bazele pe care sunt clădite propriile sale interese.

O asemenea observare poate fi realizată din importanţa socială a proprietăţii funciare. Observarea se poate face dacă se are în vedere modul în care acţionează orientarea pur capitalistă a economiei populare asupra măsurării valorii proprietăţii funciare. Această orientare are drept consecinţă faptul că un capital îşi creează legile sale pentru înmulţirea lui, legi care nu mai corespund, în anumite domenii de viaţă, condiţiilor cărora le este îngăduit să colaboreze în mod sănătos la înmulţirea capitalului.

Acest lucru poate fi observat într-un mod deosebit de limpede în cazul proprietăţii funciare. Faptul ca un anumit ţinut să devină rodnic într-o anumită manieră poate fi întru totul necesar datorită condiţiilor de viaţă. Aceste condiţii pot fi de tip moral. Ele se pot afla în relaţiile spirituale culturale. Se poate însă ca împlinirea acestor condiţii să furnizeze un capital mai redus decât depunerea capitalului într-o altă întreprindere. Orientarea pur capitalistă duce în acest caz la renunţarea exploatării solului după punctele de vedere caracterizate şi care nu sunt pur capitaliste, şi la valorificarea lui în aşa fel încât rentabilitatea capitalului să se ridice la nivelul la care ar ajunge în cealaltă întreprindere. De aceea producerea de valori care pot fi deosebit de necesare pentru adevărata civilizaţie va fi suprimată în felul acesta. Şi astfel, sub influenţa acestei orientări ia naştere o apreciere a valorii bunurilor care nu-şi mai poate avea rădăcinile în interacţiunea firească pe care ar trebui să o aibă oamenii cu natura şi cu viaţa spirituală, dacă e ca acestea să-l satisfacă din punct de vedere trupesc şi sufletesc.

Este uşor de ajuns la concluzia că orientarea capitalistă a economiei populare are efectele caracterizate şi deci că ea trebuie înlăturată. Se pune numai întrebarea dacă prin această înlăturare nu se înlătură totodată şi bazele fără de care civilizaţia contemporană nu poate să existe.

Cel care vede orientarea capitalistă drept simplu intrus în viaţa economică modernă, va cere înlăturarea acesteia. Dar cine recunoaşte că viaţa contemporană acţionează în organismul social prin împărţirea şi diferenţierea muncii, acela se poate gândi cum să excludă fenomenul secundar care apare ca aspectul de umbră al acestei orientări din viaţa socială. Căci pentru el este limpede că metoda de lucru capitalistă este o consecinţă a acestei vieţi şi că aspectele ei de umbră pot apărea numai atâta timp cât în aprecierea bunurilor vieţii se afirmă exclusiv punctul de vedere al capitalului.

De aceea se pune problema de a lucra în sensul dezvoltării unei structuri a organismului social prin care aprecierea înmulţirii capitalului să nu fie singura putere care să constrângă ramurile de producţie ale vieţii economice, ci în care înmulţirea capitalului să fie expresia pentru o configurare a acestei vieţi care să ţină cont de toate cerinţele corporale şi spirituale ale omului.

Celui care îşi organizează modul de gândire din punctul de vedere unilateral al înmulţirii capitalului sau, ceea ce este o consecinţă necesară a acesteia, în funcţie de ridicarea salariilor, aceluia i se sustrage privirea nemijlocită a efectelor domeniilor de producţie individuale asupra circuitului economic. Dacă se pune problema înmulţirii capitalului sau ridicării salariilor, este indiferent în ce ramură de producţie se petrece acest lucru. Relaţia firească a oamenilor cu ceea ce produc este subminată. Mărimea valorii capitalului sau al salariului rămâne aceeaşi dacă în locul unui tip de marfă se obţine o alta, sau dacă se schimbă un tip de muncă cu un altul. Însă în felul acesta bunurile vitale devin mărfuri numai atunci când pot fi dobândite sau vândute prin cantitatea de capital în care specificul lor nu-şi găseşte expresia.

Acest caracter de marfă este purtat numai de acele bunuri vitale care sunt consumate nemijlocit de către oameni. Căci în privinţa valorii lor, omul are un etalon nemijlocit în necesităţile sale corporale sau sufleteşti. Un asemenea etalon nu există în om nici pentru proprietatea funciară nici pentru mijloacele de producţie realizate artificial. Aprecierea valorii acestora depinde de mulţi factori, care devin comprehensibili numai atunci când se cuprinde cu privirea întreaga structură socială a vieţii omeneşti.

Dacă din interese culturale este necesar ca un anumit ţinut să fie tratat într-un mod care să producă un beneficiu mai mic din punct de vedere al capitalului decât cel al unei alte întreprinderi, atunci acest beneficiu mai redus nu va putea aduce pagube de durată societăţii. Deoarece beneficiul mai redus al unei ramuri de producţie trebuie să acţioneze după un timp asupra celorlalte ramuri în sensul ca şi preţul produselor acestora să scadă. Numai că punctul de vedere momentan, care nu poate fi un altul decât acela de a ţine cont de valoarea egoismului, se sustrage din acest context. În cazul simplelor raporturi de piaţă, în care domină numai cererea şi oferta, este posibilă numai luarea în considerare a acestei valori de egoism. Acest raport poate fi învins numai dacă asociaţiile reglează schimbul şi producţia bunurilor de consum prin observarea raţională a necesităţilor omeneşti. Astfel de asociaţii pot pune în locul simplei cereri şi al simplei oferte rezultatele negocierilor realizate în conformitate cu contractul dintre cercurile de consumatori şi producători pe de o parte şi dintre cercurile de producători individuali pe de altă parte. Dacă, în cadrul acestor observaţii, se exclude posibilitatea ca un om să se poată erija în a aprecia ce fel de necesităţi îi este îngăduit unui altuia să aibă, atunci fundamentul acestor negocieri va fi constituit numai din ceea ce se poate împlini din condiţiile fireşti ale economiei şi posibilităţile de lucru omeneşti.

Dominarea circuitului economic prin orientarea pur capitalistă şi de salariu face imposibilă viaţa pe asemenea baze. Prin această orientare, în viaţă sunt schimbate valori pentru care nu există în realitate un etalon de măsură comun: proprietatea funciară, mijloacele de producţie şi bunurile care servesc consumului nemijlocit. Ba chiar forţa de muncă umană şi valorificarea capacităţilor spirituale ale omului sunt aduse la dependenţa de un etalon abstract, acela al capitalului şi al salariului, fapt care face să dispară în judecata omenească şi în preocupările omeneşti relaţia firească a omului cu câmpul său de activitate.

Numai că în viaţa contemporană a omenirii nu este posibil să se stabilească acea relaţie a omului cu bunurile vitale care mai era încă posibilă atunci când predomina economia naturală sau când predominau forme mai simple de economie bancară. Diviziunea socială şi a muncii, care au devenit necesare mai recent, îl separă pe om de beneficiarul produselor muncii sale. Această realitate, împreună cu consecinţa sa, aceea a diminuării interesului nemijlocit faţă de performanţă, nu poate fi contracarată fără subminarea vieţii civilizate moderne. Dispariţia unui anumit tip de interes faţă de muncă trebuie considerată ca rezultat al acestei vieţi. Dar nu este îngăduit ca acest interes să dispară fără ca altele să pătrundă în locul lor. Pentru că omul trebuie să lucreze şi să vieţuiască în comunitatea socială cu o participare lăuntrică.

Noile interese necesare vor lua naştere din viaţa spirituală şi cea juridică, ce vor deveni autonome. Din aceste două domenii autonomizate vor proveni impulsurile care corespund altor puncte de vedere decât cele ale simplei măriri de capital şi de mărime a salariului.

O viaţă spirituală liberă creează, din adâncurile entităţii omeneşti, interese care îi încadrează omului munca şi întreaga sa acţiune în societate într-un mod plin de sens şi de conţinut. O asemenea viaţă spirituală determină în oameni conştienţa că ei se încadrează cu capacităţile lor într-un mod plin de sens în existenţă, deoarece ea cultivă aceste capacităţi de dragul lor. Sub influenţa capacităţilor astfel cultivate, societatea va prelua întotdeauna un caracter în care acestea să se poată manifesta. Viaţa juridică şi viaţa economică vor prelua un aspect corespunzător acestor capacităţi dezvoltate. Într-o viaţă spirituală care este reglată din domeniul politico-juridic sau care cultivă şi ia în considerare capacităţile omeneşti în funcţie de eficienţa lor economică, propriile interese nu vor putea ajunge niciodată la o deplină dezvoltare.

O asemenea viaţă spirituală va furniza, în strădaniile sale artistice şi de cunoaştere, adaosuri „idealiste” sau satisfacerea prin conţinutul concepţiei despre lume a unor necesităţi şi griji care ies din viaţa socială, ajungând într-un domeniu mai mult sau mai puţin străin de viaţă. Poate pătrunde viaţa numai o viaţă spirituală liberă, deoarece aceasta are posibilitatea să configureze viaţa, din sine însăşi. În cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale am încercat să arăt că într-o asemenea viaţă spirituală pot fi găsite impulsurile care să situeze pe un tărâm social sănătos administrarea capitalului. Capitalul poate fi administrat în mod rodnic numai de către acele persoane sau grupuri de persoane cărora le sunt proprii acele capacităţi omeneşti de a organiza în serviciul societăţii umane acele prestaţii care necesită capital. De aceea este necesar ca astfel de persoane sau grupuri de persoane să administreze un capital numai atâta timp cât o pot face prin propriile lor capacităţi. În cazul în care acest lucru nu se mai întâmplă, capitalul trebuie transferat altor persoane care posedă aceste capacităţi. Iar deoarece în cadrul vieţii spirituale libere dezvoltarea capacităţilor omeneşti se realizează exclusiv din impulsurile acestei vieţi spirituale, administrarea capitalului în circuitul economic va deveni un rezultat al dezvoltării de forţe spirituale. Iar aceasta poartă în viaţa economică toate acele interese ce iau naştere pe tărâmul său.

O viaţă juridică independentă creează relaţii între oamenii ce trăiesc într-o comunitate socială care îi determină pe aceştia să lucreze unul pentru altul, chiar dacă unii oameni nu pot avea un interes direct pentru obţinerea anumitor produse ale muncii. Acest interes se transformă în interesul pe care îl poate avea un om faţă de munca pentru o colectivitate umană la a cărei structurare juridică participă şi el. Participarea la viaţa juridică autonomă poate deveni baza pentru un impuls deosebit faţă de viaţă şi muncă, pe lângă trezirea intereselor economice şi spirituale. Omul poate să-şi îndrepte privirile întorcându-le de la propriile sale realizări asupra comunităţii umane în care se încadrează, împreună cu tot ceea ce se revarsă de acolo pur şi simplu prin faptul că el este un om major şi fără a lua în considerare capacităţile sale spirituale, şi fără ca locul de muncă pe care îl ocupă el în cadrul economiei să exercite vreo acţiune asupra acestui raport. Produsul muncii îşi va iradia valoarea asupra acestei munci dacă se întrezăreşte modul cum serveşte el comunităţii umane în care fiecare este întreţesut atât de omeneşte. Însă această întreţesere nu poate determina nimic altceva decât o viaţă juridică autonomă, pentru că numai acesta este domeniul în care fiecare om îl poate întâmpina pe celălalt cu aceleaşi interese unanime. Orice alt domeniu trebuie să determine, în conformitate cu natura sa, diferenţieri în funcţie de capacităţile individuale sau de conţinutul muncii, şi numai domeniul juridic creează punţi peste toate aceste diferenţieri.

În privinţa administrării capitalului, autonomia vieţii spirituale determină ca înmulţirea acestuia să nu fie un scop nemijlocit, ci să apară numai ca o consecinţă firească a altor impulsuri ce rezultă din corelaţiile obiective ale capacităţilor omeneşti cu domeniile de activitate.

Numai din asemenea puncte de vedere care nu se află în cadrul orientării capitaliste, poate obţine organismul social o structură în care serviciile şi contraserviciile omeneşti să-i găsească o compensare satisfăcătoare. Şi la fel ca în domeniul orientării capitaliste se poate proceda şi în alte domenii, în care viaţa modernă a oamenilor a desprins condiţiile de viaţă de contextul natural.

Prin autonomizarea vieţii spirituale şi a celei juridice, atât mijloacele de producţie cât şi proprietatea funciară şi forţa de muncă omenească vor pierde caracterul de marfă. (Căile pe care se petrece acest lucru sunt descrise mai amănunţit decât o pot realiza aici, în cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale) În domeniile juridic şi spiritual devenite autonome îşi vor avea rădăcina impulsurile din care se vor putea realiza mijloacele de producţie, pe baza cărora se va putea transfera proprietatea funciară fără raport de vânzare-cumpărare, şi pe baza cărora se va realiza activitatea omenească.

Însă în felul acesta vor fi create prin forţele omeneşti formele adecvate vieţii civilizate actuale din cadrul convieţuirii sociale. Şi numai din asemenea forme poate lua naştere satisfacerea optimă a necesităţilor omeneşti. Într-o societate organizată pe baze pur capitaliste şi de salarizare, omul individual îşi poate afirma capacităţile şi forţele numai în măsura în care acestea îşi găsesc contravaloarea în obţinerea de capital. Încrederea prin care cineva îşi pune la dispoziţie forţele sale pentru acţiunile celuilalt se întemeiază acolo numai pe perspectiva că acel celălalt trăieşte în condiţii care pot insufla încredere unui mod de gândire capitalist. În viaţa socială, munca prin încrederea în performanţele celuilalt înseamnă acordare de credit. Complicarea vieţii moderne a făcut mereu ca ceea ce pentru culturile anterioare a constituit trecerea de la economia naturală la economia financiară, să devină în ziua de azi muncă pe baza acordării de credit. Ne aflăm într-o epocă în care viaţa face necesar ca un om să lucreze cu mijloacele pe care i le pune la dispoziţie un altul, sau societatea, prin încredere în capacitatea sa de muncă. În procesul capitalist de lucru însă, legătura umană cu condiţiile de viaţă este complet pierdută prin regimul de credit. Acordarea de credit în perspectiva înmulţirii corespunzătoare a capitalului şi munca din punctul de vedere că încrederea acordată va fi justificată din punctul de vedere al capitalului, devin mobilele acordării creditului. Însă aceasta are ca rezultat în organismul social faptul că oamenii sunt aduşi sub puterea transferului de capital într-o manieră străină de viaţă, situaţie pe care ei o vor simţi ca fiind nedemnă de om în clipa în care vor deveni pe deplin conştienţi de ea.

Dacă se acordă credit pe proprietatea funciară, acest lucru se poate realiza într-o viaţă socială sănătoasă numai din punctul de vedere că unui om sau unui grup de oameni dotat cu capacităţile necesare i se dă posibilitatea să dezvolte o întreprindere de producţie care pare să fie justificată din toate condiţiile culturale ce se iau în considerare. Dacă se acordă credit pe proprietatea funciară dintr-o orientare pur capitalistă, se poate întâmpla ca acestuia să i se sustragă determinarea sa favorabilă şi ca el să dobândească o valoare de marfă, corespunzătoare acordării acestui tip de credit.

O acordare corectă de credit presupune o structură socială prin care bunurile vitale află o evaluare ce-şi are rădăcinile în relaţia lor cu satisfacerea necesităţilor corporale şi spirituale ale oamenilor. O viaţă spirituală şi juridică autonomă îi aduce pe oameni la recunoaşterea şi afirmarea plină de viaţă a acestei relaţii. În felul acesta, circuitul economic este configurat în aşa fel încât aprecierea producţiei este legată de ceea ce necesită oamenii, şi nu o lasă să fie dominată de puterile pentru care necesităţile omeneşti concrete par să fie dizolvate pe scala abstractă a capitalului şi salariilor.

Viaţa economică din organismul social tripartit se formează prin colaborarea asociaţiilor constituite din necesităţile de producţie şi interesele de consum. Acestea vor decide în privinţa acordării şi a preluării creditelor. În tratativele acestor asociaţii vor juca un rol decisiv impulsurile care intervin în viaţa economică din domeniul spiritual şi din cel juridic. Pentru astfel de asociaţii nu există necesitatea unei orientări pur capitaliste. Căci fiecare asociaţie se va afla în interacţiune reciprocă cu celelalte. În felul acesta, interesele unilaterale ale unei ramuri de producţie vor fi reglate prin cele ale celorlalte ramuri.

Răspunderea pentru acordarea creditului şi preluarea creditului va reveni asociaţiilor. În felul acesta, importanţa capacităţilor individuale ale fiecărei personalităţi nu este prejudiciată, ci abia în felul acesta se poate ea afirma pe deplin. Fiecare om este răspunzător în faţa asociaţiei sale de cea mai bună performanţă posibilă lui; iar asociaţia este răspunzătoare faţă de celelalte asociaţii pentru folosirea, în conformitate cu ţelurile propuse, a performanţelor individuale. Într-o astfel de repartizare a responsabilităţii stă garanţia faptului că activitatea de producţie se desfăşoară din puncte de vedere care-şi corectează reciproc unilateralitatea. Căci la baza producţiei nu stau imboldurile de câştig ale individului izolat în viaţa colectivă, ci necesităţile care acţionează obiectiv ale comunităţii. În nevoia pe care o constată o asociaţie va putea consta motivul acordării creditului de către o altă asociaţie.

Cel care rămâne la mersul obişnuit de gândire va spune că acestea sunt gânduri „frumoase”, dar cum să se ajungă de la viaţa prezentă la o viaţă care să se bazeze pe astfel de idei? Se pune problema de a vedea că cele propuse aici pot fi transpuse realmente în realitate. Numai că este necesar să se facă începutul prin constituirea asociaţiilor caracterizate. Faptul că acest lucru este posibil fără doar şi poate, nu trebuie contestat de nimeni care are un simţ sănătos pentru realităţile vieţii. Astfel de asociaţii constituite pe baza ideii de tripartiţie se pot realmente alcătui la fel de bine ca şi societăţile în sens extins ale vechilor organizaţii. Însă este posibil şi orice raport economic între noile asociaţii şi vechile organizaţii. Nu trebuie să ne gândim că vechiul trebuie complet distrus, şi înlocuit în mod artificial prin nou. Noul se alătură vechiului. El trebuie să-şi dovedească justificarea prin forţa sa lăuntrică; vechiul este eliminat din organizaţia socială. Ideea tripartiţiei nu este un program care să ceară ca în întregul organism social tot ceea ce este vechi să înceteze şi toate lucrurile să fie „organizate” într-un mod nou. Această idee poate fi înfăptuită pornind de la alcătuirea organizaţiilor sociale individuale. Transformarea întregului se va realiza atunci prin răspândirea vieţii din configuraţiile sociale individuale. Şi deoarece această idee poate fi activă în această direcţie, ea nu constituie o utopie ci o forţă adecvată realităţii.

Esenţialul este că prin ideea tripartiţiei se aduce o înţelegere socială obiectivă oamenilor reuniţi în organismul social. Prin impulsurile care vin din viaţa spirituală şi juridică autonome, punctele de vedere economice sunt rodnicite într-un mod obiectiv. Fiecare om devine, într-un anumit sens, colaborator la realizările tuturor. Această colaborare este intermediată prin participarea sa la viaţa spirituală liberă, prin interesele create pe teren juridic, prin relaţiile reciproce dintre asociaţiile economice.

Eficienţa organismului social este oarecum reconvertită sub influenţa ideii de tripartiţie. Omul trebuie să vadă în prezent, în înmulţirea capitalului şi în mărimea salariului, semnele caracteristice prin care el este încadrat corespunzător în organismul social. În organismul social tripartit, capacităţile individuale ale fiecărui om vor da eficienţa optimă a muncii în comun, în acord cu relaţiile interumane provenite de pe tărâmul juridic şi al producţiei economice bazată pe activitatea asociaţiilor, ca şi pe circulaţia şi consumul mărfurilor. Iar înmulţirea capitalului, respectiv compensarea activităţii cu contraserviciul corespunzător vor apărea la lumina zilei drept consecinţe ale activităţii şi organizărilor sociale.

Ideea tripartiţiei vrea să comute activitatea de transformare şi clădire de la reformele în domeniul în care joacă un rol numai efectele sociale, în domeniul cauzelor. În cazul acceptării sau respingerii acestei idei se pune problema dacă avem voinţa să pătrundem până la acest domeniu al cauzelor. Iar această voinţă trebuie să ducă de la considerarea organizaţiilor exterioare la oamenii care determină formarea acestor organizaţii. Viaţa contemporană a introdus în multe domenii diviziunea muncii. Aceasta constituie o cerinţă a organizaţiilor exterioare. Ceea ce a fost determinat prin separarea domeniilor de muncă trebuie să-şi găsească compensarea în raporturile umane interactive pline de viaţă. Diviziunea muncii îi separă pe oameni; forţele care le vor veni din cele trei părţi componente devenite autonome ale organismului social îi vor reuni din nou. Viaţa noastră socială are amprenta faptului că separarea oamenilor şi-a atins punctul culminant al dezvoltării ei. Acest lucru trebuie recunoscut prin experienţa de viaţă. Pentru cel care îl recunoaşte, pentru acela devine o revendicare necesară a timpului faptul de a se gândi la păşirea pe calea care duce la reunire.

Manifestări concrete ale vieţii economice, cum ar fi circulaţia ce devine tot mai intensă a creditului, aruncă lumină asupra acestei cerinţe a timpului. Cu cât tendinţa spre orientarea capitalistă devine mai puternică, cu cât se dezvoltă mai mult economia financiară, cu cât devine mai activ spiritul de întreprindere, cu atât mai mult se dezvoltă circulaţia creditului. Însă acesta trebuie să trezească într-o gândire sănătoasă necesitatea de pătrundere a lui cu o adevărată înţelegere relativ la producerea reală a bunurilor şi a necesităţilor omeneşti în privinţa anumitor bunuri. La urma urmelor el va putea acţiona sănătos numai atunci când cel care acordă creditul se simte răspunzător pentru ceea ce se întâmplă prin faptul că el îşi acordă creditul, şi când cel care primeşte creditul prin relaţiile economice – prin asociaţii – în care se află încadrat, oferă celui care acordă creditul un suport pentru această responsabilitate. Într-o economie populară sănătoasă nu se poate pune pur şi simplu problema ca creditul ca atare să favorizeze spiritul de întreprindere, ci să existe organizaţii prin care spiritul de întreprindere să se manifeste în social în modul cel mai favorabil.

Din punct de vedere teoretic, aproape nimeni nu se va îndoi de faptul că este necesară o creştere a sentimentului de responsabilitate în actualul circuit economic. Însă această creştere depinde de crearea de asociaţii prin a căror activitate să i se pună dinaintea ochilor într-adevăr fiecărui om ceea ce se întâmplă în comunitatea socială prin modul său de acţiune.

Se afirmă pe bună dreptate de către personalităţi a căror sarcină de viaţă este legată de cultivarea pământului, şi care de aceea au experienţă în acest domeniu, că aceluia care are de administrat o proprietate funciară nu îi este îngăduit să o considere pe aceasta ca pe o marfă obişnuită, şi că de aceea şi creditul pe teren ar trebui acordat în alt mod decât creditul pe marfă. Însă este imposibil ca în actualul circuit economic asemenea cunoştinţe să dobândească o importanţă practică, dacă în spatele persoanelor individuale care le afirmă nu se află asociaţiile care, prin relaţiile existente în domeniul economic, să confere cultivării pământului un alt caracter decât oricărei alte ramuri de producţie.

Este întru totul de înţeles că unii oameni spun, relativ la aceste afirmaţii: La ce folosesc toate astea, devreme ce, la urma-urmelor, necesarul omenesc este stăpânul întregii producţii şi, de exemplu, nimeni nu poate ajunge la acordarea sau primirea de credit dacă nu justifică prin ceva, sub o formă oarecare, această necesitate. S-ar putea chiar spune că la urma-urmelor tot ceea ce s-a spus despre măsurile sociale nu constituie altceva decât o configurare conştientă a ceea ce se reglează desigur şi de la sine, în mod automat, ca „cerere şi ofertă”. Dar celui care priveşte mai atent lucrurile îi va deveni transparent faptul că la expunerile asupra problemei sociale ce pornesc de la ideea tripartiţiei organismului social nu se pune problema de a înlocui circulaţia liberă a mărfii aflată sub semnul cererii şi ofertei, cu o economie dirijată, ci de a configura valoarea reciprocă a bunurilor de viaţă în aşa fel încât valoarea esenţială a produselor unui om să corespundă valorii celorlalte bunuri de care are nevoie producătorul în timpul necesar acestei produceri. Se poate ca cererea să decidă în privinţa faptului dacă vrem să producem un bun în sistemul de orientare capitalist; dar faptul ca un bun să poată fi produs la un preţ care să corespundă valorii sale în sensul caracterizat, în această privinţă nu poate decide numai cererea. Decizia poate fi determinată numai de organizaţii prin intermediul cărora aprecierea bunurilor vitale individuale se realizează din întreg organismul social. Cel care se îndoieşte de faptul că asemenea organizaţii merită să fie realizate, nu vede că în cazul în care domneşte simpla cerere şi ofertă, se atrofiază necesităţile omeneşti a căror satisfacere ar duce la creşterea civilizaţiei organismului social; şi lui îi lipseşte simţul faţă de o strădanie care vrea să încadreze satisfacerea unor asemenea necesităţi printre impulsurile organismului social. Strădania înspre tripartiţia organismului social îşi vede conţinutul său în crearea compensării dintre necesităţile omeneşti şi valoarea prestaţiilor omeneşti.