Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


ŢELURILE PEDAGOGICE ALE ŞCOLII WALDORF DIN STUTTGART


Cel care se pregăteşte, în ziua de azi, în instituţiile actuale, pentru profesiunea de pedagog, preia cu sine în viaţă multe principii bune în privinţa esenţei educaţionale şi a artei predării. Iar buna voinţă de a şi aplica aceste principii există fără îndoială la mulţi dintre aceia cărora le revine aceasta drept sarcină. Cu toate acestea, există o insatisfacţie considerabilă în acest domeniu al vieţii. Apar mereu noi ţeluri, sau ţeluri aparent noi, care ar trebui să ţină cont mai bine de cerinţele naturii omeneşti şi ale vieţii sociale, decât acelea care au provenit din civilizaţia generală a omenirii contemporane. Ar fi nedrept să nu recunoaştem că arta educaţiei şi a predării a avut, de mai bine de un secol, printre cei care au cultivat-o, personalităţile cele mai nobile, purtate de un înalt idealism. Ceea ce s-a incorporat în istorie provenind de la aceştia reprezintă o bogată comoară de înţelepciune pedagogică şi de indicaţii entuziaste pentru voinţa educatorilor, pe care învăţătorul în formare le poate prelua.

Abia dacă se poate contesta că pentru orice lipsă descoperită pe tărâmul educaţiei şi al predării au apărut idei conducătoare la marii pedagogi de până acum, idei prin a căror aplicare s-a putut aduce un ajutor. Insatisfacţia ce se constată nu se poate afla în lipsa unui astfel de sistem educaţional cultivat cu grijă; ea nu se poate afla nici în lipsa de bună voinţă la aceia care sunt activi în educaţie şi predare. Dar, cu toate acestea, ea nu este nejustificată. Iar acest fapt este dovedit de experienţele de viaţă fiecărui om nepărtinitor.

De astfel de sentimente au fost pătrunşi aceia care au participat la întemeierea şcolii Waldorf din Stuttgart. Emil Molt, întemeietorul acestei şcoli, şi autorul acelui articol care urmează să dea direcţia tipului de educaţie şi învăţământ şi căruia îi incumbă să participe şi mai departe la continuarea acestei direcţii, şi toţi ceilalţi, au voit să rezolve prin această şcoală o sarcină pedagogică şi socială.

La încercarea de a rezolva sarcina pedagogică se pune problema de ce bunele principii educaţionale existente nu mai duc la rezultate satisfăcătoare într-o măsură crescândă. – Se recunoaşte, de exemplu, că ar trebui observată individualitatea în dezvoltare a copilului pentru dobândirea ideii conducătoare în învăţământ şi educaţie. Acest punct de vedere este recunoscut drept corect în toate variantele sale.

Dar în ziua de azi există piedici puternice în acceptarea acestui punct de vedere. Deoarece el necesită, pentru a fi pus într-adevăr în practică, o cunoaştere a sufletului care să cuprindă într-adevăr fiinţa omului. Căci concepţia despre lume care predomină în formarea spirituală a prezentului nu duce la aşa ceva. Această concepţie despre lume consideră că are un teren sigur sub picioare numai atunci când poate stabili legi cu valabilitate generală. Legi care să fie formulate în concepte imuabile şi apoi să poată fi aplicate în cazurile individuale. Şi oamenii se obişnuiesc cu strădania înspre aceste legi atunci când se formează profesional în instituţiile de cultură actuale. Şi aceia care sunt formaţi pentru profesiunea de educatori sunt obişnuiţi să gândească în astfel de legi. Dar entitatea sufletească a omului se opune cunoaşterii atunci când vrem să o cuprindem prin astfel de legi. Numai natura se lasă cuprinsă în astfel de legi. Dacă vrem să întrevedem fiinţa sufletească, va trebui să pătrundem legitatea cu forţă configuratoare artistică în cunoaştere. Cel care cunoaşte trebuie să devină contemplator artistic, dacă vrea să cuprindă sufletescul. Se pot ţine prelegeri pe tema faptului că o astfel de cunoaştere nu ar fi o adevărată cunoaştere, pentru că ea implică trăirea personală în cuprinderea lucrurilor. Aceste prelegeri pot avea şi multe alte prejudecăţi logice, dar lor li se opune realitatea că fără participarea elementului personal lăuntric, fără o cuprindere creatoare, sufletescul nu poate fi cunoscut. Oamenii se sperie de o astfel de participare, căci cred că în felul acesta se ajunge neapărat la elementul personal arbitrar al aprecierii. Şi desigur că se ajunge la ac est element arbitrar dacă nu ne însuşim o obiectivitate lăuntrică printr-o autoeducaţie riguroasă.

Însă în felul acesta este indicată deja calea pe care o abordează acela care consideră că există şi o adevărată cunoaştere spirituală pe lângă cunoaşterea naturii, justificată în domeniul ei. Iar acestei îi revine înţelegerea fiinţei sufleteşti. Ea trebuie să aducă o adevărată artă a educaţiei şi a predării. Căci ea duce la o cunoaştere a omului, cunoaştere care are în sine idei atât de vii şi de mobile încât educatorul le poate transpune în contemplarea practică a fiecărei individualităţi a copilului. Şi abia cel care poate face acest lucru, cerinţa de a educa şi de a preda în funcţie de individualitatea copilului, dobândeşte o semnificaţie practică.

În epoca noastră, cu intelectualismul ei şi cu preferinţa sa pentru abstracţiuni, se va încerca contestarea celor expuse aici, ridicându-se obiecţii de genul că este de la sine înţeles că ideile generale, care au fost dobândite despre fiinţa omului şi din formarea contemporană, sunt individualizate în fiecare caz în parte.

Dar pentru a individualiza corect, în aşa fel încât individualitatea particulară a copilului să poată fi condusă prin educaţie, este necesar să ne fi cucerit printr-o cunoaştere deosebită a spiritului posibilitatea de a vedea ceea ce nu poate fi văzut drept caz particular al unei legi generale, ci care determină legea din contemplarea cazului. Cunoaşterea spirituală avută aici în vedere nu duce, după modelul cunoaşterii naturii, la reprezentarea ideilor generale, pentru a le aplica pe acestea în cazurile particulare, ci ea îl educă pe om la o dispoziţie sufletească ce îi permite să vieţuiască văzător cazul particular în particularitatea şi autonomia sa. – Ştiinţa spirituală urmăreşte modul în care se dezvoltă omul la vârsta copilăriei şi a tinereţii. Ea arată că natura copilului între naştere şi schimbarea dentiţiei este în aşa fel structurată încât se dezvoltă din impulsul imitaţiei. Ceea ce copilul vede, aude ş.a.m.d. stârneşte impulsul de a face la fel. Modul în care se configurează acest impuls este cercetat până în amănunt de ştiinţa spirituală. Pentru această cercetare este nevoie de metode care transferă în fiecare punct gândirea unilaterală a legilor în contemplare artistică. Căci ceea ce îl determină pe copil să imite şi modul în care o face poate fi realizat numai în acest mod. – În perioada schimbării dentiţiei se desfăşoară o transformare completă în vieţuirile copilăreşti. Anume intervine impulsul de a face sau de a gândi ceea ce face sau gândeşte un alt om, unul care este resimţit de către copil drept o autoritate, atunci când el consideră această activitate sau gândire drept corectă. Înainte de această vârstă, copilul imită pentru a face din propria fiinţă drept imaginea mediului înconjurător; după această vârstă copilul nu imită pur şi simplu, ci el preia fiinţa străină în propria sa fiinţă cu un anumit grad de conştienţă. Cu toate acestea, impulsul de a imita se menţine alături de acela de a urma o autoritate, cam până pe la vârsta de nouă ani. Dacă se porneşte de la manifestările acestor două impulsuri fundamentale din aceste două etape succesive ale vârstei copilăriei, privirea cade pe alte revelări ale naturii copilăreşti. Învăţăm să cunoaştem dezvoltarea plastic-vie a copilului.

Acela care îşi organizează pe acest tărâm observaţiile sale în conformitate cu modul de reprezentare corect pentru obiectele naturii şi care este corect şi pentru om în măsura în care el este o fiinţă a naturii, aceluia i se sustrage ceea ce este de fapt esenţial. Dar acela care procedează la un tip de observare obiectiv conform acestui domeniu, îşi ascute privirea sufletească faţă de entitatea individuală a copilului. Pentru un astfel de om, copilul nu devine un „caz particular”, pe care să-l judece în conformitate cu cazul general, ci o enigmă absolut individuală pe care caută să o dezlege.  

Se poate obiecta că acest mod contemplativ de a proceda cu fiecare copil în parte nu este totuşi posibil într-o clasă de şcoală cu un număr mai mare de elevi. Fără să ne exprimăm deocamdată părerea despre un număr prea mare de copii în clasă, trebuie totuşi să spunem că un învăţător care are această cunoaştere sufletească, aşa cum este ea avută în vedere aici, se descurcă mai uşor cu mulţi elevi decât un altul care nu are această adevărată cunoaştere sufletească. Căci această cunoaştere sufletească se va revela în întreaga atitudine a personalităţii învăţătorului; ea va da amprenta fiecărui cuvânt al său, fiecărei fapte a sa, iar copiii vor deveni lăuntric activi sub conducerea sa. El nu va trebui să constrângă fiecare elev în parte la activitate, pentru că atitudinea sa generală va acţiona asupra fiecărui copil.

Din cunoaşterea evoluţiei copilului rezultă, în mod obiectiv, planul de învăţământ şi metoda de predare. Dacă se întrevede cum în copil colaborează, în primii ani de şcoală, impulsul de imitare şi impulsul de a se supune unei autorităţi, atunci se ştie cum trebuie, de exemplu, configurată predarea scrisului în aceşti ani. Dacă o clădim pe intelectualitate, lucrăm împotriva forţelor care se revelează prin impulsul de imitare; dacă pornim de la desen, pe care îl transformăm treptat în scris, dezvoltăm ceea ce tinde să se dezvolte la această vârstă. În felul acesta se poate obţine întreg planul de învăţământ din natura evoluţiei copilului. Iar un plan de învăţământ obţinut în acest mod lucrează în direcţia evoluţiei omeneşti. El îl face pe om puternic, şi oricare alt plan îi atenuează forţele. Iar această atenuare a forţelor îşi are repercusiunile asupra întregii vieţi.

Numai printr-o cunoaştere sufletească de tipul descris este posibil să folosim un principiu educativ cum este acela al necesităţii de a observa individualitatea naturii copilului.

O pedagogie care vrea să folosească practic ceea ce este susţinut de toate principiile bune trebuie clădită pe o adevărată ştiinţă spirituală. Altfel ea va putea acţiona numai prin intermediul acelor puţini pedagogi care îşi elaborează instinctiv practica datorită unor fericite predispoziţii naturale. Practica pedagogică şi didactică de educare şi predare din şcoala Waldorf urmează să fie rodnicită de o adevărată cunoaştere spiritual-ştiinţifică a omului. Prin cursul de pedagogie şi didactică spiritual-ştiinţifică [ Nota 47 ] pe care l-am ţinut pentru învăţători înainte de deschiderea şcolii am voit să-i stimulez pe aceştia în această direcţie.

În felul acesta am caracterizat pe scurt sarcina pedagogică a cărei soluţionare s-a făcut o primă încercare cu această şcoală. În şcoala Waldorf, Emil Molt a creat o organizare corespunzătoare cerinţelor sociale ale prezentului. Ea este în primul rând şcoala elementară generală pentru copiii muncitorilor care lucrează în fabrica Waldorf-Astoria din Stuttgart. Pe lângă aceşti copii se află însă şi cei ai altor categorii sociale, astfel încât caracterul unitar al şcolii elementare generale este pe deplin garantat. Aceasta este ceea ce se poate face pentru început. În sens mai cuprinzător, prin şcoală se va putea rezolva o sarcină socială importantă a viitorului, dacă întreaga organizaţie socială a esenţei şcolare este structurată în aşa fel încât ea să fie pătrunsă de acel spirit care se afirmă în şcoala Waldorf în măsura în care este posibil în contextul actual.

Expunerile anterioare arată faptul că orice artă pedagogică trebuie să fie clădită pe o cunoaştere sufletească strâns legată de personalitatea învăţătorului. Această personalitate trebuie să se poată manifesta liber în creaţia sa pedagogică. Acest lucru este posibil numai dacă întreaga administrare a esenţei şcolare este atribuită sieşi în mod autonom, atunci când profesorul executiv are de a face în procesul administrării numai cu profesori executivi. Un pedagog care nu este executiv aflat în administrarea şcolii este un corp străin, ca un om care nu este creator din punct de vedere artistic, dar căruia îi revine sarcina să prescrie direcţia celor care creează din punct de vedere artistic. Esenţa artei pedagogice necesită împărţirea corpului didactic între educare-predare şi administrarea esenţei şcolare. În felul acesta, în administrare va domni întru totul spiritul unitar ce se configurează din atitudinile spirituale individuale ale învăţătorilor reuniţi în comunitatea de predare şi educare. Iar în această comunitate va fi valabil numai ceea ce rezultă din cunoaşterea sufletească.

O asemenea comunitate este posibilă numai în organismul social tripartit, care are o viaţă spirituală liberă pe lângă o viaţă economică şi o viaţă statală orientată democratic, autonome. (Despre esenţa acestei tripartiţii vezi articolele din numerele precedente ale cotidianului Viitorul social) O viaţă spirituală care-şi primeşte directivele de la administraţia politică sau de la puterile vieţii economice nu poate cultiva în sânul său o şcoală ale cărei impulsuri să provină exclusiv de la corpul său didactic. Dar o şcoală liberă poate încadra în viaţă oameni care-şi pot dezvolta în cadrul statului şi al economiei puterea lor deplină, deoarece aceasta este dezvoltată în ei.

Cel care nu este de părerea că relaţiile de producţie impersonale, sau ceva asemănător, configurează omul, ci recunoaşte din realitatea obiectivă că oamenii creează ordinea socială, va vedea şi ce însemnătate are o şcoală care nu este clădită pe păreri partinice sau altele asemănătoare, ci pe ceea ce este adus din adâncurile fiinţei cosmice în societatea omenească prin generaţiile mereu noi ce păşesc în ea. Însă faptul de a recunoaşte şi de a configura aceasta este posibil numai unei concepţii despre lume ca aceea pe care am încercat să o caracterizăm aici. din acest punct de vedere apare profunda importanţă socială a unei practici pedagogice întemeiată pe ştiinţa spirituală.

Din punctul de vedere al acestei practici pedagogice, unele lucruri trebuie apreciate altfel decât se face acest lucru în prezent de către pedagogi. Şi menţionăm doar un aspect în această direcţie, anume faptul că la şcoala Waldorf, alături de gimnastica obişnuită şi la fel de îndreptăţită, a fost aşezată euritmia. Această euritmie este un limbaj vizibil. Prin ea, membrele şi întregul om, ca şi grupuri de oameni, sunt determinaţi să facă mişcări care exprimă un conţinut sufletesc la fel de legic ca şi limbajul sau muzica. Întregul om se deplasează în conformitate cu conţinutul său sufletesc. Dacă în ziua de azi gimnastica ce acţionează direct asupra fortificării corpului şi poate acţiona cel mult indirect asupra fortificării morale a omului este supraapreciată ca fiind avantajoasă întrucât acţionează asupra fizicului, va veni un timp care va recunoaşte că arta mişcării – manifestării conţinutului sufletesc – a euritmiei contribuie la dezvoltarea atât a fizicului cât şi a iniţiativei voinţei. Căci euritmia cuprinde omul ca întreg, ca trup, suflet şi spirit.

Cel care nu lasă să treacă actuala criză a vieţii civilizate europene prin faţa sa ca într-un fel de somn sufletesc, ci participă pe deplin la ea, acela nu-i poate vedea cauzele numai în organizaţii exterioare greşite, care necesită o îmbunătăţire, ci el trebuie să le caute înlăuntrul gândirii, simţirii şi voinţei omeneşti. Atunci însă el va recunoaşte printre căile însănătoşirii vieţii noastre sociale şi pe aceea a educării generaţiilor viitoare. Şi el nu va trece cu vederea încercarea ce caută în cadrul artei pedagogice mijloacele de a se manifesta şi din punct de vedere practic prin principii sănătoase şi o bună voinţă. Şcoala Waldorf nu este o „şcoală-reformă”, ca atâtea altele care sunt întemeiate deoarece întemeietorii lor cred că ştiu unde se află greşeala unui tip sau altuia de educaţie şi învăţământ, ci ea este născută din gândul că cele mai bune principii şi cea mai bună voinţă din acest domeniu pot ajunge la eficienţă numai atunci când cel care educă şi cel care predă este un cunoscător al entităţii omeneşti. Şi el nu poate fi aşa dacă nu dezvoltă o participare vie la întreaga viaţă socială a omenirii. Deschiderea faţă de fiinţa omului preia şi întreaga suferinţă şi întreaga bucurie a omenirii ca trăire proprie în sine. Iar printr-un învăţător care este cunoscător al sufletului şi al omului, întreaga viaţă socială acţionează asupra generaţiei care intră în viaţă. Din şcoala sa vor ieşi oameni care se pot încadra plini de forţă în viaţă.