Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


MEMORANDUMURILE DIN IULIE 1917 [ Nota 96 ]

Primul memorandum


Purtătorii de cuvânt ai Antantei enumără printre motivele pentru care ei au trebuit să continue războiul, pe acela că a fost atacată prin surprindere. De aceea, ei afirmă că ar trebui să aducă Germania într-o situaţie atât de lipsită de putere, încât acesteia să-i fie luată de acum încolo posibilitatea de a exercita un atac prin surprindere. În această formă de acuzaţie morală împotriva Germaniei sunt cufundate în mod nebulos toate celelalte cauze ale acestui război.

Fără îndoială că în faţa acestei acuzaţii, Germania este transpusă cu necesitate în situaţia de a expune absolut sincer modul în care a fost împinsă ea în război. În locul declaraţiilor Germaniei, există, până acum, doar expuneri doctrinare despre cauzele războiului, care ne apar ca şi concluziile unui profesor care nu povesteşte ceea ce a văzut el, ci expune din documente ceea ce este menţionat acolo despre nişte evenimente îndepărtate. Şi aşa s-a procedat şi cu toate explicaţiile cancelarului Reichului german [ Nota 97 ] despre procesele care au dus la izbucnirea războiului. Însă aceste expuneri nu ajung să facă o impresie, pentru că ele sunt pur şi simplu respinse, fie în sensul că li se opune ceva nejustificat, sau ceva justificat într-o anumit măsură.

Dacă ar fi să rezumăm pur şi simplu faptele, ar rezulta următoarele:

1. Germania nu era pregătită, în vara anului 1914, să ia iniţiativa unui război.

2. Austro-Ungaria se afla de multă vreme transpusă în necesitatea de a întreprinde ceva prin care să contracareze micşorând pericolul ce o ameninţa din sud-est prin reunirea slavilor din sud, sub conducerea sârbilor din afara Austriei. Putem accepta liniştiţi că asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand [ Nota 98 ] şi întreaga poveste a ultimatumului nu a fost decât un prilej pentru aceasta. Dacă acest prilej nu ar fi fost folosit, ar fi trebuit folosit un altul, cu următoarea ocazie. Austria nu ar fi putut rămâne Austria, dacă nu ar fi făcut ceva pentru siguranţa provinciilor sale din sud-est, sau dacă ar fi rezolvat problema slavă printr-o acţiune mărinimoasă. Însă politica austriacă se epuizase deja din 1879 într-o astfel de altă acţiune. Mai bine zis, ea s-a epuizat prin faptul că nu a reuşit să găsească acea altă acţiune. Anume, ea nu a reuşit să domine problema slavă. În măsura în care în problema începerii războiului intră în discuţie Austro-Ungaria – şi cu aceasta şi Germania, care şi-a implicat participarea pentru că nu o putea abandona în mod laş pe Austro-Ungaria fără să se teamă că peste câţiva ani va trebui să se opună singură Antantei, fără a o avea aliată pe Austria –, în această măsură trebuie recunoscut faptul că problema slavă este motivul naşterii acestui război. Aşadar „cealaltă acţiune” este soluţionarea internaţională a problemei slavilor. Iar aceasta este cerută de către Austria, şi nu de Rusia. Căci Rusia va putea arunca întotdeauna caracterul său fundamental slav, în balanţa soluţionării. Iar Austro-Ungaria nu poate opune acestei greutăţi decât eliberarea slavilor din vest. Iar această eliberare se poate desfăşura numai din punctul de vedere al autonomizării tuturor acelor ramuri ale vieţii poporului care privesc existenţa naţională, cu tot ceea ce este legat de ea. Anume, nu trebuie să ne speriem de libertatea deplină în sensul autonomizării şi federalizării vieţii poporului. Această federalizare este prefigurată în viaţa landurilor federale germane, care constituie oarecum modelul prefigurat de istorie pentru ceea ce trebuie alcătuit în Europa Centrală până la o configurare liberă, pe deplin federală, a acelor raporturi de viaţă care îşi au impulsurile în om, deci nu sunt nemijlocit dependente de raporturile geografice, aşa cum sunt cele militar-politice, sau de oportunităţile geografice, aşa cum sunt cele economice. Configurarea acestor raporturi se va realiza în mod sănătos numai atunci când elementul naţional se naşte din libertate, şi nu libertatea din elementul naţional. Dacă se tinde spre cea dintâi în loc de cea din urmă, ne situăm pe terenul devenirii istorice. Dacă se tinde spre cea din urmă, se lucrează împotriva acestei deveniri, şi se pune baza unor noi conflicte şi războaie.

A cere conducătorilor de stat austrieci să renunţe din această cauză la ultimatumul faţă de Serbia, ar însemna să li se ceară să acţioneze împotriva intereselor ţării conduse de ei. Teoreticieni de orice nuanţă politică, ar putea ridica o asemenea pretenţie. Dar un om care ţine cont de realităţile existente, nu trebuie să ia în mod serios în considerare aşa ceva. Căci dacă slavii din sud ar fi obţinut ceea ce voiau conducătorii Serbiei, prin acţiunile slavilor din restul Austriei, Austria nu s-ar mai fi putut menţine în forma în care exista.

Putem să ne imaginăm foarte bine că într-un astfel de caz Austria ar fi ajuns să aibă altă formă. Poţi însă cere unui om de stat austriac să aştepte resemnat o asemenea ieşire din situaţie? Am putea-o face numai dacă am fi de părerea că una dintre calităţile neapărat necesare ale unui om de stat austriac este aceea de a fi absolut pacifist, şi de a aştepta în mod fatalist împlinirea destinului. Deci pasul făcut de Austria în privinţa ultimatumului trebuie înţeles ca fiind făcut în alte condiţii decât aceasta.

3. Odată ce Austria a dat ultimatumul, era de aşteptat o altă succesiune a evenimentelor numai în cazul în care Rusia s-ar fi menţinut pasivă. De îndată ce Rusia a făcut un pas agresiv, războiul nu a mai putut fi oprit prin nimic.

4. Pe cât de adevărate sunt toate acestea, tot atât de adevărat este faptul că acela care a ţinut cont de realitate avea în Germania un sentiment nedefinit că dacă toate aceste conflicte vor ajunge într-un stadiu critic, va exista un război care nu poate fi evitat. Şi au existat persoane pline de responsabilitate care au fost de părerea că dacă va fi necesar, acest război trebuie purtat cu toată intensitatea. Însă purtarea unui război din proprie iniţiativă nu a fost intenţionat niciodată de către Germania, cel puţin de către o persoană care ia lucrurile în serios. Şi i se poate dovedi Antantei că nu avea nici cel mai mic motiv să creadă într-un război de atacare din partea Germaniei. Antanta poate fi constrânsă să recunoască faptul că ea avea credinţa că fără acest război Germania ar deveni atât de puternică, încât această putere ar deveni periculoasă pentru ţările reunite actualmente în Antanta. Însă aducerea unor asemenea dovezi politice trebuie făcută cu totul altfel decât s-a făcut până acum, căci cel puţin până acum nu a existat o expunere politică a dovezilor, ci numai impunerea politică a unor afirmaţii, pe care ceilalţi le pot găsi cu uşurinţă ca fiind brutale. Din partea puterilor Antantei, se credea că dacă lucrurile se continuă ca înainte, nu se va putea şti unde va ajunge Germania, şi că de aceea trebuie purtat un război cu Germania. Germania se putea situa pe următorul punct de vedere: Noi nu avem nevoie de război, dar noi vom obţine fără război ceea ce statele Antantei nu ne lasă să devenim fără război; de aceea noi trebuie să fim pregătiţi pentru acest război, şi în cazul în care el este iminent să îl acceptăm în aşa fel, încât să nu putem ajunge la daune din cauza lui. Toate acestea sunt valabile şi în privinţa problemei sârbe, şi a Austriei. În anul 1914, Austria nu se mai putea descurca cu Serbia fără război, sau cel puţin aceasta a fost convingerea oamenilor săi de stat. Dar dacă Antanta ar fi găsit cu cale că Austro-Ungaria se poate descurca singură cu Serbia, atunci nu ar fi trebuit să se ajungă la un război general. Aşadar adevăratul motiv al războiului nu trebuie căutat la Puterile centrale, ci în faptul că antanta nu a voit să lase aceste Puteri centrale în situaţia în care se aflau acestea prin raporturile lor de forţă în 1914. În orice caz, dacă „cealaltă acţiune”, menţionată mai sus, ar fi avut loc înainte de 1914, atunci sârbii nu ar fi dezvoltat o opoziţie internaţională împotriva Austro-Ungariei, şi atât ultimatumul cât şi amestecul Rusiei nu ar fi fost posibil. Iar dacă Rusia s-ar fi îndreptat împotriva Europei Centrale într-un moment temporal oarecare cu pure intenţii de cucerire, nu ar fi putut-o afla pe Anglia de partea sa. Şi pentru că până la război submarinul era o armă pură de război, iar America nu ar fi putut purta un război cu Puterile Europei Centrale neavând acest mijloc de luptă, în problema păcii ar fi fost implicată doar Anglia, în sensul menţionat.

5. Ceea ce trebuie împărtăşit lumii, sunt următoarele:

a) că Germania – în măsura în care se iau în considerare personalităţile care urmau să determine începerea războiului – a fost complet surprinsă de evenimentele din iulie 1914, care nu au fost prevăzute de către nimeni. Această atitudine este valabilă în special în privinţa poziţiei Rusiei;

b) că în Germania personalitatea responsabilă de a lua decizii nu putea proceda altfel decât să presupună că în cazul în care Rusia atacă, va ataca şi Franţa;

c) că Germania şi-a pregătit ani de-a lungul, pentru această situaţie, războiul pe două fronturi, şi că nu a putut proceda altfel la precipitarea evenimentelor decât să le transpună în faptă, în cazul în care nu primea de la Puterile vestice o garanţie sigură a faptului că Franţa nu va ataca. Această garanţie putea veni numai din partea Angliei;

d) că în cazul în care Anglia ar fi oferit această garanţie, Germania ar fi abordat numai războiul împotriva Rusiei;

e) că diplomaţia germană a crezut că în urma relaţiilor pe care le-a înnodat în ultimii ani cu Anglia, Anglia va acţiona în sensul acordării unei asemenea garanţii;

f) că diplomaţia germană s-a înşelat pe deplin în privinţa politicii reprezentative a Angliei şi că sub impresia acestei înşelări a fost transpus în faptă marşul prin Belgia, la care s-ar fi renunţat dacă Anglia ar fi oferit garanţia indicată. Întreaga lume trebuie informată într-un mod fără echivoc de faptul că marşul prin Belgia a fost transpus în faptă abia după ce diplomaţia germană a fost surprinsă de declaraţia regelui Angliei, în sensul că se înşeală dacă aşteaptă o astfel de garanţie din partea Angliei. Şi este inexplicabil de ce guvernul german nu face ceea ce ar putea face fără îndoială, anume să dovedească că nu ar fi întreprins marşul prin Belgia dacă telegrama decisivă a regelui Angliei ar fi sunat altfel. De această turnură decisivă a depins într-adevăr întreg parcursul următor al războiului, dar din partea Germaniei nu s-a făcut nimic pentru a aduce această realitate decisivă la cunoaşterea întregii lumi. Dacă s-ar cunoaşte într-adevăr această realitate, ar trebui să spunem că politica engleză, în punctele ei decisive, a fost judecată fals în Germania, dar nu se poate să nu recunoşti că Anglia a fost factorul decisiv în problema belgiană. O dificultate o constituie limbajul Germaniei, în special pentru Rusia,  pentru că aceasta poate vedea în ea ceea ce datorează Angliei pentru acest război. Această dificultate poate fi anulată numai dacă s-ar reuşi să se arate Rusiei că dinspre partea englezilor se poate aştepta la mai puţină prietenie decât dinspre partea germanilor. Or acest lucru desigur că nu se poate petrece, dacă Germania nu purcede în această clipă să dezvolte în unire cu Austro-Ungaria o politică mărinimoasă, prin care să fie anulat programul lui Wilson [ Nota 99 ], expus în lume fără cunoaşterea raporturilor europene.

S-ar părea că, din punct de vedere practic, nu ar avea nici o valoare să se vorbească astăzi despre cauzele războiului. Dar faţă de raporturile reale, acesta este lucrul cel mai nepractic ce se poate imagina. Căci în realitate, prin expunerile ei în privinţa cauzelor războiului, Antanta manipulează de multă vreme acest război. Situaţia care s-a creat se datorează circumstanţei că expunerile ei sunt crezute din motivul că Germania încă nu a contrazis-o într-un mod eficient. În timp ce Germania putea arăta că ea nu a contribuit cu nimic la izbucnirea războiului şi că a fost determinată să încalce neutralitatea Belgiei numai datorită atitudinii Angliei, expunerile oficiale ale Germaniei în această privinţă sunt de aşa natură încât nici un om care trăieşte în afara Germaniei nu se îndoieşte de faptul că în Germania nu a existat nici o osteneală în sensul de a împiedica izbucnirea războiului. Şi nu s-a făcut nimic prin aceea că documentele au fost prezentate aşa cum se ştie. Căci această prezentare oferă oricui posibilitatea să se îndoiască, pe când expunerea nedenaturată a realităţilor ar trebui să dovedească într-adevăr nevinovăţia Germaniei. Cel care are înţelegere pentru astfel de lucruri, acela poate şti că discursul de genul celor expuse de oamenii plini de răspundere ai Germaniei nu sunt câtuşi de puţin înţelese de către sufletele oamenilor din ţările duşmane, sau chiar şi din cele neutre, şi de aceea sunt considerate doar drept voalări ale realităţii. Să spui că nu ajută la nimic să vorbeşti altfel despre ura duşmanului, ai dreptul numai atunci când şi faci încercarea de a vorbi într-adevăr altfel. Această ură nu trebuie luată pe câmpul de bătaie, pur şi simplu pentru că este naivă, căci această ură este doar o cortină a războiului, este numai o mască a acelora care vor sau trebuie să însoţească cu vorbăria lor inexprimabil de tristele evenimente, sau a acelora care caută, prin instigarea acestei uri, un mijloc activ de a obţine una sau alta. Războiul este purtat de către Franţa şi Rusia, din cauze arhicunoscute. Iar din partea Angliei el este exclusiv un război economic, iar ca război economic este un rezultat al tuturor celor care au fost pregătite de vreme foarte îndelungată în Anglia. A vorbi despre încercuirea datorată regelui Eduard [ Nota 100 ] şi alte nimicuri asemănătoare, se raportează în realitate la fel cum am vorbi afirmând despre un băiat care fuge de lângă un ţăruş ce cade ulterior, spunând că băiatul a făcut ţăruşul să cadă pentru că l-a zgâlţâit, pe când în realitate ţăruşul era demult atât de putred, încât pentru a cădea avea nevoie de cel mai mic impuls din partea băiatului. Adevărul este că Anglia a înţeles de mulţi ani să practice o politică orientată în funcţie de raporturile reale existente în Europa, în sensul care i s-a părut favorabil pentru ea. Şi care a fost o exploatare cu caracter ştiinţific a forţelor popoarelor şi statelor. Politica nu a avut nicăieri în afara Angliei un caracter întru totul obiectiv şi coerent. Să considerăm forţele populare ce activează în Balcani. Să adăugăm ceea ce s-a desfăşurat în Austria şi să privim apoi, din acest punct de vedere, care au fost formulele politice existente în cercurile iniţiate [ Nota 101 ] din Anglia. Aceste formule erau de tipul: în Balcani se va întâmpla asta sau asta; în acest caz, Anglia va interveni în felul acesta. Şi evenimentele s-au desfăşurat în direcţia indicată, iar politica engleză s-a desfăşurat în paralel cu ele. Se puteau găsi în Anglia, încadrate în astfel de formule, fraze de genul următor: Imperiul rus, în forma sa actuală, va trebui să fie nimicit, pentru ca poporul rus să poată trăi. Iar acest popor este în aşa fel structurat în privinţa relaţiilor sale, încât acolo se vor putea efectua experimente socialiste, ceea ce nu este posibil în Europa Occidentală. Cel care urmăreşte politica Angliei poate vedea că ea a fost organizată în stil mare, în sensul de a întoarce în favoarea Angliei asemenea punct de vedere, ca şi multe altele. Şi a fost în profitul ei ca în Europa să se considere lucrurile numai din aceste puncte de vedere, ceea ce a dat posibilitatea obţinerii avantajelor sale diplomatice. Politica sa a lucrat mereu în sensul adevăratelor forţe populare şi de stat, iar strădania sa a fost de a pune la dispoziţia sa aceste forţe, şi ceea ce constituia avantajul său economic. Anglia a lucrat în favoarea sa. Desigur că şi celelalte state procedează la fel. Însă în afară de aceasta, Anglia a lucrat în direcţia celor ce se pot valorifica şi împlini datorită forţelor aflate în sine, pe când ceilalţi nu s-au lăsat implicaţi în observarea acestor forţe, ba chiar ar fi afişat un zâmbet de superioritate dacă li s-ar fi vorbit despre astfel de forţe. Întreaga structură de stat a Angliei este constituită pe o asemenea activitate cu adevărat practică. Alte state vor putea dezvolta o asemenea artă statală ca aceea engleză, abia în momentul în care această taină a Angliei, pe care am menţionat-o, nu va mai fi o taină, ci bun comun al omenirii. Gândiţi-vă numai cât de naiv era punctul de vedere din care se credea că se poate rezolva pornind din Germania problema căii ferate de la Bagdad [ Nota 102 ], abordându-se această problemă ca şi cum era necesară doar construcţia unei străzi, în privinţa amplasării căreia trebuie doar să te înţelegi cu vecinii. Sau, pentru a vorbi de ceva cu mult mai îndepărtat, oare cum se gândea Austria să-şi rezolve raportul faţă de statele balcanice, fără să aducă forţe în teritoriu, forţe care, privite din punctul de vedere al statelor şi popoarelor din Balcani, ar fi putut paraliza avantajele Angliei? Anglia nu a făcut numai una sau alta în anumite momente date, ci a dirijat forţele internaţionale în aşa fel încât în momentul potrivit acestea să concureze în favoarea sa. Or pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să cunoşti aceste forţe, şi în al doilea rând să dezvolţi ceea ce este în sensul lor. Aşadar, dacă ar fi procedat în sensul Angliei, Austro-Ungaria trebuia să împlinească la momentul potrivit o acţiune care să întoarcă forţele slave din sud în favoarea sa, iar Germania ar fi trebuit să întoarcă în favoarea sa, în sensul forţelor economice oportune, interesele referitoare la calea ferată din Bagdad, în loc ca primul conflict să fie deviat în apanajul rusesc, şi cu aceasta, pe linia ruso-engleză, iar cel de-al doilea pe linia engleză.

Războiul trebuie să ducă, în Europa Centrală, la a vedea cele existente în viaţa economică a popoarelor şi a statelor. Numai în felul acesta poate fi constrânsă Anglia să nu se mai raporteze la celelalte state printr-o diplomaţie îndelung reflectată, ci să ducă tratative de la egal la egal relativ la ceea ce trebuie întreprins între colectivităţile umane europene. Fără îndeplinirea acestei condiţii, orice imitare a parlamentarismului englez în Europa Centrală nu este altceva decât un mijloc de auto-aruncare a prafului în ochi. Altfel, în Anglia, câţiva oameni vor găsi mereu mijloacele şi căile de a-şi împlini prin Parlament politica lor cu obiective reale, pe când acţiunile nemţilor şi ale austriecilor nu vor deveni mai inteligente dacă vor fi hotărâte, în loc de câţiva oameni de stat, de către o adunare de circa cinci sute de aleşi. Nu-mi imaginez că poate să existe o superstiţie mai nefericită decât aceea de a crede că se va produce o minune dacă la cele pe care le-am preluat de la englezi pentru că ne-au plăcut, vom adăuga ceea ce ni se impune de către ei drept şabloane democratice. Cu aceasta nu vreau să spun că Europa Centrală nu trebuie să parcurgă o evoluţie în sensul configuraţiei sale politice lăuntrice, ci numai că aceasta nu trebuie să fie o imitaţie a aşa-numitului democratism vest-european, pentru că ea trebuie să aducă exact ceea ce ar împiedica acest democratism datorită condiţiilor deosebite din Europa Centrală. Acest aşa-numit democratism este potrivit numai pentru a face din oamenii Europei Centrale o parte a dominaţiei mondiale englezo-americane, şi dacă am mai accepta şi aşa-numitele Organizaţii interstatale ale internaţionaliştilor prezenţi, am avea cea mai pură perspectivă, ca reprezentanţi ai Europei Centrale, să fim mereu învinşi la vot în cadrul acestor Organizaţii interstatale.

Se pune problema să arătăm, pornind de la viaţa Europei Centrale, impulsurile ce există într-adevăr aici, şi în privinţa cărora adversarii din vest, în momentul în care le vor fi arătate, vor realiza că se vor epuiza datorită acestora, în cazul în care continuă războiul. Împotriva pretenţiilor la putere, adversarii îşi pot coaliza forţele lor, şi ei vor face acest lucru atâta timp cât se va rămâne la pretenţii. Împotriva unor adevărate forţe, ei vor pune în joc armele. Manifestelor aparent atât de eficiente ale lui Wilson trebuie să ie se opună ceea ce în Europa Centrală trebuie într-adevăr făcut pentru eliberarea vieţii popoarelor, deoarece cuvintele sale nu pot da nimic altceva decât dominaţia mondială anglo-americană. Acordul cu Rusia nu trebuie căutat printr-un program central-european corespunzător realităţii, căci acesta rezultă de la sine. Un asemenea program central-european nu trebuie să conţină ceea ce constituie problema interioară de stat, ci exclusiv ceea ce are de a face cu relaţiile exterioare. Dar desigur că în această privinţă lucrurile trebuie privite obiectiv, căci faptul că un om poate gândi bine, este fără îndoială o chestiune de organizaţia sa lăuntrică, dar faptul că el aplică această gândire bună în afară, într-o direcţie sau alta, nu este o chestiune lăuntrică.

De aceea, programele lui Wilson pot fi depăşite doar de către un program central-european real, ceea ce înseamnă un program care să nu exprime anumite valori de urmărit, ci care să fie o delimitare a ceea ce poate face Europa Centrală, întrucât aceasta are în sine puterea de a o face. În acest sens este necesar:

1. Să se înţeleagă faptul că obiectul unei reprezentări democratice a  poporului îl pot forma numai problemele pur politice, militare şi poliţieneşti. Iar asta este posibil numai pe baza suportului constituit din punct de vedere istoric. Dacă acestea sunt reprezentate într-o adunare de deputaţi ai poporului, condusă de o funcţionărime răspunzătoare de această reprezentare populară, ele se vor dezvolta cu necesitate în mod conservativ. O dovadă exterioară în acest sens o constituie faptul că de la începutul războiului, chiar şi democraţia socială a devenit conservatoare în aceste privinţe. Şi ea va deveni şi mai mult aşa, cu cât va fi mai mult constrânsă să gândească obiectiv prin faptul că în adunările de deputaţi populari, obiectul discuţiilor îl pot constitui doar problemele politice, militare şi poliţieneşti. În cadrul unei asemenea organizări se poate dezvolta şi individualismul german, cu sistemul său statal federal, care nu constituie o soluţie provizorie, ci este ceva conţinut în caracterul poporului german.

2. Toate problemele economice vor forma obiectul unui Parlament economic special. Dacă acesta este despovărat de orice caracter politic şi militar, el îşi va putea elabora problemele în modalitatea care le este adecvată, anume în mod oportun. Funcţionarii care administrează aceste probleme economice, în cadrul cărora se înscrie şi întreg sistemul legislativ vamal, este direct răspunzătoare în faţa acestor Parlamente economice.

3. Toate problemele juridice, pedagogice şi spirituale vor fi atribuite persoanelor, în libertate. În acest domeniu, statul deţine numai legislaţia poliţienească, nu şi iniţiativa. Cele ce sunt intenţionate aici, sunt doar aparent radicale. De fapt, de ele se poate împiedica numai acela care nu poate privi realitatea într-un mod nepărtinitor. Statul lasă în seama corporaţiilor populare şi profesionale organizarea şcolilor, a bisericilor ş.a.m.d., îngăduindu-le să-şi alcătuiască şcolile, bisericile şi să-şi numească judecătorii. Desigur că nu de la caz la caz, ci la un anumit interval de timp. La început, acestea vor trebui să fie limitate, datorită graniţelor teritoriale, totuşi ele poartă în sine posibilitatea de a compensa pe căi paşnice opoziţiile naţionale, ca şi alte opoziţii. Ele poartă în sine chiar posibilitatea de a crea ceva real, în locul judecătoriilor statale nebuloase. Agitatorilor naţionali sau de alt tip li se vor anihila în felul acesta puterile. Nici un italian din Triest nu va găsi adepţi în acest oraş, atunci când oricine îşi poate desfăşura aici forţele naţionale, în ciuda faptului că din anumite motive oportuniste de la sine înţelese, interesele sale economice sunt transferate la Viena, şi în ciuda faptului că jandarmul său este plătit de la Viena.

Configuraţia politică a Europei se poate dezvolta pe baza unui conservatorism sănătos, care să nu ducă niciodată la o îmbucătăţire a Austriei, ci cel mult la o extindere a acesteia.

Domeniile economice se vor dezvolta într-un mod oportun sănătos, căci nimeni nu va voi să aibă vreodată o zonă economică în Triest în care să dea faliment din punct de vedere economic, dacă această zonă economică nu îl împiedică, din punct de vedere naţional, al Bisericii ş.a.m.d., să facă ceea ce intenţionează.

Problemele culturale vor fi eliberate de presiunea pe care o exercită asupra lor obiectivele economice şi politice, şi ele încetează la rândul lor să exercite vreo presiune asupra acestora. Toate aceste probleme culturale vor fi menţinute încontinuu într-o mobilitate sănătoasă.

Un fel de Senat, ales din trei corporaţii, cărora le revine rezolvarea problemelor politico-militare, economice şi juridico-pedagogice, va prevedea problemele comune, dintre care fac parte, de exemplu, şi finanţele.


Posibilitatea de împlinire a celor expuse aici nu va fi contestată de nimeni care gândeşte pornind de la adevăratele raporturi din Europa Centrală. Pentru că aici nu se cere deloc să se împlinească ceva, ci se arată numai ce vrea să se împlinească şi care se va împlini în clipa în care i se dă cale liberă.

Dacă se recunoaşte acest lucru, atunci devine limpede de ce avem acest război, şi de ce el este un război de opresiune a poporului german, şi, în sens mai larg, de oprimare a vieţii de sine-stătătoare a popoarelor din Europa Centrală, deşi se abordează sub falsul stindard al eliberării popoarelor. Dacă analizăm în amănunt programul lui Wilson, care, în forma sa cea mai recentă, provine din programele pretext ale Antantei, se ajunge la faptul că împlinirea sa nu ar însemna nimic altceva decât apusul libertăţii central-europene. Ceea ce nu-l împiedică pe Wilson să vorbească despre libertatea popoarelor, căci lumea nu se orientează după cuvinte, ci după realităţile ce rezultă din împlinirea acestor cuvinte. Europa Centrală are nevoie de o libertate reală, iar Wilson nu vorbeşte deloc despre o adevărată libertate. De fapt, întreaga lume vestică nu are nici cea mai mică idee referitoare la această libertate, necesară în Europa Centrală. Se vorbeşte despre libertatea popoarelor, şi nu se are în vedere prin aceasta o adevărată libertate a oamenilor, ci o libertate colectivă himerică a unor relaţii dintre oameni aşa cum s-au constituit ele în statele Europei de vest şi în America. Datorită relaţiilor speciale din Europa Centrală, această libertate colectivă nu poate rezulta din raporturile internaţionale, aşadar ea nu trebuie să fie niciodată obiectul unor convenţii internaţionale, în maniera în care poate sta la baza unei încheieri a păcii. În Europa Centrală, libertatea colectivă a popoarelor trebuie să rezulte din libertatea general-umană, şi ea va rezulta dacă prin schimbarea sferelor vitale care nu aparţin de viaţa pur politică, economică şi militară, se va crea cale liberă în acest sens. Este de la sine înţeles că împotriva unor asemenea departajări se vor ridica obiecţii de către acei oameni care au mereu în vedere numai ideile lor, şi nu realităţile, aşa cum se întâmplă într-o carte recent apărută [ Nota 103 ], anume «Ideea statului german» a lui Krieck, la pagina 167 ş.u.: „Ocazional, s-a manifestat cerinţa – printre alţii de E. von Hartmann – unor Parlamente economice, alături de reprezentanţele populare. Ideea se află în sensul evoluţiei economice şi sociale. Făcând abstracţie de faptul că o nouă roată mare introdusă în cadrul unei maşini ar amplifica stângăcia şi frecarea deja existentă în mecanism, ar fi imposibil de delimitat competenţa celor două Parlamente.”

În cazul unui asemenea gând, ar trebui să vedem că trebuie să acceptăm faptul că el rezultă din raporturile reale ale evoluţiei, aşadar că trebuie împlinit, şi nu respins ceva ce trebuie împlinit în sensul evoluţiei, numai pentru că punerea sa în practică este considerată dificilă. Căci dacă ne oprim în faţa unor asemenea greutăţi, creăm complicaţii care se vor manifesta ulterior cu mai multă forţă. Şi, în fond, acest război, cu particularitatea ce îl caracterizează, nu este decât manifestarea greutăţilor a căror rezolvare a fost neglijată pe când mai era încă timpul ca ea să se facă pe alte căi, corecte.

Programul lui Wilson porneşte de la ideea de a face imposibilă în lume împlinirea a ceea ce este o sarcină justificată şi o condiţie a vieţii statelor Europei Centrale. Acestuia trebuie să i se opună cele ce trebuie să se întâmple în Europa dacă împlinirea lor nu este tulburată prin distrugerea cu forţa a vieţii din Europa Centrală. Trebuie să i se arate ceea ce numai Europa Centrală poate face, pe baza devenirii istorice de aici, atunci când nu se uneşte cu Antanta, care nu are nici un interes de a conduce Europa Centrală înspre evoluţia sa firească.

Aşa cum stau lucrurile astăzi, Germania şi Austria au de ales numai între trei variante:

1. Să aştepte în orice circumstanţe o victorie a armatelor lor, sperând că aceasta le va oferi posibilitatea să-şi poată împlini sarcina lor european-centrală.

2. Să încheie o pace cu Antanta pe baza programului actual a acesteia, îndreptându-se în felul acesta cu certitudine înspre propria lor distrugere.

3. Să spună ce anume consideră ele, în sensul adevăratelor raporturi, drept rezultat al păcii, şi să pună în felul acesta lumea – ca printr-o privirea limpede în raporturile şi voinţa Europei Centrale – în faţa posibilităţii de a lăsa popoarele să aleagă între un program realist, care să aducă oamenilor europeni adevărata libertate, şi cu aceasta, într-un mod absolut de la sine înţeles, libertatea popoarelor, sau un program de propagandă al Vestului şi al Americii, care vorbeşte despre libertate, dar în realitate aduce pentru întreaga Europă imposibilitatea continuării vieţii. Noi, cei din Europa Centrală, dăm adesea impresia că ne sfiim să spunem Vestului ceea ce trebuie să voim, pe când acest Vest ne copleşeşte cu împărtăşirea voinţei sale. Din această cauză, Vestul creează impresia că numai el vrea ceva pentru salvarea omenirii, şi că noi ne străduim doar să tulburăm aceste strădanii lăudabile ale sale prin tot felul de lucruri, cum ar fi militarismul, pe când, prin faptul că Vestul s-a organizat demult şi vrea să se organizeze şi mai bine, în sensul de a face din noi umbrele unor oameni, el este în realitate creatorul militarismului nostru. Desigur că astfel de lucruri şi altele asemănătoare au fost spuse adesea, şi nu se pune aici problema că au fost spuse de unul sau de altul, ci de faptul că ele trebuie să devină într-adevăr motivul conducător al acţiunilor central-europene, şi ca lumea să înveţe să recunoască faptul că nu are de aşteptat altceva de la Europa Centrală decât că ea trebuie să recurgă la arme atunci când ceilalţi o constrâng să facă acest lucru. Ceea ce popoarele vestice numesc astăzi militarism german s-a dezvoltat de-a lungul unei evoluţii de secole, şi numai ele sunt cele care pot să deturneze sensul acestuia pentru Europa Centrală, şi nu Germania. Însă de Europa Centrală depinde ca ea să-şi expună voinţa pentru libertate în mod limpede, anume o voinţă ce nu poate fi clădită pe programe în stilul lui Wilson, ci pe realitatea existenţei omeneşti.

De aceea există un singur program de pace pentru Europa Centrală, şi acela este de a face ca lumea să afle că este posibilă încheierea unei păci imediate dacă Antanta va aşeza în locul programului său actual de pace nerealist, un program care să fie real, în sensul ca împlinirea lui să nu ducă la declinul, ci la posibilitatea continuării vieţii în Europa Centrală. Toate celelalte probleme, care pot deveni obiect al tratativelor pentru pace, se rezolvă dacă sunt abordate pe baza acestor premise. Pe baza oferită acum de către Antantă, bază preluată de Wilson, este imposibil de încheiat o pace. Dacă în locul acesteia nu se va pune altceva, atunci poporul german nu poate fi adus decât prin constrângere la acceptarea acestui program, iar desfăşurarea în continuare a istoriei europene va dovedi corectitudinea celor spuse aici, căci prin împlinirea programului lui Wilson popoarele europene se distrug. În Europa Centrală trebuie să avem în vedere, fără să ne facem iluzii, ceea ce cred de mulţi ani acele personalităţi care consideră din punctul lor de vedere ca fiind o lege a evoluţiei lumii faptul că viitorul evoluţiei aparţine rasei anglo-americane, care trebuie să preia moştenirea rasei latino-romane şi cultivarea slavismului. În cazul în care se va aplica această formulă politică mondială de către un englez sau un american care se cred iniţiaţi, se va observa în permanenţă că elementul german nu are nici un cuvânt de spus privind ordinea lumii, din cauza neînsemnătăţii sale, sau, în problemele de politică mondială, că elementul roman nici nu trebuie luat în considerare, pentru că oricum se află pe calea de a muri, şi că elementul rus are acea importanţă care face din el un factor istoric educativ. O asemenea mărturie de credinţă ar putea fi apreciată drept insignifiantă, dacă ea ar trăi doar în capul unor oameni dedaţi fanteziilor şi utopiilor, numai că politica engleză foloseşte nenumărate căi pentru a face, practic, din acest program, conţinutul adevăratei sale politici mondiale, iar din punctul de vedere al Angliei prezenta coaliţie, în care se află actualmente, nici nu ar putea fi mai favorabilă decât este, dacă e vorba să se aplice acest program. Însă nu există nimic altceva pe care Europa Centrală să-l poată opune acestuia, decât un program care să-i elibereze cu adevărat pe oameni, şi care să poată deveni în fiecare clipă faptă atunci când voinţa omenească intră în joc pentru împlinirea lui. S-ar putea crede că pacea se va lăsa mult aşteptată, chiar dacă programul pe care îl avem în vedere aici va fi prezentat popoarelor europene, pentru că el nu poate fi împlinit în timpul războiului, şi, în plus, va fi denaturat de către popoarele Antantei în aşa fel, ca şi cum el ar fi expus de către conducătorii Europei Centrale numai spre amăgirea popoarelor, în timp ce după război se va instala din nou ceea ce conducătorii Antantei prezintă, anume că ele trebuie să „creeze lumea printr-un război, pentru libertatea şi drepturile popoarelor” din motive morale, ceea ce este înspăimântător. Însă cel care judecă situaţia mondială în mod corect în funcţie de realităţi şi nu după părerile sale preferenţiale, acela poate şti că tot ceea ce corespunde realităţii are o cu totul altă valoare de convingere decât ceea ce provine în mod absolut arbitrar. Şi putem aştepta liniştiţi, până când se va arăta – pentru aceia care vor vedea într-adevăr lucrurile – că prin programul Europei Centrale popoarele Antantei pierd doar posibilitatea de a distruge Europa Centrală, dar din el nu izvorăşte ceva care să fie incompatibil cu vreun impuls vital adevărat al popoarelor Antantei. Atât timp cât ne situăm în domeniul strădaniilor mascate, este exclusă o înţelegere reală, dar de îndată ce dincolo de măşti se va arăta realitatea nu numai din punct de vedere militar, ci şi politic, se va configura o cu totul altă înfăţişare a prezentelor evenimente. Omenirea a învăţat să cunoască, prin armele Europei Centrale, şi în folosul acesteia, că în măsura în care este vorba de Europa Centrală voinţa politică reprezintă o carte cu şapte peceţi. De aceea, în fiecare zi lumea primeşte o descriere a unei imagini înspăimântătoare relativ la distrugerile îngrozitoare în această Europă Centrală. Iar lumii, lucrurile îi apar în aşa fel, ca şi cum Europa Centrală nu are decât de tăcut în faţa acestor imagini îngrozitoare, ceea ce desigur că lumii îi apare ca o acceptare a acestora.

Este de la sine înţeles că fiecare om îşi va face nenumărate gânduri în privinţa modului în care se vor împlini cele indicate mai sus, numai că aceste gânduri intră în considerare doar în cazul în care cele expuse aici ar fi gândite ca program, la împlinirea căruia ar fi solicitat fiecare om în parte, sau societatea în ansamblu. Însă el nu este gândit în aşa fel, căci ar intra în contradicţie cu sine însuşi dacă ar fi gândit astfel.

El este gândit ca expresie a celor pe care le vor înfăptui popoarele Europei Centrale, dacă guvernele acestora îşi vor stabili sarcina de a recunoaşte şi elibera puterile poporului. Ce anume se va petrece în fiecare caz în parte se arată, în cazul unor astfel de lucruri, întotdeauna atunci când se păşeşte pe calea înfăptuirii lor. Căci ele nu sunt prescripţii ale celor ce urmează să se întâmple, ci prevederea a ceea ce se va întâmpla atunci când lucrurile sunt lăsate să evolueze pe traiectoria necesară propriei lor realităţi. Iar această realitate proprie impune, referitor la toate problemele religioase şi spiritul-culturale, de care aparţin şi cele naţionale, o administrare prin intermediul corporaţiilor, la care fiecare persoană să se afilieze prin voinţă proprie, şi care să fie administrate în Parlamente drept corporaţii, astfel încât Parlamentul să aibă întotdeauna de a face numai cu corporaţia respectivă, şi nu şi cu legătura dintre aceste corporaţii şi persoanele individuale. Iar o corporaţie nu are voie niciodată să aibă de a face cu o persoană care are aceleaşi puncte de vedere şi aparţine unei alte corporaţii. Astfel de corporaţii să fie preluate în cercul Parlamentului în momentul în care întrunesc un anumit număr de persoane. Până atunci, ele rămân obiectiv particular, care nu trebuie să se amestece în vreo autoritate sau reprezentanţă. Pentru acela pentru care este un măr acru faptul că fiind considerate din asemenea puncte de vedere toate problemele cultural-spirituale vor trebui să se lipsească pe viitor de privilegii, acela va trebui totuşi să muşte din acest măr, spre binele existenţei poporului său. În cazul continuării obiceiului acestor privilegieri, se va înţelege cu greu în multe cercuri că tocmai pe calea privilegierii profesiunilor spirituale trebuie să ne întoarcem la bunul şi vechiul, ba chiar străvechiul principiul al corporaţiilor libere, şi că o corporaţie urmează să-l facă pe un om destoinic în profesiunea sa; însă exercitarea profesiunii trebuie lăsată în seama concurenţei libere şi a opţiunii omeneşti-libere, şi nu rezolvată prin privilegieri. Acest lucru va fi înţeles cu greu de toţi aceia care afirmă cu drag că oamenii nu ar fi maturi într-o privinţă sau alta. În realitate, această obiecţie nu va intra în considerare, deoarece cu excepţia profesiunilor libere necesare, asupra selectării solicitanţilor va decide corporaţia. La fel de puţin pot rezulta dificultăţi în domeniul politic şi cel economic, dificultăţi care să nu poată fi realmente îndepărtate, în cazul în care cele intenţionate se împlinesc. Iar modul în care, de exemplu, trebuie să se formeze instituţii pedagogice care să atingă, în liniile lor directoare, cele două direcţii reprezentate care nu sunt propriu-zis pedagogice, aceasta este problema senatului coordonator.


Al doilea memorandum