Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


NOI REALITĂŢI REFERITOARE LA ISTORIA PREMERGĂTOARE RĂZBOIULUI MONDIAL

Un interviu al reporterului ziarului «Le matin», Jules Sauerwein [ Nota 110 ]
cu Dr. Rudolf Steiner referitor la memoriile nepublicate
ale răposatului şef de stat major german, von Moltke
Octombrie 1921


„Dumneavoastră ştiţi că în conformitate cu părerea adversarilor dumneavoastră, şeful de stat major şi-a pierdut mai întâi capul, şi apoi bătălia de la Marna [ Nota 111 ], datorită dumneavoastră.”

Aceasta este întrebarea pe care am adresat-o renumitului cercetător spiritual şi sociolog Rudolf Steiner, născut german-austriac. Eu am faţă de el o sinceră admiraţie şi sentimente de prietenie, de mai bine de cincisprezece ani. Mi-a încredinţat sarcina, spre deplina noastră satisfacţie, de a-i traduce în limba franceză mai multe opere teosofice. De câte ori călătoriile mele îmi permit acest lucru, nu ezit ca la trecerea prin Basel să-i fac o scurtă vizită Doctorului Steiner, la Dornach.

De această dată l-am găsit alături de clădirea măreaţă, remarcabilă, ce a primit de la discipolii săi numele de Goetheanum, ca apreciere a lui Goethe pentru calitatea sa de premergător al ştiinţei spirituale. Eu am descris deja în «Matin» atât acest om, cât şi clădirea şi minunata ei poziţie aflată pe ruinele unui burg, ce încorona o ramificaţie a munţilor Jura.

Rudolf Steiner tocmai se întorsese din Germania, unde ţinuse la Stuttgart şi Berlin conferinţe despre învăţătura sa, în faţa miilor de ascultători entuziasmaţi. El a primit la Dornach, în aceeaşi zi, un grup de 120 de teologi, cu care a intrat într-o dezbatere asupra unor probleme teologice şi religioase. Un mare număr dintre aceşti teologi intenţionau să întreprindă o nouă configurare a vieţii religioase, pe baza învăţăturilor expuse de Dr. Steiner.

Dr. Steiner tocmai lucra la un măreţ grup sculptural în lemn, care îl reprezintă pe Christos împreună cu forţele ispititoare supuse lui, Lucifer şi Ahriman. Este una dintre creaţiile cele mai impresionante pe care le-am văzut eu vreodată; ea va constitui desăvârşirea finală a spaţiului de sub cupola mică a Goetheanumului. În timp ce îi priveam în lumina amurgului pe cei ce urcau în mici grupuri spre colină pentru a audia conferinţa, Dr. Steiner îmi povestea despre atacurile adversarilor săi. Clerici şi adepţi fanatici ai diferitelor confesiuni religioase folosesc orice armă şi orice ocazie împotriva sa.

Teama de adevăr

Când i-am pus în mod direct întrebarea referitoare la generalul von Moltke, el şi-a îndreptat ochii pătrunzători asupra mea, ochi ce mă priveau de pe un chip străbătut de o luptă spirituală intensă de mai bine de patruzeci de ani.

„Ceea ce-mi spuneţi acum, nu mă uimeşte. Nu se omite nici un mijloc ce mă poate alunga din Germania, şi pe cât posibil şi din Elveţia. Aceste atacuri au la bază cele mai diverse cauze. Dar în măsura în care ele privesc relaţiile mele cu Moltke, au un anumit ţel. Anume vor să împiedice publicarea unor însemnări pe care le-a făcut Moltke pentru familia sa, şi de a căror editare şi publicare urma să mă îngrijesc eu, în acord cu doamna von Moltke.

Aceste memorii trebuiau să apară deja din 1919. Cu scurt timp înainte de apariţia lor am fost căutat de o personalitate care era însărcinată cu reprezentanţa diplomatică a Prusiei la Stuttgart [ Nota 112 ] pentru a-mi spune că publicarea ei este imposibilă, şi că ea nu este dorită la Berlin. Mai târziu a venit la mine un general [ Nota 113 ], care s-a aflat în serviciul generalului von Moltke şi al lui Wilhelm al II-lea, aducându-mi aceleaşi obiecţii. Eu am protestat şi am vrut să le ignor. Am vrut să mă adresez contelui von Brockdorff-Rantsau aflat pe atunci la Versailles, dar nu am putut să iau legătura cu el. Strădaniile mele au rămas fără succes, cu atât mai mult cu cât în acelaşi timp s-au făcut asupra doameni von Moltke presiuni cărora ea nu li s-a putut sustrage.

De ce aceste temeri? Memoriile nu sunt câtuşi de puţin o acuzaţie a domniei Kaiser-ului. Însă din ele rezultă – ceea ce este poate şi mai rău – că guvernarea Reich-ului ajunsese într-o stare de confuzie deplină, având o conducere incredibil de superficială şi de ignorantă. Putem aplica asupra personalităţilor răspunzătoare fraza pe care am redactat-o în Cuvântul meu înainte: „Nu ceea ce au făcut a contribuit la împlinirea catastrofei, ci întreaga fiinţă a personalităţii lor”.

Pot adăuga că aceste raporturi particulare au determinat ca în final povara hotărârii decisive să apese asupra unui singur om, anume a şefului de stat major, care s-a văzut constrâns în felul acesta să-şi îndeplinească sarcinile sale militare,. Deoarece politica ajunsese într-un punct de zero. Nu am vorbit niciodată cu Moltke, înaintea retragerii sale, despre probleme politice sau militare. Abia mai târziu, când era foarte bolnav, mi-a vorbit în mod firesc şi deschis despre toate aceste probleme, şi eu vă voi spune dumneavoastră, pentru că aceste lucruri vă vor interesa, ceea ce mi-a povestit el însuşi şi ceea ce se poate vedea din memoriile sale nepublicate.

La sfârşitul luni iunie 1914, Moltke, care era şeful statului major începând din 1905, a plecat din motive de sănătate la Karlsbad. Până la sfârşitul vieţii sale el nu a ştiut nimic despre vreun consiliu de la Potsdam din 5 sau 6 iulie. S-a întors sănătos la Berlin abia după ultimatumul adresat Serbiei. După cum spunea, de la începutul reîntoarcerii sale a avut ferma convingere că Rusia va ataca. El prevedea limpede întreaga evoluţie tragică a evenimentelor, ceea ce înseamnă că el credea în participarea Franţei şi Angliei la acest conflict mondial. El a alcătuit un memorandum pentru Kaiser, care indica necesitatea luării unor măsuri corespunzătoare. Planul generalului şef de stat major era stabilit, în punctele esenţiale, de multă vreme. El fusese iniţiat de către premergătorul lui Moltke, von Schlieffen [ Nota 114 ]. Dumneavoastră cunoaşteţi caracteristicile sale generale: trupe masive urmau să fie aruncate în luptă împotriva Franţei, pentru a obţine cu orice preţ o victoria în Vest. Împotriva Rusiei era prevăzută o armată mai slabă, de apărare, care urma să fie completată cu forţele de pe câmpul de luptă din vest, după ce se va fi decis acolo soarta războiului.

Oameni confuzi

În orice caz, von Moltke modificase într-un punct esenţial planul predecesorului său. Pe când Schlieffen avea în intenţie marşul simultan prin Belgia [ Nota 115 ] şi Olanda, Moltke renunţase la Olanda în intenţia de a oferi Germaniei posibilitatea de a respira în cazul unei blocade.

Atunci când în ziua de vineri 31 iulie Moltke a revenit la palat, a găsit oameni pe deplin confuzi. După cum spunea, a avut impresia că este transpus în situaţia de a trebui să ia o decizie de unul singur. Kaiserul încă nu semnase în ziua aceea porunca de mobilizare, o poruncă ce echivalează în Germania cu declaraţia de război, pentru că de îndată ce se comunică această poruncă toate se desfăşoară, inclusiv primele operaţii de război, la anumite ore, cu un automatism implacabil. Wilhelm al II-lea s-a mulţumit în ziua aceea să declare starea de pericol de război. În ziua următoare, sâmbătă 1 august, l-a chemat din nou la el la ora patru pe Moltke, iar în următoarele şase ore s-a desfăşurat drama ce a urmat.

Moltke l-a întâlnit pe Kaiser în prezenţa lui Bethmann Hollweg [ Nota 116 ], căruia îi tremurau literalmente genunchii, a ministrului de război Falkenhayn [ Nota 117 ], a generalului von Plessen, a lui Lyncker [ Nota 118 ] şi a altor câtorva persoane. Kaiserul a ridicat un protest vehement împotriva intenţiilor şefului de stat major. El spunea că a primit cele mai bune ştiri din Anglia, că Anglia nu numai că va rămâne neutră – după cum îi împărtăşise George al V-lea –, ci o va împiedica chiar pe Franţa să ia parte la război. În aceste condiţii era logic ca întreaga armată să fie aruncată în luptă împotriva Rusiei. Nu, a răspuns Moltke, planul trebuie desfăşurat atât în est cât şi în vest, aşa cum a fost stabilit, altfel se vor petrece cele mai mari nenorociri.

Motivele tehnice

Obiecţiile nu l-au atins pe Motke, şi el a evitat să schimbe ceva în plan. El a afirmat că trebuie procedat fără nici o amânare, în sensul ordinului de mobilizare. El nu crede în telegrama engleză, şi cu ordinul de mobilizare în mână, pe care Wilhelm al II-lea l-a semnat imediat, i se îngăduie să plece, lăsându-i pe ceilalţi în urmă, într-o stare de confuzie completă. Aşa s-a ajuns că decizia referitoare la începutul războiului a trebuit să se ia din considerente pur militare. Pe drumul de la palat la statul major, maşina sa este depăşit de unul dintre automobilele Kaiserului. Moltke este chemat din însărcinarea Kaiserului. Kaiserul este mai agitat ca oricând. El îi arată şefului de stat major o telegramă din Anglia. El crede că din această telegramă se poate vedea cu certitudine absolută că acest conflict se va limita la frontul de est, şi că Anglia şi Franţa vor rămâne neutre. El conchide: „Trebuie dat imediat ordin în armată să nu se meargă spre vest”. Răspunsul lui Moltke a fost că armata nu trebuie expusă unei alternative între ordin şi contraordin. Atunci Kaiserul, în prezenţa lui Moltke, s-a întors către adjutantul său de serviciu, şi i-a poruncit să transmită imediat comandantului diviziei a 16-a din Trier ordinul de a nu se îndrepta spre Luxemburg. Moltke se duce acasă. Zguduit, pentru că aştepta cele mai mari nenorociri din astfel de măsuri, se aşează la masa sa de lucru. El explică faptul că nu va putea lua nici o măsură pentru armată, datorită ordinelor telefonice ale Kaiserului. Acest ordin îi este adus spre semnare de către un adjutant. El evită să îl semneze, şi respinge ordinul. Până la ora 11 seara rămâne într-o stare de completă epuizare, deşi se întorsese perfect sănătos de la Karlsbad. La ora 11 i se telefonează. Kaiserul întreabă din nou de el. El pleacă imediat la palat. Wilhelm al II-lea, care se culcase şi el, apare în pijama şi spune: Totul s-a schimbat. Regele Angliei a explicat într-o nouă telegramă că el a fost înţeles greşit, şi că nu îşi asumă nici o însărcinare, nici în numele său şi nici în acela al Franţei. El încheie prin cuvintele: Acum puteţi să faceţi ce vreţi. Aşa a început războiul.

Semne prevestitoare întunecate

În luna august l-am văzut pe generalul von Moltke o singură dată, anume pe 27 august la Koblenz. Conversaţia noastră s-a desfăşurat în privinţa unor probleme pur omeneşti. Armata germană era în plin marş victorios. Nu a fost cazul să vorbim despre ceea ce încă nu exista. Bătălia de la Marna s-a desfăşurat mai târziu. Până atunci, nu l-am mai văzut pe von Moltke. Bătălia s-a desfăşurat în condiţii care au zguduit profund aşteptările lui Moltke. În timpul manevrelor de simulare de atac, el a determinat execuţia unui marş precaut de către aripa dreaptă, aspect care urma să fie luat în considerare în cazul unui marş spre Paris. Kluck, cel care avea comanda supremă asupra aripii drepte, a înaintat de fiecare dată din cele trei prea repede cu oştirea sa. De fiecare dată Moltke i-a spus că dacă se va deplasa la fel de repede şi în momentele decisive, vor putea pierde războiul din această cauză. În momentul în care armata lui Kluck a fost ameninţată de pericolul înconjurării, Moltke a fost cuprins de o presimţire îngrozitoare. El a trăit cu intensitate ideea că Germania ar putea pierde războiul. Cred că aceasta ţine de o „psihologie” a desfăşurării războiului. Când Moltke s-a întors pe 13 septembrie la cartierul general, a făcut impresia unui om profund zguduit. Cei din preajma Kaiserului îl considerau bolnav. Începând din acea clipă, comanda supremă a fost preluată în realitate de Falkenhayn, fără ca să primească titlul oficial în acest sens. Mai târziu, pe când Moltke era obligat să stea în pat din cauza bolii, a fost vizitat de Wilhelm al II-lea. El l-a întrebat pe Kaiser: „Tot eu sunt cel care conduce operaţiunile?”. Wilhelm al II-lea i-a răspuns: „Cred că, în realitate, dumneavoastră sunteţi”. Astfel încât săptămâni de-a rândul, Kaiserul nu a ştiut cine deţine de fapt comanda supremă a trupelor sale.

Vreau să dau acum un nou exemplu relativ la părerea pe care o aveau despre Wilhelm al II-lea cei din preajma lui. Într-o zi, pe când Motke îmi descria sentimentele sale de adâncă suferinţă, pe care le resimţea la întoarcerea în ţară după ocuparea oraşului Anvers din Belgia, i-am pus pentru prima oară întrebări relativ la intrarea trupelor în Belgia. „Cum se face – am întrebat eu – că un ministru de război a putut afirma în Parlamentul Reich-ului că planul atacului prin surprindere asupra Belgiei nu a existat?” Moltke a răspuns: „Acest ministru nu-mi cunoştea planul, dar cancelarul era la curent cu el”. „Dar Kaiserul? – Lui nu i-aş fi spus în nici un caz – a spus Moltke –, pentru că era prea limbut şi indiscret. Ar fi divulgat secretul întregii lumi!.”

Jules Sauerwein