„Dumneavoastră știți că în conformitate cu părerea adversarilor dumneavoastră, șeful de stat major și-a pierdut mai întâi capul, și apoi bătălia de la Marna [Nota 111], datorită dumneavoastră.”
Aceasta este întrebarea pe care am adresat-o renumitului cercetător spiritual și sociolog Rudolf Steiner, născut german-austriac. Eu am față de el o sinceră admirație și sentimente de prietenie, de mai bine de cincisprezece ani. Mi-a încredințat sarcina, spre deplina noastră satisfacție, de a-i traduce în limba franceză mai multe opere teosofice. De câte ori călătoriile mele îmi permit acest lucru, nu ezit ca la trecerea prin Basel să-i fac o scurtă vizită Doctorului Steiner, la Dornach.
De această dată l-am găsit alături de clădirea măreață, remarcabilă, ce a primit de la discipolii săi numele de Goetheanum, ca apreciere a lui Goethe pentru calitatea sa de premergător al științei spirituale. Eu am descris deja în «Matin» atât acest om, cât și clădirea și minunata ei poziție aflată pe ruinele unui burg, ce încorona o ramificație a munților Jura.
Rudolf Steiner tocmai se întorsese din Germania, unde ținuse la Stuttgart și Berlin conferințe despre învățătura sa, în fața miilor de ascultători entuziasmați. El a primit la Dornach, în aceeași zi, un grup de 120 de teologi, cu care a intrat într-o dezbatere asupra unor probleme teologice și religioase. Un mare număr dintre acești teologi intenționau să întreprindă o nouă configurare a vieții religioase, pe baza învățăturilor expuse de Dr. Steiner.
Dr. Steiner tocmai lucra la un măreț grup sculptural în lemn, care îl reprezintă pe Christos împreună cu forțele ispititoare supuse lui, Lucifer și Ahriman. Este una dintre creațiile cele mai impresionante pe care le-am văzut eu vreodată; ea va constitui desăvârșirea finală a spațiului de sub cupola mică a Goetheanumului. În timp ce îi priveam în lumina amurgului pe cei ce urcau în mici grupuri spre colină pentru a audia conferința, Dr. Steiner îmi povestea despre atacurile adversarilor săi. Clerici și adepți fanatici ai diferitelor confesiuni religioase folosesc orice armă și orice ocazie împotriva sa.
Când i-am pus în mod direct întrebarea referitoare la generalul von Moltke, el și-a îndreptat ochii pătrunzători asupra mea, ochi ce mă priveau de pe un chip străbătut de o luptă spirituală intensă de mai bine de patruzeci de ani.
„Ceea ce-mi spuneți acum, nu mă uimește. Nu se omite nici un mijloc ce mă poate alunga din Germania, și pe cât posibil și din Elveția. Aceste atacuri au la bază cele mai diverse cauze. Dar în măsura în care ele privesc relațiile mele cu Moltke, au un anumit țel. Anume vor să împiedice publicarea unor însemnări pe care le-a făcut Moltke pentru familia sa, și de a căror editare și publicare urma să mă îngrijesc eu, în acord cu doamna von Moltke.
Aceste memorii trebuiau să apară deja din 1919. Cu scurt timp înainte de apariția lor am fost căutat de o personalitate care era însărcinată cu reprezentanța diplomatică a Prusiei la Stuttgart [Nota 112] pentru a-mi spune că publicarea ei este imposibilă, și că ea nu este dorită la Berlin. Mai târziu a venit la mine un general [Nota 113], care s-a aflat în serviciul generalului von Moltke și al lui Wilhelm al II-lea, aducându-mi aceleași obiecții. Eu am protestat și am vrut să le ignor. Am vrut să mă adresez contelui von Brockdorff-Rantsau aflat pe atunci la Versailles, dar nu am putut să iau legătura cu el. Strădaniile mele au rămas fără succes, cu atât mai mult cu cât în același timp s-au făcut asupra doameni von Moltke presiuni cărora ea nu li s-a putut sustrage.
De ce aceste temeri? Memoriile nu sunt câtuși de puțin o acuzație a domniei Kaiser-ului. Însă din ele rezultă – ceea ce este poate și mai rău – că guvernarea Reich-ului ajunsese într-o stare de confuzie deplină, având o conducere incredibil de superficială și de ignorantă. Putem aplica asupra personalităților răspunzătoare fraza pe care am redactat-o în Cuvântul meu înainte: „Nu ceea ce au făcut a contribuit la împlinirea catastrofei, ci întreaga ființă a personalității lor”.
Pot adăuga că aceste raporturi particulare au determinat ca în final povara hotărârii decisive să apese asupra unui singur om, anume a șefului de stat major, care s-a văzut constrâns în felul acesta să-și îndeplinească sarcinile sale militare,. Deoarece politica ajunsese într-un punct de zero. Nu am vorbit niciodată cu Moltke, înaintea retragerii sale, despre probleme politice sau militare. Abia mai târziu, când era foarte bolnav, mi-a vorbit în mod firesc și deschis despre toate aceste probleme, și eu vă voi spune dumneavoastră, pentru că aceste lucruri vă vor interesa, ceea ce mi-a povestit el însuși și ceea ce se poate vedea din memoriile sale nepublicate.
La sfârșitul luni iunie 1914, Moltke, care era șeful statului major începând din 1905, a plecat din motive de sănătate la Karlsbad. Până la sfârșitul vieții sale el nu a știut nimic despre vreun consiliu de la Potsdam din 5 sau 6 iulie. S-a întors sănătos la Berlin abia după ultimatumul adresat Serbiei. După cum spunea, de la începutul reîntoarcerii sale a avut ferma convingere că Rusia va ataca. El prevedea limpede întreaga evoluție tragică a evenimentelor, ceea ce înseamnă că el credea în participarea Franței și Angliei la acest conflict mondial. El a alcătuit un memorandum pentru Kaiser, care indica necesitatea luării unor măsuri corespunzătoare. Planul generalului șef de stat major era stabilit, în punctele esențiale, de multă vreme. El fusese inițiat de către premergătorul lui Moltke, von Schlieffen [Nota 114]. Dumneavoastră cunoașteți caracteristicile sale generale: trupe masive urmau să fie aruncate în luptă împotriva Franței, pentru a obține cu orice preț o victoria în Vest. Împotriva Rusiei era prevăzută o armată mai slabă, de apărare, care urma să fie completată cu forțele de pe câmpul de luptă din vest, după ce se va fi decis acolo soarta războiului.
În orice caz, von Moltke modificase într-un punct esențial planul predecesorului său. Pe când Schlieffen avea în intenție marșul simultan prin Belgia [Nota 115] și Olanda, Moltke renunțase la Olanda în intenția de a oferi Germaniei posibilitatea de a respira în cazul unei blocade.
Atunci când în ziua de vineri 31 iulie Moltke a revenit la palat, a găsit oameni pe deplin confuzi. După cum spunea, a avut impresia că este transpus în situația de a trebui să ia o decizie de unul singur. Kaiserul încă nu semnase în ziua aceea porunca de mobilizare, o poruncă ce echivalează în Germania cu declarația de război, pentru că de îndată ce se comunică această poruncă toate se desfășoară, inclusiv primele operații de război, la anumite ore, cu un automatism implacabil. Wilhelm al II-lea s-a mulțumit în ziua aceea să declare starea de pericol de război. În ziua următoare, sâmbătă 1 august, l-a chemat din nou la el la ora patru pe Moltke, iar în următoarele șase ore s-a desfășurat drama ce a urmat.
Moltke l-a întâlnit pe Kaiser în prezența lui Bethmann Hollweg [Nota 116], căruia îi tremurau literalmente genunchii, a ministrului de război Falkenhayn [Nota 117], a generalului von Plessen, a lui Lyncker [Nota 118] și a altor câtorva persoane. Kaiserul a ridicat un protest vehement împotriva intențiilor șefului de stat major. El spunea că a primit cele mai bune știri din Anglia, că Anglia nu numai că va rămâne neutră – după cum îi împărtășise George al V-lea –, ci o va împiedica chiar pe Franța să ia parte la război. În aceste condiții era logic ca întreaga armată să fie aruncată în luptă împotriva Rusiei. Nu, a răspuns Moltke, planul trebuie desfășurat atât în est cât și în vest, așa cum a fost stabilit, altfel se vor petrece cele mai mari nenorociri.
Obiecțiile nu l-au atins pe Motke, și el a evitat să schimbe ceva în plan. El a afirmat că trebuie procedat fără nici o amânare, în sensul ordinului de mobilizare. El nu crede în telegrama engleză, și cu ordinul de mobilizare în mână, pe care Wilhelm al II-lea l-a semnat imediat, i se îngăduie să plece, lăsându-i pe ceilalți în urmă, într-o stare de confuzie completă. Așa s-a ajuns că decizia referitoare la începutul războiului a trebuit să se ia din considerente pur militare. Pe drumul de la palat la statul major, mașina sa este depășit de unul dintre automobilele Kaiserului. Moltke este chemat din însărcinarea Kaiserului. Kaiserul este mai agitat ca oricând. El îi arată șefului de stat major o telegramă din Anglia. El crede că din această telegramă se poate vedea cu certitudine absolută că acest conflict se va limita la frontul de est, și că Anglia și Franța vor rămâne neutre. El conchide: „Trebuie dat imediat ordin în armată să nu se meargă spre vest”. Răspunsul lui Moltke a fost că armata nu trebuie expusă unei alternative între ordin și contraordin. Atunci Kaiserul, în prezența lui Moltke, s-a întors către adjutantul său de serviciu, și i-a poruncit să transmită imediat comandantului diviziei a 16-a din Trier ordinul de a nu se îndrepta spre Luxemburg. Moltke se duce acasă. Zguduit, pentru că aștepta cele mai mari nenorociri din astfel de măsuri, se așează la masa sa de lucru. El explică faptul că nu va putea lua nici o măsură pentru armată, datorită ordinelor telefonice ale Kaiserului. Acest ordin îi este adus spre semnare de către un adjutant. El evită să îl semneze, și respinge ordinul. Până la ora 11 seara rămâne într-o stare de completă epuizare, deși se întorsese perfect sănătos de la Karlsbad. La ora 11 i se telefonează. Kaiserul întreabă din nou de el. El pleacă imediat la palat. Wilhelm al II-lea, care se culcase și el, apare în pijama și spune: Totul s-a schimbat. Regele Angliei a explicat într-o nouă telegramă că el a fost înțeles greșit, și că nu își asumă nici o însărcinare, nici în numele său și nici în acela al Franței. El încheie prin cuvintele: Acum puteți să faceți ce vreți. Așa a început războiul.
În luna august l-am văzut pe generalul von Moltke o singură dată, anume pe 27 august la Koblenz. Conversația noastră s-a desfășurat în privința unor probleme pur omenești. Armata germană era în plin marș victorios. Nu a fost cazul să vorbim despre ceea ce încă nu exista. Bătălia de la Marna s-a desfășurat mai târziu. Până atunci, nu l-am mai văzut pe von Moltke. Bătălia s-a desfășurat în condiții care au zguduit profund așteptările lui Moltke. În timpul manevrelor de simulare de atac, el a determinat execuția unui marș precaut de către aripa dreaptă, aspect care urma să fie luat în considerare în cazul unui marș spre Paris. Kluck, cel care avea comanda supremă asupra aripii drepte, a înaintat de fiecare dată din cele trei prea repede cu oștirea sa. De fiecare dată Moltke i-a spus că dacă se va deplasa la fel de repede și în momentele decisive, vor putea pierde războiul din această cauză. În momentul în care armata lui Kluck a fost amenințată de pericolul înconjurării, Moltke a fost cuprins de o presimțire îngrozitoare. El a trăit cu intensitate ideea că Germania ar putea pierde războiul. Cred că aceasta ține de o „psihologie” a desfășurării războiului. Când Moltke s-a întors pe 13 septembrie la cartierul general, a făcut impresia unui om profund zguduit. Cei din preajma Kaiserului îl considerau bolnav. Începând din acea clipă, comanda supremă a fost preluată în realitate de Falkenhayn, fără ca să primească titlul oficial în acest sens. Mai târziu, pe când Moltke era obligat să stea în pat din cauza bolii, a fost vizitat de Wilhelm al II-lea. El l-a întrebat pe Kaiser: „Tot eu sunt cel care conduce operațiunile?”. Wilhelm al II-lea i-a răspuns: „Cred că, în realitate, dumneavoastră sunteți”. Astfel încât săptămâni de-a rândul, Kaiserul nu a știut cine deține de fapt comanda supremă a trupelor sale.
Vreau să dau acum un nou exemplu relativ la părerea pe care o aveau despre Wilhelm al II-lea cei din preajma lui. Într-o zi, pe când Motke îmi descria sentimentele sale de adâncă suferință, pe care le resimțea la întoarcerea în țară după ocuparea orașului Anvers din Belgia, i-am pus pentru prima oară întrebări relativ la intrarea trupelor în Belgia. „Cum se face – am întrebat eu – că un ministru de război a putut afirma în Parlamentul Reich-ului că planul atacului prin surprindere asupra Belgiei nu a existat?” Moltke a răspuns: „Acest ministru nu-mi cunoștea planul, dar cancelarul era la curent cu el”. „Dar Kaiserul? – Lui nu i-aș fi spus în nici un caz – a spus Moltke –, pentru că era prea limbut și indiscret. Ar fi divulgat secretul întregii lumi!.”
Jules Sauerwein
