Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


DESPRE „TRIPARTIŢIA ORGANISMULUI SOCIAL” [ Nota 124 ]

O replică a Dr. Rudolf Steiner
August 1919


Profesorul v. Heck este de părerea că starea socială pe care o promit eu ca rezultat al propunerilor mele, ar rezolva problema socială „în mod fericit”, dar că împlinirea propunerilor mele nu poate avea efectele sperate deoarece această împlinire, în cazul în care este posibilă, „nu ar promova, ci ar dăuna” binelui general, şi în special aceluia al muncitorilor. – Abia dacă se poate formula o judecată mai zdrobitoare relativ la o strădanie ca a mea, care se îndreaptă spre ţelul tripartiţiei organismului social. Căci faţă de acest ţel este desigur întru totul lipsit de valoare să propui visul unei fericite rezolvări a problemei sociale, şi apoi să faci propuneri de neîmplinit întru înfăptuirea acestei soluţii. De greşeala sus-menţionată suferă toate aşa-numitele „soluţii ale problemei sociale”. În momentul în care aş fi constrâns să văd că o apreciere ca aceea a profesorului von Heck ar fi îndreptăţită, mi-aş combate, fără îndoială, singur ideile. Şi precis nu m-aş simţi ruşinat să renunţ public la depoziţiile mele. Căci „problema socială” este pe de o parte atât de cuprinzătoare şi de dificilă, pe de altă parte implică atâta răspundere, încât retragerea unei încercări nereuşite nu poate avea nimic ruşinos în ea. De aceea, prof. von Heck poate să mă creadă că mă raportez absolut obiectiv la expunerea sa.

Or el mă înţelege greşit chiar de la început, cu privire la punctul de vedere din care îmi consideră strădaniile. Sunt absolut conştient că nu tind câtuşi de puţin să rezolv problema socială „în mod fericit”. Nu cred că cineva care s-a familiarizat cu psihologia individului şi a maselor poate să tindă spre un asemenea „ţel final”. Premisele mele sunt cu totul altele. Consider că recunosc faptul că omenirea, în dezvoltarea ei istorică, a ajuns în prezent la un punct care necesită tripartiţia organismului social pornind de la esenţa entităţii actuale omului. Dacă se urmăresc aceste cerinţe va putea fi dominată neliniştea elementară care i-a cuprins pe oameni. Dacă nu se urmăresc, această nelinişte va trebui să conducă la autodistrugerea culturii noastre. Eu nu vorbesc despre tripartiţie pentru că doresc să-mi exprim fantezia asupra unui ţel final, ci pentru că eu consider că recunosc cauzele care solicită această tripartiţie pornind de la starea actuală a omenirii. De aceea nici nu trebuie să născocesc „propuneri” pentru un ţel final fantezist, ci aceste sfaturi sunt pentru mine rezultatul observaţiilor pe care consider că le-am făcut de-a lungul deceniilor asupra evoluţiei sociale a omenirii. Calea pe care am ajuns la aceste observaţii este pentru mine o dovadă că „propunerile” mele nu au nimic utopic în sine. Dar el mă face şi să înţeleg de ce atât de mulţi oameni ajung să considere tripartiţia drept neclară şi irealizabilă. Asemenea oameni consideră în mod greşit că ei gândesc în mod practic. Dar ei sunt încâlciţi în premise teoretice pe care le iau drept practice. Ei şi-au format aceste teorii în funcţie de ceea ce a fost considerat drept practic un timp anume. Şi dacă acest „practic” parcurge apoi o transformare necesară în evoluţia sa, atunci ei găsesc cele nou constituite drept „nepractice”, întrucât le contrazic reprezentările lor obişnuite. Şi asemenea teoreticieni se găsesc chiar printre presupuşii „practicieni”. Consider că va putea aprecia corect tripartiţia organismului social numai acela care nu numai că nu înţelege greşit ce anume a fost practic „până acum”, ci are şi un instinct sănătos faţă de ceea ce se poate dovedi practic în evoluţia sa „viitoare”.

Şi pentru că înţelege greşit deja premisele „propunerilor” mele, prof. von Heck accentuează tot mai mult această înţelegere greşită în urmărirea în continuare a celor expuse de mine, astfel încât el nu redă concepţiile mele ca atare combătându-le, ci le înlocuieşte aproape punct cu punct prin altele, pe care le „combate” apoi. Aş spune că el îşi alcătuieşte o tripartiţie proprie, care are prea puţin de a face cu a mea. Şi trebuie să recunosc că o asemenea tripartiţie ca a lui, aş combate-o şi eu dacă mi s-ar pune dinainte, la fel cum procedează şi profesorul Heck în această privinţă, sunt de aceeaşi părere cu el.

Dar eu întreb: Am oferit eu într-adevăr prilejul ca tripartiţia să fie astfel concepută încât în locul Parlamentului unitar al statului, să fie puse trei Parlamente în mod absolut exterior, aşa cum expune situaţia profesorul v. Heck? Am spus eu vreodată, sau am lăsat să se tipărească afirmaţia că dezastrul este echivalent cu „trei state în acelaşi teritoriu”? Ideea mea de tripartiţie necesită ca problemele culturii spirituale, pe de o parte, şi cele ale vieţii economice pe de altă parte să nu fie rezolvate printr-o asemenea reprezentanţă a poporului care să echivaleze cu ceea ce se înţelege până în prezent prin „Parlament”. Administrarea culturii spirituale trebuie să rezulte din acelaşi fundament pe care se dezvoltă însăşi viaţa spiritului. De această administrare trebuie să se ocupe personalităţi care participă activ la viaţa spirituală, şi care să valorifice în această administrare aceleaşi impulsuri care domnesc în activitatea spirituală creatoare. Şi cred că recunosc că o asemenea administrare este posibilă numai prin faptul că cei care o realizează nu sunt încadraţi în administrarea statului, şi nici nu sunt solicitaţi din domeniul spiritual în domeniul statal, ci prin aceea că viaţa spirituală este situată pe un teren independent de „stat”. În stat, în final trebuie ca tot ceea ce se formează în el să fie expus judecăţii sănătoase a oricărui om major care are posibilitatea de a vota. Căci statul tinde spre o administrare democratică. În viaţa spirituală, poate decide numai judecata obiectivă. Mi se pare imposibil ca la o extindere a democratizării statului, această judecată obiectivă să se poată încadra în limitele ei. Eu cred că democratizarea poate fi voită în mod cinstit numai de acela care are tendinţa să preia din democraţie ceea ce nu poate creşte în ea. Mi-am putut reprezenta faptul că o discuţie rodnică în acest domeniu ar putea rezulta numai dacă cele ce intră în discuţie culminează în întrebarea: Se poate ca administrarea vieţii spirituale (şi în primul rând a esenţei învăţământului) să preia înfăţişarea corespunzătoare cerinţelor acestei vieţi atunci când, într-un punct oarecare al acestei administrări, se exercită o constrângere de către statul democratic? Experienţa mea mă determină să răspund negativ la această întrebare. Consider că eu cunosc motivele care determină un răspuns afirmativ. Totuşi, ele nu mi se par temeinice. Dacă părerea mea este justificată, atunci judecata pe care o realizează profesorul von Heck din punctele de vedere ale asigurării economice a vieţii spirituale şi a obligativităţii şcolii trebuie situate pe un cu totul alt teren decât cele ale sale. Consider că am indicat teren la pagina 88 şi următoarele ale lucrării mele Puncte centrale ale problemei sociale. Dacă cele indicate acolo sunt transpuse în mod obiectiv în practică, atunci vor rezulta organizaţiile care asigură bazele economice ale vieţii spirituale şi care feresc şi de „ispita de a trimite copiii să câştige bani, şi nu de a-i trimite la şcoală”. În ciuda tuturor celor pe care le prezintă von Heck, pare inexplicabil de ce la aprecierea acestei probleme trebuie să joace un rol faptul că „în urma războiului ne îndreptăm înspre o perioadă de sărăcie, pe care nu a mai străbătut-o nici un alt popor”. Faptul că această afirmaţie este adevărată în cea mai mare măsură, nu poate fi contestat de nimeni. Dar de ce şcoala nu trebuie să primească ceea ce poate primi cu toată sărăcia, atunci când acestea urmează să se întâmple pe alte căi decât cele de până acum, asta nu este totuşi de înţeles.

Nu mai puţin impregnat de neînţelegere este ceea ce obiectează profesorul von Heck în privinţa detaşării vieţii economice de statul propriu-zis. El consideră: „Completa separare a problemelor juridice şi economice, aşa cum o cere Steiner, nu este câtuşi de puţin posibilă”. Dar de unde rezultă că eu aş „cere” „completa separare” despre care se vorbeşte aici? Ceea ce consider eu a fi necesar este ca toate problemele juridice să fie rezolvate de către Parlamentul democratic, iar cele economice de către Asociaţii ce se constituie pe profesiuni din interesele de producţie, comercializare şi consum. Prin această împărţire, se va ajunge ca în viaţa economică să fie determinant pentru circuitul său numai ceea ce se desfăşoară pornind din deciziile personalităţilor experimentate în diversele ramuri economice, şi datorită influenţei de care beneficiază oamenii familiarizaţi cu o anumită ramură economică. „Legile naturale ale vieţii economice” vor determina ca intenţiile democratice de alegere care ar putea juca un rol cel mult în perioada de tranziţie, să fie înlocuite prin delegarea democratică a persoanelor capabile în sensul celor două premise caracterizate ale unei economii sănătoase. Democraţia şi parlamentarismul vor recunoaşte consecinţele dăunătoare provocate înlăuntrul lor de viaţa economică, atunci când această viaţă nu mai este învăluită în privinţa specificului său prin legile pe care i le impune statul, ci ajunge să fie pusă pe o bază asociativă în problema autoadministrării sale. Profesorul von Heck este de părere că: „Justiţia conferă economiei formele, şi poate fi impusă numai de către o putere care are o privire de ansamblu asupra vieţii economice”. Această afirmaţie este însă corectă numai atâta timp cât viaţa economică şi viaţa juridică sunt contopite. Dacă viaţa economică este lăsată în seama propriei administrări, ceea ce înseamnă că ea se epuizează în administrarea producţiei de mărfuri, a circulaţiei mărfurilor şi a consumului de mărfuri (inclusiv importul şi exportul), atunci rămân nereglate prin acest circuit economic tocmai relaţiile juridice dintre persoanele active în sfera economică. Iar acestea vor fi reglate pe terenul statului în afara circuitului economic. Atunci raporturile juridice nu vor fi expresia formelor economice, ci pe de o parte vor constitui baza lor, în acelaşi mod în care raporturile naturale (geografice, climatice, etc.) constituie baza economiei. – Acela care crede ca într-o axiomă că formele juridice trebuie să fie expresia formelor economice, aceluia îi va cădea greu să accepte emanciparea justiţiei de economie. Dar cel care vede că această „axiomă” contravine actualei conştienţe a omenirii, acela va încerca să-şi depăşească această credinţă. Omul prezentului nu poate suporta să trăiască în calitate de subiect juridic, sub constrângerea formelor economice. Faptul de a te închide faţă de o asemenea realitate şi de a omagia părerea: „justiţia conferă economiei formele”, aproape că nu înseamnă altceva în prezent decât de a explica munca în cadrul unei verigi importante a problemei sociale, drept himeră. Dar acest lucru ar trebui făcut numai atunci când separarea vieţii juridice de viaţa economică ar trebui sprijinită prin motive mai puternice decât cele pe care le invocă profesorul von Heck.

Se înţelege greşit structura pe care urmează să o aibă organismul social prin tripartiţie, dacă se formulează ca obiecţie următoarele, aşa cum procedează profesorul von Heck: „Şi Steiner împovărează – dacă e să privim lucrurile mai îndeaproape – Parlamentul juridic cu trei probleme foarte importante din punct de vedere economic. El îi lasă acestuia problema impozitelor, problema creării dreptului de muncă şi îngrădirea proprietăţii mijloacelor de producţie, care urmează să dăinuie numai pe durata vieţii.” Faptul ca în tripartiţia organismului social natura impozitelor să fie reglată numai pe tărâmul juridic, nu este corect. Citiţi în această privinţă cele scrise la pagina 53, în Puncte centrale ale problemei sociale: „Ceea ce necesită statul politic pentru menţinerea sa, este obţinut prin reglementarea legală a impozitelor. Aceasta se va constitui printr-o armonizare a cerinţelor conştienţei juridice cu cele ale vieţii economice.” În privinţa drepturilor muncitorului se pune problema ca acestea să nu fie lăsate ca problemă economică în seama vieţii juridice, ci să iasă din circuitul economic, aşadar să fie dezbrăcate de caracterul unei probleme economice. Cu totul inexact este şi ceea ce profesorul von Heck redă drept concepţie a mea în privinţa „îngrădirii proprietăţii ca mijloc de producţie”. Nu se pune problema neglijării „Parlamentului juridic”, ci aceea a unei probleme la soluţionarea căreia sunt implicate administraţia vieţii spirituale şi cea a vieţii juridice.

Cerinţele referitoare la esenţa impozitelor pot fi împlinite în practică prin aceea că statul de drept constituţional, ca organizaţie de consum, se raportează la circuitul economic în maniera în care s-ar raporta în cadrul acestui circuit o asociaţie de consum la o societate de producţie. În cadrul vieţii juridice are loc reglarea necesarului general de impozite şi a folosirii impozitelor. Dimpotrivă, repartizarea perceperii impozitelor din domeniile economice separate, va reveni asociaţiilor profesionale ce rezultă din colaborarea dintre producţie şi consum. Profesorul von Heck afirmă, în mod obiectiv: „Cea mai dificilă sarcină cu care ne ameninţă viitorul, este repartizarea poverii nesfârşite a impozitelor, povară imensă cu care ne va încărca pacea… Aceste impozite nu vor putea fi realizate fără cele mai împovărătoare intervenţii în viaţa economică. De aceea, şi la împlinirea ideii lui Steiner, fiecare grup economic ar trebui să-şi asigure reprezentarea în parlamentul juridic pentru a se proteja de supraîmpovărare”. Dar această „sarcină dificilă” va putea fi soluţionată numai prin separarea vieţii juridice de cea economică într-un asemenea mod încât separarea să nu contrazică în nici un fel conştienţa zilnică a grupurilor umane individuale. Căci dacă interesele unui grup economic sunt reprezentate într-un parlament constituit pe o bază democratică, se va întâmpla mereu ca grupurile mai puternice din punct de vedere economic să impună măsurile lor, celor mai slabe. Acest lucru se va putea realiza de către grupul cel mai puternic fie prin forţă proprie, fie prin recurgerea la compromisuri. Prin constituirea parlamentului pe principiul majorităţii, este mereu posibilă o respingere şi o afirmare neobiectivă a unor interese. Lucrurile se configurează altfel dacă administrarea vieţii economice este separată organic de cea a vieţii juridice. Căci atunci nu se vor putea lua hotărâri pe tărâm juridic care să conducă în viaţa economică la efecte dezavantajoase pentru un grup uman. Tot ceea ce se va desfăşura în viaţa economică se va baza pe dezbaterile din asociaţiile caracterizate. În cadrul acestor dezbateri, poate fi opusă cunoaşterea obiectivă a situaţiei de către o asociaţie, unei alteia, iar în felul acesta se va elimina caracterul parlamentar neobiectiv, doar aparent democratic. Cineva ar putea obiecta că cele pe care le avem în vedere aici se pot realiza şi dacă principalele tratative din cadrul „parlamentelor juridice” ar fi transferate în cadrul comitetelor, consultând în cadrul acestor discuţii obiective domeniile economice individuale. Îmi pare că aceasta ar fi totuşi doar o jumătate de măsură. Ceea ce ar putea ea determina ca bine în mod limitat, ar trebui să arate tocmai faptul că cele spre care tindem pot fi atinse pe deplin numai prin separarea administrării economice de organizaţia juridică. Profesorul von Heck nu abordează în mod suficient ce însemnătate are în practica vieţii faptul ca reprezentanţii obiectivi ai ramurilor economice să ducă tratative între ei, astfel încât prin condiţiile de viaţă din cadrul unei ramuri să le favorizeze şi să le delimiteze pe celelalte fără influenţa deciziilor neobiective ale majorităţii. Cel care se întreabă cum va acţiona practic o asemenea organizaţie, aceluia nu-i va veni în minte să spună: „Cum să aducă oamenii de ştiinţele naturii şi medicii o înţelegere deosebit de obiectivă pentru problemele Bisericii, sau agricultorii, comercianţii şi meşteşugarii pentru problemele marii industrii?” Întrebarea pare bine pusă, dar ea nu vorbeşte împotriva unei divizări în sine a vieţii economice, ci împotriva reprezentării intereselor economice şi culturale într-un Parlament în care fiecare trebuie să decidă asupra unor lucruri din care nu înţelege nimic. În privinţa tratativelor dintre organizaţiile economice prin reprezentanţii lor, este fără îndoială necesară o înţelegere obiectivă în afara domeniului reprezentat, pe care cineva trebuie să-l reprezinte. Căci rezultatul tratativelor va fi determinat în mod obiectiv prin importanţa obiectivă pe care o are un domeniu pentru celălalt. Baza pentru o asemenea obiectivitate va fi creată prin faptul că fiecare corp administrativ se va forma în jurul acelor personalităţi cărora li s-a trasat o funcţie conducătoare, aşa cum sunt descrise lucrurile acestea la pagina 86 din Puncte centrale ale problemei sociale. Ceilalţi membri ai acestui corp administrativ vor rezulta din necesităţile conducerii economice, ca în locul alegerii prin votul obişnuit să intervină o selectare a personalităţilor potrivite, deoarece capacitatea se va revela prin diviziunea muncii, stabilindu-se în felul acesta convingerea că munca va evolua cel mai bine atunci când se alege conducătorul cel mai capabil. Membrii corpurilor administrative mai înalte, ca şi aceia ai unui consiliu central vor rezulta în mod asemănător. În felul acesta, administraţia generală va fi clădită, în ciuda existenţei unui consiliu central, pe o bază federativă.

O asemenea constituire a administrării economice va fi suportabilă pentru conştienţa democratică numai dacă tot ceea ce se referă la raporturile juridice dintre persoanele participante la viaţa economică va fi detaşat de acestea şi eliminat dintr-un parlament democratic. De aceste raporturi juridice aparţine însă tot ceea ce se referă la munca pe care o fac oamenii unii pentru alţii.

Cel care concepe sfaturile mele pentru organismul tripartiţiei sociale în sensul descris aici, şi nu în acela înţeles complet greşit cum apar ele în cele redate de profesorul von Heck, abia dacă vor avea nevoie de o combatere a obiecţiilor expuse în ultimele rânduri ale articolului celui care m-a criticat. Căci aceste obiecţii nu provin din faptul că profesorul von Heck s-ar referi la expunerea mea, ci din aceea că el expune o tripartiţie a sa, pe care o combate ulterior.


În articolul «Impresia mea despre Dr. Steiner şi a sa teorie a tripartiţiei» de Alfret Mantz, se spune că cele expuse de mine pot reprezenta ceva care s-ar putea împlini „numai dacă oamenii ar fi altfel decât sunt”. Această părere poate fi avută numai atâta timp cât cineva nu se clarifică suficient în privinţa sensului şi a intenţiei cu care se pot dezvolta de fapt idei despre organizarea organismului social. Este adevărat că stări sociale ideale pot fi atinse numai cu oameni cu predispoziţii ideale şi dezvoltaţi în mod ideal. Dar cel care respinge gândurile despre o structurare a organismului social din cauza acestui adevăr unilateral, este implicat într-un cerc vicios de idei. El va voi să aştepte o organizare de dorit, până când va avea pentru ea oamenii potriviţi; dar în timpul acestei aşteptări el va dispune totuşi mereu numai de oameni pe care îi găseşte nepotriviţi în acest scop. Dacă domnul Mantz ar intra mai amănunţit în ideile mele, el ar putea vedea că pentru împlinirea acestor idei eu nu presupun existenţa altor oameni decât a celor care există. Iar pe aceşti oameni eu îi găsesc la fel de maturi, sau de imaturi, în general, pentru acest scop, pe cât este şi domnul Mantz. Numai că eu presupun – ceea ce trebuie să presupună oricine nu vrea să cadă în fatalism – că printre oamenii actuali se găsesc şi dintre aceia care vor putea fi convinşi de necesitatea unei noi configurări a structurii noastre sociale. În organismul social tripartit eu văd – după cum am expus în convorbirea avută şi relatată prin articolul profesorului von Heck – ceea ce satisface cerinţele ce se impun cu necesitate omenirii pe treapta actuală a evoluţiei ei. Mie îmi pare că dacă acestor oameni, care pot fi convinşi de necesitatea tripartiţiei, le reuşeşte să facă ceea ce este necesar pentru împlinirea ei, vor fi create, prin aceste strădanii, acele stări prin care se constituie o bază ca oamenii să fie altfel „decât sunt”. Iar prin afirmaţia că eu schiţez o imagine „care s-ar potrivi foarte bine într-un spaţiu lipsit de aer, dar care în realitate constituie o utopie”, el afirmă un neadevăr, deoarece eu nu trec câtuşi de puţin peste realitatea în care trăim, ci, în locul divizării acestei realităţi, în măsura în care aceasta provine din intenţii, înclinaţii, obişnuinţe, judecăţi, etc., îmi imaginez o alta ce urmează să se dezvolte din alte impulsuri omeneşti.


Cât de puţin se potriveşte cu realitatea ceea ce este scris în articolul «Dr. Steiner şi proletariatul», poate fi realizat în toate amănuntele din cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale. Celui care vrea să combată expunerile din această lucrare nu este îngăduit în nici un caz să o facă prin afirmaţia: „Capitalul nu va rezulta niciodată prin împlinirea lor”. Căci un astfel de om ar trebui să dovedească mai întâi că el are în vedere o structură socială pentru realizarea căreia nu este nevoie de „capital”, ca să-şi poată pune întrebarea de ce ar fi nevoie de acesta pentru realizarea structurii propuse de mine. Ceea ce afirmă în continuare domnul Seeger, anume faptul că prin organizaţiile pe care doresc eu să le introduc, muncitorul „nu se va putea desprinde niciodată de sentimentul că trebuie să lucreze pentru un întreprinzător particular”, trebuie să obiectez că strădaniile mele sunt direcţionate tocmai în sensul de a găsi acele stări prin intermediul cărora să se ofere celui care „lucrează fizic” sentimentul de a fi un om liber în cadrul muncii sale.