|
Este foarte important să se înţeleagă că prin antroposofie reprezentările pe care le dobândeşte omul în contemplarea naturii exterioare trebuie să înceteze, atunci când se are în vedere omul. Faţă de această cerinţă păcătuieşte felul de gândire ce şi-a făcut intrarea în cugetele omeneşti în urma evoluţiei ultimelor secole. Prin ea se obişnuieşte să se gândească legi ale naturii; şi prin aceste legi ale naturii se explică fenomenele naturii ce se percep cu ajutorul simţurilor. În acelaşi fel se priveşte apoi organismul omenesc, ca şi cum organizarea sa ar putea fi înţeleasă aplicând legile naturii la el.
Aceasta este ca şi cum cineva ar privi un tablou al unui pictor prin prisma substanţei din care este făcută culoarea, a forţei cu care aderă culorile la pânză, a felului în care se întind culorile pe pânză şi altele de acest fel. Prin toate acestea nu se ajunge la ceea ce se revelează în tablou. În această revelare a ceea ce există în cadrul tabloului trăiesc cu totul alte legităţi decât cele pe care le obţinem cu ajutorul punctelor de vedere indicate.
Problema care se pune acum este să ne dăm seama că şi în entitatea omenească se revelează ceva ce nu poate fi cuprins cu ajutorul punctelor de vedere din care se extrag legile naturii exterioare. Dacă ţi-ai însuşit în mod just această reprezentare, eşti în situaţia de a înţelege omul ca pe un tablou. În sensul acesta mineralul nu este tablou. El revelează doar ceea ce pot percepe simţurile în mod nemijlocit.
În ceea ce priveşte tabloul, privirea trece oarecum dincolo de cele contemplate senzorial, orientându-se asupra unui conţinut ce poate fi înţeles în spirit. La fel stau lucrurile şi atunci când luăm în considerare fiinţa omenească. Dacă o cuprindem în mod just cu ajutorul legilor naturii, atunci în reprezentarea acestor legi nu te simţi aproape de omul real, ci doar de ceva prin care se revelează acest om real.
În spirit trebuie să vieţuieşti faptul că având ajutorul legilor naturii poţi sta în fala omului cum ai sta în faţa unui tablou la care nu poţi spune decât că aici este albastru şi aici roşu şi nu eşti în stare să raportezi albastrul şi roşul, printr-o activitate sufletească interioară, la ceva ce se revelează prin aceste culori.
Trebuie să ai o cu totul altă senzaţie atunci când te situezi cu legile naturii în faţa unui mineral sau în faţa unui om. Pentru ceva mineral, conceperea spirituală este similară cu palparea directă a obiectului perceput; pentru om, a te situa în faţa lui cu legile naturii înseamnă să fii la fel de departe de el ca faţă de un tablou, pe care nu îl priveşti cu ochii sufleteşti, ci doar îl pipăi.
Dacă s-a înţeles mai întâi că atunci când îl privim pe om acesta este o imagine a ceva, se poate trece apoi, cu dispoziţia sufletească justă, şi la a descifra ce reprezintă acea imagine.
Iar în om natura de imagine nu se revelează în mod univoc. Un organ de percepţie senzorială este în esenţă cel mai puţin imagine şi cel mai mult o revelare a lui însuşi, ca şi mineralul. Tocmai de aceea ne putem apropia cel mai mult cu ajutorul legilor naturii de organele senzoriale. Priviţi alcătuirea minunată a ochiului omenesc. Prin intermediul legilor naturii reuşim, aproximativ, să cuprindem această alcătuire. Şi pentru celelalte organe senzoriale lucrurile sunt asemănătoare, chiar dacă aceasta nu apare atât de clar precum în cazul ochiului. Aceasta se întâmplă din cauză că organele senzoriale prezintă în alcătuirea lor un anumit grad de desăvârşire. Ele sunt încorporate în organismul omenesc ca nişte structuri terminate şi mijlocesc ca atare omului percepţiile lumii exterioare.
Nu la fel stau lucrurile cu procesele ritmice ce au loc în organism. Ele nu se înfăţişează ca ceva terminat. În ele se petrece o permanentă naştere şi pieire a organismului. Dacă organele senzoriale ar fi la fel precum sistemul ritmic, atunci omul ar percepe lumea exterioară ca şi cum aceasta s-ar afla într-o permanentă devenire.
Organele senzoriale se prezintă precum tabloul ce atârnă pe perete. Sistemul ritmic se află în faţa noastră ca un proces în curs de desfăşurare, ca atunci când am privi pânza şi pictorul în procesul de creare a tabloului. Tabloul încă nu este gata; totuşi el este mereu prezent. În acest fel de a privi avem de-a face doar cu un proces de formare, de naştere. Ceea ce a luat naştere se mentine iniţial, rămâne. Când privim sistemul ritmic omenesc pieirea, deconstrucţia, urmează imediat naşterii, construcţiei. În sistemul ritmic se înfăţişează un tablou în devenire.
Activitatea pe care o depune sufletul atunci când se dăruieşte perceptiv unui tablou terminat poate fi desemnată ca imaginaţiune. Vieţuirea pe care trebuie să o dezvoltăm pentru a cuprinde un tablou în curs de devenire o numim în schimb inspiraţie.
Şi mai diferit se prezintă lucrurile atunci când privim sistemul metabolic şi sistemul locomotor al organismului omenesc. Aici suntem în situaţia în care am sta în faţa unei pânze deocamdată goale, a tuburilor cu culori şi a artistului ce încă nu s-a apucat să picteze. Dacă vrem să ajungem să înţelegem sistemul metabolic şi sistemul membre, trebuie să dezvoltăm un gen de percepţie care are de-a face cu percepţia a ceea ce cuprind simţurile tot atât de puţin cât au de-a face tuburile de culori, pânza goală şi pictorul cu tabloul ce apare mai târziu în faţa ochilor noştri. Iar activitatea prin care sufletul vieţuieşte pur spiritual omul din metabolism şi din mişcările sale este asemănătoare cu situaţia în care, privind pictorul, pânza goală şi tuburile de clori, am vieţui tabloul ce va fi pictat mai târziu. Faţă de sistemul metabolic şi sistemul locomotor în suflet trebuie să domnească intuiţia, dacă vrem ca el să poată fi înţeles.
Este necesar ca membrii activi ai Societăţii antroposofice să facă în acest fel trimitere la caracterul specific modului antroposofic de a privi. Căci nu trebuie privit doar conţinutul cunoaşterii obţinut prin intermediul antroposofiei, ci şi cum se ajunge la vieţuirea acestui conţinut de cunoaştere.
De la cele prezentate aici, calea de investigare ne conduce la următoarele teze.
38. După ce am ajuns, prin direcţia arătată în tezele precedente, să privim omul în natura sa de imagine şi în spiritualitatea ce se revelează prin aceasta, ne aflăm acum în situaţia ca în lumea spirituală, în care-l vedem pe om domnind ca fiinţă spirituală, să privim totodată şi legile sufletesc-morale în realitatea lor. Căci ordinea morală cosmică se înfăţişează atunci ca reflectarea pământească a unei ordini proprii lumii spirituale. Iar ordinea fizică şi ordinea morală formează împreună o unitate.
39. Dinăuntrul omului acţionează voinţa. În comparaţie cu legile naturii, descoperite pe baza fenomenelor din lumea exterioară, ea este ceva complet străin. Esenţa organelor senzoriale mai poate fi încă recunoscută ca fiind asemănătoare cu obiectele exterioare din natură. Voinţa nu poate interveni încă în activitatea lor. Esenţa revelată în sistemul ritmic al omului deja se aseamănă mai puţin cu ceea ce există în lumea exterioară. În acest sistem voinţa poate deja interveni până la un anumit nivel. Acest sistem trebuie conceput însă în formare şi pieire. Voinţa este încă latentă în acestea.
40. În sistemul metabolism-membre se revelează într-adevăr o fiinţă prin elementele şi procesele legate de elemente, însă aceste elemente şi procese au de-a face cu ea tot atât de puţin cât au de-a face pictorul şi mijloacele lui cu tabloul finit. De aceea voinţa poate interveni direct în această fiinţă. Dacă îndărătul organizaţiei omeneşti ce trăieşte în cadrul legilor naturale concepem fiinţialitatea omenească ce ţese în spiritual, avem atunci în aceasta un domeniu în care se poate observa acţiunea voinţei. Faţă de domeniul senzorial voinţa omenească rămâne o vorbă fără nici un conţinut. Iar cine vrea s-o conceapă ca aparţinând domeniului senzorial părăseşte, în cunoaştere, esenţa adevărată a voinţei şi pune în locul ei altceva.
41. Prin teza a treia din grupul precedent se face trimitere la fiinta voinţei omeneşti. Abia atunci când ţi-ai dat seama de această fiinţă te afli cu înţelegerea într-o sferă a lumii în care acţionează destinul (Karma). Atât timp cât nu vezi decât legitatea ce uneşte lucrurile şi realităţile din natură, rămâi departe de acea legitate ce acţionează în destin.
42. Prin înţelegerea unei astfel de legităţi a destinului se revelează şi faptul că acesta nu-şi poate desfăşura existenţa pe parcursul unei vieţi fizice pământeşti. Cât timp trăieşte în acelaşi corp fizic, omul poate transpune în realitate continutul moral al voinţei sale doar în măsura în care i-o permite acest corp fizic în cadrul lumii fizice. Abia după ce omul a trecut prin poarta morţii în sfera spirituală entitatea spirituală a voinţei poate ajunge la deplina realitate. Aici binele ajunge să se înfăptuiască, mai întâi spiritual, prin consecinţele corespunzătoare lui, şi răul printr-ale lui.
43. Omul însuşi se plăsmuieşte între moarte şi o nouă naştere în această adeverire spirituală; el devine esenţialmente o reflectare a ceea ce a făcut în timpul vieţii pământeşti. La revenirea pe Pământ el îşi plăsmuieşte viaţa sa fizică din tot acest fiinţial al său. Spiritualul care domneşte în destin se poate înfăptui pe plan fizic doar dacă cauzalitatea corespunzătoare acestuia s-a retras, mai înainte de această înfăptuire, în domeniul spiritual. Căci din spiritual şi nu prin succesiunea fenomenelor fizice se formează ceea ce se exprimă ca destin.
44. O trecere spre tratarea spiritual-ştiinţifică a problemei destinului ar putea fi făcută analizând, pe baza unor exemple luate din viaţa omului, importanţa factorului de destin pentru cursul vieţii; de exemplu, o întâmplare din tinereţe, care cu certitudine nu s-a produs în deplină libertate la o anumită personalitate, poate plăsmui în mare parte întreaga ei viaţă de mai târziu.
45. Ar trebui zugrăvită importanţa faptului că în cursul vieţii fizice dintre naştere şi moarte binele poate lua un aspect nefericit, iar răul, cel puţin în aparenţă, unul fericit. Pentru discuţii exemplele în imagini sunt mai importante decât explicaţiile teoretice, deoarece pregătesc mai bine analiza spiritual-ştiinţifică.
46. Ar trebui arătat, pe baza unor situaţii de destin din existenţa omului, în care nu pot fi găsite cauzele ce le determină în viaţa pământească prezentă, cum, faţă de aceste situaţii de destin, chiar o privire pur raţională te îndreaptă spre o vieţuire anterioară. Desigur, din felul expunerii trebuie să reiasă clar că prin astfel de expuneri nu se afirmă nimic obligatoriu, ci doar se spune ceva ce vrea să orienteze gândurile spre o analiză spiritual-ştiinţifică a problemei destinului.
47. Aspectele care intervin în formarea destinului omului apar doar în mică măsură în conştienţa obişnuită, de cele mai multe ori ele domnind în subconstient. Devine vizibil însă faptul că tocmai prin dezvăluirea legităţii ce domneşte în cadrul destinului inconştientul poate fi adus în conştient. Cei care spun că inconştientul din momentul de faţă ar trebui să rămână mereu domeniul absolut al inconştientului şi prin aceasta ar reprezenta frontiera la care poate ajunge cunoaşterea nu au deloc dreptate. Cu fiecare părticică care i se dezvăluie omului din propriul destin el ridică o parte a inconştientului de până atunci la nivelul conştienţei.
48. Prin această ridicare ne dăm seama că faptele de destin nu se ţes în cuprinsul vieţii dintre naştere şi moarte; prin problematica legată de destin se face trimitere chiar la cercetarea vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.
49. Prin îndreptarea discuţiei, legată de cele trăite de om, de la sine însuşi la problema destinului se va putea dezvolta un sentiment adevărat privitor la raportul senzorialului faţă de spiritual. Cine vede în fiinţa omenească destinul care îl stăpâneşte se află deja înăuntrul spiritualului. Căci legăturile de destin chiar nu au nimic natural în sine.
50. Este cât se poate de important să reliefăm că analizarea vieţii istorice a omenirii este însufleţită, atunci când arătăm că înseşi sufletele omeneşti sunt cele ce transportă rezultatele unei epoci istorice în alta, prin perindarea lor de la o epocă la alta, în vieţi pământeşti repetate.
51. Faţă de acest mod de a vedea lucrurile se va replica imediat că el reduce istoria la ceva elementar şi naiv; dar se greşeşte. El adânceşte mult mai profund viziunea fenomenului istoric, pe care îl urmăreşte până în resortul cel mai intim al fiinţei omeneşti. Istoria devine astfel mai bogată şi mai concretă, nu mai săracă şi mai abstractă. Ceea ce trebuie aici este doar ca în cele prezentate să se dezvolte inimă şi cuget pentru sufletul omenesc în viaţă, în care, prin aceasta, se scrutează adânc.
52. Ar trebui ca epocile
din viaţa dintre moarte şi o nouă naştere să fie tratate cu referire la
plăsmuirea Karmei.
Modalitatea acestei tratări a plăsmuirii Karmei urmează să fie
subiectul următoarelor teze.
53. Desfăşurarea vieţii omeneşti între moarte şi o nouă naştere se face în trepte succesive. Câteva zile după trecerea prin poarta morţii se face o contemplare panoramică, în imagini-tablou, a vieţii pământeşti scurse. Această panoramă prezintă totodată desprinderea purtătorului acestei vieţi de entitatea sufletesc-spirituală a omului.
54. Aproximativ în o treime din durata de viaţă pământească ce tocmai s-a scurs se experimentează, prin trăiri spirituale ale sufletului, efectul vieţii pământeşti precedente în sensul unei ordini cosmice juste din punct de vedere etic. În timpul acestei vieţuiri se exprimă intenţia de a plăsmui următoarea viaţă pămâtească în conformitate cu această vieţuire, pentru compensarea celei precedente.
55. Urmează o epocă existentială pur spirituală lungă, în care sufletul omenesc, împreună cu alte suflete omeneşti legate karmic cu el şi împreună cu entităţi din Ierarhile superioare, plăsmuiesc viaţa pământească viitoare, în sensul Karmei.
56. Epoca existenţială dintre moarte şi o nouă naştere, în care se plăsmuieşte Karma omului, poate fi descrisă doar pe baza rezutatelor cercetării spirituale. Trebuie avut însă în conştientă faptul că această descriere poate fi întotdeauna accesibilă raţiunii. Aceasta nu trebuie decât să privească nepărtinitor esenţa realităţii senzoriale şi îşi va da seama că această esenţă te trimite la ceva spiritual, după cum forma unui cadavru te trimite la viaţa care a fost în ea.
57. Rezultatele ştiinţei spiritului arată că omul între moarte şi naştere aparţine regnurilor spirituale, aşa cum între naştere şi moarte aparţine regnurilor naturii, regnurilor mineral, vegetal şi animal.
58. Regnul mineral poate fi recunoscut în forma actuală a omului, cel vegetal în corpul eteric, ce constituie temelia devenirii şi creşterii sale, iar cel animal în corpul astral, ce asigură impulsul dezvoltării simţirii şi voinţei. Încununarea vieţii conştiente de simţire şi voinţă în viaţa spirituală conştientă de sine face vizibilă nemijlocit legătura omului cu lumea spirituală.
59. O observare nepărtinitoare a gândirii arată faptul că gândurile, în conştienţa obişnuită, nu au o existenţă proprie, că ele apar doar ca imagini reflectate a ceva. Totuşi omul se simte viu în gânduri. Gândurile nu au viaţă; el însă trăieşte în gânduri. Această viaţă îşi are obârşia în fiinţele spirituale, care (în sensul cărţii mele Ştiinţa ocultă) pot fi considerate ca cea de-a treia Ierarhie, ca un regn spiritual.
60. Extinderea acestei observaţii nepărtinitoare asupra simţirii arată că sentimentele urcă în noi dinăuntrul organismului, dar ele nu pot fi produse de către acesta. Căci viaţa lor poartă în sine o natură independentă de organism. Omul, prin organismul său trupesc, se poate simţi pe sine în lumea naturală. Dar, în momentul când face acest lucru înţelegându-se pe sine, el se va simţi cu lumea sa de sentimente într-un regn spiritual. Acesta este cel al Ierarhiei a doua.
61. Ca fiinţă a voinţei omul nu se îndreaptă spre organismul său, ci spre lumea din afară. El nu întreabă dacă vrea să meargă sau ce simte în picioarele sale, ci ce fel de ţintă este aceea din afară spre care vrea să meargă. În timp ce voieşte el îşi uită organismul său. În voinţă el nu aparţine naturii sale. Aici el aparţine regnului spiritual al primei Ierarhii.
