Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


UNELE ASPECTE DESPRE ÎNŢELEGEREA SPIRITULUI ŞI VIEŢUIREA DESTINULUI


În comunicările şi observaţiile care se adresează aici membrilor se doreşte ceva care de data aceasta să poată da o altă orientare gândurilor referitoare la teze.

Înţelegerea cunoaşterii antroposofice poate fi înlesnită, dacă sufletul omenesc are mereu îndreptată atenţia spre legătura omului cu lumea.

Când omul îşi îndreaptă atenţia asupra lumii, în care coboară prin naştere şi din care pleacă prin moarte, el are iniţial în jur întreaga bogăţie a impresiilor senzoriale proprii. El dezvoltă gânduri în legătură cu aceste impresii senzoriale.

Când conştientizează: „Faţă de tot ceea ce îmi revelează simţurile drept lume, eu îmi formez gânduri“, atunci el poate începe să se observe pe sine. El îşi poate spune: În gândurile mele trăiesc „Eu“. Lumea îmi dă prilejul de a mă vieţui pe mine în gânduri. Când observ lumea [3], mă găsesc pe mine în gândurile mele.

Continuând această reflecţie, omul pierde din conştienţă lumea şi în conştienţă pătrunde Eul. El încetează de a-şi reprezenta lumea; el începe să vieţuiască Sinea.

Dacă însă atenţia sa se îndreaptă spre interior, unde se oglindeşte lumea, în conştienţă apar evenimentele de destin ale vieţii în care Sinea omenească s-a implicat, mergând înapoi de la momentul respectiv până la momentul ultim pe care şi-l poate aminti. În succesiunea acestor trăiri de destin este vieţuită propria existenţă.

Conştientizând: „Eu, cu Sinea mea, am vieţuit un destin“, poţi începe să observi lumea. Îţi poţi spune: în destinul meu nu am fost singur; în cele trăite de mine a intervenit lumea. Eu am voit aceasta sau cealaltă; în voirea mea s-a revărsat cu putere lumea. Când vieţuiesc această voire autoobservându-mă, în voirea mea găsesc lumea.

Continuând să se familiarizeze din ce în ce mai mult cu propria sa Sine, omul pierde Sinea din conştienţă. În aceasta intervine lumea. El încetează să vieţuiască Sinea; începe, în simţire, să constientizeze lumea.

Dacă gândesc la lumea de afară, mă găsesc pe mine; dacă mă adâncesc în mine însumi găsesc aici lumea. Dacă omul resimte suficient de puternic acest lucru, el se află în centrul enigmelor lumii şi ale omului.

Căci simţind: Te strădui prin gândire să înţelegi lumea şi în această gândire nu faci decât să te introduci pe tine, te confrunţi cu prima enigmă a lumii.

Să simţi în Sinea ta că eşti format de către destin şi în această formare să simţi torentul evenimentelor lumii, te îndreaptă spre a doua enigmă a lumii.

În vieţuirea acestei enigme a lumii şi a omului încolţeşte dispoziţia sufletească cu care omul poate întâmpina antroposofia, în aşa fel încât în interiorul său să primească de la aceasta o impresie care să-i suscite atenţia.

Căci antroposofia arată următorul lucru: există o trăire spirituală care, în gândire, nu pierde lumea. Se mai poate trăi şi în gândire. Ea indică, în activitatea de meditaţie, o trăire interioară în care, gândind, nu pierzi lumea senzorială, ci câştigi lumea spirituală. În loc să pătrunzi în Eu, în care simţi că lumea simţurilor se scufundă, pătrunzi în lumea spirituală, în care simţi Eul fortificat.

În continuare, antroposofia arată: Există o vieţuire a destinului în care nu pierzi Sinea. Chiar şi în destin te poţi simţi activ. Observarea neegoistă a destinului omenesc indică o trăire în care înveţi să iubeşti nu numai propria existenţă, ci şi lumea. În loc să încremeneşti în lume, care poartă Eul pe valurile fericirii şi nefericirii, găseşti Eul care, voind, configurează propriul destin. În loc să te izbeşti de lume, de care Eul se sfărâmă, pătrunzi în Sinea proprie, care se simte unită cu activitatea cosmică.

Destinul îi este pregătit omului de către lumea pe care i-o revelează simţurile sale. Dacă el găseşte în domnia destinului propria activitate, Sinea sa urcă în el puternic nu doar din propriul interior, ci şi din lumea senzorială.

Dacă putem simţi cât de puţin cum în Sinea noastră lumea apare ca spiritual şi cum în lumea senzorială se dovedeşte a fi activă însăși Sinea, suntem deja în miezul înţelegerii sigure a antroposofiei.

Căci atunci vom dezvolta un simţ pentru faptul că în antroposofie putem descrie lumea spirituală ce este cuprinsă de către Sine; iar acest simţ va dezvolta la rândul lui o înţelegere a faptului că în lumea senzorială Sinea poate fi găsită şi altfel decât prin adâncire interioară. Antroposofia găseşte Sinea, arătând că omul nu primeşte din lumea senzorială doar percepţii senzoriale ci şi efecte ale acţiunilor din existenţa preterestră şi din vieţile pământeşti anterioare.

Omul poate privi acum în afară, în lumea senzorială, şi să-şi spună: aici nu este doar culoare, sunet, căldură; aici acţionează şi trăirile pe care le-au cunoscut sufletele omeneşti înaintea actualei existenţe pământeşti. Şi tot aşa omul poate privi în interiorul lui şi să-si spună: aici nu este doar Eul meu, aici se manifestă o lume spirituală.

În acord cu acest fel de a privi lucrurile, cel atins de enigmele lumii şi ale omului se poate întâlni cu iniţiatul care, conform părerilor sale, trebuie să vorbească despre lumea senzorială exterioară ca şi când din aceasta nu-şi fac apariţia doar percepţii senzoriale, ci şi impresii provenite din ceea ce a acţionat asupra sufletelor omeneşti în existenţa preterestră şi în vieţile pământeşti trecute; şi care despre lumea interioară a Sinei trebuie să mărturisească că aceasta revelează legături spirituale la fel de pregnante şi pline de consecinţe ca şi percepţiile lumii senzoriale.

Membrii ce vor să fie activi pe acest tărâm ar trebui să se facă mijlocitori conştienţi între ceea ce simte sufletul omenesc căutător ca enigmă a lumii şi a omului şi ceea ce are de spus cunoaşterea iniţiaţilor, atunci când ea învie din destinele oamenilor o lume trecută şi când, prin fortificare sufletească, deschide poarta percepţiei unei lumi spirituale.

Astfel, prin munca membrilor ce doresc să fie activi, Societatea antroposofică poate deveni o adevărată şcoală pregătitoare a şcolii iniţiatice. Acest lucru a vrut să scoată în evidenţă cu putere Congresul de Crăciun; iar cine înţelege just acest Congres va continua să evidenţieze cele spuse acolo până ce o înţelegere suficientă a lor poate aduce sarcini noi în faţa Societăţii.

Fie ca din cele spuse acolo să izvorască şi „tezele“ ce urmează a fi date în continuare.


62. Lumea senzorială aduce la suprafaţă, prin percepţiile senzoriale, doar o parte a fiinţei pe care ea o ascunde în adâncurile sale tumultoase. La o observaţie spirituală mai pătrunzătoare, ea arată că urmările a ceea ce sufletele omeneşti au făptuit în timpuri demult trecute se găsesc în aceste adâncuri.

63. Lumea interioară a omului revelează privirii de sine obişnuite doar o parte a lumii în care ea trăieşte. La o vieţuire fortificată ea arată că stă într-o realitate spiritual-vie.

64. În destinul omului nu se revelează doar activitatea unei lumi exterioare, ci şi aceea a propriei Sine.

65. În trăirile sufleteşti ale omului nu se revelează doar o Sine, ci şi o lume spirituală, pe care Sinea, printr-o cunoaştere adecvată spiritului, o poate găsi unită cu propria fiinţă.


66. Fiinţele Ierarhiei a treia se revelează în viaţa care se dezvoltă în gândirea omenească ca fundal spiritual. Această viaţă se ascunde în activitatea de gândire a omului. Dacă aceasta ar continua să acţioneze în el ca existenţă de sine stătătoare, omul nu ar putea ajunge la libertate. Activitatea gânditoare omenească începe în momentul în care încetează activitatea gânditoare cosmică.

67. Fiinţele Ierarhiei a doua se revelează într-un element sufletesc extraomenesc, care rămâne ascuns simţirii omeneşti ca acţiune cosmic-sufletească. Acest cosmic-sufletesc lucrează îndărătul simţirii omeneşti. El este cel ce configureză fiinţial-umanul ca organism al simţirii, înainte ca în acesta să poată trăi simţirea însăsi.

68. Fiinţele primei Ierarhii se revelează într-o acţiune spirituală extraomenească intrinsecă voinţei omeneşti, ca lume fiinţială cosmic-spirituală. Acest cosmic-spiritual se vieţuieşte pe sine însuşi în acţiune, când omul voieşte. El creează legătura fiinţial-umanului cu lumea extraomenească înainte ca omul să fi devenit, prin organismul său voliţional, fiinţa care voieşte liber.