Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


SFERE SPIRITUALE COSMICE ȘI CUNOAȘTERE DE SINE OMENEASCĂ


Tezele care au fost trimise săptămânile acestea de la Goetheanum membrilor Societăţii antroposofice conduc privirea sufletească spre fiinţele sferelor spirituale cu care omul este legat în linie ascendentă, aşa cum este legat cu regnurile naturii în linie descendentă.

O cunoaştere de sine adevărată a omului poate deveni călăuza spre aceste sfere spirituale. Şi dacă se năzuieşte corect spre o astfel de cunoaştere de sine, în ea se va deschide înţelegerea pentru ceea ce mijloceşte antroposofia sub formă de cunoştinţe, atunci când priveşte în viaţa lumii spirituale. Ceea ce trebuie aici este să exersezi cunoaşterea de sine în sensul adevărat, nu printr-o fixaţie simplistă în „interior“.

Într-o astfel de cunoaştere de sine adevărată, primul lucru pe care-l găsim este ceea ce trăieşte în amintire. În conştienţă sunt evocate, sub formă de imagini-gânduri, umbrele a ceea ce ai experimentat în mod viu, nemijlocit, în trecut. Cine zăreşte o umbră este purtat cu gândul, dintr-un imbold interior, spre obiectul care aruncă umbra. Cine poartă cu sine o amintire nu-şi poate îndrepta privirea sufletească într-un mod atât de direct spre vietuirea ce reverberează în amintire. Dacă însă el se concentrează cu adevărat asupra propriei sale Sine, va trebui să-şi spună: el însuşi este, conform entităţii sale sufleteşti, ceea ce au făcut din el vieţuirile care îşi aruncă umbra lor în amintire. În conştienţă apar umbrele amintirii, în existenţa sufletească luminează ceea ce apare ca umbră în amintire; în amintire avem umbră moartă; în suflet, unde acţionează amintirea, avem existenţă vie.

Nu trebuie decât să distingem clar acest raport al amintirii cu viaţa sufletească adevărată, pentru a simţi cum în această strădanie după claritate în cunoaşterea de sine te afli pe drumul către lumea spirituală.

Prin intermediul amintirii urmărim spiritualul propriului nostru suflet. Pentru conştienţa obişnuită, această urmărire nu ajunge să cuprindă cu adevărat realitatea spre care se îndreaptă privirea. Privim spre ceva; însă privirea nu întâlneşte nicio realitate. Antroposofia indică, prin cunoaştere imaginativă, această realitate. Ea ne îndreaptă de la ceea ce se proiectează ca umbră la ceea ce luminează. Ea face aceasta atunci când vorbeşte de corpul eteric al omului. Ea arată că în imaginile-umbă ale gândurilor acţionează corpul fizic; că în ceea ce luminează trăieşte corpul eteric.

Cu corpul fizic omul se află în lumea senzorială; cu corpul eteric se află în lumea eterică. În lumea senzorială el are o ambianţă; la fel are şi în lumea eterică. Antroposofia vorbeşte despre această ambianţă ca despre prima lume ascunsă în care se află omul. Este sfera Ierarhiei a treia.

Aşa cum ne-am apropiat de amintire, să ne apropiem acum de limbă. Ea izvorăşte din interiorul omului; la fel ca şi amintirea. În ea omul se uneşte cu o existenţă, după cum în amintire se uneşte cu propriile trăiri. Şi în cuvânt trăieşte un element de umbră. Acesta este mai puternic decât elementul de umbră al gândurilor-amintire. Când omul proiectează în amintire umbra trăirilor sale interioare, în tot acest proces este activ el însuşi, cu propria sa Sine ascunsă. Când ceea ce luminează îşi aruncă umbra, el este prezent.

Şi în cadrul limbii avem o proiectare de umbră. Cuvintele sunt umbre. Ce luminează aici? Aici lumineză un lucru mai puternic, deoarece cuvintele sunt umbre mai puternice decât gândurile-amintire. Ceea ce în Sinea omenească creează amintiri de-a lungul unei vieţi pământeşti nu poate crea şi cuvinte. Pe acestea omul trebuie să le înveţe împreună cu alţi oameni. Aici trebuie să se asocieze o altă fiinţă, dintr-o zonă mai profundă din el decât cea care acţiona în amintire ca umbră. Antroposofia vorbeşte aici, prin cunoaştere inspirată, de corp astral, după cum faţă de amintire vorbeşte de corp eteric. La corpul fizic şi corpul eteric se adaugă corpul astral, ca un al treilea mădular al fiinţei omeneşti.

Dar şi acest al treilea mădular are o ambianţă cosmică. Ea este ambianţa Ierarhiei a doua. În limbajul omenesc avem o imagine-umbră a acestei a doua Ierarhii. Omul trăieşte cu corpul său astral în cadrul acestei Ierarhii.

Putem merge şi mai departe. În vorbire omul este implicat cu o parte a fiinţei sale. În vorbire, el pune în mişcare interiorul său. Partea de care este înconjurat acest interior, ea însăşi rămâne în repaus în vorbire. Mişcarea vorbirii iese, se smulge din această fiinţă omenească rămasă în repaus. Întregul om însă se pune în mişcare atunci când el antrenează partea locomotorie din el. În această mişcare omul nu este mai puţin expresiv decât în amintire şi în limbaj. Amintirea exprimă trăirile sufleteşti; esenţa limbii constă tocmai în aceea că ea este expresia a ceva. La fel şi omul care se mişcă cu întreaga sa fiinţă exprimă un „Ceva“.

Ceea ce este exprimat în felul acesta, antroposofia îl prezintă ca pe un alt mădular al fiinţei omeneşti. Prin cunoaşterea intuitivă ea vorbeşte de „Sinea adevărată“ sau de „Eu“. Şi acesta trăieşte într-o ambiantă cosmică. Este aceea a primei Ierarhii.

Când omul se apropie de gândurile-amintire proprii, pe el îl întâmpină un prim element suprasensibil, propria sa fiinţă eterică. Antroposofia îi indică ambianţa cosmică corespunzătoare. Când omul se surprinde în postura de vorbitor, pe el îl întâmpină fiinţa sa astrală. Aceasta nu mai este înţeleasă doar prin ceea ce acţionează interior, ca în cazul amintirii. Prin inspiraţie se poate contempla faptul că ea este cea care, în vorbire, formează din spiritual un proces fizic. Vorbitul este un proces fizic. La baza lui se află ceea ce se făptuieşte în domeniul celei de-a doua Ierarhii.

În omul aflat în întregime în mişcare există o acţiune fizică mai intensă decât în vorbire. Nu se plăsmuieşte ceva din om; se plăsmuieşte întregul om. În fizicul ce se ţese în activitatea de plăsmuire acţionează prima Ierarhie.

Aşa se poate exersa cunoaşterea de sine adevărată. Dar în tot acest proces omul nu cuprinde propria sa Sine. Treptat el cuprinde mădularele sale: corpul fizic, corpul astral, Sinea. Cuprinzându-le însă pe acestea el se apropie treptat şi de lumile superioare, care ca şi cele trei regnuri ale naturii, regnul animal, regnul vegetal, regnul mineral, aparţin, ca trei regnuri spirituale, lumii în ansamblu, în care se dezvoltă fiinţa sa.


69. Ierarhia a treia se revelează exclusiv ca un element spiritual-sufletesc. Ea ţese în ceea ce omul vieţuieşte sufleteşte chiar în interiorul său. Dacă ar acţiona doar această Ierarhie nu s-ar putea forma procese nici în eteric, nici în fizic. Aici nu ar putea exista decât un element sufletesc.

70. A doua Ierarhie se revelează ca un spiritual-sufletesc ce acţionează în eteric. Etericul este în întregime manifestarea Ierarhiei a doua. Ea însă nu se revelează în mod nemjlocit în fizic. Puterea ei se întinde doar până la nivelul proceselor eterice. Dacă ar acţiona doar Ierarhia a doua, nu ar exista decât un element sufletesc şi unul eteric.

71. Ierarhia cea mai puternică, Ierarhia întâi, se revelează ca factorul activ spiritual în fizic. Ea face din lumea fizică un Cosmos. Ierarhiile a treia şi a doua sunt aici entităţi ce slujesc.


72. Îndată ce te apropii de mădularele superioare ale entităţii omeneşti, de corpul eteric, de corpul astral şi de organizarea Eu, eşti nevoit să cauţi raportul omului faţă de fiinţele regnurilor spirituale. Doar organizarea fizică poate fi luminată din punctul de vedere al celor trei regnuri fizice ale naturii.

73. În corpul eteric al fiinţei omeneşti se încorporează inteligenţa Cosmosului. Acest lucru presupune acţiunea fiinţelor cosmice care colaborează la plăsmuirea corpului eteric al omului, în acelaşi fel cum forţele fizice plăsmuiesc corpul fizic.

74. În corpul astral al fiinţei omeneşti lumea spirituală întipăreşte impulsurile morale. Pentru ca acestea să se poată înstăpâni în organizarea omenească este nevoie de activitatea unor fiinţe care nu mai gândesc spiritualul ci îl şi pot plăsmui fiinţial.

75. În organizarea Eu omul se vieţuieşte pe sine însuşi ca spirit în corpul fizic. Pentru ca să se întâmple acest lucru este necesară activitatea fiinţelor ce chiar trăiesc în lumea fizică ca fiinţe spirituale.