Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


STRUCTURA SUFLETEASCĂ A OMULUI LA ÎNCEPUTUL EPOCII MIHAELICE


Astăzi vom face o completare în legătură cu ideile enunţate mai sus, în paragraful „În pragul epocii mihaelice“. Această epocă mihaelică a apărut în evoluţia umanităţii după ce un timp au predominat pe de o parte dispoziţia sufletească de formare intelectuală a gândurilor şi pe de altă parte modul de a privi lumea orientat spre lumea senzorială exterioară ‒ spre lumea fizică.

Formarea gândurilor nu este, prin natura ei proprie, un proces ce duce spre gândirea materialistă. Ceea ce în epocile mai vechi venea spre om ca inspiraţie ‒ este vorba de lumea ideilor ‒ a devenit, în perioda ce a premers epocii lui Mihael, proprietatea sufletului omenesc. Acesta nu mai primeşte ideile „de sus“, din conţinutul spiritual al Cosmosului; el şi le scoate, activ, din propria spiritualitate a omului. Abia în felul acesta omul a devenit capabil să se concentreze asupra propriei fiinţe spirituale. Înainte de aceasta el nu reuşea să pătrundă până la această adâncime a fiinţei sale. El se vedea pe sine ca o picătură desprinsă din marea spiritualităţii cosmice, ce a intrat un timp în viaţa pământească, pentru ca apoi să se unească din nou cu ea.

Formarea gândurilor în interiorul omului este un progres în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine omenească. Din punct de vedere suprasensibil chestiunea se prezintă astfel: forţele spirituale ce pot fi sintetizate cu numele de Mihael au guvernat ideile în Cosmosul spiritual. Omul a vieţuit aceste idei atât timp cât a participat cu sufletul său la viaţa lumii lui Mihael. Această trăire a devenit acum proprietatea sa. Aceasta a avut ca urmare faptul că, un timp, s-a produs o despărţire a omului de lumea lui Mihael. Odinioară, odată cu gândurile inspirate omul primea şi conţinuturile spirituale ale Cosmosului. După ce această inspiraţie a încetat şi omul a început să-şi formeze gândurile prin activitate proprie, el a fost silit, pentru a avea un conţinut pentru aceste gânduri, să se orienteze spre o contemplare prin simţuri. Astfel, omul a trebuit la început să umple spiritualitatea proprie pe care şi-o cucerise cu un conţinut material. În această epocă, care a dus propria sa fiinţă spirituală pe o treaptă superioară treptelor precedente, el a căzut pradă concepţiei materialiste.

Acest lucru poate fi foarte uşor interpretat greşit; dacă priveşti doar „căderea“ în materialism, ea te poate întrista. Totuşi, în timp ce în acea epocă privirea a trebuit să se limiteze la lumea fizică exterioară, în interiorul sufletului omului s-a dezvoltat ca vieţuire o spiritualitate purificată, de sine stătătoare. Această spiritualitate acum, în epoca lui Mihael, nu trebuie să mai rămână o vieţuire inconştientă, ci trebuie să devină conştientă de propriul ei caracter. Acest lucru semnifică intrarea entităţii mihaelice în sufletul omenesc. Omul şi-a umplut un timp conţinutul spiritual cu materia naturii; el trebuie să umple din nou acest spiritual cu spiritualitatea proprie originară, de sorginte cosmică.

Formarea gândurilor s-a pierdut un timp în materia Cosmosului; ea trebuie să se regăsească în spiritul cosmic. În lumea rece, abstractă a gândurilor poate intra căldură, poate intra o realitate spirituală plină de substanţă, o realitate fiinţială. Aceasta reprezintă intrarea în epoca mihaelică.

Conştienţa libertăţii a putut creşte în profunzimile sufletului omenesc doar prin despărţirea de fiinţa de gânduri a Cosmosului. Ceea ce venea din înalturi a trebuit să fie regăsit în adâncuri. Din acest motiv dezvoltarea acestei conştienţe a libertăţii a fost legată iniţial de o cunoaştere a naturii îndreptată doar în afară. În timp ce în interior omul, în mod inconştient, îşi modela spiritul până la o puritate a ideilor, simţurile sale erau îndreptate doar spre lumea materială, lucru care nu afecta în nici un fel ceea ce lumina în suflet, la început destul de firav, ca germene.

Dar în contemplarea elementului material exterior poate pătrunde vieţuirea spiritualului şi, prin aceasta, contemplarea spirituală poate reveni iarăşi, într-un mod nou. Cunoştinţele despre natură câştigate sub semnul materialismului pot fi cuprinse în viaţa sufletească interioară într-un mod spiritual. Mihael, care a vorbit „de sus“, poate fi auzit „dinăuntru“, unde îşi va stabili noua sa locuinţă. Mai imaginativ, acest lucru se poate exprima astfel: solarul, pe care omul l-a primit în sine epoci la rând doar din Cosmos, va lumina înăuntrul sufletului. Omul va învăţa să vorbească de un „Soare interior“. De aceea el nu se va recunoaşte, în viaţa dintre naştere şi moarte, mai puţin fiinţă pământească; însă va recunoaşte că fiinţa sa ce se preumblă pe Pământ este condusă solar. Va învăţa să simtă ca adevăr faptul că în interior o entitate îl pune pe el într-o lumină ce luminează de fapt şi peste existenţa pământească, dar nu este aprinsă în aceasta. În pragul epocii mihaelice ea poate deocamdată lumina ca şi când tot acest proces s-ar afla foarte departe de omenire; totuşi „în spirit“ el este aproape; trebuie doar „văzut“. De acest fapt, că ideile omului nu rămân doar „gândite“, ci în gândire sunt şi „văzute“, depind enorm de multe lucruri.


85. În actuala eră cosmică omul se vieţuieşte pe sine mai întâi în conştienţa trează de zi. Această vieţuire îi ascunde faptul că, în starea de veghe, în vieţuirea lui este prezentă Ierarhia a treia.

86. În starea de vis omul îşi vieţuieşte haotic propria fiinţă, unită într-un mod nearmonios cu fiinţa spirituală a Cosmosului. Dacă conştienţei de vis îi contrapunem constienţa imaginativă ‒ celălalt pol al acesteia ‒, vom observa că în vieţuirea omului este prezentă Ierarhia a doua.

87. În conştienţa de somn fără vise omul vieţuieşte, fără conştienţă proprie, propria fiinţă unită cu fiinţa spirituală a Cosmosului. Dacă conştienţei de somn îi contrapunem conştienţa inspirată ‒ celălalt pol al acesteia ‒, atunci omul îşi dă seama că în vieţuirea sa este prezentă Ierarhia întâi.