Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


CALEA ANTERIOARĂ CĂII LUI MIHAEL ȘI CALEA MIHAELICĂ


Nu putem privi în lumina justă impactul acţiunii lui Mihael în evoluţia omenirii, dacă rămânem la reprezentarea utilizată pe scară largă astăzi despre raportul lumii moderne de idei faţă de natură.

Aşa, de exemplu, se gândeşte că acolo, afară, avem natura cu procesele şi fiintele ei, iar în interior sunt ideile. Acestea descriu fie noţiuni despre fiinţe ale naturii, fie aşa-numitele legi ale naturii. Gânditorii ţin să arate în primul rând cum se construiesc acele idei care stau în raport just cu fiinţele naturii, sau care conţin legile adevărate ale naturii.

Se pune foarte puţin accent pe raportul acestor idei faţă de omul care are aceste idei. Şi totuşi nu putem înţelege ce este mai important aici decât dacă ne punem mai întâi întrebarea: Ce vieţuieşte omul în cadrul ideilor moderne ale ştiinţelor naturii?

Răspunsul îl găsim în felul următor.

Omul resimte astăzi că ideile sunt create în el, prin activitatea sufletului. El are sentimentul că este autorul ideilor, în timp ce percepţiile vin doar din afară spre sine.

Omul nu a avut mereu sentimentul acesta. În timpurile mai de demult el simţea conţinutul ideilor nu ca o realizare proprie ci ca pe ceva primit din lumea suprasensibilă, prin inspiraţie.

Acest sentiment a cunoscut diverse trepte şi aceste trepte depindeau de partea fiinţei cu care omul vieţuia ceea ce astăzi el pretinde a fi ideile sale. Astăzi, în epoca dezvoltării sufletului conştienţei, este perfect valabil ceea ce s-a spus în tezele anterioare: „Gândurile îşi au locul propriu-zis în corpul eteric al omului. Aici ele sunt însă forţe fiinţial-vii. Ele se întipăresc în corpul fizic. Sub această formă, de gânduri întipărite, ele au un caracter de umbră, aşa cum le cunoaşte conştienţa obişnuită“.

Putem merge mai înapoi în timp, în epoci în care gândurile erau vieţuite nemijlocit în Eu. Acolo însă ele nu erau atât de fantomatice ca astăzi; ele nu erau doar vii; erau însufleţite şi străbătute de spirit. Acest lucru înseamnă însă că omul nu gândea gânduri, ci vieţuia percepţia unor entităţi spirituale concrete.

O conştienţă care să privească în acest fel spre o lume de entităţi spirituale o întâlnim peste tot în preistoria popoarelor. Ceea ce s-a păstrat istoriceşte din aceasta este desemnat astăzi drept conştienţă mitologizantă şi nu i se atribuie valoare deosebită pentru înţelegerea lumii reale. Şi totuşi cu această conştienţă omul stă în lumea sa, în lumea în care îşi are obârşia, în timp ce cu conştienţa actuală iese din această lume a sa.

Omul este spirit, iar lumea sa este aceea a spiritelor.

O altă treaptă este cea în care gândurile nu mai erau vieţuite de către Eu, ci de corpul astral. Pentru privirea sufletească aici dispare spiritualul nemijlocit. Elementul de gândire apare ca ceva viu, care este însufleţit.

Pe prima treaptă, cea în care se contemplă în mod concret fiinţa spirituală, omul nu simte imperios nevoia să apropie cele contemplate de lumea celor percepute senzorial. Fenomenele senzoriale ale lumii se revelează de fapt ca rezultate ale celor contemplate suprasenzorial; a dezvolta o ştiinţă anume pentru ceea ce era accesibil nemijlocit „privirii spirituale“ nu era un lucru strict necesar. În afară de aceasta, ceea ce se contemplă ca lume a fiinţelor spirituale este de o asemenea bogăţie, încât atenţia este reţinută în primul rând de aceasta.

Alta este situaţia în cea de a doua etapă de conştienţă. Aici fiintele spirituale concrete se ascund; apare un reflex palid al lor sub formă de viaţă însufleţită. Oamenii încep să facă o apropiere între „viaţa naturii“ şi această „viaţă a sufletelor“. În fiinţele şi procesele din natură erau căutate fiinţele spirituale active şi faptele lor. În căutarea alchimică de mai târziu trebuie să vedem o formă istoriceşte degenerată a acestei etape de conştienţă.

După cum în prima etapă de conştienţă omul, atunci când „gândea“ fiinţe spirituale, trăia în întregime în natura şi fiinţa sa, tot astfel în această a doua etapă el este încă aproape de sine şi de originea sa.

Totodată, pe aceste două trepte este exclus însă ca omul să ajungă să acţioneze dintr-un impuls interior propriu, în sensul propriu-zis al cuvântului.

În el acţionează un spiritual de acelaşi tip cu el. Ceea ce pare că face el este manifestarea unor procese care se desfăşoară prin intermediul unor fiinţe spirituale. Ceea ce face omul este aparenţa fizic-senzorială a unei fapte divin-spirituale reale dindărătul ei.

O a treia etapă de evoluţie aduce în conştienţă gândurile, însă gânduri vii, prezente în corpul eteric.

Aceasta era conştienţa care domnea în perioada de apogeu a civilizaţiei greceşti. Când grecul gândea, el nu-şi forma un gând ca pe o plăsmuire proprie prin care privea lumea, ci simţea trezită în el viaţă, viaţă ce pulsa şi afară, în lucruri şi procese.

Atunci s-a tezit pentru prima dată în om dorul după libertatea propriei acţiuni. Nu o libertate reală deocamdată, ci un dor după aceasta.

Omul care a simţit viaţa, mişcarea din natură, acţionând şi în el însuşi, a putut dezvolta dorul de a desprinde propria activitate de activitatea pe care o resimţea străină lui. Oricum, în viaţa şi mişcarea exterioară se mai percepea încă o ultimă consecinţă a activităţii lumii spirituale, lume de aceeaşi natură cu omul.

Posibilitatea apariţiei libertăţii s-a ivit abia atunci când gândurile au primit amprenta lor din corpul fizic şi când conştienţa nu se mai extindea decât asupra acestei amprente. Această situaţie a intervenit odată cu începutul secolului al XV-lea după Christos.

În evoluţia lumii nu se pune problema ce importanţă au ideile concepţiei actuale despre natură pentru natură; căci aceste idei au căpătat formele pe care le au nu pentru a furniza o anumită imagine despre natură, ci pentru a-l aduce pe om pe o anumită treaptă de evoluţie.

Când gândurile au cuprins corpul fizic, din conţinutul lor nemijlocit a fost şters ceea ce înseamnă spirit, suflet, viaţă, singurul lucru rămas fiind umbra abstractă ataşată corpului fizic. Gândurile acestea nu pot avea ca obiect de cunoaştere decât ceva fizic-material. Căci ele în sine nu sunt reale decât în legătură cu trupul fizic-material al omului.

Materialismul a apărut nu pentru că în natura exterioară nu sunt percepute decât fiinţe şi procese materiale, ci pentru că omul în evoluţia lui a trebuit să parcurgă o etapă care să-l conducă la o conştienţă capabilă de a contempla iniţial doar manifestările lumii materiale. Dezvoltarea unilaterală a acestei necesităţi în planul evoluţiei omului a dat naştere concepţiei despre natură a epocii moderne.

Misiunea lui Mihael este de a aduce în corpurile eterice ale oamenilor forţele prin care gândurile-umbră capătă din nou viaţă; în faţă acestor gânduri vivifiate se vor apleca atunci suflete şi spirite ale lumilor suprasensibile; omul eliberat va putea trăi împreună cu ele, aşa cum trăia cu ele odinioară omul, care nu era decât reflexul fizic al acţiunii lor.

Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(pe baza celor prezentate anterior)

103. În evoluţia umanităţii conştienţa coboară pe scara dezvoltării gândurilor. Există o primă etapă de conştienţă: pe ea omul vieţuieşte gândurile în Eu ca pe nişte fiinţe străbătute de spirit, suflet şi viaţă. Pe o a doua treaptă omul vieţuieşte gândurile în corpul astral; aici ele nu mai sunt decât imagini însufleţite şi vivifiate ale fiinţelor spirituale. Pe o a treia treaptă omul vieţuieşte gândurile în corpul eteric; ele sunt aici doar o mobilitate interioară, un fel de ecou al sufletescului. Pe cea de a patra treaptă, cea actuală, omul vieţuieşte gândurile în corpul fizic; ele sunt nişte umbre moarte ale spiritualului.

104. În măsura în care spiritual-sufletesc-viul cedează teren în gândirea omenească, în om se trezeşte voinţa proprie; devine posibilă libertatea.

105. Misiunea lui Mihael este de a-l conduce pe om pe căile voinţei, din nou, acolo de unde a venit, deoarece pe căile gândirii el a coborât cu conştienţa pământească de la vieţuirea suprasenzorialului la vieţuirea senzorialului.