Dacă omul privește în urmă evoluțlia sa și în acest demers contemplă spiritual aspectul deosebit pe care l-a căpătat viața sa spirituală de circa 500 de ani încoace, trebuie să recunoască, măcar ca o presimțire, chiar în cadrul conștienței obișnuite, că de atunci încoace ne aflăm la un punct de răscruce important al întregii evoluții pământești a omenirii.
În ultima expunere am indicat, dintr-un anume punct de vedere, această răscruce importantă. Aici putem arunca o privire în preistoria evoluției. Vedem cum s-a transformat în om forța sufletească care acționează astăzi ca forță a inteligenței.
Acum, în câmpul conștienței omenești apar gânduri, gânduri moarte, abstracte. Aceste gânduri sunt legate de trupul fizic al omului; omul trebuie să consimtă că ele ar fi creația lui.
În vechime, când își îndrepta privirea sufletească în direcția din care i se revelează astăzi propriile gânduri, omul vedea entități divin-spirituale. Omul vedea întreaga sa ființă, până în corpul fizic, legată de aceste entități; el trebuia să se recunoască pe sine ca un produs al acestor entități. Dar nu numai Sinea sa, ci și fapta sa trebuia s-o recunoască ca produsul acestor entități. Omul nu avea voința sa proprie. Ceea ce făcea era manifestarea voinței divine.
Treptat, așa cum s-a amintit, s-a ajuns la voința proprie, a cărei epocă a început cu aproximativ 500 de ani în urmă.
Această ultimă etapă se deosebește însă mult mai mult de cele anterioare, comparativ cu felul în care se deosebeau acestea între ele.
Pe măsură ce gândurile se atașează de corpul fizic ele pierd din ceea ce este viu în ele. Devin gânduri moarte; formațiuni spritual-moarte. Mai înainte, când încă aparțineau omului, ele erau totodată organe ale entităților divin-spirituale cărora omul le aparține. Ele voiau în esență în om. Astfel, prin intermediul lor omul se simțea unit în mod viu cu lumea spirituală.
Prin gândurile moarte omul se simte despărțit de lumea spirituală. El se simte strămutat cu totul în lumea fizică.
Prin aceasta el este strămutat însă în spiritualitatea ahrimanică. Aceasta nu are putere în domeniile în care entitățile Ierarhiilor superioare îl mențin pe om în sfera lor, acționând fie direct în interiorul omului, ca în timpurile de demult, fie prin intermediul reflexului lor însuflețit sau vivifiat, ca mai târziu. Atât timp cât se mentine acestă acțiune a entităților surpasensibile în acțiunea omenească, adică aproximativ până în secolul al XV-lea, puterile ahrimanice nu aveau, în cadrul evoluției omenești, decât ‒ s-ar putea spune ‒ un răsunet slab.
Ceea ce descrie concepția persană despre lume privitor la acțiunea lui Ahriman nu este în contradicție cu cele spuse. Căci această concepție despre lume nu are în vedere o acțiune a lui Ahriman în cadrul dezvoltării sufletești a omului, ci o acțiune în cadrul unei lumi aflate în imediata apropiere a lumii sufletești a omului. Urzirea lui Ahriman se transmite desigur dintr-o lume spirituală vecină în lumea sufletească a omului, dar ea nu intervine direct.
Această intervenție directă a devenit posibilă abia în intervalul de timp ce a debutat cu aproximativ 500 de ani în urmă.
Astfel omul se află la sfârșitul unui curent evolutiv în cadrul căruia ființa sa a apărut dintr-o spiritualitate divină care, în cele din urmă, moare pentru sine în entitatea abstractă a inteligenței omului.
Omul nu a mai rămas în sferele în care își are originea, respectiv în această spiritualitate divină.
Ceea ce a început înainte cu 500 de ani pentru conștiența omului [Nota 5] se încheiase deja pentru o mare parte a ființei sale integrale în perioada în care Misteriul de pe Golgota și-a făcut apariția în sfera pământească. Atunci s-a produs, fapt insesizabil pentru conștiența majorității oamenilor din acea vreme, o alunecare treptată a evoluției omenirii dintr-o lume în care Ahriman avea puțină putere în una în care avea putere mare. Această alunecare în alt palier cosmic s-a încheiat chiar în secolul al XV-lea.
Influența lui Ahriman asupra omului pe acest palier cosmic este posibilă și poate acționa devastator, întrucât la acest nivel acțiunea divină înrudită omului s-a stins. Omul nu și-a putut dezvolta însă în altfel voința liberă decât angajându-se într-o sferă în care ființele spiritual-divine, legate dintru început cu el, nu mai erau active.
Din punct de vedere cosmic, Misteriul solar constă în esența acestei evoluții umane. Entitățile divin-spirituale aflate la originea sa au fost unite cu ceea ce omul putuse să perceapă în Soare până la momentul important de răscruce al evoluției sale. Aceste ființe s-au despărțit de Soare, lăsând acolo doar cadavrul lor; astfel că omul nu mai poate absorbi prin intermediul Soarelui în corporalitatea sa decât forța gândurilor moarte.
Acele entități însă l-au trimis pe Christos din Soare pe Pământ. Acesta și-a unit ființa Sa cu rămășițele moarte ale existenței divin-spirituale din imperiul lui Ahriman, spre mântuirea omenirii. Astfel omenirea are două posibilități care îi garantează libertatea: fie de a se îndrepta spre Christos în mentalitatea spirituală inconștientă existentă pe toată durata coborârii de la contemplarea existenței spirituale suprasensibile până la utilizarea inteligenței, și acum existentă în mod conștient; fie de a se adânci cu simțirea în atitudinea de despărțire de această existență spirituală și prin aceasta de a urma orientarea pe care o iau forțele ahrimanice.
În această situație se găsea omenirea la începutul secolului al XV-lea. Aceasta a fost pregătită ‒ în evoluție totul se întâmplă gradual ‒ chiar începând cu Misteriul de pe Golgota, destinat să fie evenimentul terestru cel mai important care să îl salveze pe om de la pieire, cu care omul trebuie să se confrunte fiindcă urmează să devină o ființă liberă.
Putem spune deci: ceea ce a cunoscut omenirea până acum în cadrul acestei situații s-a petrecut pe jumătate inconștient. În felul acesta s-a ajuns la unele lucruri bune, ne referim la concepția despre natură, ce trăiește în idei abstracte și la câteva principii, de asemenea bune, în ceea ce privește nivelul de trai.
Această epocă însă, în care omul poate să-și desfășoare existența inconștient în sfera periculoasă a lui Ahriman, a trecut.
Cercetătorul lumii spirituale trebuie să atenționeze astăzi omenirea asupra realității spirituale intervenite între timp, și anume că Mihael a preluat conducerea spirituală a problemelor omenirii. Mihael îndeplinește ceea ce are de îndeplinit fără a-i influența în vreun fel pe oameni; ei pot însă să-l urmeze în mod liber pentru ca, împreună cu forța christică, să găsească din nou drumul care să-i scoată din sfera lui Ahriman, în care au fost nevoiți să coboare. Cine, din adâncul ființei sufletului său, se poate simți una cu antroposofia înțelege cu adevărat acest fenomen mihaelic. Antroposofia doreșe să fie mesagerul acestei misiuni mihaelice.
Goetheanum, 10 octombrie 1924 [Nota 6]
106. Mihael urcă din nou drumul pe care omenirea a coborât, pe treptele evoluției spirituale, până la nivelul folosirii inteligenței. Mihael însă va dirija ascendent voința pe căile pe care înțelepciunea a coborât până la ultima ei treaptă, cea a inteligenlei.
107. Faptul că Mihael, începând de la acest moment al evoluției cosmice, doar arată calea sa pentru ca omul să o urmeze liber, este ceea ce deosebeste această conducere mihaelică de toate conducerile anterioare ale celorlalți Arhangheli, chiar de toate conducerile anterioare ale lui Mihael însusi. Aceste conduceri au acționat chiar în om, nu numai arătau acțiunea lor, astfel că omul nu putea să fie liber în ale sale.
108. Sarcina actuală a omului este de a înțelege acest lucru, pentru a putea urma cu tot sufletul calea sa, calea spirituală, în cadrul epocii mihaelice.
