Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


MISIUNEA LUI MIHAEL ÎN SFERA LUI AHRIMAN


Dacă omul priveşte în urmă evoluţlia sa şi în acest demers contemplă spiritual aspectul deosebit pe care l-a căpătat viaţa sa spirituală de circa 500 de ani încoace, trebuie să recunoască, măcar ca o presimţire, chiar în cadrul conştienţei obişnuite, că de atunci încoace ne aflăm la un punct de răscruce important al întregii evoluţii pământeşti a omenirii.

În ultima expunere am indicat, dintr-un anume punct de vedere, această răscruce importantă. Aici putem arunca o privire în preistoria evoluţiei. Vedem cum s-a transformat în om forţa sufletească care acţionează astăzi ca forţă a inteligenţei.

Acum, în câmpul conştienţei omeneşti apar gânduri, gânduri moarte, abstracte. Aceste gânduri sunt legate de trupul fizic al omului; omul trebuie să consimtă că ele ar fi creaţia lui.

În vechime, când îşi îndrepta privirea sufletească în direcţia din care i se revelează astăzi propriile gânduri, omul vedea entităţi divin-spirituale. Omul vedea întreaga sa fiinţă, până în corpul fizic, legată de aceste entităţi; el trebuia să se recunoască pe sine ca un produs al acestor entităţi. Dar nu numai Sinea sa, ci şi fapta sa trebuia s-o recunoască ca produsul acestor entităţi. Omul nu avea voinţa sa proprie. Ceea ce făcea era manifestarea voinţei divine.

Treptat, aşa cum s-a amintit, s-a ajuns la voinţa proprie, a cărei epocă a început cu aproximativ 500 de ani în urmă.

Această ultimă etapă se deosebeşte însă mult mai mult de cele anterioare, comparativ cu felul în care se deosebeau acestea între ele.

Pe măsură ce gândurile se ataşează de corpul fizic ele pierd din ceea ce este viu în ele. Devin gânduri moarte; formaţiuni spritual-moarte. Mai înainte, când încă aparţineau omului, ele erau totodată organe ale entităţilor divin-spirituale cărora omul le aparţine. Ele voiau în esenţă în om. Astfel, prin intermediul lor omul se simţea unit în mod viu cu lumea spirituală.

Prin gândurile moarte omul se simte despărţit de lumea spirituală. El se simte strămutat cu totul în lumea fizică.

Prin aceasta el este strămutat însă în spiritualitatea ahrimanică. Aceasta nu are putere în domeniile în care entităţile Ierarhiilor superioare îl menţin pe om în sfera lor, acţionând fie direct în interiorul omului, ca în timpurile de demult, fie prin intermediul reflexului lor însufleţit sau vivifiat, ca mai târziu. Atât timp cât se mentine acestă acţiune a entităţilor surpasensibile în acţiunea omenească, adică aproximativ până în secolul al XV-lea, puterile ahrimanice nu aveau, în cadrul evoluţiei omeneşti, decât ‒ s-ar putea spune ‒ un răsunet slab.

Ceea ce descrie concepţia persană despre lume privitor la acţiunea lui Ahriman nu este în contradicţie cu cele spuse. Căci această concepţie despre lume nu are în vedere o acţiune a lui Ahriman în cadrul dezvoltării sufleteşti a omului, ci o acţiune în cadrul unei lumi aflate în imediata apropiere a lumii sufleteşti a omului. Urzirea lui Ahriman se transmite desigur dintr-o lume spirituală vecină în lumea sufletească a omului, dar ea nu intervine direct.

Această intervenţie directă a devenit posibilă abia în intervalul de timp ce a debutat cu aproximativ 500 de ani în urmă.

Astfel omul se află la sfârşitul unui curent evolutiv în cadrul căruia fiinţa sa a apărut dintr-o spiritualitate divină care, în cele din urmă, moare pentru sine în entitatea abstractă a inteligenţei omului.

Omul nu a mai rămas în sferele în care îşi are originea, respectiv în această spiritualitate divină.

Ceea ce a început înainte cu 500 de ani pentru conştienţa omului [5] se încheiase deja pentru o mare parte a fiinţei sale integrale în perioada în care Misteriul de pe Golgota şi-a făcut apariţia în sfera pământească. Atunci s-a produs, fapt insesizabil pentru conştienţa majorităţii oamenilor din acea vreme, o alunecare treptată a evoluţiei omenirii dintr-o lume în care Ahriman avea puţină putere în una în care avea putere mare. Această alunecare în alt palier cosmic s-a încheiat chiar în secolul al XV-lea.

Influenţa lui Ahriman asupra omului pe acest palier cosmic este posibilă şi poate acţiona devastator, întrucât la acest nivel acţiunea divină înrudită omului s-a stins. Omul nu şi-a putut dezvolta însă în altfel voinţa liberă decât angajându-se într-o sferă în care fiinţele spiritual-divine, legate dintru început cu el, nu mai erau active.

Din punct de vedere cosmic, Misteriul solar constă în esenţa acestei evoluţii umane. Entităţile divin-spirituale aflate la originea sa au fost unite cu ceea ce omul putuse să perceapă în Soare până la momentul important de răscruce al evoluţiei sale. Aceste fiinţe s-au despărţit de Soare, lăsând acolo doar cadavrul lor; astfel că omul nu mai poate absorbi prin intermediul Soarelui în corporalitatea sa decât forţa gândurilor moarte.

Acele entităţi însă l-au trimis pe Christos din Soare pe Pământ. Acesta şi-a unit fiinţa Sa cu rămăşiţele moarte ale existenţei divin-spirituale din imperiul lui Ahriman, spre mântuirea omenirii. Astfel omenirea are două posibilităţi care îi garantează libertatea: fie de a se îndrepta spre Christos în mentalitatea spirituală inconştientă existentă pe toată durata coborârii de la contemplarea existenţei spirituale suprasensibile până la utilizarea inteligenţei, şi acum existentă în mod conştient; fie de a se adânci cu simţirea în atitudinea de despărţire de această existenţă spirituală şi prin aceasta de a urma orientarea pe care o iau forţele ahrimanice.

În această situaţie se găsea omenirea la începutul secolului al XV-lea. Aceasta a fost pregătită ‒ în evoluţie totul se întâmplă gradual ‒ chiar începând cu Misteriul de pe Golgota, destinat să fie evenimentul terestru cel mai important care să îl salveze pe om de la pieire, cu care omul trebuie să se confrunte fiindcă urmează să devină o fiinţă liberă.

Putem spune deci: ceea ce a cunoscut omenirea până acum în cadrul acestei situaţii s-a petrecut pe jumătate inconştient. În felul acesta s-a ajuns la unele lucruri bune, ne referim la concepţia despre natură, ce trăieşte în idei abstracte şi la câteva principii, de asemenea bune, în ceea ce priveşte nivelul de trai.

Această epocă însă, în care omul poate să-şi desfăşoare existenţa inconştient în sfera periculoasă a lui Ahriman, a trecut.

Cercetătorul lumii spirituale trebuie să atenţioneze astăzi omenirea asupra realităţii spirituale intervenite între timp, şi anume că Mihael a preluat conducerea spirituală a problemelor omenirii. Mihael îndeplineşte ceea ce are de îndeplinit fără a-i influenţa în vreun fel pe oameni; ei pot însă să-l urmeze în mod liber pentru ca, împreună cu forţa christică, să găsească din nou drumul care să-i scoată din sfera lui Ahriman, în care au fost nevoiţi să coboare. Cine, din adâncul fiinţei sufletului său, se poate simţi una cu antroposofia înţelege cu adevărat acest fenomen mihaelic. Antroposofia doreşe să fie mesagerul acestei misiuni mihaelice.

Goetheanum, 10 octombrie 1924 [6]


106. Mihael urcă din nou drumul pe care omenirea a coborât, pe treptele evoluţiei spirituale, până la nivelul folosirii inteligenţei. Mihael însă va dirija ascendent voinţa pe căile pe care înţelepciunea a coborât până la ultima ei treaptă, cea a inteligenlei.

107. Faptul că Mihael, începând de la acest moment al evoluţiei cosmice, doar arată calea sa pentru ca omul să o urmeze liber, este ceea ce deosebeste această conducere mihaelică de toate conducerile anterioare ale celorlalţi Arhangheli, chiar de toate conducerile anterioare ale lui Mihael însusi. Aceste conduceri au acţionat chiar în om, nu numai arătau acţiunea lor, astfel că omul nu putea să fie liber în ale sale.

108. Sarcina actuală a omului este de a înţelege acest lucru, pentru a putea urma cu tot sufletul calea sa, calea spirituală, în cadrul epocii mihaelice.