Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


VIEŢUIREA MIHAELO-CHRISTICĂ A OMULUI


Cine primeşte în convingerile sale, susţinute de o simţire autentică, concepţia interioară despre fiinţa şi faptele lui Mihael începe să înţeleagă în mod just cum trebuie abordată de către om o lume ce nu este nici entitatea, nici revelaţia, nici acţiunea divină, ci opera zeilor. A privi cunoscător în această lume înseamnă a avea în faţă forme şi formaţiuni ce pretutindeni vorbesc cu putere despre divin, dar în care nu poţi găsi existenţa divină cu viaţa ei proprie; asta dacă nu vrei să te dedai unei iluzii. Şi nu îţi este permis să priveşti exclusiv cunoaşterea lumii. Prin aceasta se revelează desigur cel mai clar configuraţia lumii care-l înconjoară astăzi pe om. Mai importantă însă pentru viaţa curentă este simţirea, voirea, munca într-o lume resimţită, desigur, divină în alcătuirea ei, dar neputând fi considerată ca fiind străbătură de viaţă divină. Pentru a aduce în această lume o viaţă cu adevărat morală este necesar să cultivăm impulsurile etice pe care le-am arătat în cartea mea Filosofia libertăţii.

În această lume-operă pot lumina, pentru omul cu adevărat simţitor, fiinţa lui Mihael şi lumea de fapte actuală. Mihael nu intervine în lumea fizică sub forma unei apariţii anume. În tot ceea ce priveşte acţiunea sa el se menţine într-o regiune suprasensibilă, care însă este nemijlocit învecinată cu lumea fizică din actuala fază de evoluţie cosmică. Din această cauză niciodată nu se poate întâmpla ca, prin impresiile pe care oamenii le primesc de la fiinţa lui Mihael, aceştia să îndrepte concepţia despre natură spre fantastic, sau să vrea să construiască viaţa moral-practică într-o lume creată de Dumnezeu dar neînsufleţită de Dumnezeu, ca şi când în ea ar putea exista impulsuri ce n-ar trebui purtate etic-spiritual de către omul însuşi. Va trebui, printr-o transpunere a noastră în spiritual, să ne apropiem permanent de Mihael.

Prin aceasta vom trăi spiritual după cum urmează. Cunoaşterea şi viaţa le vom lua în continuare aşa cum suntem nevoiţi să le luăm începând din secolul al XV-lea. ‒ Ne vom ţine însă de revelaţia lui Mihael; vom lăsa ca această revelaţie să lumineze în gândurile pe care le primim din natură; le vom purta în inimă sub formă de căldură, dacă este să trăim în conformitate cu lumea-operă a lui Dumnezeu. ‒ Vom avea în vedere atunci nu doar observarea şi vieţuirea lumii prezente, ci şi ceea ce mijloceşte Mihael, o stare cosmică trecută, o stare cosmică pe care chiar Mihael o transportă în prezent prin fiinţa şi prin faptele sale.

Dacă s-ar întâmpla invers, dacă Mihael ar acţiona în aşa fel încât ar transpune faptele sale în lumea pe care actualmente omul trebuie să o cunoască şi să o vieţuiască în stare fizică, atunci omul ar afla în lume ceva ce nu există în realitate în ea, ci ceva ce a existat. Dacă se întâmplă aşa ceva, atunci această înţelegere iluzorie a lumii abate sufletul omului de la o realitate conformă lui spre o alta, şi anume spre una luciferică.

Modul în care Mihael face ca trecutul să devină acţiune în viaţa prezentă a omului este cel care se menţine în sensul progresului spiritual just al lumilor, care nu conţine nimic luciferic. Este important ca în mentalitatea sufletului omenesc să trăiască o reprezentare corectă a faptului că în cadrul misiunii lui Mihael este evitat orice aspect luciferic.

A avea această poziţie faţă de lumina lui Mihael, care începe să răsară în istoria umanităţii, înseamnă să poţi găsi şi drumul just către Christos.

Mihael va da orientarea justă când este vorba de lumea care îl înconjoară în afară pe om, unde au loc cunoaşterea şi faptele sale. Către Christos va trebui să găsim în interior calea.

Este absolut de înţeles faptul că în epoca în care cunoaşterea naturii a luat forma pe care i-au dat-o ultimii 500 de ani şi cunoaşterea lumilor suprasensibile să fie asemănătoare modului în care o vieţuieşte azi omenirea.

Natura trebuie cunoscută şi vieţuită ca şi cum totul este părăsit de zei. Prin aceasta, în acest tip de raportare faţă de lume, omul nu se mai vieţuieşte pe sine. În ceea ce priveşte propria sa fiinţă suprasensibilă, poziţia faţă de natură corespunzătoare epocii actuale nu îi oferă omului nimic. Nici din punct de vedere etic el nu poate, dacă are în vedere doar această poziţie, să trăiască într-un mod corespunzător umanităţii sale.

Prin aceasta se creează o situaţie prin care acest tip de cunoaştere şi de viaţă nu mai permite nicio influenţă venind de la ceva ce se referă la înţelepciunea suprasensibilă despe om şi în special la lumea suprasensibilă. Acest domeniu ajunge să se separe de domeniul accesibil cunoaşterii omeneşti. În comparaţie cu ceea ce poate fi cunoscut, se recurge la un domeniu extra sau supraştiinţific, cel al revelaţiei prin credinţă.

Vizavi de acest fapt avem acţiunea pur spirituală a lui Christos. De la Misteriul de pe Golgota încoace Christos a devenit accesibil sufletului omenesc, iar relaţia acestuia cu El nu mai trebuie să rămână una nedefinită, o relaţie sentimental-mistică întunecată; ea poate deveni o relaţie absolut concretă, ce poate fi vieţuită profund şi clar de către om.

Prin convieţuirea cu Christos, în sufletul omenesc se revarsă ceea ce trebuie să ştie acesta în legătură cu propria sa entitate suprasensibilă. Revelaţia prin credinţă trebuie resimiţă atunci în aşa fel, încât în ea să se reverse continuu experimentarea vie a lui Christos. Dacă în Christos resimţim acea fiinţă care îi dă sufletului omenesc viziunea propriei sale suprasenzorialităţi, viaţa va putea fi christificată.

Astfel vor putea sta alături vieţuirea lui Mihael şi vieţuirea lui Christos. Prin Mihael omul va găsi, dacă se raportează în mod just la natura exterioară, calea ce duce în suprasensibil. Concepţia despre natură va putea fi pusă, fără a fi falsificată în sine, alături de o concepţie spirituală despre lume şi om, în care acesta este privit ca fiinţă cosmică.

Prin poziţia justă faţă de Christos omul va afla, într-a comunicare vie a sufletului cu Christos, ceea ce altfel n-ar putea primi decât ca o revelaţie prin credinţă, tradiţională. Lumea interioară a trăirilor sufleteşti va putea fi simţită ca o lume străluminată de spirit, după cum lumea exterioară a naturii va fi simţită ca o lume purtată de către spirit.

Dacă omul ar vrea ca fără o convieţuire cu entitatea-Christossă să obţină o lămurire asupra propriei sale fiinţe suprasensibile, acest lucru l-ar scoate din propria sa realitate şi l-ar conduce în cea ahrimanică. Christos poartă în sine, în mod justificat din punct de vedere cosmic, impulsurile de viitor ale omenirii. Pentru sufletul omenesc, a se uni cu El înseamnă a primi în sine, în mod corect cosmic, proprii lui germeni pentru viitor. Alte fiinţe, care fac să apară deja în prezent configurații care din punct de vedere cosmic sunt justificate pentru om abea în viitor, aparţin sferei ahrimanice. A te uni în mod just cu Christos înseamnă totodată și a te proteja în mod corect de ahrimanic.

La cei care pretind apărarea cu stricteţe a revelaţiei prin credinţă faţă de ingerinţa cunoaşterii omeneşti există o teamă inconştientă că pe aceste căi omul s-ar expune influenţelor ahrimanice. Este de înţeles. La fel însă ar trebui înţeles şi că a alătura vieţuirii împreună cu Christos revărsarea plină de har a spiritualului în sufletul omenesc înseamnă o cinstire şi o recunoaştere adevărată a lui Christos.

Aşa pot sta alături în viitor vieţuirea lui Mihael şi vieţuirea lui Christos; prin aceasta omul va găsi calea sa justă spre libertate, aflată între rătăcirea luciferică prin iluziile gândirii şi vieţii şi ispita ahrimanică prin plăsmuiri ce ţin de viitor, care îi satisfac orgoliul dar nu pot fi încă ale sale în prezent.

A cădea pradă iluziilor luciferice înseamnă să nu devii în întregime om, înseamnă să nu vrei să avansezi până la etapa libertăţii, ci să vrei să te opreşti ‒ ca Om-Dumnezeu ‒ pe o treaptă prea timpurie a evoluţiei. A cădea pradă ispitelor ahrimanice înseamnă să nu vrei să aştepţi momentul cosmic potrivit când ai atins un anumit grad al umanităţii, ci să vrei să anticipezi acest grad.

Mihael-Christos va sta în viitor, ca un cuvânt director, la începutul drumului pe care omul poate ajunge la ţelurile sale în Univers, într-un mod justificat cosmic, între puterile luciferice şi cele ahrimanice.

Goetheanum, 2 noiembrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară despre vieţuirea lui Mihael şi a lui Christos prin om)

115. Omul străbate în aşa fel drumul său prin Cosmos, încât privirea retrospectivă în trecut îi poate fi falsificată de către impulsurile luciferice, iar gândirea anticipativă în viitor înşelată de ispitirile ahrimanice.

116. Faţă de falsificările luciferice omul găseşte poziţia justă prin pătrunderea felului său de a gândi problemele de cunoaştere şi de viaţă cu entitatea lui Mihael şi misiunea lui Mihael.

117. Prin aceasta însă omul se fereşte şi de ispitirile ahrimanice, căci drumul spiritual în natura exterioară, inspirat de către Mihael, conduce spre poziţia justă faţă de ahrimanic, deoarece este găsită vieţuirea justă cu Christos.