|
Cel care analizează raportul lui Mihael cu Ahriman este silit să-şi pună întrebarea care este raportul acestor două puteri spirituale în ansamblul cosmic, ţinând totuşi cont că ambele sunt active în dezvoltarea forţelor intelectuale.
Mihael a dezvoltat intelectualitatea în Cosmos în trecut. Atunci el a făcut acest lucru ca slujitor al puterilor divin-spirituale care au fost atât la originea lui însuşi cât şi a omului. El vrea să rămână fidel acestui raport faţă de intelectualitate. Când aceasta s-a desprins de puterile divin-spirituale pentru a găsi calea în interiorul fiinţei omeneşti, el a decis să se situeze în mod just faţă de omenire, pentru a găsi în aceasta raportul său cu intelectualitatea. Tot acest demers exclusiv în sensul puterilor divin-spirituale, el a vrut să îl îndeplinească însă şi în continuare, ca slujitor al acestora, al puterilor cu care este legat de la originea sa şi a omului. Aceasta este intenţia lui, ca în viitor intelectualitatea să curgă prin inimile oamenilor, însă sub forma aceleiaşi forţe existente chiar la începuturi, când s-a revărsat din izvorul puterilor divin-spirituale.
Cu totul alta este situaţia în ceea ce-l priveşte pe Ahriman. Această fiinţă s-a desprins demult de curentul evolutiv căruia îi aparţin puterile divin-spirituale desemnate mai sus. Ea s-a postat, într-un trecut extrem de îndepărtat, paralel cu acestea, ca putere cosmică independentă. În prezent ea se situează de fapt, spaţial, în interiorul lumii căreia îi aparţine omul, însă nu dezvoltă niciun raport de forţe cu fiinţele ce aparţin în mod legitim acestei lumi. Doar prin faptul că intelectualitatea, desprinsă de fiinţele divin-spirituale, se apropie de această lume ajunge Ahriman să se înrudească cu această intelectualitate şi prin ea să se unească, în felul său, cu omenirea. Căci el şi-a unit cele pe care astăzi omul le primeşte ca un dar din Cosmos, încă dintr-un trecut foarte îndepărtat. Dacă lui Arhiman i-ar reuşi ceea ce intenţionează, el ar face ca intelectul dăruit omenirii să fie asemănător cu al său.
Ahriman şi-a însuşit însă intelectualitatea într-o epocă când nu o putea interioriza. În fiinţa sa ea a rămas o forţă care nu are nimic de-a face cu inima şi cu sufletul. Dinspre Ahriman intelectualitatea se revarsă ca un impuls rece-glacial, iar acei oameni ce sunt cuprinşi de acest impuls dezvoltă o logică ce pare să vorbească pentru ea înşăşi, într-un mod lipsit de compasiune şi iubire ‒ în realitate în ea vorbeşte chiar Ahriman ‒, la care nu se vede nimic din ceea ce înseamnă o legătură adevărată, interioară, cordial-sufletească a omului cu ceea ce el gândeşte, vorbeşte, făptuieşte.
Mihael nu şi-a însuşit însă niciodată intelectualitatea. El o administrează ca forţă divin-spirituală, simţindu-se legat de puterile divin-spirituale. Prin aceasta, atunci când el pătrunde intelectualitatea, în ea apare posibilitatea să fie în aceeaşi măsură o expresie a inimii, a sufletului ca şi una a capului, a spiritului. Căci Mihael poartă în el toate forţlele originare ale divinitălilor lui şi ale omului. Prin aceasta el nu transferă intelectualităţii ceva rece-glacial, lipsit de suflet, ci stă alături de ea într-un mod cald-intim, plin de suflet.
Şi tot aici se află şi motivul pentru care Mihael se preumblă prin Cosmos cu o expresie şi gesturi grave. A fi unit interior cu continutul inteligent aşa cum este unit Mihael [9] înseamnă totodată să respecţi condiţia de a nu introduce în acest conţinut nimic arbitrar, nicio dorinţă sau poftă subiectivă. În caz contrar, logica devine bunul plac al unei fiinţe, în loc să fie expresia Cosmosului. Să menţină cu stricteţe fiinţa sa drept o expresie a fiinţei Cosmosului; să facă ca tot ce vrea să se afirme în interior ca fiinţă personală să rămână în acest interior, aceasta consideră Mihael a fi virtutea sa. Judecata sa este îndreptată spre marile corelaţii ale Cosmosului ‒ aceasta exprimă privirea sa; voinţa sa, ce se înfăţişează oamenilor, reflectă ceea ce el contemplă în Cosmos ‒ aceasta exprimă ţinuta sa, gestul său. În toate Mihael este serios, căci seriozitatea care se manifestă într-o fiinţă este oglinda Cosmosului din acea fiinţă; zâmbetul este expresia a ceea ce porneşte şi radiază în lume de la o anumită fiinţă.
Una dintre imaginaţiunile despre Mihael este şi aceasta: el unduieşte prin timp, purtând la propriu, ca pe fiinţă a sa, lumina din Cosmos, plăsmuind căldura din Cosmos, ca revelator al propriei sale fiinţe; el tălăzuieşte ca fiinţă precum o lume; se afirmă pe sine doar în măsura în care afirmă lumea, coborând parcă din orice locaş din Cosmos forţe pe Pământ.
Şi o imaginaţiune contrară despre Ahriman: în mersul său el vrea să cucerească spaţiul din sfera timpului; în jurul său domneşte întunericul, în care el trimite razele propriei sale lumini; el are cu atât mai mult frig în jurul său cu cât reuşeşte să realizeze mai mult din ceea ce a avut ca intenţii; el se deplasează ca lume, o lume ce se concentrează în o fiinţă, fiinţa sa proprie, în care nu se afirmă decât pe sine, prin negarea lumii; el se deplasează ca şi cum ar duce cu sine forţele înspăimântătoare ale hăurilor întunecate ale pământului.
Dacă omul caută libertatea
fără niciun fel de înclinaţie spre egoism, dacă libertatea devine
pentru el iubire pură pentru acţiune, el are posibilitatea să se
apropie de Mihael; dacă vrea să acţioneze în libertate
dezvoltând egoismul, dacă pentru el libertatea devine sentimentul
orgolios ca în acţiune
să se reveleze pe el însuşi,
atunci se va afla în pericolul de a ajunge în domeniul lui
Ahriman.
Imaginaţiunile zugrăvite mai sus izvorăsc din iubirea omului pentru acţiune (Mihael) sau din iubirea pentru sine atunci când el acţionează (Ahriman).
Când omul, ca fiinţă liberă, se simte în apropierea lui Mihael, el este pe cale de a duce forţa intelectualităţii în al său „om integral“; el gândeşte desigur cu capul, însă inima simte luminosul sau întunecatul din gândire; voinţa iradiază fiinţa omului, atunci când acesta toarnă în sine gândurile ca intenţii. Omul devine mai om pe măsură e devine o expresie a Cosmosului; omul se găseşte pe sine când nu se caută pe sine, ci când se uneşte cu lumea în iubire.
Dacă omul, dezvoltându-şi libertatea, cade pradă ispitelor lui Ahriman, este atras în intelectualitate ca într-un automatism spiritual, în care nu mai este el însuşi ci o verigă. Întreaga sa gândire devine vieţuire a capului; acesta, singur, o desparte de vieţuirea inimii proprii şi de viaţa de voinţă proprie şi şterge ceea ce este personal. Omul pierde din ce în ce mai mult din expresia sa profund şi autentic umană, devenind o expresie a propriei persoane: căutându-se pe sine se pierde pe sine; el se sustrage lumii, căreia îi refuză iubirea; omul se vieţuieşte însă cu adevărat pe sine doar când iubeşte lumea.
Din cele descrise se poate întrevedea desigur că Mihael este cel care ne conduce spre Christos. Mihael trece cu toată seriozitatea fiinţei sale, a ţinutei sale, a acţiunii sale, cu iubire prin lume. Cine se adresează lui, acela cultivă iubirea în raport cu lumea exterioară. Iar iubirea trebuie dezvoltată în primul rând în raport cu lumea exterioară, altfel devine iubire de sine.
Având această iubire în accepţiune mihaelică, iubirea faţă de altcineva se va putea răsfrânge şi în Sinea proprie. Aceasta, Sinea, va putea iubi fără a se iubi pe sine. Şi, pe căile unei astfel de iubiri, Christos poate fi găsit prin sufletul omenesc.
Cine se ţine de Mihael cultivă iubirea în raport cu lumea exterioară şi prin aceasta găseşte acel raport cu lumea interioară a sufletului său ce îl reuneşte cu Christos.
Epoca în pragul căreia ne aflăm acum cere omenirii să-şi îndrepte privirea spre o lume spirituală nemijlocit apropiată de lumea pe care o resimţim în mod fizic şi în care se poate găsi ceea ce a fost descris aici drept entitate mihaelică şi fiinţă mihaelică. Căci acea lume pe care şi-o imaginează omul ca fiind natură când priveşte această lume fizică nu este de fapt lumea în care el trăieşte nemijlocit, ci o lume aflată pe atât de jos sub lumea cu adevărat omenească pe cât de sus se situează cea mihaelică deasupra acesteia. Este purul adevăr, numai că omul nu observă că, inconştient, atunci când îşi face o imagine despre lumea sa de fapt se naşte o imagine despre o alta. Când îşi imaginează acest tablou este deja pe cale să se deconecteze şi să cadă pradă automatismului spiritual. Omul îşi poate păstra umanitatea doar dacă contrapune acestui tablou, în care se pierde precum în tabloul concepţiei asupra naturii, un altul, în care domneşte Mihael, în care Mihael arată căile spre Christos.
Goetheanum, 16 noiembrie 1924
Alte
teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară despre gândurile cosmice
în acţiunea lui Mihael şi în acţiunea lui Ahriman)
121. Dacă ne oprim la ceva
în sine ce acţionează în
Cosmos, de exemplu gândurile cosmice, fără să cunoaştem şi
fiinţele de la care porneşte ceea ce acţionează nu înseamnă că am
pătruns şi semnificaţia acestuia pentru Cosmos; în cazul
gândurilor cosmice, de exemplu, să cunoaştem dacă ele sunt
purtate în şi prin Cosmos de către Mihael ori sunt purtate de
către Ahriman.
122. Ceva ce porneşte de la o fiinţă şi, datorită raportului ei faţă de Cosmos, acţionează benefic şi creator se poate dovedi, atunci când porneşte de la o altă fiinţă, dăunător şi distructiv. Când omul primeşte gândurile cosmice de la Mihael, acestea îl poartă în viitor; ele îl îndepărtează de viitorul benefic lui, dacă cel care i le dă este Ahriman.
123. Prin astfel de observaţii ajungem să biruim treptat concepţia ce porneşte de la o spiritualitate nedefinită, aflată panteist la baza lucrurilor, şi vom fi conduşi spre o concepţie bine definită, concretă, ce-şi poate face reprezentări referitoare la fiinţele spirituale ale Ierarhiilor superioare. Căci realitatea, în orice domeniu, constă din fiinţial; iar ceea ce nu este fiinţial în ea este activitatea ce se desfăşoară în raportul de la fiinţă la fiinţă. Ea poate fi înţeleasă doar dacă ne putem arunca privirea asupra fiinţelor care acţionează.
