Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


ÎNAINTEA PORTILOR SUFLETULUI CONȘTIENŢEI.
DESPRE CUM ÎȘI PREGĂTEȘTE MIHAEL
ÎN SUPRASENSIBIL MISIUNEA SA PĂMÂNTEASCĂ, BIRUINDU-L PE LUCIFER
(PRIMA CONSIDERAŢIE)


Intervenţia lui Mihael în evoluţia Cosmosului şi a omenirii la sfârşitul secolului al XIX-lea apare într-o lumină deosebită dacă privim istoria spirituală în secolele care i-au premers.

Momentul de început al epocii sufletului conştienţei se situează la începutul secolului al XV-lea.

Înaintea acestui moment, în viaţa spirituală a omenirii se manifestă o schimbare totală. Putem vedea că mai înainte în contemplarea omenească interveneau încă peste tot imaginaţiuni.

Personalităţi înclinate de a-şi forma în viaţa lor sufletească „noţiuni“ simple s-au găsit desigur şi înainte; dispoziţia sufletească generală a majorităţii oamenilor trăia însă într-o întrepătrundere a imaginaţiunilor cu reprezentări provenite din lumea pur fizică. Aşa este cazul cu reprezentările despre fenomenele din natură, dar şi în ceea ce priveşte devenirea istorică.

Ceea ce găseşte observaţia spirituală în această direcţie poate fi confirmat cu certitudine prin mărturii exterioare. Unele dintre acestea vor fi arătate şi aici.

Tot ceea ce s-a gândit şi s-a vorbit în secolele trecute referitor la evenimentele istorice a fost aşternut pe hârtie şi descris sub cele mai variate aspecte chiar înainte de debutul epocii conştienţei [10]. Astfel, din această perioadă s-au păstrat „legende“ şi alte lucruri asemănătoare ce dau o imagine fidelă a felului în care era concepută „istoria“ mai înainte.

Un exemplu potrivit este povestirea despre „bunul Gerhard“, parvenită printr-o poezie a lui Rudolf von Ems, care a trăit în prima jumătate a secolului al XIII-lea. „Bunul Gerhard“ este un negustor bogat din Köln. El întreprinde o călătorie de afaceri în Rusia, Lituania şi Prusia, ca să cumpere nişte blănuri de samur. Apoi merge la Damasc şi Ninive, pentru a face rost de pânză de mătase şi altele asemănătoare.

Pe drumul de întoarcere este prins de o furtună. În ţinutul străin în care se afla cunoaşte un om care deţinea în captivitate nişte cavaleri englezi, chiar şi pe logodnica regelui englez. Gerhard renunţă la tot ceea ce cumpărase în timpul călătoriei, în schimbul ostatecilor. El îi ia pe corabia sa şi porneşte spre casă. Când nava a ajuns în locul unde drumurile spre patria lui Gerhard şi spre Anglia se despărţeau, acesta permite bărbaţilor captivi să plece în ţara lor; pe logodnica regelui însă o ia cu el, în speranta că logodnicul ei, regele Wilhelm, va trimite după ea îndată ce va afla de eliberarea sa şi de locul unde se află. Logodnica regelui şi prietenele venite cu ea sunt găzduite în modul cel mai bun posibil de către Gerhard. Ea trăieşte ca o fiică mult iubită în casa celui care o eliberase din prizonierat. Trece un timp destul de lung fără ca regele să apară şi s-o ia cu el. Atunci Gerhard, pentru a-i asigura un viitor fiicei adoptive, se hotărăşte să o căsătorească cu fiul său. Era de aşteptat că Wilhelm murise. Ceremonia de nuntă a fiului lui Gerhard era deja în curs, când îşi face apariţia Wilhelm, sub înfăţişarea unui pelerin necunoscut. În căutarea logodnicei lui el rătăcise mult timp încoace şi încolo. Logodnica îi este redată, după ce fiul lui Gerhard renunţă, altruist, la ea. Cei doi mai rămân un timp la Gerhard, după care acesta echipează o corabie ca să îi ducă până în Anglia. La început captivii, ajunşi acum din nou la rangurile lor, când l-au putut saluta primii în Anglia pe Gerhard [11] au vrut să-l aleagă pe acesta rege. Gerhard însă le răspunde că el le-a adus pe regele şi regina lor legitimă. Ei şi-l închipuiseră pe Wilhelm mort, şi voiau să aleagă un nou rege pentru ţară, căci evenimentele, în lipsa lui Wilhelm care rătăcea în căutarea logodnicei lui, începuseră să devină haotice. ‒ Negustorul din Köln respinge toate demnităţile şi bogăţiile care i se oferă şi se întoarce acasă, pentru a fi acolo, în continuare, negustorul simplu ce fusese şi până atunci. ‒ Istorisirea este în aşa fel întocmită, încât împăratul saxon, Otto întâiul, călătoreşte până la Köln pentru a face cunoştinţă cu „bunul Gerhard“. Aceasta pentru că puternicul împărat, în tot ceea ce el făcuse, era supus tentaţiei de a lua în calcul o „plată pământească“. Cunoscându-l pe Gerhard, el are un exemplu palpabil al unui om simplu care poate face nespus de mult bine ‒ să dăruiască toate bunurile pe care le-a cumpărat pentru a elibera nişte captivi; să redea pe logodnica fiului său lui Wilhelm; apoi ceea ce a întreprins pentru a-l aduce pe acesta din nou în Anglia, şi aşa mai departe ‒ fără să pretindă niciun fel de răsplată pământească, singura răsplată aşteptată de acesta fiind din partea puterii divine. Printre oameni bărbatul este cunoscut sub numele de „bunul Gerhard“; împăratul simte că prin cunoaşterea directă a felului de a gândi al lui Gerhard primeşte un impuls religios-moral puternic.

Povestirea, a cărei structură am amintit-o în linii mari aici pentru a nu da doar nişte nume pentru ceva puţin cunoscut, arată foarte clar, dintr-o anumită latură, structura sufletească a epocii ce a premers trezirea sufletului conştienţei în evoluţia omenirii.

Aşadar, cine lasă să acţioneze asupra lui povestirea în forma prezentată de Rudolf von Ems poate simţi că faţă de acea epocă în care a trăit împăratul Otto (secolul al X-lea) vieţuirea lumii terestre a suferit o transformare.

A se vedea cum în epoca sufletului conştienţei lumea a devenit, pentru privirea sufletească a omului, oarecum „limpede“ pentru orice cuprindere a existenţei şi devenirii fizice. Gerhard navighează cu corăbiile sale oarecum ca în ceaţă. Întotdeauna el cunoaşţe numai o parte din lumea cu care vrea să intre în legătură. În Köln nu puteai afla nimic despre ceea ce se petrece în Anglia şi trebuia să cauţi ani în şir un om ce locuia în Köln. Puteai cunoaşte viaţa şi proprietatea unui om, precum acela la care a fost nevoit să se abată Gerhard la întoarcerea lui spre casă, doar dacă ţi-a fost hărăzit de destin să ajungi personal în acel loc. Posibilitatea pe care o avem azi de a pătrunde raporturile globale ale lumii este, comparativ cu aceea de demult, precum observarea cu simţul văzului a unui peisaj larg, luminat de Soare, faţă de orbecăiala printr-o ceaţă deasă.

Cele povestite în legătură cu „bunul Gerhard“ nu au nimic de-a face cu ceea ce se consideră astăzi „un fapt istoric“. Ele se referă în special la dispoziţia sufletească şi la întreaga situaţie spirituală a epocii. Acestea, şi nu evenimente particulare ale lumii fizice, sunt înfăţişate în imaginaţiuni.

În această descriere se reflectă faptul că omul nu se simte doar o fiinţă ce trăieşte şi acţionează ca o verigă în lanţul evenimentelor lumii fizice, ci că în el, în existenţa sa pământească, intervin fiinţe spirituale, suprasensibile şi că el îşi simte voinţa sa în legătură cu aceste fiinţe.

Povestirea despre „bunul Gerhard“ [12] arată că întunericul crepuscular existent în ceea ce priveşte descifrarea lumii fizice, care a premers epocii sufletului conştienţei, a îndreptat privirea spre contemplarea lumii spirituale. Nu vedeai ce se întâmplă în depărtările existenţei fizice, dar cu atât mai mult vedeai în adâncurile existenţei spirituale.

Dar în epoca despre care vorbim nu mai era ceea ce fusese odinioară, când clarvederea crepusculară (de vis) indica omenirii lumea spirituală. Imaginaţiunile existau; ele surveneau însă pe fondul unei concepţii a sufletului omenesc ce înclina deja puternic spre intelectual. Urmarea acestui lucru era că nu se mai ştia în ce raport se găseşte lumea revelată în imaginaţiuni faţă de existenţa fizică. De aceea, celor înclinaţi mai mult spre intelectual-reflexiv imaginaţiunile li se păreau a fi nişte „ficţiuni“ arbitrare, fără legătură cu realitatea.

Nu se mai ştia că prin imaginaţiune priveşti într-o lume în care stai cu o cu totul altă componentă a fiinţei omeneşti decât în cea fizică. Astfel, în descriere coexistau, una lângă alta, ambele lumi; iar acestea, prin felul naraţiunii, aveau un anumit caracter, astfel încât puteai crede că faptele spirituale povestite s-ar fi derulat printre cele fizice, la fel de palpabil precum acestea însăşi.

În plus se mai întâmpla că în multe dintre aceste povestiri evenimentele fizice erau aruncate într-o totală devălmăşie. Persoane a căror viaţă se află la distanţă de sute de ani una de cealaltă devin contemporane; unele întâmplări sunt plasate în locuri sau la momente nepotrivite.

Fapte ale lumii fizice sunt privite de către sufletul omenesc aşa cum poate fi privit doar spiritualul, pentru care timpul şi spaţiul au o altă semnificaţie faţă de fizic; lumea fizică este înfăţişată în imaginaţiuni în loc de gânduri; de aceea lumea spirituală se întreţese în povestire ca şi cum nu am avea de-a face cu o altă formă de existenţă, ci cu continuarea realităţilor fizice.

O înţelegere a istoriei ce se rezumă doar la ceea ce este fizic consideră că s-ar fi preluat vechile imaginaţiuni ale Orientului, Greciei şi aşa mai departe şi s-au întreţesut poetic cu faptele istorice ce priveau pe oamenii de atunci. În scrierile lui Isidor de Sevilla [13], care a trăit în secolul al VII-lea, există chiar o culegere formală de vechi „motive legendare“.

Acesta este însă un punct de vedere exterior. El poate însemna ceva doar pentru cineva care nu are nicio afinitate pentru acea structură sufletească care îl face pe om să ştie că existenţa sa este încă legată nemijlocit de lumea spirituală şi care se simte îndemnată să exprime această cunoştinţă a sa în imaginaţiuni. Că în locul imaginaţiunii proprii foloseşte una transmisă istoric în care s-a introdus pe sine, aceasta nu este ceva esenţial. Esenţialul constă în faptul că sufletul este orientat spre lumea spirituală, astfel încât vede propria sa acţiune şi faptele din natură înglobate în această lume.

Totuşi, în genul de naraţiune caracteristic perioadei ce a premers debutului epocii conştienţei se poate observa o rătăcire. În această rătăcire observaţia spirituală vede acţiunea puterii luciferice.

Ceea ce îndeamnă sufletul să primească imaginaţiuni în sfera sa de vieţuire corespunde nu atât facultăţilor avute într-un trecut mai îndepărtat ‒ o clarvedere de vis ‒ cât mai ales acelora existente între secolele VIII‒XIV după Christos. Aceste facultăţi înclinau deja ceva mai mult spre o înţelegere intelectuală a celor percepute senzorial. În perioada de tranziţie ambele facultăţi coexistau una lângă cealaltă. Sufletul este plasat între vechea orientare, care merge spre lumea spirituală şi care vede lumea fizică doar ca prin ceaţă, şi noua orientare, care merge spre lucrurile fizice şi în care privirea spirituală păleşte.

Puterea luciferică acţionează în contextul acestui echilibru instabil al sufletului omenesc. Ea ar dori să-l împiedice pe om să găsească orientarea deplină în lumea fizică. Ea ar dori să-l menţină cu conştienţa în nişte regiuni spirituale ce i se potriveau în timpuri mai de demult. Ea nu voia să permită o imixtiune în contemplarea sa imaginativă, ca de vis, a lumii a unui element de gândire pură, care este orientat spre înţelegerea existenţei fizice. Ea îşi poate stăpâni, într-un mod injust, desigur, capacitatea sa de contemplare, pentru ca aceasta să nu se îndrepte spre lumea fizică. Ea nu poate menţine însă într-un mod just vieţuirea vechilor imaginaţiuni. Ea îl lasă pe om să cugete în imaginaţiuni, fără ca să îl poată transpune sufleteşte total în lumea în care imaginaţiunile sunt pe deplin valabile.

În perioada de debut a epocii conştienţei, Lucifer acţionează în aşa fel, încât prin el omul este transpus, într-un mod neadecvat 1ui [14], în regiunea spirituală imediat învecinată celei fizice.

Acest lucru se vede cât se poate de clar în „legenda“ despre „Contele Ernst“ [15], una dintre cele mai îndrăgite legende ale Evului Mediu, povestită peste tot, pe o arie foarte întinsă.

Contele Ernst ajunge în conflict cu împăratul, care vrea să-l distrugă pe nedrept prin război. Ducele se vede nevoit, pentru a scăpa de relaţia imposibilă cu mai marele imperiului, să participe la mişcarea cruciată în Orient. În întâmplările pe care le trăieşte de-a lungul călătoriei, până la sfârşitul acesteia, fizicul se împleteşte „fabulos“, în modul descris, cu spiritualul. De exemplu, în drumul său ducele ajunge la un popor având capul ca al cocorilor; el este aruncat împreună cu corăbiile sale pe „muntele de magnet“, de care acestea sunt atrase, astfel încât cine ajungea în apropierea muntelui nu se mai putea întoarce şi pierea într-un mod jalnic. Contele Ernst şi suita sa reuşesc să scape, cusându-se în nişte piei şi lăsându-se duşi de către grifoni, ce obişnuiau să ia ca pradă pe cei ce erau abătuţi pe muntele de magnet, pe un munte de unde evadează, după ce au tăiat pieile în timpul cât grifonii erau plecaţi. Următoarea peregrinare îl poartă la un popor ale cărui urechi erau într-atât de lungi, încât îşi puteau acoperi cu ele tot corpul, ca şi cu o haină; apoi ajung la un popor având tălpile picioarelor atât de mari, încât atunci când ploua oamenii se puteau aşeza pe pământ şi puteau să-şi ridice picioarele deasupra capului în chip de umbrele. Ajunge apoi la un popor de pitici, la unul de uriaşi şi aşa mai departe. Se povestesc o mulţime de astfel de întâmplări legate de călătoria cruciată a contelui Ernst. „Legenda“ nu îţi dă ocazia să simţi în modul just faptul că ori de câte ori apar imaginaţiuni se produce o schimbare de orientare spre lumea spirituală, că prin imagini se povestesc lucruri care sunt legate de lumea astrală şi sunt legate de voinţa şi destinul oamenilor tereştri.

Tot aşa şi cu frumoasa „Legendă a lui Roland“ [16], în care se glorifica expediţia lui Carol cel Mare în Spania contra păgânilor. Aici se spune chiar, cu referire la Biblie, că pentru a atinge un ţel pe care Carol cel Mare şi-l propusese Soarele şi-ar fi încetinit mersul, astfel încât o zi să facă cât două.

Iar în „Legenda nibelungilor“ [17] ‒ forma păstrată în ţările nordice ‒ vedem cum contemplarea spiritualului se menţine într-o stare mai pură, în timp ce în Europa Centrală în imaginaţiuni se observă o apropiere de viaţa fizică. În forma nordică a povestirii se exprimă faptul că imaginaţiunile se referă la o „lume astrală“; în varianta central-europeană a Cântecului nibelungilor imaginaţiunile alunecă spre contemplarea lumii fizice.

Şi imaginaţiunile care apar în Legenda ducelui Ernst se referă în realitate la ceva vieţuit, între experienţe din lumea fizică, într-o „lume astrală“, căreia omul îi aparţine în aceeaşi măsură ca şi celei fizice.

Dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre toate acestea, vedem că intrarea în epoca conştienţei înseamnă depăşirea unei faze evolutive, în care puterile luciferice ar fi dobândit supremaţia asupra omenirii dacă în fiinţa omenească n-ar fi intervenit un curs nou, prin intermediul sufletului conştienţei şi al forţei intelectualităţii care o însoţeşte. Orientarea spre lumea spirituală care vrea s-o cotească pe căi greşite este împiedicată prin sufletul conştienţei; privirea omenească este atrasă în afară, în lumea fizică. Tot ce se întâmplă în sensul acesta sustrage omenirea de la influenţa puterii luciferice, care o rătăceşte.

Pentru omenire aici este activ deja, din lumea spirituală, Mihael. El pregăteşte din suprasensibil opera sa viitoare. El dă omenirii impulsuri care menţin raportul străvechi cu lumea divin-spirituală, fără ca această menţinere să presupună un caracter luciferic.

Apoi, în ultima treime a secolului al XIX-lea Mihael îşi extinde activitatea, pe care a exercitat-o pregătitor în suprasesibil, din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea, asupra lumii fizice terestre însăşi.

Evoluţia spirituală pe care a trebuit să o parcurgă omenirea după aceea a însemnat, pentru un timp, o detaşare faţă de raportul cu lumea spirituală ce ameninţa să devină unul imposibil. Apoi, această evoluţie, graţie misiunii lui Mihael, a reintrat pe făgaşul ce permite omenirii de pe Pământ să continue un raport benefie cu lumea spirituală.

Astfel, Mihael prin acţiunea sa stă între imaginea cosmică luciferică şi raţiunea cosmică ahrimanică. Imaginea cosmică devine la el revelaţie cosmică plină de înţelepciune, ce dezvăluie substratul raţiunii cosmice de acţiune cosmică divină. În această acţiune cosmică trăieşte grija pentru omenire a lui Christos, care astfel i se poate dezvălui inimii omeneşti din revelaţia cosmică a lui Mihael.

(Urmează alte două consideraţii.)

Goetheanum, 23 noiembrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la prima consideraţie despre pregătirea din suprasensibil a lui Mihael pentru misiunea sa pământească)

124. Zorilor epocii sufletului conştienţei (secolul al XV-lea) le premerge, într-o perioadă de crepuscul a sufletului înţelegerii sau afectivităţii, o acţiune luciferică intensificată, care se continuă un timp şi în noua epocă.

125. Această acţiune luciferică ar vrea să păstreze, într-un mod nelegitim, forme vechi ale reprezentării în imagini a lumii şi să-l împiedice pe om să înţeleagă existenţa fizică prin intelect şi să se adapteze la ea.

126. Mihael se uneşte cu acţiunea umană, pentru ca intelectualitatea, devenită autonomă, să rămână ataşată divin-spiritualului primit ca moştenire, dar nu într-un mod luciferic ci într-un mod legitim.