Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


CUM ACŢIONEAZĂ FORŢELE MIHAELICE ÎN PRIMA ETAPĂ
DE DEZVOLTARE A SUFLETULUI CONȘTIENŢEI
(A DOUA CONSIDERAŢIE)


În perioada în care a avut loc impactul sufletului conştienţei în evoluţia pământească a omenirii, pentru fiinţele din lumea spirituală imediat învecinată existenţei pământeşti era dificil să se apropie de omenire. Evenimentele pământeşti iau o formă ce arată că pentru a face posibil accesul spiritualului în viaţa fizică a omenirii sunt necesare condiţii cu totul deosebite. Pe de altă parte această formă arată, adesea în modul cel mai clar, şi faptul că acolo unde puterile trecutului încă acţionează iar puterile viitorului deja încep să se facă simţite un spiritual caută energic să-şi găsească drumul său în viaţa pământească a omenirii, contra unui alt spiritual.

Între anii 1339 şi 1453 se desfăşoară un război confuz de mai bine de 100 de ani între Franţa şi Anglia. În această confuzie, provenită dintr-un anumit curent spiritual neprielnic dezvoltării omenirii, evenimentele ce ar fi introdus mai repede sufletul conştienţei în omenire sunt încetinite. Chaucer [18] (care a murit pe la 1400) a întemeiat literatura engleză. Dacă ne gândim numai la urmările spirituale pe care le-a avut în Europa această fondare literară, vom vedea ce important este că evenimentul nu s-a putut dezvolta liber, ci s-a nimerit într-o perioadă confuză, provocată de război. În plus, se adaugă faptul că în Anglia începuse deja mai înainte (1215) acea gândire politică care îşi poate primi conturul adevărat prin sufletul conştienţei. Şi dezvoltarea în continuare a acestui eveniment pică tot în aceasată perioadă inhibitorie de război.

Avem de-a face aici cu o perioadă în care forţele spirituale, ce vor să-l dezvolte pe om în modul stabilit de la început de puterile divin-spirituale superioare, îşi găsesc potrivnicii lor. Aceste forţe potrivnice vor să-l dirijeze pe om pe alte căi decât i-au fost indicate de la începuturi. În această situaţie, el nu şi-ar putea utiliza forţele originare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Copilăria sa cosmică ar rămâne atunci nefructuoasă pentru el. Ea ar deveni o parte anemică a entităţii sale, ceea ce ar avea ca urmare faptul că omul ar cădea pradă puterilor luciferice şi ahrimanice şi nu şi-ar mai putea împlini propria sa dezvoltare. Dacă demersurile potrivnicilor omenirii ar fi avut ca rezultat nu doar o încetinire ci un succes deplin, impactul sufletului conştienţei ar fi putut fi curmat.

Un eveniment în care se revelează deosebit de luminos revărsarea spiritualului în cele ce se întâmplă pe Pământ este apariţia şi destinul Ioanei d'Arc, Fecioara din Orleans [19] (1412‒1431). Chiar şi pentru ea impulsurile pentru ceea ce face sunt ascunse profund în adâncurile inconştiente ale sufletului. Ea urmează inspiraţiile nebuloase ale lumii spirituale. Pe Pământ domneşte confuzia, prin care trebuia să fie împiedicată apariţia epocii sufletului conştienţei. Mihael trebuie să-şi pregătească misiunea sa viitoare acţionând din lumea spirituală. El o poate face acolo unde impulsurile sale sunt primite în sufletele omeneşti. Fecioara are un astfel de suflet. Mihael acţionează şi prin multe alte suflete, chiar dacă acest lucru este într-o mai mică măsură posibil şi este mai puţin vizibil pentru viaţa istorică exterioară. În astfel de evenimente, cum ar fi războiul dintre Anglia şi Franţa, el întâmpină adversitatea ahrimanică.

Despre adversarul luciferic pe care îl găseşte în acea perioadă s-a vorbit în expunerea precedentă, dar acest potrivnic se dezvăluie în mod special şi în felul cum au decurs evenimentele ce au urmat apariţiei Fecioarei din Orleans. În aceste evenimente se observă faptul că în perioada în care mai exista încă o înţelegere imaginativă oamenii nu mai puteau câştiga o poziţie vizavi de o intervenţie a lumii spirituale în destinul omenirii care să poată fi  înţeleasă şi, de asemenea, să fie primită de către oameni în voinţa lor. Situarea faţă de o astfel de intervenţie a devenit imposibilă odată cu încetarea acţiunii sufletului înţelegerii sau afectivităţii; pe atunci nu fusese găsită încă poziţia care să corespundă sufletului conştienţei; ea nu a fost cucerită nici în ziua de astăzi.

Aşa se face că Europa a primit atunci din partea lumii spirituale o configuraţie, fără ca oamenii să aibă o înţelegere a ceea ce se întâmplă şi fără ca ceea ce stătea în puterile lor să facă să aibă o influenţă semnificativă asupra acestei configuraţii.

Să ne reprezentăm numai ce s-ar fi întâmplat în secolul al XV-lea dacă nu ar fi existat Fecioara din Orleans. Vom înţeleţe astfel cu siguranţă însemnătatea acestui eveniment determinat din spirit. Există desigur şi persoane care vor să explice materialist o astfel de apariţie. O înţelegere cu aceştia este imposibilă, deoarece ei schimbă în mod arbitrar caracterul evident spiritual al evenimentului într-unul materialist.

Putem observa şi în anumite tendinţe spirituale ale omenirii faptul că acestea nu mai găsesc cu uşurinţă drumul spre divin-spiritual, chiar şi atunci când ele îl caută cu intensitate. Sunt dificultăţi ce nu existaseră în epocile în care încă mai puteai ajunge, cu ajutorul imaginaţiunilor, la o înţelegere mai profundă. Pentru a putea ajunge în mod just la ceea ce avem în vedere aici nu trebuie decât să privim într-o lumină clară personalităţile ce apar ca gânditori filosofici. Un filosof nu poate fi privit doar după efectul pe care el l-a avut asupra epocii sale, nici după cât de mulţi oameni au îmbrăţişat ideile sale. El este în special expresia, entitatea vizibilă a epocii sale. Filosoful aduce în ideile sale tot ceea ce poartă în sine în mod inconştient, ca structură sufletească, ca sentimente inconştiente şi ca impulsuri de viaţă, marea parte a omenirii. El indică starea sufletească a epocii sale, aşa cum un termometru indică starea de temperatură din mediul ambiant. Filosofii sunt tot atât de puţin cauzele mentalităţii sufleteşti a epocii lor pe cât sunt termometrele cauzele structurii calorice a ambianţei lor.

Cu aceste premise să-l privim pe filosoful Rene Descartes [20], care a acţionat pe când epoca conştienţei era deja în curs. El a trăit între 1596 şi 1650. Suportul firav al legăturii sale cu lumea spirituală (existenţa adevărată) este vieţuirea: „Gândesc, deci exist“. El caută să presimtă realitatea în centrul conştienţei de sine, în Eu; şi anume în măsura în care i-o poate spune sufletul conştienţei.

Despre restul spiritualului el caută să se lămurească pe cale intelectuală, cercetând ce garanţie oferă certitudinea conştienţei de sine certitudinii asupra altor lucruri. Peste tot unde este vorba de adevăruri care îi parvin pe cale istorică el întreabă: Sunt ele la fel de clare precum „Gândesc, deci exist“? Iar dacă poate răspunde afirmativ, le acceptă.

Printr-o astfel de gândire omenească nu este oare izgonit spiritul din orice contemplare orientată spre lucrurile existente în lume? Revelarea acestui spirit s-a restrâns la suportul cel mai redus, conştienţa de sine; toate celelalte se dovedesc, în mod nemijlocit, fără relevanţă spirituală. O lumină a acestei revelări spirituale asupra lucrurilor din afara conştienţei de sine poate fi aruncată doar în mod mijlocit, indirect, prin intermediul intelectului din sufletul conştienţei.

Omul acestei epoci lasă întru câtva să se reverse conţinutul, deocamdată aproape gol, al conştienţei sale de sine în dorul intens după lumea spirituală. Într-acolo se îndreaptă o rază foarte firavă.

Fiinţele din lumea spirituală imediat apropiată de lumea pământească şi sufletele omeneşti de pe Pământ se întâlnesc greu unele cu altele. Pregătirea din suprasensibil pe care Mihael o face în vederea misiunii sale viitoare este vieţuită de către sufletul omenesc cu foarte mare greutate.

Pentru a putea înţelege esenţa acestei dispoziţii sufleteşti care-şi găseşte expresia în Descartes, să-l comparăm pe acest filosof cu Augustin, care, conform formulării exterioare, revendică acelaşi suport pentru vieţuirea lumii spirituale ca şi Descartes. La Augustin aceasta se face însă cu toată forţa imaginativă a sufletului înţelegerii sau afectivităţii. (Ela trăit între anii 354 şi 430.) Putem considera pe drept cuvânt că Augustin şi Descartes sunt înrudiţi, atâta doar că intelectul lui Augustin reprezintă un ultim rest al cosmicului, pe când cel al lui Descartes unul ce de-abia îşi face apariţia în fiecare suflet omenesc. Chiar în această continuitate a tendinţei spirituale de la Augustin la Descartes putem vedea cum caracterul cosmic al forţelor gândurilor se pierde şi apoi reapare în sufletul omenesc. Vedem totodată şi cum în condiţii dificile Mihael şi sufletul omenesc se regăsesc din nou împreună, Mihael conducând acum în om ceea ce condusese odinioară în Cosmos.

Împotriva acestei regăsiri sunt la lucru forţele luciferice şi ahrimanice. Fortele luciferice vor ca în om să se dezvolte doar ceea ce el deţinuse odinioară, în copilăria sa cosmică; cele ahrimanice, adversarele primelor, dar totuşi conlucrând cu acestea, vor să dezvolte forţe ce pot fi dobândite doar în epoci viitoare şi să lase să se atrofieze copilăria cosmică.

În condiţiile unor rezistenţe îndârjite de acest fel, sufletul europeanului a prelucrat impulsurile spirituale venite prin intermediul cruciadelor şi ideile vechilor concepţii despre lume ce au migrat de la est la vest. Forţele mihaelice trăiau chiar foarte puternic în aceste idei. Aceste concepţii despre lume erau dominate de inteligenţa cosmică, a cărei administrare în trecut fusese sub jurisdicţia spirituală a lui Mihael.

Cum puteau fi asimilate aceste idei când între forţele lumii spirituale şi sufletele omeneşti exista o prăpastie? Ele au căzut pe solul sufletului conştienţei, ce abia începuse să se dezvolte. Pe de o parte ele s-au lovit de obstacolul datorat faptului că sufletul conştienţei era încă slab dezvoltat. Ele acopereau în intensitate activitatea acestuia, îl paralizau. Pe de altă parte ele nu mai întâlneau acolo o conştienţă purtată de imaginaţie. Sufletul omenesc nu se mai putea uni cu înţelesul lor deplin. Le lua fie foarte superficial, fie în mod superstiţios.

Când vrem să înţelegem mişcările de idei legate, pe de-o parte, de numele lui Wicliff, Huss şi alţii de denumirea de „rosicrucianism“, pe de altă parte, trebuie să privim în sensul acestei dispoziţii spirtuale.

Despre aceasta urmează să vorbim în continuare.

(Continuarea acestei a doua expuneri şi expunerea a treia sunt prezentate în cele ce urmează.)

Goetheanum, 30 noiembrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la cele prezentate anterior, în cea de-a doua consideraţie:
Cum acţionează forţele mihaelice în prima etapă de dezvoltare a sufletului conştienţei)

127. La începutul epocii conştienţei, sufletul omenesc dezvoltă încă în mică măsură forţele sale intelectuale. Ia nastere o incoerenţă între ceea ce sufletul aspiră în profunzimile lui inconştiente şi ceea ce-i pot oferi forţele ce vin din regiunea în care se află Mihael.

128. În această incoerenţă se ascunde o posibilitate mai mare ca puterile luciferice să-l reţină pe om pe treapta forţelor copilăriei cosmice, să nu îi permită să se dezvolte în continuare pe căile puterilor divin-spirituale cu care el a fost unit de la începuturi, ci să îl abată pe căile luciferice.

129. De asemenea, există o posibilitate mai mare pentru puterile ahrimanice de a-l despărţi pe om de forţele copilăriei cosmice şi de a-l atrage, în etapa următoare de dezvoltare, în domeniul lor propriu.

130. Niciuna dintre aceste posibilităţi nu s-a realizat, deoarece forţele mihaelice au fost totuşi active; evoluţia spirituală a omenirii a trebuit însă să se petreacă sub incidenţa obstacolelor ivite în urma acestor posibilităţi, devenind astfel ceea ce sunt în prezent.