Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


PIEDICI ŞI OPORTUNITĂŢI ÎN CALEA FORŢELOR MIHAELICE
ÎN ZORII EPOCII SUFLETULUI CONŞTIENŢEI
(CONTINUAREA CONSIDERAŢIEI A DOUA)


Încorporarea sufletului conştienţei a provocat în întreaga Europă şi o perturbare în ceea ce priveşte vieţuirile legate de credinţă, precum şi în cele legate de cultură. Un prim semnal clar al acestei perturbări îl vedem în apariţia aşa-zisei „demonstraţii privitoare la existenţa lui Dumnezeu“ (în special prin Anselm de Canterbury) [21], petrecută la cumpăna dintre secolele al XI-lea şi al XII-lea. Existenţa lui Dumnezeu trebuia demonstrată prin argumente de natură intelectuală. O astfel de dorinţă a putut apărea doar atunci când felul vechi de a-l vieţui pe Dumnezeu, cu forţele propriului suflet, era în curs de dispariţie. Ceea ce vieţuieşti în acest fel nu se demonstrează logic.

Felul anterior de a vieţui era de a percepe sufleteşte ‒ mergând până sus, la Divinitate ‒ inteligenţele fiinţiale; felul nou a devenit acela prin care îţi formezi în mod intelectual gânduri despre „cauzele originare“ care stau la baza Universului. Pentru primul fel trebuia să percepi în sfera spirituală imediat învecinată cu cea terestră forţele lui Mihael, ce înzestrau sufletele cu facultăţile necesare de a distinge în spatele forţelor de gândire orientate spre senzorial elementul inteligent-fiinţial din Univers; pentru al doilea fel trebuia creată mai întâi unirea sufletului cu forţele mihaelice.

În domeniul cultic, în sfere largi ale vieţii religioase s-a produs, începând cu Wicliff [22] în Anglia (secolul al XV-lea) şi mergând până la Huss [23] în Boemia, o clătinare a unei învăţături centrale cum este aceea privitoare la împărtăşanie sau transsubstanţiere. În împărtăşanie omul putea realiza unirea sa cu lumea spirituală ce îi fusese deschisă prin Christos, căci cu Christos el se putea uni în entitatea sa în aşa fel, încât realitatea unirii senzoriale era în acelaşi timp şi una spirituală.

Conştienţa sufletului înţelegerii sau afectivităţii îşi putea reprezenta o asemenea unire, căci acest suflet mai avea încă despre spirit şi despre materie idei apropiate, una (materia) putând fi imaginată în cealaltă (spiritul) în tranziţie. Astfel de idei nu trebuie să fie însă în maniera intelectualistă care pretinde dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu; ele trebuie să mai aibă ceva din imaginaţie. Prin aceasta, în materie va putea fi resimţit spiritul activ în ea, iar în spirit năzuinţa lui spre materie. Ideile de acest fel au în spatele lor forţele cosmice ale lui Mihael.

Imaginaţi-vă cât de multe lucruri au putut să se clatine pentru sufletul omenesc în acea perioadă! Cât de multe lucruri legate de cele mai intime, cele mai sfinte vieţuiri ale sale! Au apărut personalităţi, precum Huss, Wicliff şi alţii, în care radia în modul cel mai clar fiinţa sufletului conştienţei, a căror structură sufletească le permitea să se unească cu forţele mihaelice cu o intensitate pe care alţii nu au putut-o atinge decât după sute de ani. Prin vocea lui Mihael din inima lor ei au validat dreptul sufletului conştienţei [24] de a se înălţa la înţelegerea tainelor religioase cele mai profunde. Ei au simţit că intelectualitatea, ce creşte odată cu sufletul conştienţei, trebuie să fie capabilă să includă în sfera ideilor ei ceea ce în timpurile de demult se obţinea prin imaginaţie.

În contrast cu aceasta vedem cum vechea poziţie, transmisă istoriceşte, a sufletului omenesc îşi pierduse în cercurile cele mai largi întreaga forţă interioară. Ceea ce numim în istorie neajunsurile vieţii confesionale, de care s-au preocupat marile concilii reformatoare în epoca în care începea să fie activ sufletul conştienţei, este legat de viaţa acelor suflete omeneşti ce încă nu simţeau în ele sufletul conştienţei, dar nici nu mai puteau găsi în sufletul înţelegerii sau afectivităţii, moştenit din trecut, ceea ce le putea da forţă interioară şi siguranţă.

Putem spune, într-adevăr, că trăirile omeneşti istorice de genul celor ce au ieşit la iveală la conciliile de la Constanţa sau Basel arată sus, în lumea spirituală, o revărsare nestăvilită a intelectualităţii ce vrea să ajungă la oameni şi jos, în sfera pământească, o inadecvare a sufletului înţelegerii sau afectivităţii la spiritul timpului. La mijloc vedem planând forţele mihaelice, privind în urmă spre vechea lor legătură cu divin-spiritualul şi în jos spre omenesc, ce posedase şi el această legătură, dar care acum a trebuit să treacă într-o sferă în care Mihael îl ajută din spirit, cu care însă el singur nu se poate uni interior. În această strădanie a lui Mihael, care este necesară în cadrul evoluţiei cosmice, dar care înseamnă la început o perturbare a echilibrului din Cosmos, găsim motivele pentru ceea ce omenirea a trebuit să vieţuiască în această epocă chiar pe tărâmul adevărurilor celor mai sfinte.

Când avem în faţă personalitatea cardinalului Nicolaus Cusanus [25] privim în profunzimile a ceea ce caracterizează acea epocă. (A se citi despre el în cartea mea Mistica la începutul vieţii spirituale moderne.) Personalitatea sa este ca un jalon al timpului. El ar dori să instaureze nişte principii general valabile care să combată racilele lumii fizice nu prin tendinţe fanatic-religioase; ceea ce a ieşit de pe făgaşul normal să-l readucă unde a fost. Observaţi felul în care a acţionat la conciliul de la Basel, ca de altfel şi în cadrul comunităţii sale bisericeşti; veti vedea acest lucru.

Dacă prin asta Cusanus este pe deplin predispus spre acea cotitură a evoluţiei ce însemna dezvoltarea sufletului conştienţei, pe de altă parte îl vedem revelând concepţii ce arată în sine, într-un mod luminos, forţe mihaelice. El aduce în discuţie în epoca sa ideile bune din trecut ce au condus judecata sufletului omenesc la dezvoltarea facultăţilor de percepere a inteligenţelor fiinţiale din Cosmos, pe când Mihael încă mai guverna intelectualitatea Cosmosului. „Ignoranţa savantă“, despre care vorbeşte el, este o înţelegere situată deasupra perceperii orientate spre lumea senzorială, ce conduce gândirea dincolo de ceea ce poate oferi intelectualitatea ‒ ştiinţa obişnuită ‒ într-o regiune în care ‒ în ignoranţă, în schimb însă într-o contemplare vie ‒ percepe spiritualul.

Astfel, Cusanus este acea personalitate care, resimţind în viaţa sa sufletească perturbarea echilibrului cosmic intervenită prin Mihael, şi-a dorit, intuitiv, cât se poate de mult să contribuie în a face ca această perturbare să fie orientată spre salvarea omenirii.

Printre lucrurile care s-au manifestat spiritual în felul acesta trăia în ascuns încă ceva. Diferite personalităţi cu judecată şi înţelegere pentru poziţia forţelor mihaelice în Univers voiau să-şi pregătească în aşa fel sufletele lor, încât să găsească accesul conştient în sfera spirituală învecinată celei pământeşti, în care Mihael lucrează asiduu pentru omenire.

Ei au căutat să-şi cucerească dreptul pentru o astfel de cutezanţă spirituală, comportându-se în viaţa exterioară, profesional şi nu numai, în aşa fel încât existenţa lor nu se deosebea de cea a altor oameni. Prin faptul că îşi îndeplineau în cel mai normal mod, în iubire faţă de semeni, datoria faţă de cele pământeşti ei puteau să-şi îndrepte liber interiorul umanităţii lor către spiritualul de care am amintit. Ce făceau ei în această direcţie era treaba lor şi a celor cu care se legau „în secret“. Legat de cele ce se petreceau în fizic lumea nu a fost atinsă la început, cel puţin aparent, în niciun fel de această strădanie spirituală. Totuşi, acestea erau necesare pentru a pune sufletele în legătura cu lumea lui Mihael. Nu era vorba de „societăţi secrete“ în vreun sens rău şi nici de ceva care să urmărească un scop ascuns numai pentru că evită lumina zilei. Mai degrabă era vorba de o întrunire între nişte oameni care, în acest mod, prin această întrunire, se convingeau că cei din grupul lor au o conştienţă justă a misiunii lui Mihael. Cei ce conlucrează în acest fel nu vorbesc atunci de munca lor în faţa celor care, prin lipsa lor de înţelegere, nu ar face decât să le perturbe sarcinile. Aceste sarcini se refereau iniţial la acţiunea în cadrul unor curente spirituale ce nu evoluează în viaţa pământească, ci în lumea spirituală învecinată, dar care îşi trimit impulsurile în viaţa pământească.

Prin aceasta am făcut referire la munca spirituală a unor oameni situaţi în lumea fizică, dar care conlucrează cu fiinţe ale lumii spirituale, cu fiinţe care, ele însele, nu coboară în lumea fizică, nu se încorporează în ea. Este indicat aici ceva ce lumea cunoaşte sub denumirea ‒ corespunzând foarte puţin realităţii ‒ de „rosicrucieni“. Rosicrucianismul adevărat se situează în întregime pe linia acţiunii misiunii mihaelice. El l-a ajutat pe Mihael să pregătească pe Pământ [26] ceea ce el voia să pregătească ca muncă spirituală pentru o epocă viitoare.

Ce s-a întâmplat prin aceasta putem aprecia dacă avem în vedere cele ce urmează.

Dificultăţile caracterizate mai sus, chiar imposibilităţile lui Mihael de a exercita o influenţă asupra sufletelor omeneşti, sunt legate de faptul că el nu vrea absolut deloc să vină personal, cu fiinţa sa, în atingere cu prezentul fizic al vieţii pământeşti. El vrea să rămână în continuare implicat în raporturile de forţe care au existat în trecut pentru spiritele de felul său şi pentru oameni. Orice contact cu ceva cu care omul trebuie să vină în contact în viaţa fizică actuală pământească nu ar putea fi privit de Mihael decât ca o maculare a propriei entităţi. Dar în viaţa omenească obişnuită vieţuirea spirituală a sufletului are desigur o influenţă asupra vieţii fizice pământeşti, şi viceversa, aceasta acţionează la rândul ei asupra celei dintâi; mai exact, o reacţiune ce se exprimă în dispoziţia şi în orientarea omului spre ceva pământesc. O astfel de interacţiune o întâlnim de regulă ‒ nu întotdeauna ‒ în special la personalităţile angrenate în viaţa publică. Aşa se explică faptul că acţiunea lui Mihael asupra multor reformatori a întâmpinat piedici într-adevăr foarte mari.

Inconvenientul dinspre această latură rosicrucienii l-au rezolvat separând complet viaţa lor exterioară, în sensul îndatoririlor pământeşti, de munca lor împreună cu Mihael. Când acesta se lovea cu impulsurile sale de o problemă pe care un rosicrucian [27] o pregătise în sufletul său pentru el, el nu era deloc expus pericolului de a da acolo peste ceva pământesc. Acest lucru era ţinut ferm la distanţă chiar de ceea ce-l unea pe rosicrucian cu Mihael, prin dispoziţia sufletească realizată în mod special.

Prin aceasta, voirea rosicruciană veritabilă a construit pentru Mihael drumul pământesc spre misiunea sa pământească ce urma să vină.

(Urmează a treia consideraţie.)

Goetheanum, 6 decembrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la continuarea celei de a doua consideraţii:
Piedici şi oportunităţi în calea forţelor mihaelice în zorii epocii sufletului conştienţei)

131. La începutul epocii sufletului conştienţei, intelectualitatea, emancipată în om, vrea să se preocupe de adevărurile legate de crez şi de cult. Prin aceasta viaţa sufletească a omului trebuie să cunoască o ezitare. Se vrea să se demonstreze logic fiinţialul, spiritualul, care mai înainte fusese vieţuit sufleteşte. Conţinuturile ce ţin de cult, ce trebuie surprinse sub formă de imaginaţiuni, vor să fie abordate cu aportul deducţiei logice; chiar să fie construite pe tiparul acesteia.

132. Toate acestea sunt legate de faptul că Mihael, indiferent de circumstanţe, vrea să evite orice contact cu lumea pământească pe care omul trebuie să păşească în prezent, dar că în acelaşi timp trebuie să continue să coboare intelectualitatea cosmică, pe care el a administrat-o în trecut mai departe în om. Astfel, prin forţele mihaelice, ia naştere o perturbare a echilibrului cosmic necesară continuării evoluţiei cosmice.

133. Misiunea lui Mihael este facilitată de faptul că anumite personalităţi ‒ rosicrucienii adevăraţi ‒ îşi organizează viaţa pământească exterioară în aşa fel, încât în viaţa sufletească interioară a lor nu se produce niciun fel de ingerinţă. Astfel, ei pot dezvolta în interiorul lor forţe cu ajutorul cărora pot acţiona în spiritual împreună cu Mihael, fără ca acesta să fie în pericol de a fi amestecat în ceea ce se întâmplă în prezent pe Pământ, lucru care ar fi imposibil pentru el.